Contestaţie la executare. Punerea în executare a unei hotărâri care nu era definitivă
Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Executarea hotărârilor penale. Contestaţia la executare
Indice alfabetic: Drept procesual penal
- Executarea hotărârilor penale
- Contestaţia la executare
C. proc. pen., art. 461 alin. (1) lit. a),
art. 364, art. 365, art. 3853 alin. (2)
Actul prin care se face dovada că a existat o cauză temeinică de împiedicare a celui condamnat să exercite recurs în cauză nu poate servi ca temei unei contestaţii la executare pentru cazul prevăzut în art. 461 alin. (1) lit. a), ci unei cereri de repunere în termen, de competenţa instanţei de recurs.
Prin folosirea acestei proceduri, ca și în cazul recursului peste termen, nu se înlătură caracterul definitiv al hotărârii neatacate cu recurs în termen, a cărei punere în executare este legală.
În atare caz numai instanţa de recurs, după admiterea cererii de repunere în termen, sau în cazul recursului peste termen, prevăzute în art. 3853 alin. (2) C. proc. pen., poate suspenda executarea hotărârii atacate.
I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 5902 din 10 noiembrie 2004
Prin sentinţa nr. 1077 din 19 noiembrie 2003, Tribunalul București, secţia a II-a penală, a admis contestaţia la executare formulată de condamnatul F.M. și a anulat mandatul de executare, dispunând punerea în libertate a condamnatului.
Instanţa a reţinut că prin actul medical depus la dosar s-a făcut dovada imposibilităţii condamnatului de a lua cunoștinţă de hotărârea instanţei de apel în termenul legal de recurs, astfel încât sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 461 lit. a) C. proc. pen., întrucât s-a pus în executare o hotărâre ce nu a fost definitivă.
Prin decizia nr. 101 din 12 februarie 2004 a Curţii de Apel București, secţia a II-a penală, s-a admis apelul declarat de procuror și s-a respins contestaţia la executare, cu motivarea că în speţă condamnarea a rămas definitivă prin neatacarea cu recurs în termen a deciziei instanţei de apel condamnatul formulând recurs după expirarea termenului prevăzut de lege.
Recursul declarat de condamnat este nefondat.
Din actele dosarului rezultă că prin sentinţa nr. 26 din 15 ianuarie 2002 a Tribunalului București, secţia a II-a penală, s-a aplicat condamnatului pedeapsa de 4 ani închisoare. Hotărârea curţii de apel a rămas definitivă, conform art. 4161 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., întrucât nu a fost atacată cu recurs în termen.
Condamnarea fiind definitivă, mandatul de executare a pedepsei a fost legal emis.
O eventuală imposibilitate a condamnatului de a exercita calea de atac a recursului în termen nu înlătură caracterul definitiv al hotărârii puse în executare, ci poate constitui, conform art. 3853 alin. (2) raportat la art. 364 C. proc. pen., temeiul unei cereri de repunere în termenul de recurs, a cărei soluţionare este de competenţa instanţei investite cu soluţionarea recursului declarat după expirarea termenului prevăzut de lege.
În consecinţă recursul declarat de condamnat a fost respins.