Abuz de încredere. Dispunerea fără drept de bunul deţinut
Fapta de a efectua, timp de trei luni, convorbiri pentru suma de peste 33 de milioane de lei de la postul telefonic dobândit o dată cu cumpărarea apartamentului dar rămas pe numele vânzătorului, fără a se face de către părţi demersurile necesare pentru transferul postului pe numele cumpărătorului apartamentului, nu constituie infracţiunea de abuz de încredere și deschide persoanei păgubite numai calea unei acţiuni în daune la instanţa civilă, deoarece existând în contract clauză de transfer a postului, deţinătorul nu a dispus de el fără drept.
Decizia Secţiei penale nr.20 din 8 ianuarie
2002
Judecătoria Sectorului 6 București, prin sentinţa penală nr.1268 din 27 octombrie 1999, a dispus achitarea inculpatului B.P. pentru infracţiunea de abuz de încredere prevăzută în art.213 C.pen. și a respins acţiunea civilă.
Instanţa a reţinut că, la 8 aprilie 1997, părţile vătămate au vândut inculpatului apartamentul lor, înscriind în contract clauza de trasfer al postului telefonic existent în apartament.
Inculpatul nu a făcut demersurile necesare pentru transferul postului telefonic pe numele său și a efectuat, în contul părţilor vătămate, rămase titulare ale postului, convorbiri de la acest telefon, în perioada 15 aprilie – 7 iulie 1997, în valoare de 33.625.000 de lei.
Tribunalul București, secţia I-a penală, prin decizia nr.152/R din 14 februarie 2000, a admis recursurile declarate de părţile vătămate și a condamnat pe inculpat pentru săvârșirea infracţiunii de abuz de încredere, cu motivarea că inculpatul, profitând de buna credinţă a părţilor vătămate, a amânat întocmirea formalităţilor de preluare a postului telefonic, a dispus de acesta pe nedrept și a efectuat convorbirile telefonice menţionate.
Recursul în anulare declarat în cauză, cu motivarea că fapta nu este prevăzută de legea penală, este fondat.
Potrivit art.213 C.pen., infracţiunea de abuz de încredere constă în însușirea unui bun mobil al altuia, deţinut cu orice titlu sau dispunerea de acest bun pe nedrept ori refuzul de a-l restitui.
Pentru existenţa acestei infracţiuni este necesar, în primul rând, să existe un
raport juridic între partea vătămată și făptuitor, în temeiul căruia acesta din
urmă dobândește detenţia bunului mobil și, totodată, are îndatorirea să-l
păstreze, să-l restituie la termenul și în condiţiile stabilite ori să-i dea
destinaţia indicată de cel de la care l-a primit.
Devenit detentor al bunului, făptuitorul intervertește în mod abuziv detenţia
într-o stăpânire deplină, comportându-se ca și cum ar fi proprietarul acelui
bun, abuzând astfel de încrederea celui care i l-a încredinţat.
A dispune de un bun, în sensul dispoziţiilor art.213 C.pen., înseamnă a
face acte la care numai proprietarul bunului este îndreptăţit, ca, de pildă,
să-l înstrăineze, să-l consume, să-l prelucreze, acte pe care detentorul să le
facă pe nedrept, adică raportul juridic în temeiul căruia acesta deţine bunul
să nu-l fi îndreptăţit să le efectueze.
În speţă, fapta inculpatului nu se încadrează în prevederile art.213 C.pen. întrucât, cumpărând apartamentul el a dobândit, conform înţelegerii cu vânzătorii, dreptul utilizării postului telefonic până la definitivarea formalităţilor privitoare la titularul acestuia. Faptul că părţile vătămate nu au efectuat formalităţile legale de cedare a postului telefonic, are implicaţii numai cu privire la raporturile acestora cu ROMTELECOM, precum și la cele cu inculpatul, însă litigiul survenit în aceste condiţii nu-și poate afla rezolvarea decât la instanţa civilă.
În consecinţă, recursul în anulare a fost admis, s-a casat decizia atacată și s-a dispus achitarea inculpatului în temeiul art.11 pct.2 lit.a raportat la art.10 alin.1 lit.b C.proc.pen. și, conform prevederilor art.346 alin.ultim din același cod, acţiunea civilă a fost lăsată nesoluţionată.