Strămutare.
Efectele strămutării. Art. 3 din Convenția pentru apărarea
drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Anchetă
efectivă
Cuprins pe
materii: Drept procesual penal. Partea generală.
Competența. Incompatibilitatea și strămutarea. Strămutarea
Indice
alfabetic: Drept procesual penal
-
strămutare
- efectele strămutării
-
art. 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a
libertăților fundamentale
-
anchetă efectivă
C. proc. pen., art. 55
Convenția
pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților
fundamentale, art. 3
1.
Strămutarea judecării unei cauze reprezintă o prorogare de
competență teritorială între instanțe de același grad,
vizând exclusiv faza judecății, nu și a celei a urmăririi
penale. În consecință, dacă judecătorul de la instanța
învestită urmare a admiterii unei cereri de strămutare dispune, în
temeiul art. 2781 alin. (8) lit. b) C. proc. pen., admiterea
plângerii și desființarea rezoluției sau a ordonanței
atacate, va trimite cauza, în vederea începerii sau redeschiderii
urmăririi penale, parchetului inițial sesizat, și nu parchetului
de pe lângă instanța la care s-a strămutat
cauza.
2. În lumina
jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, referitoare la
art. 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a
libertăților fundamentale, în cazul plângerii unei persoane
formulată pentru o infracțiune care se circumscrie noțiunii de
tratamente inumane sau degradante în sensul articolului menționat - cum
este infracțiunea de purtare abuzivă prevăzută în art. 250
C. pen. - ancheta trebuie să fie efectivă, iar persoanele care conduc
ancheta și cele care fac cercetările să fie independente de cele
implicate în evenimente, în scopul identificării și
sancționării persoanelor vinovate. Exigențele privind caracterul
efectiv al anchetei nu sunt îndeplinite, dacă persoanele care
desfășoară ancheta și persoanele anchetate fac parte din
aceeași instituție, iar din actele efectuate rezultă, pe de o
parte, contradicții, iar pe de altă parte, și caracterul
insuficient al cercetărilor cu privire la afirmațiile persoanei care
a fost privată de libertate, ce a formulat plângerea.
I.C.C.J., secția penală, decizia nr.
393 din 31 ianuarie 2008
Prin sentința
nr. 16 din 25 aprilie 2007, Curtea de Apel Suceava, Secția penală, în
temeiul art. 2781 alin. (8) lit. b) C. proc. pen., a admis plângerea
formulată de petentul T.M., în contradictoriu cu intimații N.C., B.D.,
V.S. și M.L., agenți de poliție, a desființat
rezoluțiile nr. 187/P/2005 din 26 august 2005 a Parchetului de pe
lângă Curtea de Apel Alba Iulia și nr. 16677/5513/2005 din 7
octombrie 2005 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație
și Justiție și a trimis cauza Parchetului de pe lângă
Curtea de Apel Alba Iulia în vederea începerii urmăririi penale
față de intimați sub aspectul săvârșirii
infracțiunii de purtare abuzivă prevăzută în art. 250 C.
pen.
În considerentele
hotărârii, instanța a reținut că, într-un prim ciclu
procesual, cauza s-a aflat pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, Secția
penală, care prin sentința nr. 36 din 23 martie 2006 a respins, ca
inadmisibilă, plângerea formulată de petentul T.M. împotriva
rezoluției nr. 187/P/2005 din 26 august 2005 a Parchetului de pe
lângă Curtea de Apel Alba Iulia, deoarece petentul nu a parcurs etapa
formulării plângerii la procurorul ierarhic superior, adresându-se direct
instanței.
Prin decizia
penală nr. 4377 din 7 iulie 2006 pronunțată de Înalta Curte de
Casație și Justiție, a fost admis recursul petentului, s-a casat
sentința penală recurată și s-a trimis cauza spre
rejudecare aceleiași instanțe, respectiv Curtea de Apel Alba Iulia.
Instanța
supremă a reținut că la dosar exista adresa Parchetului de pe
lângă Curtea de Apel Alba Iulia, din care rezultă că petentul
s-a adresat acestei unități cu plângere contra soluției din
dosarul nr. 187/P/2005, care la 20 septembrie 2005 a fost înaintată la
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție pentru
competentă soluționare.
În aceste condiții, în mod greșit instanța de fond a
reținut că petentul nu a parcurs etapa plângerii împotriva
rezoluției la organul superior, soluționând cauza prin excepția
inadmisibilității.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia.
Prin sentința penală nr. 123 din 12 decembrie 2006, Curtea de Apel
Alba Iulia a scos cauza de pe rol și a trimis dosarul Curții de Apel
Suceava, spre competentă soluționare, reținând că, în cursul
judecării plângerii de către Curtea de Apel Alba Iulia, după
casare, petentul T.M. a formulat o cerere de strămutare a judecării
cauzei, care a fost admisă prin încheierea nr. 6872 din 23 noiembrie 2006
pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,
fiind dispusă strămutarea judecării la Curtea de Apel Suceava.
Petentul a
formulat plângere împotriva a patru agenți de poliție pentru
săvârșirea infracțiunii de purtare abuzivă
prevăzută în art. 250 C. pen., constând în aceea că, la 13 mai
2005, cu ocazia efectuării unei percheziții domiciliare și a
reținerii sale, l-au abuzat fizic, cauzându-i leziuni corporale
vindecabile într-un termen de 6-7 zile de îngrijiri medicale.
Prin
rezoluția nr. 187/P/2005 din 26 august 2005 a Parchetului de pe lângă
Curtea de Apel Alba Iulia s-a dispus neînceperea urmăririi penale
față de N.C., B.D., V.S. și M.L. pentru infracțiunea
prevăzută în art. 250 C. pen., în baza art. 228 alin. (4) raportat la
art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.
Curtea de Apel Suceava a constatat că plângerea este întemeiată,
între altele, pentru următoarele considerente:
După cum a
rezultat din materialul întocmit de organele de urmărire penală, la
13 mai 2005, petentul a fost arestat preventiv, într-o cauză penală
având ca obiect traficul de persoane. În aceleași împrejurări, a fost
supus unei percheziții domiciliare.
Din
conținutul fișei medicale pentru deținuți a reieșit
că, la momentul introducerii sale în Arestul I.P.J. Sibiu, acesta prezenta
contuzii la genunchiul stâng, cot dreapta, deget mâna stângă și
excoriații în regiunea lombară stânga. Reexaminat la 26 mai 2005, a
fost diagnosticat cu tendinită gambă stângă.
În urma
prezentării la Serviciul de Medicină Legală Județean Sibiu,
la 27 mai 2005 petentului i s-a emis certificatul medico-legal în care, între
altele, s-a concluzionat că leziunile acestuia s-au putut produce prin
zgâriere și prin cădere pe un plan dur neregulat, necesitând pentru
vindecare 6-7 zile de îngrijiri medicale.
La dosarul de
urmărire penală au fost depuse copii editate la calculator (nesemnate
și care nu prezintă nicio menține că ar fi în conformitate
cu originalul) ale rapoartelor prezentate de către intimați și
numita D.E. (subinspector), la 27 mai 2005, instituției la care
aceștia își desfășurau activitatea. În aceste înscrisuri
s-a menționat, în sinteză, că petentul, încercând să se
sustragă prin fugă de la reținere, a căzut pe stradă,
lovindu-se.
Din analiza
acestor acte a reieșit că se poate reține o legătură
de cauzalitate între leziunile prezentate de către petent și
acțiunea intimaților de la data respectivă.
Într-o decizie de
speță (Cauza Bursuc contra României), Curtea Europeană a
Drepturilor Omului a reținut că, pentru ca o anchetă cu privire
la rele tratamente săvârșite de agenți ai statului să fie
considerată efectivă, este necesar ca persoanele care au condus
ancheta și cele care fac cercetările să fie independente de cele
implicate în evenimente. Or, majoritatea probelor ce au fost administrate în
cauză au fost efectuate de către I.P.J. Sibiu (Serviciul
cercetări penale), polițiștii cercetați fiind tot
angajați ai I.P.J. Sibiu.
În plus, din
concluziile certificatului medico-legal nu a rezultat că leziunile s-ar
datora exclusiv căderii, ci și zgârierii. Nici în rapoartele de
eveniment și nici în motivarea rezoluțiilor atacate nu s-a făcut
vorbire despre cauza acestor din urmă leziuni.
Mai mult, deși audiat, petentul nu a fost întrebat dacă dorește
să propună probe în susținerea plângerii formulate și, în
caz afirmativ, să se pronunțe asupra lor.
Din lucrările
dosarului de urmărire penală rezultă că la fața
locului a fost chemat de urgență comisarul F.I., dar și avocatul
petentului, numitul H.S. Deși aceștia ar fi putut furniza
informații pertinente în soluționarea cauzei, ei nu au fost audiați.
După cum a rezultat din adresa nr. 31458 JS din 19 aprilie 2007,
remisă instanței, în cadrul I.P.J. Sibiu a fost efectuată o
anchetă internă, însă actele efectuate cu această ocazie nu
au fost solicitate și depuse la dosar.
Față de toate cele mai sus reținute în cauză, Curtea de
Apel Suceava, în conformitate cu dispozițiile art. 2781 alin.
(8) lit. b) C. proc. pen., constatând întemeiată plângerea, a admis-o, au
fost desființate rezoluțiile nr. 187/P/2005 din 26 august 2005 a
Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia și nr.
16677/5513/2005 din 7 octombrie 2005 a Parchetului de pe lângă Înalta
Curte de Casație și Justiție și a dispus trimiterea cauzei
Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia în vederea începerii
urmăririi penale față de intimați sub aspectul
săvârșirii infracțiunii de purtare abuzivă
prevăzută în art. 250 C. pen.
Împotriva acestei
sentințe au declarat, în termenul legal, recursuri petentul T.M.,
precum și intimații.
În notele depuse
la dosar, petentul T.M. a solicitat, în temeiul art. 38515 pct. 2
lit. c) C. proc. pen. raportat la prevederile art. 2781 alin. (8)
lit. b) din același cod, admiterea recursului, desființarea
hotărârii atacate și trimiterea dosarului de urmărire
penală către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava în
vederea începerii urmăririi penale.
Petentul a
apreciat că soluția primei instanțe este greșită, pe
motivul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 1
raportat la prevederile art. 2781 C. proc. pen., cu referire la prevederile
art. 55 C. proc. pen., deoarece organul de urmărire la care trebuia
să se trimită dosarul de urmărire era Parchetul de pe lângă
Curtea de Apel Suceava, instanța la care fusese strămutată
cauza, și nu la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia.
Intimații au
solicitat admiterea recursului, în sensul casării sentinței penale
nr. 16 din 25 aprilie 2007 a Curții de Apel Suceava și, pe fond,
respingerea plângerii formulate de petentul T.M.
Examinând
recursurile declarate de petent și intimați, conform art. 2781 alin.
(10) cu referire la art. 3851 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., atât
în raport cu motivele invocate ce se vor analiza prin prisma cazului de casare
prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., în ceea
ce privește recursul petentului, cât și din oficiu, potrivit art. 3856
alin. (3) C. proc. pen., referitor la recursurile petentului și
intimaților, Înalta Curte de Casație și Justiție
apreciază recursurile petentului și intimaților ca fiind
nefondate pentru considerentele ce se vor arăta pentru fiecare.
În ceea ce
privește recursul declarat de petent:
Din analiza cauzei
rezultă că, în mod judicios și temeinic motivat, instanța
de fond a dispus, în temeiul art. 2781 alin. (8) lit. b) C. proc.
pen., admiterea plângerii formulate, desființarea rezoluțiilor nr.
187/P/2005 din 26 august 2005 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel
Alba Iulia și nr. 16677/5513/2005 din 7 octombrie 2005 a Parchetului de pe
lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a trimis
cauza Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia în vederea
începerii urmăririi penale față de intimați sub aspectul
săvârșirii infracțiunii de purtare abuzivă
prevăzută în art. 250 C. pen.
Din considerentele
sentinței atacate rezultă că în cursul rejudecării
plângerii de către Curtea de Apel Alba Iulia, după casare, petentul a
formulat o cerere de strămutare a judecății cauzei, care a fost
admisă prin încheierea nr. 6872 din 23 noiembrie 2006 a Înaltei Curți
de Casație și Justiție, fiind dispusă strămutarea
judecării la Curtea de Apel Suceava, care a judecat plângerea,
pronunțând soluția menționată mai sus.
În conținutul
dispozițiilor art. 55 alin. (1) C. proc. pen., așa cum au fost
modificate prin Legea nr. 356/2006, legiuitorul a statuat că „Înalta Curte
de Casație și Justiție strămută judecarea unei cauze
de la instanța competentă la o altă instanță
egală în grad, în cazul în care imparțialitatea judecătorilor ar
putea fi știrbită datorită împrejurărilor cauzei,
dușmăniilor locale sau calității părților, când
există pericolul de tulburare a ordinii publice ori când una dintre
părți are o rudă sau un afin până la gradul al patrulea
inclusiv printre judecători sau procurori, asistenții judiciari sau
grefierii instanței.”
Așadar,
instituția strămutării constituie remediul procesual prin care o
cauză este luată de la instanța competentă să o judece
și dată la o altă instanță egală în grad, dar
dintr-o altă localitate, realizându-se o prorogare de competență
teritorială de la o instanță judecătorească la
altă instanță, însă de același grad, fiind vizate
situațiile care privesc numai faza de judecată.
De altfel, prin modul cum este reglementată procedura de informare
prevăzută în art. 57 C. proc. pen., pentru lămurirea
instanței în verificarea temeiniciei motivelor invocate, președintele
instanței supreme cere informații de la președintele
instanței ierarhic superioare celei la care se află cauza a
cărei strămutare se cere sau, după caz, de la Ministerul
Justiției.
Strămutarea
judecării cauzei produce două efecte, și anume cauza a
cărei judecare a fost strămutată intră în circuitul normal
de judecată la instanțele din circumscripția unde s-a
strămutat, iar instanța învestită inițial cu judecarea
acesteia pierde definitiv competența de a judeca acea cauză.
Așa cum este
reglementată, strămutarea presupune prorogarea de
competență teritorială numai între instanțe de
judecată de același grad și nicidecum între o instanță
și un parchet, acesta din urmă fiind un organ judiciar, însă cu
atribuții specifice privind urmărirea penală, fază
distinctă și diferită decât judecata, aceasta din urmă
fiind de competența exclusivă a instanței.
În situația
în care în cadrul urmăririi penale s-ar ivi cazuri ce ar necesita luarea
unor măsuri similare strămutării judecății, acestea
sunt de competența exclusivă a parchetului în condițiile art.
209 alin. (41) C. proc. pen., așa cum a fost adăugat prin
O.U.G. nr. 60/2006.
În contextul
cauzei, prin încheierea dată de instanța supremă a fost
prorogată competența teritorială a judecării plângerii întemeiată
pe dispozițiile art. 2781 C. proc. pen., formulată de
petent, de la Curtea de Apel Alba Iulia la Curtea de Apel Suceava.
Astfel,
instanța competentă, legal învestită ca urmare a admiterii
cererii de strămutare, judecând plângerea, a trimis cauza la parchetul
inițial, respectiv Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia,
acesta fiind organul judiciar competent să efectueze urmărirea
penală, față de calitatea unuia din intimați, respectiv
M.L. subcomisar de poliție în cadrul Serviciului de Combaterea Crimei
Organizate și Antidrog Sibiu.
În raport cu cele menționate, Înalta Curte de Casație și
Justiție nu poate avea în vedere critica formulată de petent cu
privire la competența parchetului de pe lângă instanța la care
s-a strămutat cauza, deoarece strămutarea, așa cum s-a
arătat, își produce efectele numai între instanțe de
același fel, în faza judecății și nicidecum între
instanță și parchet.
Referitor la recursul declarat de intimați:
Înalta Curte de
Casație și Justiție, în baza propriului examen asupra cauzei,
față de criticile formulate de intimați, constată că
instanța de fond la care s-a strămutat judecarea cauzei, ca urmare a
admiterii cererii de strămutare formulată de petentul T.M., a
pronunțat o soluție legală și temeinică, dând
eficiență dispozițiilor art. 2781 alin. (8) lit. b)
C. proc. pen, în sensul că au fost indicate amănunțit motivele
de trimitere la parchet, indicându-se faptele și mijloacele de probă
ce urmează a fi administrate.
Soluția dispusă de instanța de fond s-a fundamentat pe o
examinare riguroasă a actelor premergătoare efectuate,
reținându-se existența unei legături de cauzalitate între
leziunile prezentate de către petiționar și acțiunea intimaților
de la data respectivă.
De asemenea, instanța
de fond a constatat existența unor contradicții în rapoartele de
eveniment, precum și insuficiența cercetărilor cu privire la
afirmațiile petiționarului T.M.
Totodată, în contextul concret al cauzei, a făcut o corectă
aplicare a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului,
respectiv a criteriilor pe care trebuie să le îndeplinească o
anchetă, așa cum a statuat instanța de contencios european
și în cauza Bursuc contra României, respectiv ca ancheta să fie
efectivă, în sensul că persoanele care conduc ancheta și cele
care fac cercetările să fie independente de cele implicate în
evenimente și să fie de natură să conducă la
identificarea și sancționarea persoanelor vinovate.
Or, declarațiile petentului și a mamei acestuia, precum și
rapoartele de eveniment au fost efectuate de către I.P.J. Sibiu (Serviciul
cercetări penale), intimații fiind tot angajați ai I.P.J. Sibiu,
așa încât cercetările efectuate nu s-au conformat exigențelor
unei anchete efective și amănunțite, cu privire la
afirmațiile petentului.
Astfel, prin trimiterea cauzei la parchetul competent, instanța de fond a
indicat procurorului care va efectua cercetări, mijloacele de probă
ce urmează a fi administrate, justificând scopul efectuării lor,
lăsând totodată la aprecierea acestuia, concludența și
utilitatea probelor, potrivit art. 67 C. proc. pen.
Înalta Curte de
Casație și Justiție constată că sentința
instanței de fond, învestită prin efectul admiterii cererii de
strămutare, este legală și temeinică sub toate aspectele.
Față de aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins, ca nefondate, recursurile declarate de petent și intimați.