Act al Ministerului de Interne referitor la siguranţa internă și externă a statului. Art.2 lit.a din Legea nr.29/1990
Actul administrativ de expulzare și de declarare a
străinului ca persoană indezirabilă pentru siguranţa internă și externă, este
necenzurabil de către instanţa de contencios administrativ.
(Secţia de contencios administrativ,
decizia nr.861 din 4 martie 2003)
Reclamantul A.B. a chemat în judecată Ministerul de Interne solicitând anularea ordinului ministrului de interne emis la data de 5 ianuarie 2000 prin care s-a dispus expulzarea sa din ţară și declararea ca persoană indezirabilă.
Curtea de Apel București, Secţia de Contencios Administrativ a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Impotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, recurs admis de Curtea de Apel București, Secţia de contencios administrativ, sentinţa atacată fiind casată și cauza trimisă spre rejudecare aceleiași instanţe.
Curtea de Apel București învestită cu judecarea cauzei în fond după casare a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamantului.
Sentinţa a fost recurată de reclamant.
Recursul este nefondat.
Reclamantul a solicitat prin acţiunea introductivă, anularea ordinului prin care s-a dispus „expulzarea” sa din România.
In realitate, prin acest ordin s-a ridicat dreptul de ședere al reclamantului, care a fost declarat persoană indezirabilă pentru România, pe o perioadă de 5 ani.
Temeiul de drept al acestei măsuri, astfel cum s-a indicat în preambulul ordinului au fost dispoziţiile art.4 lit. a coroborat cu art.20 din Legea nr.25/1969.
In conformitate cu prevederile art.2 lit.a din Legea nr.29/1990 nu pot fi atacate în justiţie actele administrative referitoare la siguranţa internă și externă a statului.
Din conţinutul actului aflat la dosarul cauzei, cetăţeanul turc A.B. se găsește în situaţia descrisă la art.3 lit. i și l din Legea nr.51/1991.
In cuprinsul aceluiași act se menţionează că este vorba de o chestiune legată de siguranţa statului, actele care au stat la baza emiterii ordinului atacat descriu în amănunt pericolul concret pe care străinul îl reprezintă pentru această valoare, iar, pe de altă parte, prezintă modalităţile în care au fost obţinute datele, acestea intrând sub incidenţa art.10 din Legea nr.51/1991.
In consecinţă, plecând de la premisele expuse, se constată că, potrivit unui principiu de drept internaţional bine stabilit, statele sunt îndreptăţite să asigure prin acte interne oridinea publică pe teritoriul lor, ca și prin exercitarea unui drept de control, cu observarea totodată, a obligaţiilor asumate de ele prin tratate internaţionale, deziderate pe deplin respectate în speţă, asupra intrării și stabilirii non-naţionalităţilor pe teritoriul lor.
De notat că, în acest sens este și jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. In deplină concordanţă cu principiile de drept mai înainte evocate sunt și dispoziţiile art.5 din Legea nr.51/1991 care prevăd că „siguranţa naţională se realizează în conformitate cu legile în vigoare și cu obligaţiile asumate de România prin convenţiile și tratatele internaţionale referitoare la drepturile omului la care este parte”.
In consecinţă, ordinul atacat constituie un act administrativ referitor la siguranţa internă și externă a României, necenzurabil de către instanţa de judecată, astfel că acţiunea prin care a fost solicitată anularea lui este inadmisibilă.
In temeiul aceleiași calificări juridice, examinarea celorlalte motive de casare nu mai este necesară, câtă vreme acţiunea reclamantei este inadmisibilă.
Faţă de considerentele expuse recursul a fost respins ca nefondat.