Interceptările și
înregistrările audio sau video. Condiţii
Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea generală.
Probele și mijloacele de probă
Indice alfabetic: Drept procesual penal
- interceptările și
înregistrările audio sau video
C. proc. pen., art. 911 și urm.
În conformitate cu prevederile art. 911
alin. (1) C. proc. pen.,
interceptările și înregistrările audio sau video se realizează cu autorizarea
motivată a judecătorului, la cererea procurorului care efectuează sau
supraveghează urmărirea penală, în condiţiile prevăzute de lege, dacă sunt date
sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârșirea unei infracţiuni pentru
care urmărirea penală se efectuează din oficiu, iar interceptarea și
înregistrarea se impune pentru stabilirea situaţiei de fapt ori pentru că
identificarea sau localizarea participanţilor nu poate fi făcută prin alte
mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată. În dispoziţiile alin. (2) al aceluiași
articol sunt enumerate infracţiunile pentru care pot fi autorizate
interceptările și înregistrările audio sau video.
Din analiza prevederilor art. 911 alin. (1) și (2) C. proc. pen., care stabilesc în mod
strict condiţiile legale de realizare a interceptările și înregistrările audio
sau video, rezultă că legalitatea acestora nu este condiţionată de începerea
urmăririi penale, ci interceptările și înregistrările audio sau video pot fi
autorizate și în faza actelor premergătoare.
I.C.C.J.,
secţia penală, decizia nr. 10 din 7 ianuarie 2008
Prin sentinţa penală nr. 377/PI din 13
iulie 2007, pronunţată de Tribunalul Timiș, s-a dispus condamnarea inculpatului B.A. pentru săvârșirea infracţiunii de trafic
de influenţă prevăzută în art. 257 alin. (1) C. pen.
raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000.
Instanţa de
fond a reţinut, în fapt, că inculpatul B.A. și-a desfășurat activitatea în
cadrul instituţiei Prefectului judeţului Timiș, având funcţia de
expert-asistent, fiind totodată și membru
în Comisia Judeţeană pentru aplicarea Legii nr. 290/2003.
După
apariţia Legii nr. 290/2003, denunţătorul B.I. și tatăl său, A.B., au depus
cereri la Comisia Judeţeană Timiș pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, pentru obţinerea de compensaţii de la statul român, având în vedere
proprietăţile imobiliare pe care le-au deţinut în Basarabia înainte de anul
1947.
În
cursul lunii decembrie 2006, inculpatul i-a comunicat prin telefon
denunţătorului că cererile sale au fost admise
parţial prin două hotărâri, invitându-l la sediul Prefecturii pentru ridicarea acestor
hotărâri. La 21 decembrie 2006, denunţătorul a primit de la inculpat copii xerox ale hotărârilor, din care
rezulta că prin hotărârea nr. 152 din 24 octombrie 2006 i s-a aprobat acordarea
sumei de 168.501,34 lei, iar prin hotărârea nr. 155 din 24 octombrie 2006 i s-a
aprobat acordarea sumei de 661.97,40 lei. Denunţătorul l-a întrebat pe inculpat
când își va primi banii, iar acesta i-a comunicat că plăţile se fac de Autoritatea
Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor pe baza unor
liste întocmite de funcţionarii din cadrul acestei instituţii și, dacă dorește
să primească cu prioritate sumele de bani,
va trebui să-i remită 10% din valoarea sumelor totale ce i-au fost aprobate,
lăsându-l pe denunţător să înţeleagă că are influenţă asupra funcţionarilor din
cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor București.
În cursul lunii ianuarie 2007,
denunţătorul i-a comunicat inculpatului că este de acord să plătească 10%, în
cazul în care plata i se va face cu prioritate.
La 13 aprilie 2007 inculpatul l-a sunat pe denunţător,
acesta deplasându-se la biroul
inculpatului, ocazie cu care
inculpatul i-a adus la cunoștinţă că vor intra în contul personal o parte din sumele de bani la care era îndreptăţit, dându-i de
înţeles că a fost informat în acest sens de
funcţionarii din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea
Proprietăţilor București, de
influenţa cărora s-a prevalat. Cu aceeași ocazie, inculpatul a scris pe un bileţel sumele pe care cei doi le
vor primi conform hotărârilor, iar
pe verso a indicat sumele pe care urma să le dea denunţătorul.
La 16 aprilie 2007, numitul B.I. a adresat un denunţ organelor de urmărire penală prin care l-a reclamat pe inculpat
pentru comportamentul său, în
sprijinul afirmaţiilor sale depunând înregistrarea audio efectuată personal pe un reportofon și bileţelul cu sumele de
bani consemnate de inculpat. După acest moment, pe baza autorizaţiilor emise de
Tribunalul Timiș, organele de urmărire
penală au procedat la interceptarea și înregistrarea convorbirilor telefonice efectuate de inculpat,
precum și la înregistrarea audio-video a acestuia în mediu ambiental.
La 22 aprilie 2007, inculpatul
i-a telefonat denunţătorului, reproșându-i acestuia că nu l-a sunat în data de
19 aprilie 2007, când i-au intrat banii în cont. Inculpatul i-a cerut
denunţătorului să se întâlnească pentru a discuta despre primirea sumelor de
bani.
La 23 aprilie 2007, inculpatul
și denunţătorul s-au întâlnit și au discutat despre primirea primei tranșe din
sumele de bani și remiterea a 10% din aceasta inculpatului.
Din înregistrarea convorbirilor
purtate rezultă că inculpatul i-a confirmat denunţătorului cifrele pe care i
Ie-a scris pe biletul pe care i l-a dat la 13 aprilie 2007. Denunţătorul l-a
întrebat pe inculpat despre modul în care trebuie să remită suma de bani care i
s-a cerut, iar inculpatul i-a solicitat să depună banii într-un plic, pe care
l-a înmânat denunţătorului. Inculpatul i-a mai comunicat denunţătorului că
trebuie să introducă în plic o sumă care să reprezinte 10% din valoarea totală
a hotărârilor.
La 24 aprilie 2007,
denunţătorul, din contul personal, a retras suma de 16.900 lei pentru a o
înmâna inculpatului ca o primă tranșă din suma cerută de acesta, cei doi
convenind ca diferenţa să fie remisă ulterior, după primirea celei de-a doua
tranșe de la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor București. Denunţătorul s-a prezentat la sediul Direcţiei Naţionale
Anticorupţie Timișoara unde, într-un proces-verbal, au fost înregistrate
seriile bancnotelor care compuneau suma de 16.900 lei ce urma a fi remisă
inculpatului. Apoi banii au fost introduși în plicul pe care denunţătorul l-a
primit de la inculpat.
Denunţătorul i-a telefonat inculpatului, cei doi
s-au întâlnit, iar denunţătorul a scos plicul cu bani și l-a introdus în punga
pe care i-a dat-o inculpatul.
După acest moment, inculpatul a fost
oprit de organele de urmărire penală. La solicitarea acestora, inculpatul a
golit conţinutul celor două pungi pe care le avea asupra sa, constatându-se că
într-una din acestea inculpatul avea plicul cu bani, plic în care se găsea suma
de 16.900 lei, compusă din bancnote ale căror serii au fost înregistrate în
procesul-verbal de organele de urmărire penală.
Prin decizia penală nr. 172/A din 24
septembrie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Timișoara, s-a dispus
respingerea, ca nefondat, a apelului declarat de inculpat.
Împotriva ambelor hotărâri a declarat
recurs inculpatul B.A., criticându-le
pentru aspecte de nelegalitate și netemeinicie,
circumscrise, între altele, cazului de recurs prevăzut în art. 3859
alin. (1) pct. 2 C. proc. pen.
În notele scrise și în susţinerea
orală, recurentul-inculpat - prin apărătorul său - a solicitat, în principal,
restituirea cauzei la procuror conform dispoziţiilor art. 332 alin. (2) C. proc. pen. în vederea refacerii
actului de sesizare a instanţei. Sub acest aspect, s-a invocat încălcarea
dispoziţiilor art. 911 și urm. C. proc. pen., dar și art. 6 C. proc. pen., întrucât urmărirea penală faţă de inculpat a fost
începută prin rezoluţia din 24 aprilie 2007 ora 12,00, în timp ce autorizaţiile
pentru interceptarea convorbirilor telefonice și ambientale au fost date, de
judecător, la 18 aprilie 2007.
Se susţine, astfel, că obţinerea
autorizaţiilor de interceptare în faza actelor premergătoare încalcă
prevederile art. 911 C. proc. pen., fiind necesar
și obligatoriu a fi dispusă începerea urmăririi penale împotriva persoanei ale cărei convorbiri urmează a fi
interceptate.
Înalta Curte de Casaţie și Justiţie,
examinând ambele hotărâri, conform prevederilor art. 3859 alin. (3)
C. proc. pen. combinate cu
art. 3856 alin. (1) și art. 3857 alin. (1) C. proc. pen., constată că recursul
este nefondat pentru următoarele considerente:
Analizând probatoriul dispus și
administrat în cauză se constată că faptele reţinute în sarcina inculpatului
B.A., constând în aceea că a pretins de la denunţătorul B.I suma de 82.900 lei,
primind efectiv suma de 16.900 lei, în scopul de a interveni pe lângă
funcţionarii din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor
pentru a-i determina să facă plata cu prioritate și în mod preferenţial a
compensaţiilor bănești cuvenite denunţătorului, au fost corect stabilite de
prima instanţă.
Încadrarea juridică a faptei în infracţiunea
de trafic de influenţă prevăzută în art. 257 C. pen.
raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 este legală, iar vinovăţia
inculpatului a fost stabilită pe baza probelor administrate în cauză.
Cu privire la motivul de recurs invocat
de inculpat, în sensul restituirii cauzei la procuror, fiind încălcate
dispoziţiile art. 911 C. proc. pen., întrucât autorizaţiile de interceptare au fost date
la 18 aprilie 2007, iar urmărirea penală a fost începută la 24 aprilie 2007, se
constată că este nefondat.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 911
alin. (1) C. proc. pen.,
interceptarea și înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin
telefon ori prin orice mijloc electronic de comunicare se realizează cu
autorizarea motivată a judecătorului, la cererea procurorului care efectuează
sau supraveghează urmărirea penală, în condiţiile prevăzute de lege, dacă sunt
date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârșirea unei infracţiuni
pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu, iar interceptarea și
înregistrarea se impune pentru stabilirea situaţiei de fapt ori pentru că
identificarea sau localizarea participanţilor nu poate fi făcută prin alte
mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată.
Alin. (2) al aceluiași articol enumeră infracţiunile pentru care se poate admite acest
mijloc de probă.
Din analiza dispoziţiilor art. 911
C. proc. pen., rezultă că
înregistrarea convorbirilor telefonice este subordonată unor condiţii strict
determinate, și anume:
a) să existe date sau indicii temeinice privind pregătirea sau
săvârșirea unei infracţiuni.
Datele sau indiciile temeinice pot privi fie pregătirea, fie săvârșirea
unei infracţiuni, astfel încât înregistrarea se poate efectua și înainte de
săvârșirea oricărei infracţiuni;
b) să privească o infracţiune dintre
cele pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu;
c) să fie utilă pentru aflarea
adevărului. Utilitatea trebuie apreciată de organul de urmărire penală care
face propunerea pentru autorizarea, de către judecător, a interceptărilor
convorbirilor telefonice;
d) să existe o autorizaţie din partea
judecătorului competent.
Potrivit dispoziţiilor art. 913
alin. (1) C. proc. pen.,
convorbirile telefonice sunt redate integral într-un proces-verbal ce
constituie mijloc de probă.
Rezultă, așadar, că legalitatea
interceptărilor convorbirilor telefonice nu este condiţionată de începerea
urmăririi penale. Legea nu prevede, ca o garanţie distinctă, obligativitatea
înștiinţării persoanei interesate despre faptul înregistrării. Această omisiune
este firească, având în vedere scopurile pentru care s-a luat o asemenea măsură
și caracterul secret al acesteia. Ulterior, însă, învinuitul sau inculpatul are
dreptul de a lua cunoștinţă despre înregistrare, având totodată posibilitatea
de a contesta conţinutul înregistrărilor.
Prin urmare, împrejurarea că în cauza
de faţă autorizaţiile pentru interceptarea convorbirilor telefonice și
ambientale au fost date de judecătorul competent, la 18 aprilie 2007, iar
rezoluţia de începere a urmăririi penale împotriva inculpatului recurent a fost
dată la 24 aprilie 2007 nu poate să constituie un motiv de restituire a cauzei
la procuror, nefiind incidente niciunul din cazurile
limitativ prevăzute în dispoziţiile art. 332 alin. (2) C. proc.
pen.
În același sens, Înalta Curte de
Casaţie și Justiţie constată că
denunţul a fost făcut la 16 aprilie 2007, iar la 17 aprilie 2007
denunţătorul a fost audiat de procuror, rezultând astfel date și indicii
temeinice privind săvârșirea uneia dintre infracţiunile prevăzute în art. 911
alin. (2) C. proc. pen.
Cât privește valoarea probantă a
procesului-verbal ce se încheie cu ocazia înregistrărilor, se impune a se
observa că legea nu cuprinde nicio derogare de la
principiul liberei aprecieri a probelor, instanţa de judecată analizând aceste
probe în contextul celorlalte probe administrate în faza de urmărire penală și
în cursul cercetării judecătorești.
În fine, Înalta Curte de Casaţie și
Justiţie apreciază că în cauză nu a fost încălcat nici dreptul la respectarea
vieţii private a inculpatului B.A.
Potrivit dispoziţiilor art. 8 din
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului „orice persoană are dreptul la
respectarea vieţii sale private și de familie, a domiciliului său și a
corespondenţei sale”, iar amestecul unei autorităţi publice nu este admis decât
în „măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o
măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea
naţionale, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii și
prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protecţia
drepturilor și libertăţilor altora.”
Constituţia României dispune, de
asemenea, că „autorităţile publice respectă și ocrotesc viaţa intimă, familială
și privată” (art. 26), iar în art. 28 se prevede că secretul „convorbirilor
telefonice și al celorlalte mijloace legale de comunicare este inviolabil.”
În
același timp, însă, în art. 53 se prevede că, în mod excepţional, exerciţiul acestor drepturi
„poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru:
apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a
drepturilor și libertăţilor cetăţenilor; desfășurarea instrucţiei penale.”
Legea internă stabilește condiţiile
imperative de înregistrare a convorbirilor și de valorificare a acestora pe
planul probaţiunii, fiind instituită, totodată, o garanţie procesuală, constând
în posibilitatea supunerii
înregistrărilor unei expertizei tehnice.
Faţă de considerentele expuse, Înalta
Curte de Casaţie și Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 38515
pct. 1 lit. b) C. proc. pen.,
a respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpat.