Recurs. Titularul căii de atac.
Codul de procedură civilă, art.
299-316
Cuprins pe materii: Drept procesual
civil
Indice alfabetic: Calitate procesuală activă
Cadru
procesual
Cale
de atac. Neregularitate
Hotărâre
judecătorească. Efecte. Principiul relativității
recurs
Hotărârile judecătorești
își produc efectele numai între
părțile care au participat la judecarea pricinii. Prin urmare, în recurs, cadrul procesului cu privire
la părți odată fixat cu ocazia judecării cauzei în fond, nu
poate fi nici extins și nici restrâns,
pentru că niciuneia din părți nu i se poate refuza dreptul
de a ataca cu recurs hotărârea pronunțată în
defavoarea sa, după cum, la fel, niciunei
persoane din afara procesului nu i se poate pretinde să se judece direct
în fața instanței de recurs. Face excepție de la această
regulă, intervenientul în
favoarea uneia dintre părți,
căruia i se admite să formuleze
cerere de intervenție accesorie, potrivit art.51 din Codul de procedură civilă.
Recursul promovat de Autoritatea
Națională a Vămilor prin Direcția Regională pentru
Accize și Operațiuni Vamale București, împotriva hotărârii
pronunțate în defavoarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice –
Agenția Națională de Administrare Fiscală – Comisia pentru
Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate este,
așadar, neregulat introdus, fiind formulat de o autoritate fără
calitate procesuală, faptul că Autoritatea Națională a
Vămilor funcționează în subordinea Ministerului Finanțelor
Publice, respectiv a Agenției Naționale de Administrare Fiscală,
fiind, sub acest aspect, lipsit de relevanță.
Decizia nr.
1369 din 8 martie 2011
Prin acțiunea
înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești la data de
26.03.2010, reclamanta S.C. SG SA, a solicitat în contradictoriu cu Ministerul
Finanțelor Publice - Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse
Supuse Accizelor Armonizate anularea deciziei nr. 030/19.02.2010 și a
deciziei nr. 311/20.10.2009, obligarea pârâtei la plata de despăgubiri,
reprezentând paguba suferită de societate ca urmare a producerii efectelor
celor doua decizii, suspendarea executării deciziilor nr. 030/19.02.2010
și nr.311/20.10.2009, până la soluționarea irevocabilă a
cauzei.
În motivarea
acțiunii, reclamanta a arătat că, prin decizia nr.311/2009 s-a dispus revocarea autorizației de
antrepozit fiscal nr.R00089710PP01/01/04/2006, pentru nerespectarea
prevederilor pct.8 alin.3 si pct.70 alin. 1 și 2 din Normele metodologice
de aplicarea a Legii 571/2003 - Titlul VII Accize și alte taxe speciale
și art.183 alin.1 lit.1 din Legea 571/2003, considerându-se că nu
s-au respectat dispozițiile pct.8 alin. 3 din Norme, potrivit cărora
trebuia ca până la data de 31.03.2009 documentația existentă
să fie completată și cu „manualul de procedură care să
cuprindă fluxurile operaționale precum și randamentul utilajelor
și instalațiilor".
Reclamanta a invocat,
în temeiul art. 46 din Codul de procedură fiscală și art. 13 din
Ordinul MFP nr. 1169/22.04.2008 (în vigoare la data soluționării
plângerii prealabile) nulitatea actului administrativ fiscal - decizia
nr.030/19.02.2010, întrucât din cuprinsul deciziei lipsește un element
esențial, și anume obiectul actului administrativ.
Reclamanta a mai
arătat că măsura este ilegală, având in vedere
următoarele: societatea a obținut autorizația de antrepozit
fiscal în data de 01.04.2006 iar la documentația depusă la acea data
a anexat toate înscrisurile doveditoare cerute de lege, care au fundamentat
legalitatea cererii, motiv pentru care aceasta a primit autorizația de
antrepozit fiscal; autoritatea administrativa era obligată să
facă aplicarea dispozițiilor
art. 185 din Legea nr. 571/2003 și art. 121 din Norme
și să acorde societății un termen de 10 zile
lucrătoare, pentru a remedia eventuale deficiențe care ar fi fost
constatate de comisie si nu să treacă la revocarea autorizației
de antrepozit fiscal; măsura dispusă de pârâtă este
disproporționată, în raport cu presupusa încălcare a normelor
legale invocate de către aceasta și, drept urmare, se impune
reaprecierea măsurii luate, pentru că în cazul revocării
autorizației societatea își încetează activitatea, cu
consecințe păgubitoare pentru stat, dar și pentru personalul
angajat al societății.
Prin încheierea de
ședință din data de 12 aprilie 2010, Curtea a respins ca
neîntemeiată cererea de suspendare a deciziilor nr. 030/19.02.2010 și
nr. 311/20.10.2009.
Prin sentința
nr.109 din 3 mai 2010, Curtea de Apel Ploiești- Secția Comercială și de
Contencios Administrativ și Fiscal a admis în parte acțiunea
formulată de reclamantă, a anulat Decizia nr.311 din 20.10.2009
emisă de Agenția Națională de Administrare
Fiscală și Decizia
nr.030/19.02.2010 emisă de Agenția Națională de
Administrare Fiscală .
Pentru a pronunța această
hotărâre s-au reținut următoarele:
Decizia de revocare a
autorizației contestată menționează dispozițiile
legale aplicabile, fără a menționa însă în mod concret în
ce constă această încălcare.
Nedepunerea
documentației constând în manualul de procedură care să
cuprindă fluxurile operaționale precum si randamentul utilajelor si
instalațiilor rezultă din adresa comunicată anterior
reclamantei, la data de 16.01.2009
Decizia de revocare a
autorizației, a cărei anulare se solicită, nu arată în
concret motivele care au stat la baza emiterii ei, arată doar că se
dispune revocarea autorizației de antrepozit fiscal, în baza
dispozițiilor legale menționate.
Invocarea
dispozițiilor legale nu echivalează cu motivarea care ar fi trebuit
să fie cuprinsă chiar în decizia - act administrativ, de revocare a
autorizației de antrepozit fiscal, fiind necesar, pentru a se putea
aprecia asupra legalității și temeiniciei deciziei contestate,
ca aceste motive să fie prezentate în actul administrativ.
Cu privire la cererea
de obligare a pârâtei la plata de despăgubiri, reprezentând paguba
suferită de societate ca urmare a producerii efectelor celor două
decizii, curtea a constatat că
reclamanta nu a indicat cuantumul despăgubirilor solicitate, în ce constau
acestea despăgubiri, pentru a da posibilitatea instanței de
judecată să aprecieze asupra temeiniciei cererii formulate și îndeplinirii
condițiilor răspunderii.
Împotriva
sentinței pronunțată de instanța de fond a declarat recurs
Autoritatea Națională a Vămilor prin Direcția
Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale București.
În
motivarea recursului, Autoritatea Națională a Vămilor, prin
Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale
București, a arătat, în esență, că reclamanta era obligată ca
până la 31 martie 2009 să completeze dosarul de antrepozit fiscal,
însă nu s-a conformat acestei obligații legale potrivit pct.70
alin.1 din H.G.nr.1618/2008, care a
completat H.G.nr.44/2004, or, potrivit
pct.8 alin.3 din H.G.nr.44/2004
nerespectarea termenului se sancționează cu revocarea
autorizației, în conformitate cu
prevederile art.183 alin.1 lit.l și art.185
alin.2 lit.c
din Codul fiscal. Este lipsit de relevanță, mai arată
recurenta, că decizia
autorității administrative nu a fost
îndeajuns de motivată, în
condițiile în care este clar și indubitabil că nu au fost respectate
dispozițiile legale. De altfel, a
mai arătat recurenta, acest aspect este singurul pe care instanța de fond și-a motivat
sentința, fără însă
a indica un temei legal clar și concret pe care autoritățile
administrative nu l-ar fi respectat.
Calea
de atac a recursului este reglementată
în art.299 – 316 Cod procedură civilă. din modul de reglementare al acestei căi extraordinare
de atac se degajă regula cu valoare de principiu că dreptul de a
exercita recurs împotriva unei
hotărâri judecătorești
îl au numai părțile
care s-au judecat în fața instanței de fond și a cărei
hotărâre se atacă.
În
virtutea acestei reguli, în materie
civilă, hotărârile judecătorești își produc efectele
numai între părțile care au
participat la judecarea pricinii. Prin urmare,
în recurs, cadrul procesului cu privire la părți odată fixat cu ocazia judecării cauzei în fond, nu
poate fi nici extins și nici restrâns,
pentru că nici uneia din
părți nu i se poate refuza dreptul de a ataca cu recurs
hotărârea pronunțată în defavoarea sa, după cum, la fel, nici unei persoane din afara
procesului nu i se poate pretinde să se judece direct în fața instanței de fond. Face excepție de la această
regulă, intervenientul în
favoarea uneia dintre părți,
căruia i se admite să formuleze
cerere de intervenție accesorie, potrivit art.51 din Codul de procedură civilă.
În
speță, Înalta Curte constată că recursul a fost promovat de
către Autoritatea
Națională a Vămilor prin Direcția Regională pentru
Accize și Operațiuni Vamale București, care însă nu a
participat la soluționarea în fond
a cauzei. În cauza care a avut ca obiect
anularea deciziei nr.311 din 20
octombrie 2009, înregistrată
Față de cele
ce preced, Înalta Curte, a respins recursul declarat de Autoritatea
Națională a Vămilor prin Direcția Regională pentru
Accize și Operațiuni Vamale București, ca fiind formulat de o
autoritate fără calitate procesuală.