Caz fortuit. Condiţii

Cuprins pe materii: Drept penal. Partea generală. Infracţiunea. Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei. Cazul fortuit

Indice alfabetic: Drept penal

- caz fortuit

C. pen., art. 47

            Nu sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 47 C. pen. referitoare la cazul fortuit, dacă inculpatul, care nu a respectat regulile de circulaţie pe drumurile publice în vederea evitării oricărui pericol, având pregătirea și experienţa necesară, putea și trebuia să prevadă rezultatul socialmente periculos, și anume producerea unui accident de circulaţie, condiţia imprevizibilităţii absolute a împrejurării care a determinat producerea rezultatului nefiind îndeplinită.

I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 6373 din 10 noiembrie 2005

Prin sentinţa penală nr. 699 din 23 decembrie 2004, Tribunalul Prahova a condamnat pe inculpatul N.C. pentru săvârșirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă prevăzută în art. 184 alin. (2) și (4) C. pen., iar pe inculpatul B.I., pentru săvârșirea infracţiunii de ucidere din culpă prevăzută în art. 178 alin. (2) din același cod.

            Instanţa a reţinut că, în noaptea de 28 septembrie 2002, în timp ce conducea un autoturism pe drumurile publice, datorită nerespectării prevederilor art. 9 și art. 16 din Decretul nr. 328/1966 și ale art. 49 lit. n) din Regulamentul pentru aplicarea Decretului 328/1966, inculpatul N.C. a trecut cu autoturismul peste corpul victimei N.I., căzută pe carosabil, după ce fusese proiectată de autoturismul condus de inculpatul B.I.

            Instanţa a mai reţinut că, la aceeași dată, inculpatul B.I., conducând autoturismul pe drumurile publice și nerespectând prevederile art. 9 și art. 16 din Decretul nr. 328/1966 și ale art. 49 lit. n) din Regulamentul pentru aplicarea Decretului 328/1966, a accidentat mortal pe N.I. și a produs leziuni grave ce au necesitat pentru vindecare 85-90 zile de îngrijiri medicale părţii vătămate M.E., în timp ce aceștia traversau drumul pe marcaj pietonal.

            Iniţial victimele au fost izbite de autoturismul condus de inculpatul B.I. și au fost proiectate pe carosabil, M.E. căzând în zona acostamentului, iar N.I. în zona axului drumului. După ce inculpatul B.I. a oprit autoturismul și s-a deplasat împreună cu martorii care îl însoţeau pentru a constata urmările și a asigura zona accidentului, în sens contrar au apărut două autoturisme, cel de-al doilea fiind condus de inculpatul N.C. Primul autoturism a reușit să ocolească victima, însă inculpatul N.C. nu a observat-o și a trecut peste ea. În aceste condiţii, N.I. fiind accidentat de ambele mașini a decedat, iar M.E. a suferit leziuni grave.

            Faţă de concluziile raportului de expertiză medico-legală, din care a rezultat că leziunile suferite de N.I. din impactul cu autoturismul condus de inculpatul N.C. nu au contribuit la producerea decesului, prima instanţă a dispus schimbarea încadrării juridice pentru fapta inculpatului N.C. din infracţiunea prevăzută în art. 178 alin. (2) C. pen. în infracţiunea prevăzută în art. 184 alin. (2) și (4) din același cod.

            Prin decizia penală nr. 132 din 21 martie 2005, Curtea de Apel Ploiești a admis apelul inculpatului N.C. și a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicate acestuia.

            Recursul declarat de inculpat, prin care a invocat, între altele, cazul de casare prevăzut în art. 385⁹ alin. (1) pct. 17¹ C. proc. pen., arătând că în mod greșit instanţa de apel nu a aplicat prevederile art. 47 C. pen. referitoare la cazul fortuit, este nefondat.

             Prin coroborarea declaraţiilor inculpatului B.I. cu declaraţiilor martorilor, procesul-verbal de constatare întocmit de organele de poliţie, fotografiile judiciare de la locul accidentului și raportul de expertiză medico-legală, s-a stabilit contribuţia concretă a inculpatului N.C., fiind dovedită vinovăţia acestuia sub forma culpei simple în producerea accidentului auto, prin nerespectarea unor reguli de circulaţie rutieră, având drept consecinţă vătămarea corporală a victimei N.I., prin leziunile produse la nivelul picioarelor, care nu au avut un potenţial tanatogenerator.

            Inculpatul N.C., agent principal de poliţie, în calitate de conducător auto, cu pregătirea și experienţa necesară, avea nu numai obligaţia, dar și posibilitatea de a proceda cu maximă diligenţă în deplasarea pe drumurile publice pe timp de noapte în apropierea unui marcaj pietonal, în scopul evitării oricărui pericol.

            În cauză, inculpatul N.C. nu a respectat regulile rutiere de deplasare cu autoturismul pe timp de noapte, în sensul că nu a dat dovadă de diligenţă prin luarea tuturor măsurilor în vederea evitării oricărui pericol.

            Așa cum rezultă din probele administrate în cauză, fapta inculpatului N.C., care nu a luat toate măsurile necesare pentru o deplasare în siguranţă pe drumurile publice în scopul evitării oricărui pericol, încălcând prevederile legale reţinute și a accidentat victima prin trecerea cu autoturismul peste picioarele acesteia, producându-i leziuni ce nu au avut caracter tanatogenerator, însă care în situaţia supravieţuirii ar fi necesitat 90-100 zile de îngrijiri medicale, constituie infracţiunea de vătămare corporală din culpă.

            În speţă, nu sunt incidente prevederile art. 47 C. pen. referitoare la cazul fortuit, întrucât inculpatul, având pregătirea și experienţa necesară, putea și trebuia să prevadă rezultatul socialmente periculos, și anume producerea unui accident de circulaţie, atunci când nu a luat toate măsurile de siguranţă în trafic.

            Condiţia imprevizibilităţii absolute a împrejurării care a determinat producerea rezultatului nu este îndeplinită, întrucât prezenţa victimei pe carosabil a fost semnalizată de inculpatul B.I., împrejurare care a condus la ocolirea acesteia de către un alt autoturism, în timp ce inculpatul nu a putut evita accidentul, ca urmare a nerespectării obligaţiilor pentru evitarea oricărui pericol.

            În consecinţă, recursul inculpatului a fost respins.

Notă: Prevederile art. 9 și art. 16 din Decretul nr. 328/1966 se regăsesc în art. 35 și art. 48 alin. (1) din O. U. G. nr. 195/2002, iar prevederile art. 49 lit. n) din Regulamentul pentru aplicarea Decretului nr. 328/1966, în art. 158 lit. m) din H. G. nr. 85/2003.