Poliţist. Răspundere disciplinară. Prescripţia aplicării sancţiunii disciplinare. Autoritatea competentă să aplice sancţiunea
Legea nr. 360/2002
Comportamentul
necorespunzător al poliţistului implicat în procesul penal a adus,
indiscutabil o gravă atingere onoarei sale și prestigiului
autorităţii publice din care a făcut parte.
În condiţiile date, a operat întreruperea termenului de prescripţie de 1
an prevăzut pentru aplicarea sancţiunii disciplinare pe întreaga perioadă
de timp cuprinsă între momentul săvârșirii infracţiunii și data
identificării autorului acesteia, astfel că nu s-a prescris dreptul
autorităţilor publice pârâte de aplicare a sancţiunii
disciplinare, conform art. 59 pct.9 din Legea nr. 360/2002.
Dar, dacă această atribuţie a
fost conferită ministrului administraţiei și internelor, în cazul ofiţerilor de
poliţie (alţii decât chestorii de poliţie), aplicarea principiului potrivit
căruia cine poate mai mult poate și mai puţin face posibilă – în
condiţiile raporturilor de subordonare ierarhică, specifice organizării
ministeriale – emiterea de către ministru a ordinului de destituire
din funcţie a unui agent șef adjunct de poliţie.
I.C.C.J., secţia de contencios administrativ,
decizia nr. 2095 din 25 mai 2004
Prin acţiunea introdusă la data de 19 decembrie 2002 N.M. a chemat în judecată Ministerul Administraţiei și Internelor și Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Argeș, solicitând să se dispună:
- anularea ordinului nr. II/04505 din 17 decembrie 200 prin care a fost destituit din funcţia de agent șef adjunct de poliţie la Secţia 3 a Poliţiei municipiului Pitești;
- reintegrarea sa în funcţia publică menţionată mai sus și obligarea celor doi pârâţi să-i plătească drepturile bănești cuvenite de la data luării măsurii și până la reintegrarea efectivă, precum și cheltuielile de judecată.
Reclamantul și-a motivat acţiunea, arătând că actul administrativ de autoritate supus controlului jurisdicţional este nelegal, deoarece a fost emis cu depășirea termenului de 1 an de la săvârșirea faptei ce constituie abatere disciplinară.
Mai precis, el a comis fapta respectivă (calificată ca infracţiune de viol) la data de 14 decembrie 2001 și cu toate că Inspectoratul de Poliţie a Judeţului Argeș a luat cunoștinţă de această abatere la data de 24 septembrie 2002, ministrul de interne a emis ordinul sancţionator abia la 18 decembrie 2002, adică după expirarea termenului prevăzut de art. 59 pct.9 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului.
Curtea de Apel, secţia comercială și de contencios administrativ prin sentinţa civilă nr.79/F/C din 21 aprilie 2003 a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Instanţa a reţinut că la data de 14 decembrie 2001, reclamantul N.M. a întreţinut cu numita P.A. un raport sexual împotriva voinţei acesteia. În urma plângerii formulate de partea vătămată s-a dispus efectuarea unei expertize medico-legale, iar pe baza analizei ADN recoltată de la victimă s-a stabilit că reclamantul este autorul faptei și totodată, a fost luată împotriva lui măsura arestării preventive.
In legătură cu măsura respectivă, la data de 25 septembrie 2002 a fost încunoștiinţat Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Argeș și prin dispoziţia șefului acestei autorităţi publice s-a desemnat un ofiţer cu întocmirea dosarului de cercetare prealabilă a faptei.
Având în vedere gravitatea deosebită a abaterii, reclamantul N.M. a fost trimis imediat în faţa Consiliului de disciplină, care în ședinţa din 13 noiembrie 2002, a stabilit vinovăţia făptuitorului, cu propunerea de destituire din funcţia publică deţinută.
Apărarea reclamantului cu privire la lipsa cercetării prealabile a faptei și la îngrădirea dreptului său la apărare a fost înlăturată, reţinându-se inexistenţa pretinsului viciu de procedură, precum și împrejurarea că la 13 noiembrie 2002, la solicitarea apărătorului ales s-a acordat termen pentru pregătirea apărării, la 14 noiembrie 2002.
Referitor la alcătuirea Consiliului de disciplină, Curtea a motivat că persoana menţionată în acţiune nu a avut calitatea de șef ierarhic superior al reclamantului, ci pe aceea de subofiţer de control al agenţilor de ordine, la un alt schimb de agenţi decât cel în cadrul căruia își desfășura activitatea reclamantul.
Excepţia de prescripţie a dreptului pârâţilor de a aplica sancţiunea disciplinară a fost respinsă pe considerentul că efectul sancţiunii pentru fapta comisă la 14 decembrie 2001, se produce de la data rămânerii definitive a hotărârii Consiliului de disciplină, în urma respingerii contestaţiei, respectiv 26 noiembrie 2002, dată în raport de care ordinul atacat a fost emis în termenul legal.
Pe de altă parte, hotărârea Consiliului de disciplină a fost contestată de N.M., dar Inspectoratul General al Poliţiei Române și-a exprimat acordul cu aplicarea sancţiunii în forma adoptată, astfel că măsura trecerii în rezervă se vădește conformă cu prevederile art. 58 lit. g), 69 lit. f), 72(2), 74(2) și 78(2) din Legea nr. 360/2002.
S-a concluzionat că, întrucât nu s-a adus nici o vătămare reclamantului într-un drept legitim și sancţiunea disciplinară a fost în mod legal aplicată, acţiunea în contencios administrativ formulată pentru anularea actului administrativ trebuie respinsă.
Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamantul N.M.
Recurentul a susţinut că, în mod greșit, acţiunea a fost respinsă deoarece:
- dreptul de emitere al ordinului sancţionator s-a prescris prin scurgerea unei perioade de peste un an de la data săvârșirii faptei ce constituie abatere disciplinară;
- nu s-au respectat dispoziţiile art. 54 din Regulamentul nr. 317 din 13 septembrie 2002 privind acordarea recompenselor și aplicarea sancţiunilor disciplinare poliţiștilor (potrivit cărora sancţiunea disciplinară se aplică în maximum 30 de zile de la data comiterii faptei), precum și cele conţinute în art.59 pct.9 din Legea nr.360/2002;
- au fost nesocotite dispoziţiile art. 30 lit. g), 34 și 35 alin. (2) din același regulament referitoare la competenţa Consiliului de disciplină, la sesizarea acestuia de către șeful unităţii și la termenul de întocmire a dosarului;
- actul administrativ este lovit de nulitate absolută, sancţiune ce derivă din emiterea lui de către ministrul administraţiei și internelor în loc de șeful Inspectoratului General de Poliţie.
Recursul este nefondat sub aspectul tuturor criticilor formulate.
Nu se contestă de toate părţile litigante că în dosarul nr.1493/P/2001, Parchetul Militar București a efectuat cercetări penale cu privire la infracţiunea de viol reclamată de partea vătămată P.A., ca fiind comisă asupra sa la data de 14 decembrie 2001, de către un subofiţer de poliţie necunoscut.
Dosarul a fost înregistrat cu autor necunoscut, dar în urma expertizei genetice și a celorlalte probe administrate (s-a stabilit ulterior că autorul infracţiunii este plutonierul-major agent șef adjunct N.M.), faţă de care, prin ordonanţele din 23 septembrie 2002 s-a dispus punerea în mișcare a acţiunii penale și arestarea preventivă pe o durată de 30 de zile a inculpatului.
La data de 10 octombrie 2002, partea vătămată și-a retras plângerea penală prealabilă și în această situaţie prin ordonanţă, procurorul a încetat urmărirea penală faţă de N.M. De asemenea, a dispus punerea lui în libertate, de îndată.
Este adevărat că, potrivit art.59 pct.9 din Legea nr.360/2002 privind Statutul poliţistului, sancţiunea disciplinară se aplică în maximum 30 de zile de la luarea la cunoștinţă despre abaterea săvârșită, dar nu mai târziu de un an de la data comiterii faptei.
Ca și termenul de o lună, termenul maxim de 1 an nu este de decădere, ci tot de prescripţie, adică de prescripţie a răspunderii disciplinare, similar ca natură juridică cu termenele de prescripţie a răspunderii penale sau contravenţionale.
In speţă, deși fapta reclamată de P.A. a fost săvârșită în ziua de 14 decembrie 2001, descoperirea autorului său a avut loc abia în luna septembrie 2002, după efectuarea unor cercetări penale ample, inclusiv a unei expertize medico-legale și a utilizării sistemului amprentei genetice.
Prin urmare, atitudinea culpabilă a făptuitorului nu s-a limitat la săvârșirea infracţiunii de viol, ci a continuat ulterior, prin ascunderea adevărului, pe toată durata cercetărilor penale și până la arestarea lui preventivă, măsură comunicată organului de poliţie cu adresa nr. 12698 din 25 septembrie 2002.
Comportamentul necorespunzător al poliţistului implicat în procesul penal a adus, indiscutabil o gravă atingere onoarei sale și prestigiului autorităţii publice din care a făcut parte.
În condiţiile date, a operat întreruperea termenului de prescripţie de 1 an prevăzut pentru aplicarea sancţiunii disciplinare pe întreaga perioadă de timp cuprinsă între momentul săvârșirii infracţiunii și data identificării autorului acesteia în persoana reclamantului N.M., astfel că nu s-a prescris dreptul autorităţilor publice pârâte de aplicare a sancţiunii disciplinare, conform art. 59 pct.9 din Legea nr. 360/2002. Fără temei se susţine în recurs că excepţia invocată de reclamant în acţiune trebuia totuși admisă, cu consecinţa anulării actului administrativ sancţionator.
Dreptul de aplicare a sancţiunii disciplinare nu s-a prescris nici sub aspectul reglementării instituite prin Regulamentul nr. 317 din 13 septembrie 2002, emis de Ministerul de Interne cu privire la acordarea recompenselor și aplicarea sancţiunilor disciplinare poliţiștilor.
Având în vedere gravitatea deosebită a abaterii disciplinare săvârșite, în temeiul art. 33 lit. b) din acest act normativ, șeful Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Argeș a emis dispoziţia nr. 0436 din 31 octombrie 2002 prin care a dispus trimiterea lui N.M. în faţa Consiliului de disciplină și a desemnat pentru efectuarea cercetării și întocmirea dosarului cauzei un comisar, ofiţer specialist I la Serviciul cercetări penale.
După efectuarea cercetării, în cursul căreia reclamantul a dat o nouă declaraţie olografă, prin hotărârea din 14 noiembrie 2002, Consiliul de disciplină a stabilit vinovăţia acestuia, propunând destituirea lui din funcţie.
Pe hotărârea respectivă, șeful Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Argeș a pus rezoluţia „De acord cu propunerea Consiliului de disciplină” și la aceeași dată (15 noiembrie 2002) a dispus înaintarea fișei de cadre cu propunerea Consiliului, conform prevederilor regulamentare.
Contestaţia adresată de N.M. Inspectoratului General al Poliţiei Române, la 18 noiembrie 2002, a fost respinsă ca neîntemeiată la 26 noiembrie 2002, dată la care conducerea inspectoratului și-a exprimat acordul cu menţinerea hotărârii atacate.
In raport cu data respectivă, măsura disciplinară a destituirii reclamantului din funcţia publică a fost luată de ministrul de interne prin ordinul nr. II/04505 din 18 decembrie 2002, cu respectarea normelor legale și regulamentare în vigoare.
Cât privește desemnarea agentului șef principal D.V. în Consiliul de disciplină, realizată prin dispoziţia nr. 0436 din 31 octombrie 2002, Curtea de apel a reţinut în mod judicios că această persoană nu avea calitatea de șef ierarhic superior, ci aceea de subofiţer de control al agenţilor de ordine, la un alt schimb de agenţi decât cel în cadrul căruia N.M. și-a desfășurat activitatea.
Pe de altă parte, este adevărat că potrivit dispoziţiilor art.60 alin. (2) din Legea nr. 360/2002, destituirea din poliţie se dispune în mod corespunzător de persoanele care, conform art. 15, au competenţa să acorde gradele profesionale.
Dar, dacă această atribuţie a fost conferită ministrului administraţiei și internelor, în cazul ofiţerilor de poliţie (alţii decât chestorii de poliţie), aplicarea principiului potrivit căruia cine poate mai mult poate și mai puţin face posibilă – în condiţiile raporturilor de subordonare ierarhică, specifice organizării ministeriale – emiterea de către ministru a ordinului de destituire din funcţie a unui agent șef adjunct de poliţie.
Rezultă prin urmare, că pretinsa unitate a actului administrativ sancţionator care în opinia recurentului s-ar datora emiterii lui de către o persoană necompetentă, nu poate fi reţinută pentru a justifica reformarea soluţiei în sensul cerut.
Având în vedere considerentele expuse și lipsa unor motive de casare, de ordine publică, care ar putea fi invocate chiar din oficiu, conform art. 306 alin. (2) C. proc. civ., recursul a fost respins ca nefondat.