Procedura specială de executare a hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile pronunțate de instanța de contencios administrativ. Sferă și condiții de aplicare.
Legea nr. 554/2004, art. 24
Cuprins pe materii: Drept administrativ
Indice alfabetic:
Amendă
Conducător al autorității publice
Culpă
Hotărâre pronunțată de instanța de contencios administrativ. Procedură de executare
Obligație de a da
Obligație de a face
Executare silită
1. Sancțiunea pecuniară prevăzută de dispozițiile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, este condiționată de stabilirea atitudinii culpabile a conducătorului autorității publice pârâte cu privire la neexecutarea unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, în lipsa unei astfel de atitudini, amenda de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere neputând fi aplicată.
2. Obligațiile a căror neexecutare atrage aplicarea sancțiunii amenzii prevăzută de dispozițiile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 sunt întotdeauna obligații „de a face” (obligația de a emite un act administrativ, de a modifica un astfel de act, de a elibera un anumit înscris, de a efectua o anumită operațiune administrativă, etc.) și care nu se pot executa pe cale silită dat fiind specificul acestora și calitatea emitentului actului care este întotdeauna aceea de autoritate publică. Așadar, executarea obligațiilor „de a da” având ca obiect o sumă de bani nu intră sub incidența art. 24 din Legea nr. 554/2004, în cazul acestor obligații trebuind să fie urmată procedura de executare silită reglementată de dispozițiile art. 371ą și urm. din Codul de procedură civilă.
Decizia nr. 4686 din 12 octombrie 2011
Prin sentința civilă nr.17/CA/2011-PI din 17 iunie 2011, Curtea de Apel Oradea - Secția Comercială și de Contencios Administrativ și Fiscal a admis, în parte, cererea formulată de reclamanta RN împotriva pârâtului Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale și pe cale de consecință a aplicat conducătorului instituției pârâte amendă de 20% pe zi de întârziere din salariul minim brut pe economie; totodată a dispus obligarea pârâtului la plata în favoarea reclamantei a sumei de 100 lei pe zi de întârziere, începând cu data de 14 februarie 2011 și până la data când se vor executa întocmai și în întregime obligațiile dispuse prin Sentința nr.158/21.04.2010 a Curții de Apel Oradea și Decizia nr. 173/14.01.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Pentru a se pronunța astfel, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele:
În analiza stării de fapt, instanța de fond a reținut că prin Sentința nr. 158/21.04.2010 a Curții de Apel Oradea, irevocabilă ca urmare a respingerii recursului prin Decizia nr. 173/14.01.2011 a ICCJ, s-a dispus anularea în totalitate a Ordinului nr.419/23.04.2009 emis de pârât și obligarea acestuia la emiterea unui nou ordin prin care să se dispună reintegrarea reclamantei în funcția de inspector șef adjunct relații de muncă în cadrul Inspectoratului Teritorial de Muncă Bihor, cu data de 25.05.2009. A fost obligat pârâtul la plata în favoarea reclamantei a tuturor drepturilor salariale aferente funcției de inspector șef adjunct relații de muncă pentru perioada 25.05.2009 și până la reintegrarea efectivă în funcție, la acordarea în natură a concediului de odihnă neefectuat, aferent anului 2009, la efectuarea tuturor plăților aferente privind contribuțiile datorate statului, CAS, CASS, impozit, șomaj etc., să i se completeze reclamantei stagiul de cotizare aferent vechimii în muncă și în specialitate, precum și la asigurările sociale de sănătate, efectuarea înscrierilor în carnetul de muncă al reclamantei în mod corect, anularea înscrierilor privind destituirea din funcția publică de conducere, completarea în mod corespunzător a dosarului profesional al reclamantei, asigurarea tuturor condițiilor necesare în vederea reluării activității în cadrul I.T.M. Bihor și asigurarea condițiilor pentru urmarea cursurilor de perfecționare prevăzute a fi urmate de reclamantă pentru anul 2009, conform programului de perfecționare aprobat de Inspecția Muncii.
Instanța de fond a reținut că, în urma rămânerii irevocabile a hotărârii a fost emis Ordinul nr. 985 din 15.02.2011, la expirarea termenului de 30 de zile prevăzut de textul de lege mei sus indicat .Articolul 2 din dispozitivul acestui ordin o vizează pe reclamantă și preluându-se cele dispuse prin hotărârea judecătorească se ordonă ca reclamanta să fie reintegrată în funcția anterior deținută în cadrul ITM Bihor indicându-se gradul, clasa de salarizare și salariul lunar. Art. 3 din același ordin prevede ca reclamantei să i se plătească drepturile salariale restante cu începere de la data de 25.05.2009 și până la data reluării efective a activității.
Ulterior, în temeiul ordinului menționat s-a emis de către Inspectorul general de stat din cadrul Inspecției Muncii – instituție aflată în subordinea ministerului pârât – decizia nr. 515 din 03.06.2011, din cuprinsul căreia rezultă explicit că abia cu începere de la data de 07.06.2011, respectiv după sesizarea instanței de executare și după expirarea termenului prevăzut de lege, s-a dispus reintegrarea reclamantei în funcția avută conform celor dispuse prin sentință și prin ordinul MMFPS.
Mai reține instanța de fond că Inspectoratul teritorial de Muncă Bihor, instituție în structura căreia s-a dispus reintegrarea, nu a achitat drepturile bănești reclamantei, cu motivația că deși a solicitat ministerului acesta nu a asigurat resursele financiare necesare pentru plata respectivelor drepturi salariale restante.
Consideră instanța de fond că, în mod neîntemeiat pârâtul a invocat excepția lipsei de obiect a cererii în măsura în care nu a dus la îndeplinire toate obligațiile dispuse în sarcina sa prin hotărârea judecătorească, iar pârghiile ce stau la baza îndeplinirii sunt exclusiv în puterea sa.
Nu poate fi reținută, în opinia instanței de fond, nici apărarea potrivit căreia sancțiunea nu poate fi aplicată fiindcă nu a fost nominalizată persoana cu care partea înțelege să se judece, atâta vreme cât textul de lege a prevăzut că aceasta se aplică conducătorul instituției, care este o persoană lesne determinabilă, și indiferent de titularul ei vremelnic, obligația instituită prin hotărâre se perpetuează până la îndeplinirea ei întocmai indiferent de cine deține calitatea de conducător
Consideră instanța de fond că, chiar dacă s-ar admite că pentru reintegrarea reclamantei au fost necesare unele demersuri administrative, ceea ce a făcut posibilă punerea în fapt a acestei măsuri numai cu începere din data de 07.06.2011, nu există nicio justificare pentru întârzierea în acordarea drepturilor salariale sau și a celorlalte obligații, o atare întârziere creând în continuare prejudicii materiale și frustrări reclamantei, care a făcut dovada contractării de credite bancare cu dobândă pentru asigurarea subzistenței și pentru suportarea cheltuielilor cu menținerea sănătății, precum și pentru procedurile de punere în executare, onorarii de executare și de avocat, legătura de cauzalitate dintre neexecutare și acestea fiind evidentă.
Împotriva sentinței civile nr. 17/CA/2011-PI din 17 iunie 2011 a Curții de Apel Oradea - Secția Comercială, și de Contencios Administrativ și Fiscal a declarat recurs pârâtul Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă, în dezvoltarea căruia a susținut, în esență, următoarele:
Astfel, susține recurentul că, instanța de fond în soluționarea cauzei cu care a fost investită a ignorat total solicitările făcute în scris de către MMFPS, în sensul de a-i solicita reclamantei să-și precizeze acțiunea , în sensul de a indica cu cine înțelege să se judece, în condițiile în care prin cererea de chemare în judecată se solicită aplicarea sancțiunii prevăzute de art.24 alin.2 din Legea nr.554/2004, autorității publice, respectiv MMFPS și nu conducătorului respectivei instituții.
Totodată, se mai arată că instanța de fond în soluția dată nu a ținut cont de faptul că în executarea sentinței civile nr.158/2010 a Curții de Apel Oradea, MMFPS a emis Ordinul nr. 985/15.02.2011 prin care a dispus anularea Ordinului nr.419/23.04.2009. în executarea art.2 și art.3 din Ordinul nr.985/15.02.2011 emis de ministrul muncii, familiei și protecției sociale, a fost emisă de către inspectorul general de stat al Inspecției Muncii, Decizia nr.351/15.02.2011.
Mai susține recurenta că in cauză trebuie să se țină și de OG nr.22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice stabilite prin titluri executorii, cu modificările și completările ulterioare.
Recursul este fondat.
Cererea adresată instanței de fond a vizat aplicarea unei amenzi de 20% din salariul minim brut pentru neexecutarea unei hotărâri judecătorești, conform art.24 din Legea nr.554/2004 și obligarea la plata despăgubirilor pentru întârziere în cuantum de 300 lei pe zi de întârziere începând cu data de 13.01.2011 și până la executarea întocmai și în întregime a obligațiilor stabilite în sarcina autorității pârâte.
Titlul executoriu a cărui neexecutare se invocă este Sentința civilă nr.158 din 21.04.2010 a Curții de Apel Oradea – Secția contencios administrativ și fiscal, irevocabilă prin decizia nr. 173 din 14.01.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Prin această sentință s-a dispus s-a dispus anularea în totalitate a Ordinului nr.419/23.04.2009 emis de pârât și obligarea acestuia la emiterea unui nou ordin prin care să se dispună reintegrarea reclamantei în funcția de inspector șef adjunct relații de muncă în cadrul Inspectoratului Teritorial de Muncă Bihor, cu data de 25.05.2009; totodată, a fost obligat pârâtul la plata în favoarea reclamantei a tuturor drepturilor salariale aferente funcției de inspector șef adjunct relații de muncă pentru perioada 25.05.2009 și până la reintegrarea efectivă în funcție, la acordarea în natură a concediului de odihnă neefectuat, aferent anului 2009, la efectuarea tuturor plăților aferente privind contribuțiile datorate statului, CAS, CASS, impozit, șomaj etc., să completeze reclamantei stagiul de cotizare aferent vechimii în muncă și în specialitate, precum și la asigurările sociale de sănătate, efectuarea înscrierilor în carnetul de muncă al reclamantei în mod corect, anularea înscrierilor privind destituirea din funcția publică de conducere, completarea în mod corespunzător a dosarului profesional al reclamantei, asigurarea tuturor condițiilor necesare în vederea reluării activității în cadrul I.T.M. Bihor și asigurarea condițiilor pentru urmarea cursurilor de perfecționare prevăzute a fi urmate de reclamantă pentru anul 2009, conform programului de perfecționare aprobat de Inspecția Muncii; a fost dispusă și obligarea pârâtului la plata sumei de 25.000 lei cu titlu de daune morale.
Cum în mod corect reține și instanța de fond, în executarea sentinței civile nr.158 / 21.04.2010 a Curții de Apel Oradea, MMFPS a emis Ordinul nr.985/15.02.2011 prin care a dispus reintegrarea reclamantei în funcția publică de conducere precum și executarea dispozițiilor referitoare la plata drepturilor bănești către reclamantă, de către Inspectoratul General de Muncă, ordonatorul terțiar de credite cu care reclamanta de afla în raporturi directe de serviciu.
Pentru ca sancțiunea pecuniară de 20% din salariul minim brut pe economie să fie aplicată este necesar să se stabilească atitudinea culpabilă a conducătorului autorității publice pârâte cu privire la neexecutarea unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.
Or, în speță, recurentul a făcut, în termen legal, toate demersurile necesare pentru reintegrarea reclamantei; faptul că reintegrarea reclamantei în funcția publică de conducere s-a făcut abia începând cu data de 7 iunie 2011, datorită derulării unor operațiuni administrative necesare vacantării respectivei funcții publice, nu poate conduce la reținerea unei atitudini culpabile în sarcina conducătorului autorității publice pârâte în sensul art.24 din LCA.
Totodată, Înalta Curte constată că instanța de fond a reținut în mod greșit că neefectuarea plății despăgubirilor și a daunelor morale poate fi sancționată cu aplicarea amenzii reglementate de art.24 din Legea nr.554/2004.
Astfel, textul art.24 alin.1 din Legea nr.554/2004 stabilește cu rigoare sfera de aplicare a acestuia, respectiv hotărârile a căror neexecutare atrage acordarea despăgubirilor și aplicarea sancțiunii amenzii.
Din conținutul normativ al art.24 alin.(1) din Legea nr.554/2004, rezultă fără echivoc că obligațiile a căror neexecutare conduce la aplicarea sancțiunii amenzii, sunt obligații de “a face”, adică a unor obligații de a emite un act administrativ, de a modifica un astfel de act, de a se elibera o adeverință sau un înscris sau să se efectueze o operațiune administrativă, obligații ce nu se pot executa pe cale silită, datorită specificului acestora, ținând seama și de emitentul actului care întotdeauna are calitate de autoritate publică. Așadar executarea obligațiilor de a da având ca obiect o sumă de bani nu intră sub incidența art. 24 din LCA, cum în mod greșit a apreciat instanța de fond.
Procedura contenciosului administrativ are un caracter special, fiind derogatorie de la regulile procedurale civile, însă numai cu privire la cererile care țin de specificul acestei materii, în ceea ce privește executarea obligațiilor de “a da”, trebuie urmată procedura de executare silită reglementată în art.3711 și urm. Cod procedură civilă.
Toate considerentele expuse, au convers către concluzia că soluția pronunțată de instanța de fond este netemeinică și nelegală, motiv pentru care recursul a fost admis, cu modificarea hotărârii atacate, în sensul respingerii acțiunii reclamantei ca nefondată.