Poliţist. Sancţionare disciplinară. Greșita anulare a ordinului de sancţionare în temeiul art. 268 alin. (2) din Codul muncii.
Legea nr. 360/2002, art. 59 – art. 62¹
În considerarea statutului special al poliţistului, ca funcţionar public civil investit cu exerciţiul autorităţii publice, Legea nr. 360/2002 prevede în ceea ce privește sancţionarea acestuia, o procedură specifică, obligatorie, și de strictă interpretare. Astfel, împotriva unui ordin de sancţionare emis în temeiul Legii nr. 360/2002, nu poate opera nulitatea ca sancţiune pentru nerespectarea unei condiţii de formă impusă de prevederile Codului muncii.
În aceste condiţii, anularea de către instanţa de fond a ordinului de sancţionare este nelegală, fiind rezultatul unei greșite interpretări a actului juridic dedus judecăţii, care nu era o decizie de dreptul muncii, ci un act administrativ emis în baza unei legi speciale.
Î.C.C.J., Secţia de contencios administrativ și fiscal,
Decizia nr. 1116 din 4 aprilie 2006
Prin sentinţa civilă nr.269 din 10 octombrie 2005 a Curţii de Apel Timișoara a fost admisă, astfel cum a fost precizată, acţiunea reclamantului O.C. împotriva pârâţilor Ministerul Administraţiei și Internelor și constatându-se nulitatea absolută a Ordinului nr.S/II/3630 din 13 mai 2005 emis de pârâţi.
Au fost obligaţi aceștia să-l reintegreze pe reclamant în postul deţinut anterior, cu plata drepturilor salariale ce i se cuvin, indexate, majorate și recalculate, conform art.89 din Legea nr.188/1999 și a fost respinsă acţiunea faţă de Inspectoratul de Poliţie al judeţului Arad pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că ordinul prin care reclamantul a fost sancţionat disciplinar este nul întrucât nu cuprinde o descriere a faptelor ilicite săvârșite, motivele pentru care au fost înlăturate apărările reclamantului în cadrul cercetării prealabile, termenul și instanţa competentă la care sancţiunea poate fi contestată.
A considerat instanţa că dosarul administrativ de cercetare prealabilă încheiat de pârâţi nu poate suplini ordinul de sancţionare, deoarece doar acesta din urmă este supus controlului de legalitate în contencios administrativ și este singurul producător de consecinţe juridice faţă de reclamant.
A aplicat instanţa sancţiunea nulităţii ordinului în temeiul art.268 alin.2 din Codul muncii care prevede expres sancţiunea nulităţii absolute a deciziei de sancţionare disciplinară, considerând că dispoziţiile art.78 alin.1 din Legea nr.360/2002 și cele ale art.103 din Legea nr.188/1999 sunt norme de trimitere la dispoziţiile Codului muncii care permit aplicarea art.268 alin.2 în speţă.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recursuri în termen Ministerul Administraţiei și Internelor, arătând că răspunderea disciplinară a poliţistului are fundamente speciale de drept administrativ, astfel încât actul care materializează aplicarea sancţiunii disciplinare, precum și actele premergătoare sunt acte administrative de autoritate, guvernate de norme juridice de drept administrativ, iar nu de norme de dreptul muncii.
Susţin recurenţii că art.62 din Ordinul M.A.I. nr.400/2004 prevede forma ordinului de sancţionare, dar nu în mod imperativ, sub sancţiunea nulităţii actului.
Apreciază recurenţii că nulitatea poate interveni doar în acele situaţii în care, prin nerespectarea formei, i s-a adus celui sancţionat o vătămare care nu poate fi înlăturată altfel, dar în speţă, reclamantul a cunoscut exact faptele pentru care era cercetat, temeiul legal al sancţionării, iar în procesul-verbal de ședinţă al Consiliului de disciplină s-au consemnat obiecţiunile și apărările acestuia.
Recursurile sunt fondate.
Legea nr.360/2002 reglementează statutul special al poliţistului ca funcţionar public civil investit cu exerciţiul autorităţii publice (art.1 alin.1 și art.2 alin.1).
Potrivit art.42 lit.d) din aceeași lege, poliţistul este dator ca, prin activitatea sa publică ori privată, să nu compromită prestigiul funcţiei sau al instituţiei din care face parte.
Tocmai în considerarea acestui statut special, aceeași lege prevede o procedură de cercetare prealabilă obligatorie – conform art.59 – și existenţa unui consiliu de disciplină, conform art.62, care analizează faptele, probele și apărările celui învinuit de săvârșirea uneia dintre abaterile disciplinare prevăzute de art.58 din lege.
Reglementările speciale ale Legii nr.360/2002 în materie disciplinară sunt de strictă interpretare, inclusiv cele ale art.61.
În aceste condiţii, anularea de către instanţa de fond a ordinului de sancţionare pe temeiul unui text imperativ din Codul muncii este nelegală, fiind rezultatul unei greșite interpretări a actului juridic dedus judecăţii care nu era o decizie de drept al muncii, ci un act administrativ emis în baza unei legi speciale (art.304 pct.8 Cod procedură civilă).
Instanţa de fond a încălcat Legea nr.360/2002, considerând că dispoziţiile art.61 din aceasta pot fi interpretate extensiv, în sensul existenţei sancţiunii nulităţii deciziei de sancţionare, deși textul nu prevede expres această sancţiune (art.304 pct.9 Cod procedură civilă).
Consecinţa acestor interpretări este că instanţa, aplicând greșit o sancţiune cu nulitatea pentru forma actului administrativ atacat, nu a intrat în cercetarea fondului, astfel încât a fost hotărâtă casarea cu trimitere spre rejudecarea în fond a acţiunii, sub incidenţa art.312 alin.5 teza I Cod procedură civilă.