Asupra recursurilor de față;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Rechizitoriul nr. 690/P/2001 din 5 iunie 2002 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale față de învinuita T.L. și trimiterea în judecată a inculpatelor:
S.G., pentru săvârșirea infracțiunilor, prevăzute de art. 248, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (în cauză s-a făcut aplicația art. 13 C. pen.), art. 25, raportat la art. 288, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 289, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.;
T.L., pentru săvârșirea infracțiunilor, prevăzute de art. 248, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (în cauză s-a făcut aplicația art. 13 C. pen.), art. 288, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 289, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. și M.N., pentru săvârșirea infracțiunilor, prevăzute de art. 26, raportat la art. 248, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (în cauză s-a făcut aplicarea art. 13 C. pen.), art. 291 C. pen. și art. 288, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
Prin același rechizitoriu s-a dispus disjungerea cauzei față de G.M.D., R.D., R.G., E.A., Z.R.S. și A.N. și trimiterea dosarului la D.G.P.M.B., Serviciul Cercetări Penale, în vederea efectuării de cercetări pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 248, art. 288 și art. 242 C. pen.
S-a reținut că inculpata S.G., judecător în cadrul Judecătoriei sectorului 1 București și inculpata T.L., grefier în cadrul aceleași instanțe, în complicitate cu inculpata M.N., avocat în cadrul Baroului București, și-au îndeplinit în mod defectuos atribuțiile de serviciu și, prin falsificarea unor înscrisuri oficiale și folosirea acestora s-au restituit fraudulos imobile celor ce se pretindeau proprietari, cauzând Primăriei Municipiului București un prejudiciu în valoare de 1.458.358.006 lei.
Prin sentința penală nr. 48 din 20 decembrie 2002, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a condamnat pe inculpatele:
1. S.G. la un an și 6 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice, prevăzută de art. 248 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 13 C. pen., la un an închisoare, pentru instigare la săvârșirea infracțiunii de fals material în înscrisuri oficiale, prevăzută de art. 25, raportat la art. 288 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și la un an și 4 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de fals intelectual, prevăzută de art. 289, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., a contopit pedepsele și a dispus ca inculpata să execute pedeapsa cea mai grea de un an și 6 luni închisoare.
2. T.L. la un an și 2 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice, prevăzută de art. 248, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., la un an închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de fals material în înscrisuri oficiale, prevăzută de art. 288, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și la un an și 2 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de fals intelectual, prevăzută de art. 289, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., a contopit pedepsele stabilite și a dispus ca inculpata să execute pedeapsa cea mai grea de un an și 2 luni închisoare.
În baza art. 81 și art. 82 C. pen., a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei pe durata unui termen de încercare de 3 ani și 2 luni și a pus în vedere inculpatei dispozițiile art. 83 C. pen.
3. M.N. la un an și 4 luni închisoare, pentru complicitate la săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice, prevăzută de art. 26, raportat la art. 248, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., la 10 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de uz de fals, prevăzută de art. 291 C. pen. și la un an închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de fals material în înscrisuri oficiale, prevăzută de art. 288, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., a contopit pedepsele și a dispus ca inculpata să execute pedeapsa cea mai grea de un an și 4 luni închisoare.
Prin aceeași hotărâre, instanța de fond a dispus anularea înscrisurilor falsificate și anume: acțiunea reclamanților P.D. și P.A., adresa către expertul S.S., dovezile de comunicare a sentinței civile nr. 4871/1998 a Judecătoriei sectorului 1 București către P.D., P.A. și Consiliul General al municipiului București, adresa nr. 22723/1997 a Judecătoriei sectorului 1 București către SC H.N. SA, sentința civilă nr. 4871 din 3 aprilie 1998 a Judecătoriei sectorului 1 București și sentința civilă nr. 4871 din 8 mai 1998 a aceleași judecătorii.
Totodată, instanța de fond a dispus nesoluționarea acțiunii civile promovate de partea civilă Primăria municipiului București.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că inculpata M.N., în calitate de avocat, a formulat și semnat acțiunea civilă prin care reclamanții P.D. și P.A. au chemat în judecată Consiliul General al municipiului București pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța în cauză, Judecătoria sectorului 1 București, să oblige pe pârât să lase acestora în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, str. Pictor Rosenthal, fostă parcelare Jianu, în suprafață de 678 m2.
În motivarea cererii s-a arătat că reclamanții au dobândit terenul revendicat în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1590/1939, transcris în Registrul de inscripțiuni-transcripțiuni al Tribunalului Ilfov sub nr. 10473 din 8 iulie 1939 și s-a susținut că terenul menționat a fost trecut abuziv în proprietatea statului român.
Deși s-a menționat că, în dovedirea pretenției deduse judecății, se anexează contractul de vânzare-cumpărare invocat, în locul acestuia a fost depus, în fotocopie, un alt contract de vânzare-cumpărare, având ca obiect o altă suprafață de teren.
La data promovării acestei acțiuni de către inculpată, reclamanții P.D. și P.A. erau decedați din anul 1966 și, respectiv, 1970, iar cele două contracte, atât cel invocat, cât și cel anexat cererii de chemare în judecată, nu există în evidența Arhivelor Naționale unde există însă contractul real, nr. 33398 din 13 septembrie 1939, încheiat între B.M.B. și cumpărătorii P.D. și P.A., în baza căruia aceștia din urmă au dobândit proprietatea asupra unui teren în suprafață de 446 m2, constituind parcela 2 din blocul 28 din parcul Jianu.
Inculpata a mai anexat cererii de chemare două adrese și anume: adresa nr. 1567/1998 emisă de SC H.N. SA și adresa nr. 3466 din 19 februarie 1998 emisă de Serviciul Cadastral Fond Funciar din cadrul Primăriei sectorului 1 București. Însă, ambele adrese reprezintă în fapt relațiile date de cele două instituții în cauza penală nr. 1156/1998 și cauza civilă nr. 1157/1998, așa încât invocarea acestora alături de contractul de vânzare-cumpărare fals fac dovada neechivocă a intenției de a obține, fraudulos, o hotărâre judecătorească favorabilă.
Cauza, înregistrată la 23 februarie 1998 sub nr. 3119/1998 al Judecătoriei sectorului 1 București a fost repartizată Completului 3, cu prim termen de judecată la 3 aprilie 1998, fiind însă soluționată de un alt complet de judecată și anume completul condus de inculpata S.G., judecător în cadrul aceleași instanțe.
În perioada cuprinsă între data înregistrării cererii de chemare în judecată și data soluționării acesteia, din dispoziția inculpatei S.G., inculpata T.L., grefier la aceeași instanță, a întocmit o adresă către expertul S.S., solicitând efectuarea unei expertize tehnice în cauza civilă menționată. Adresa a fost semnată de către inculpata T.L., atât la rubrica judecător, cât și la rubrica grefier.
Potrivit art. 201 C. proc. civ., proba cu expertiză tehnică nu putea fi dispusă decât de către completul de judecată, prin încheiere.
Adresa a fost înmânată inculpatei M.N. care, la rându-i, a înmânat-o fratelui său C.P.B. Acesta a prezentat-o expertului care a efectuat expertiza tehnică și a individualizat suprafața de teren de 446 m2.
Acțiunea a fost admisă de către inculpata S.G. la termenul de judecată din 3 aprilie 1998, cauza nefiind soluționată însă în ședință publică împreună cu celelalte cauze.
În practicaua sentinței au fost atestate în fals apelul părților, prezența reclamanților, referatul cauzei făcut de către grefier, precum și cuvântul pe fond.
Deși la termenul menționat grefier de ședință a fost martora V.E., care nu a avut cunoștință de această cauză, atât minuta, cât și sentința au fost semnate de inculpata T.L.
De asemenea, aceeași inculpată a completat dovezile de comunicare a acestei sentințe civile, pe care le-a dat inculpatei M.N. Ulterior, aceasta a făcut mențiunea comunicării prin afișare la domiciliul reclamanților, deși aceștia erau decedați, iar pentru pârât s-a aplicat doar o ștampilă, consemnându-se ziua de 10 aprilie 1998 ca dată a comunicării, fără nici o semnătură pentru primire. Sentința nu a fost înregistrată în evidențele pârâtului care, în acest mod, a fost lipsit de posibilitatea exercitării căilor de atac împotriva acesteia.
La cererea inculpatei M.N., martora G.M.D., grefier în cadrul Judecătoriei sectorului 1 București, a investit sentința cu formulă executorie. Titlul executoriu a fost înmânat inculpatei M.N., deși aceasta nu avea nici o calitate în cauza civilă arătată.
În vederea valorificării ulterioare a suprafeței de 446 m2 și cunoscând că sentința, față de faptul că reclamanții sunt decedați, nu poate fi executată, inculpata M.N. a formulat o nouă acțiune în numele reclamantei C.A., decedată ulterior, la 17 martie 2000.
Această din urmă cerere a fost înregistrată sub nr. 1157/1998 al Judecătoriei sectorului 1 București și a fost fixat primul termen de judecată la 4 mai 1998. Acest termen a fost preschimbat la 30 ianuarie 1998, când judecarea cauzei a fost suspendată.
Deși în arhiva instanței dosarul apare ca fiind intrat la 11 martie 1998, iar în registrul informativ general al instanței nu a fost evidențiată repunerea pe rol a cauzei civile, aceasta a fost soluționată la data de 8 mai 1998, prin sentința civilă nr. 6974, semnată de inculpatele S.G. și T.L.
Prin sentința menționată a fost admisă acțiunea reclamantei C.A. în contradictoriu cu pârâții P.D. și P.A. și s-a constatat că între reclamantă și pârâți a intervenit vânzarea-cumpărarea terenului în suprafață de 446 m2.
Și în această sentință au fost înscrise în fals în practica prezența reclamantei și concluziile pe fond. Nici această cauză nu a fost soluționată în ședință publică, împreună cu celelalte cauze aflate pe rol, iar dosarul, reconstituit ulterior, a dispărut din arhiva instanței. Totodată, din evidențele Primăriei municipiului București rezultă că aceasta nu a fost citată niciodată în dosarul nr. 1157/1998.
Această din urmă sentință, devenită definitivă prin neapelare, a fost investită cu formulă executorie. În baza acesteia, ulterior, terenul a fost înstrăinat succesiv la două persoane fizice.
Împotriva hotărârii primei instanțe au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, inculpata S.G., inculpata T.L. și S.C., sora inculpatei M.N., pentru aceasta din urmă.
Invocând motivele de casare prevăzute de art. 3859 pct. 14 și 171 C. proc. pen., parchetul a susținut că pedepsele aplicate au fost greșit individualizate și că, în mod greșit, prima instanță a lăsat nesoluționată latura civilă.
S-a susținut că prima instanță nu a dat, în cadrul operațiunii de individualizare a pedepselor, eficiența cuvenită pericolului social concret deosebit de ridicat al faptelor comise, cu referire la calitatea de judecător a inculpatei S.G., precum și la faptul săvârșirii acestora în baza unei înțelegeri prealabile.
Având în vedere și existența unei cauze de agravare, respectiv concursul de infracțiuni săvârșite de către inculpate, instanța putea aplica inculpatelor S.G. și M.N. pedepse până la limita maximă prevăzută de lege, la care se justifica și aplicarea unui spor de pedeapsă.
Totodată, deși în cauză nu exista nici unul din cazurile prevăzute de art. 346 C. proc. pen., în care instanța sesizată cu o cauză penală nu soluționează acțiunea civilă și, la dosar existau suficiente probe și elemente în baza cărora aceasta putea fi soluționată, instanța de fond, în mod nejustificat, nu a dispus soluționarea acțiunii civile.
În concluzie, parchetul a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și rejudecarea cauzei între aceste limite.
Inculpata S.G. a solicitat achitarea, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) pentru infracțiunea de instigare la fals, achitarea în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., pentru infracțiunile de fals intelectual și abuz în serviciu contra intereselor publice, invocând motivele de casare prevăzute de art. 3859 pct. 9 și 12 C. proc. pen., În subsidiar, pentru cazul în care se va reține săvârșirea infracțiunilor pentru care inculpata a fost trimisă în judecată, aceasta a solicitat ca, în conformitate cu dispozițiile art. 258 C. pen. și urmare admiterii recursului, instanța să dispună casarea sentinței atacate și în rejudecare schimbarea încadrării juridice a faptelor, din infracțiunea prevăzută de art. 248, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., în infracțiunea prevăzută de art. 248 C. pen., din infracțiunea prevăzută de art. 248 C. pen., în infracțiunea prevăzută de art. 249 C. pen., din infracțiunea prevăzută de art. 25, raportat la art. 288, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., în infracțiunea prevăzută de art. 25, raportat la art. 288 C. pen., din infracțiunea prevăzută de art. 289, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., în infracțiunea prevăzută de art. 289 C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., invocând motivul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 171 C. proc. pen. Totodată, invocând motivul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., cu referire la dispozițiile art. 8 din Legea nr. 543/2002, modificat prin O.U.G. nr. 18/2002, inculpata a solicitat să se constate grațiată pedeapsa aplicată acesteia pentru săvârșirea infracțiunii, prevăzută de art. 248 C. pen., condamnarea acesteia la o pedeapsă situată la nivelul celei deja executate și suspendarea condiționată a executării pedepsei închisorii, fiind întrunite condițiile art. 81 C. pen.
S-a susținut că, contrar dispozițiilor art. 356 lit. c) C. proc. pen., instanța de fond s-a limitat la a relua situația de fapt expusă în rechizitoriu, fără să arate ce probe au servit ca temei pentru soluționarea cauzei. În acest sens, s-a susținut că nici una din probele administrate în cauză nu pot forma convingerea instanței cu privire la vinovăția inculpatei, că între minută și dispozitivul hotărârii recurate există neconcordanțe, în ceea ce privește latura civilă, considerentele nefiind edificatoare nici sub acest aspect. Totodată, hotărârea nu este motivată nici sub aspectul reținerii în sarcina unui judecător a unor infracțiuni cu subiect calificat, funcționar public sau funcționar, în sensul dispozițiilor art. 147 C. pen.
S-a mai susținut că, din declarațiile martorilor și respectiv declarația inculpatei T.L., cu referire la adresa privitoare la efectuarea expertizei tehnice, nu rezultă că inculpata S.G. ar fi dat un ordin ilegal, sau că inculpata M.N. venea în biroul grefierei T.L. trimisă de judecătoare și i se înmânau adrese sau copii după hotărâri judecătorești la cererea inculpatei S.G. Totodată, nu s-a dovedit în cauză că celelalte înscrisuri declarate false au fost întocmite ca urmare a cererii inculpatei S.G.
Inculpata a mai susținut că nelegalitatea și netemeinicia unei hotărâri judecătorești sunt cauze de exercitare a căilor ordinare și extraordinare de atac, așa încât, orice greșeală de judecată s-ar constata, aceasta nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunilor reținute în sarcina sa, greșeala constatată putând fi înlăturată prin infirmarea hotărârii de către instanțele de control judiciar. Pe de altă parte, arătându-se că în cauză s-au făcut erori de judecată, inculpata a susținut că nu poate fi supusă cenzurii instanței penale modalitatea în care un judecător a soluționat o pricină, prin prisma normelor de drept substanțial sau procesual. Cu privire la faptele reținute, inculpata a susținut că acestea pot face, cel mult, obiectul exercitării unei acțiuni disciplinare.
În fine, descriind pe larg modul de soluționare a celor două cauze civile, inculpata a susținut că nu a fost dovedită latura subiectivă a infracțiunii, din probatoriul administrat nerezultând că aceasta a cunoscut faptul că prin admiterea acțiunilor întemeiate pe înscrisuri aparent legale, favoriza infractori și, cu atât mai puțin, că ar fi urmărit acest lucru. Totodată, încadrarea juridică a faptelor este greșită, sens în care inculpata a învederat lipsa rezoluției infracționale proprii infracțiunii continuate, precum și necorespunderea profesională constatată prin Hotărârea nr. 165/2001 a Consiliului Superior al Magistraturii, cu referire la conținutul material și urmările vătămătoare identice ale infracțiunilor prevăzute de art. 248 și art. 249 C. pen., particularizate exclusiv sub aspectul formei vinovăției.
S-a mai susținut că prima instanță, aplicând pedepse diferite sub aspectul cuantumului și modalității de executare pentru săvârșirea acelorași infracțiuni, a făcut o greșită individualizare judiciară a acestora.
Inculpata T.L. nu a motivat recursul declarat împotriva hotărârii primei instanțe, la termenul de judecată solicitând achitarea în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.
Totodată, nici recursul declarat de S.C. pentru inculpata M.N., nu a fost motivat.
Sintetizând cazurile de casare invocate de către recurenți, se constată că sentința atacată este criticată sub următoarele motive:
- nejustificarea soluției adoptate, în raport de dispozițiile art. 356 C. proc. pen.;
- fapta, cu referire la infracțiunile de instigare la fals material în înscrisuri oficiale și la infracțiunea de fals intelectual reținute în sarcina inculpatei S.G., nu există;
- fapta, cu referire la infracțiunile reținute în sarcina inculpatei T.L., nu există;
- nu sunt întrunite elementele constitutive ale unei infracțiuni, cu referire la infracțiunile de fals intelectual și abuz în serviciu contra intereselor publice reținute în sarcina inculpatei S.G.;
- greșita încadrare juridică a faptelor, cu referire la infracțiunile reținute în sarcina inculpatei S.G.;
- aplicarea de pedepse greșit individualizate;
- greșita soluționare a laturii civile.
Examinând cauza prin prisma criticilor formulate, precum și în raport de dispozițiile art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., se constată următoarele:
1. Cu privire la cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 9 C. proc. pen.
Inculpata S.G., invocând acest caz de casare, a formulat critici vizând:
a) – nerespectarea dispozițiilor art. 356 C. proc. pen.;
b) – neconcordanța între minută și dispozitiv, în ceea ce privește soluționarea laturii civile;
c) – nemotivarea hotărârii sub aspectul reținerii în sarcina unui judecător a unor infracțiuni al căror subiect calificat poate fi numai funcționar public sau alt funcționar.
Într-adevăr, judecata ca fază a procesului penal și având ca finalitate rezolvarea cu caracter definitiv a cauzei, se identifică cu însuși scopul procesului penal, așa cum este acesta reglementat în art. 1 C. proc. pen.
Constatând că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de către inculpat, instanța de judecată, potrivit art. 345 C. proc. pen., se pronunță prin hotărâre asupra învinuirii aduse inculpatului.
Dată fiind importanța deosebită a acestui act procesual, legea procesuală penală a determinat structura și conținutul hotărârii judecătorești.
Examinând dispozițiile art. 3859 pct. 9, raportat la art. 354 – art. 357 C. proc. pen., rezultă că hotărârea, sub aspectul conținutului, trebuie să permită verificarea de către instanța de control judiciar, cu referire la desfășurarea judecății cu respectarea tuturor dispozițiilor legale incidente.
Așadar, acest motiv de casare este incident în cazurile lipsei, insuficienței sau obscurității considerentelor, contradicției dintre acestea și dispozitiv sau în care dispozitivul nu se înțelege, situații în care hotărârea atacată, pentru oricare dintre aceste motive, nu permite exercitarea controlului judiciar.
Ca atare, acest caz de casare nu poate fi extins la alte situații și nici alte condiții decât cele prevăzute de lege nu pot atrage incidența dispozițiilor art. 38515 pct. 2 C. proc. pen., raportat la art. 3859 pct. 9 din același cod, cu consecința casării hotărârii atacate.
Or, în cauză, expunerea corespunde dispozițiilor art. 356 C. proc. pen., hotărârea atacată permite realizarea controlului judiciar, așa încât, nici nu se impune și nici nu se justifică casarea acesteia.
Pe de altă parte, neconcordanța, invocată, între minută și dispozitivul hotărârii atacate, în ceea ce privește soluționarea laturii civile, nu se confirmă. Astfel, cu privire la latura civilă, atât în minută, cât și în dispozitiv, există înscrisă dispoziția privind nesoluționarea acțiunii civile exercitate de Primăria municipiului București.
Este adevărat că subiectul infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice nu poate fi decât de o persoană care, în afara condițiilor pe care trebuie să le îndeplinească subiectul oricărei infracțiuni, are și calitatea de funcționar public sau alt funcționar.
Se susține că prin hotărârea atacată nu s-a motivat că judecătorul este funcționar public.
Totodată, se susține că, neexercitând o însărcinare în serviciul unui organ sau al unei instituții de stat, ori al unei alte unități din cele la care se referă art. 145 C. pen., în baza unui raport de serviciu, judecătorului nici nu-i poate fi atribuită calitatea de funcționar public.
În acest sens, se arată că înfăptuirea justiției nu se confundă cu serviciul public, în activitatea de judecată judecătorii nu îndeplinesc îndatoriri de serviciu.
Potrivit art. 147 alin. (1) C. pen., prin funcționar public se înțelege orice persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent de felul cum a fost investită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unități dintre cele la care se referă art. 145 din același cod.
Precizând înțelesul semantic, sub aspectul legii penale, a sintagmei „public”, art. 145 C. pen., enumeră, printre altele, autoritățile publice.
Din examinarea textelor menționate rezultă că noțiunea de funcționar public are în dreptul penal o arie de cuprindere mai mare decât cea din dreptul administrativ.
Ca atare, trimiterile la dispozițiile Legii nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici este lipsită de relevanța vizată de recurenta-inculpată.
Sunt totuși de reținut dispozițiile art. 3 din acest act normativ, potrivit căruia funcția publică reprezintă ansamblul atribuțiilor și responsabilităților stabilite de autoritatea publică, în temeiul legii, în scopul realizării competențelor sale.
Înfăptuirea justiției, prin instanțele judecătorești, încadrate cu judecători având un anumit statut, este reglementată prin Titlul III intitulat „Autoritățile publice”, Cap. 6 „Autoritatea judecătorească” din Constituția României.
Or, trimiterea pe care art. 248 C. pen., o face la prevederile art. 145 din același cod, învederează că incriminarea faptelor respective este legată de caracterul public, ce nu poate fi contestat nici autorității judecătorești și, în acest caz, nici părții civile.
Totodată, în raport de dispozițiile Legii nr. 92/1992 republicată, art. 42, art. 46 – art. 48, art. 12 și art. 1 – art. 9, definind statutul și atribuțiile judecătorilor, rezultă că în mod corect prima instanță a reținut calitatea inculpatei de subiect calificat al infracțiunii, prevăzută de art. 248 C. pen., în sensul reglementat prin art. 147 alin. (1), cu referire la art. 145 C. pen.
În concluzie, criticile fiind neîntemeiate, hotărârea atacată nu este supusă cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 9 C. proc. pen., invocat de către inculpată.
2. Cu privire la greșita condamnare a inculpatei S.G., pentru infracțiunea de instigare la fals material în înscrisuri oficiale și pentru infracțiunea de fals material.
S-a susținut că, fiind legată de un singur înscris, respectiv adresa întocmită de către inculpata T.L. către expertul topo, în mod greșit s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 41 alin. (2) C. pen.
Totodată, s-a susținut că în mod greșit s-a reținut această infracțiune în sarcina inculpatei S.G., întrucât nu s-a dovedit că aceasta a dat dispoziția întocmirii adresei și nu s-a stabilit motivul pentru care coinculpata s-a conformat acestei dispoziții.
Cu referire la acțiunea civilă, s-a dovedit că aceasta a fost redactată de către inculpata M.N., însă nu s-a susținut că inculpata S.G. ar fi fost autorul moral al acestui fals.
De asemenea, nu s-a susținut că dovezile de comunicare a sentințelor, precum și adresa către SC H.N. SA București ar fi fost falsificate de către inculpata S.G.
Așadar, inculpata S.G. critică sentința primei instanțe sub două aspecte:
a) Cu referire la infracțiunea, prevăzută de art. 25, raportat la art. 288 C. pen.
- reținerea dispozițiilor art. 41 alin. (2) C. pen., deși infracțiunea privește un singur înscris;
- reținerea acestei infracțiuni în sarcina inculpatei, deși fapta nu există.
b) Cu referire la infracțiunea, prevăzută de art. 289 C. pen.
- reținerea infracțiunii în sarcina aceleiași inculpate, deși infracțiunea nu există.
Din considerentele sentinței atacate rezultă însă că:
1. Infracțiunea prevăzută de art. 25, raportat la art. 288 C. pen., privește faptele inculpatei de a determina pe inculpata T.L., în realizarea aceleiași rezoluții infracționale, să întocmească înscrisuri oficiale false de natură a produce consecințe juridice, cu referire la adresa către expertul topo S.S., adresa către SC H.N. SA București și dovezile de comunicare a sentințelor.
2. Infracțiunea prevăzută de art. 289 C. pen., privește faptele inculpatei S.G. de a atesta în fals publicitatea ședințelor de judecată, prezența părților și concluziile pe fond în cele două sentințe pronunțate.
Așadar, cu privire la ambele infracțiuni, se constată instigarea și respectiv întocmirea, la intervale de timp, în realizarea aceleiași rezoluții infracționale, a mai multor înscrisuri.
Or, potrivit art. 41 alin. (2) C. pen., infracțiunea este continuată când o persoană săvârșește la intervale de timp, dar în realizarea aceleiași rezoluții infracționale, acțiuni sau inacțiuni care prezintă, fiecare în parte, conținutul aceleiași infracțiuni.
Ca atare, în mod corect, prima instanță a reținut unitatea infracțiunilor continuate.
În consecință, critica privind greșita aplicare a dispozițiilor art. 41 alin. (2) C. pen., se constată a fi neîntemeiată.
Pe de altă parte, inculpata T.L. a declarat că a întocmit adresele precum și dovezile de comunicare a sentințelor la cererea inculpatei S.G.
Declarația acesteia este confirmată de declarațiile martorilor ascultați în cauză.
Relația apropiată dintre inculpatele S.G. și M.N. și existența unui interes comun este dovedită și de listing-ul convorbirilor telefonice dintre acestea.
Din declarațiile menționate mai rezultă și că aceste adrese au fost predate inculpatei M.N.
Ca atare, în prezența acestor probe constituind un lanț deductiv fără discontinuitate, în mod corect prima instanță a reținut că aceste probe, dată fiind concordanța lor, reprezintă adevărul și a înlăturat declarația, singulară, a inculpatei, în vădită contradicție cu materialul probator administrat în cauză.
În consecință, critica privind greșita neaplicare de către prima instanță a dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit. b), raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., cu referire la instigarea la săvârșirea infracțiunii de fals material în înscrisuri oficiale, se constată a fi neîntemeiate.
S-a mai susținut că în cauză nu s-a dovedit motivul comiterii faptelor arătate.
Or, infracțiunile de fals sunt infracțiuni de pericol, raportul de cauzalitate rezultând din însăși săvârșirea faptei.
Totodată, înscrisurile false menționate au aptitudinea de a produce consecințe juridice.
Așa fiind, este irelevant că aceste înscrisuri au și produs consecințe.
Rezultă așadar, că și aceste critici sunt neîntemeiate.
În cazul infracțiunii de fals intelectual reținută în sarcina aceleiași inculpate, cu referire la atestarea în fals, în cele două sentințe, a mențiunilor privitoare la publicitatea ședințelor de judecată, prezența și susținerile părților, în mod corect prima instanță a reținut consemnarea de fapte și împrejurări necorespunzătoare adevărului.
Fără a reitera exhaustiv considerentele sentinței atacate și concluziile impuse de probele dosarului, administrate și valorizate corect de prima instanță, sunt pe deplin edificatoare: relațiile apropiate dintre inculpatele S.G. și M.N. dovedite de declarațiile martorilor, faptul cert al decesului așa zișilor reclamanți P.D. și P.A. survenit anterior „promovării” acțiunii în revendicare coroborat și cu faptul dovedit al nesoluționării celor două cauze în ședință publică, așa încât, chiar dacă ar mai fi fost în viață și ar fi sesizat realmente instanța de judecată cu acea acțiune, aceștia nu aveau cum să fie prezenți și să pună concluzii în fond în ședință publică.
Pe de altă parte, săvârșirea infracțiunii de fals intelectual în formă continuată rezultă și prin raportarea modalității de soluționare a celor două cauze la normele procesuale civile privind judecata.
Așadar, săvârșirea faptei fiind pe deplin dovedită, se constată că nici cu privire la această infracțiune criticile nu sunt întemeiate.
Totodată, celelalte critici privesc elemente de circumstanțiere neavute în vedere de prima instanță la stabilirea vinovăției acestei inculpate.
În consecință, sentința atacată nu este supusă casării nici în temeiul art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., vizat de inculpată în recurs, prin referirile acesteia la dispozițiile art. 38515 pct. 2 lit. b), raportat la art. 3856 alin. (3) și art. 10 alin. (1) lit. a) din același cod.
Totodată, probatoriul administrat în cauză a dovedit că inculpata T.L., cu știință, și-a îndeplinit defectuos atribuțiile de serviciu, întocmind înscrisurile false menționate, producând astfel o însemnată pagubă Consiliului General al municipiului București, unitate dintre cele prevăzute de art. 145 C. pen.
Așa fiind, criticile formulate de către această inculpată, prin apărător, în ședință publică, se constată a fi neîntemeiate, așa încât, hotărârea atacată nu este susceptibilă de casare, recursul acesteia urmând a fi respins, ca nefondat.
3. Cu privire la neîntrunirea elementelor constitutive ale unei infracțiuni, cu referire la infracțiunile de fals intelectual și abuz în serviciu contra intereselor publice, reținute în sarcina inculpatei S.G.
S-a susținut că, chiar acceptând ideea că cele două soluții sunt greșite, deși împotriva acestora nu au fost exercitate căile de atac, o soluție greșită nu poate fi circumscrisă laturii obiective a nici unei infracțiuni. În acest sens se susține că pronunțarea unei hotărâri netemeinice și nelegale, constituie motiv de exercitare a căilor de atac și poate justifica eventual exercitarea unei acțiuni disciplinare împotriva magistratului în culpă. Ca atare, nu poate fi supusă cenzurii instanței penale modalitatea în care un judecător a soluționat o pricină prin prisma normelor de drept substanțial sau procesual.
S-a mai susținut că, dovedindu-se că S.G. a făcut greșeli de judecată, ignorând dispoziții de drept material și procedural, aceasta a fost îndepărtată din magistratură pentru vădită incapacitate profesională, aspect ce exclude conduita infracțională.
S-a mai arătat că modul în care un magistrat își îndeplinește atribuțiile de serviciu ar putea constitui elementul material al infracțiunii de abuz în serviciu numai dacă acțiunea sau inacțiunea este în legătură cu activitățile care nu țin de judecată, respectiv de sarcinile pe care judecătorul le are în cadrul compartimentelor auxiliare ale instanței.
Or, în cauză, inculpata a soluționat două cauze, pe baza titlurilor de proprietate, neavând nici un motiv să bănuiască că la dosar s-a depus un titlu fals.
Pe de altă parte, raportul de expertiză nu a existat la dosar la momentul soluționării pricinii și nu a fost avut în vedere la pronunțarea sentinței.
S-a mai arătat că cel de al doilea dosar nu mai există și nu se poate reține săvârșirea unei infracțiuni într-un dosar care nu există.
Pe de altă parte, atestarea în fals a prezenței reclamanților, cărora li s-a dat cuvântul pe fond, precum și faptul nesoluționării cauzelor în ședință publică nu este dovedită.
Totodată, nu este dovedit elementul intențional, iar din situația materială a inculpatei nu rezultă că aceasta a beneficiat de rezultatul activității sale infracționale.
În același timp, nu este dovedită urmarea vătămătoare prevăzută de lege.
Pentru a reține săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu de către inculpată, prima instanță a reținut încălcarea dispozițiilor Codului de procedură civilă și Codului civil în soluționarea cauzelor civile menționate, iar pentru săvârșirea infracțiunilor de fals intelectual atestarea în fals, în practicaua celor două sentințe, a împrejurărilor privind publicitatea ședinței, prezența reclamanților, susținerile în fond a acestora.
Criticile formulate în recursul declarat de către inculpata S.G. vizează două laturi:
- prima, sub aspect probator, privește greșita înlăturare a susținerilor inculpatei și
- a doua, sub aspect substanțial, privește lipsa caracterului penal al faptei sub două aspecte și anume: lipsa intenției, a vătămării și a folosului pe de o parte și, pe de altă parte, a neincidenței legii penale asupra greșelilor de judecată care, potrivit legii procesuale civile, sunt supuse controlului judiciar prin exercitarea căilor de atac legal prevăzute și înlăturarea acestora pe această cale.
Sub aspect probator, prima instanță a administrat probe și a apreciat corect probele de la dosar, formându-și convingerea în baza celor care erau concordante și aveau valoarea informativă cerută de legea procesuală penală, înlăturând declarația inculpatei care, negând constant orice învinuire, nu a fost în măsură a da explicații care chiar dacă nu dădeau certitudini, cel puțin să fi avut aptitudinea de a da naștere la îndoieli ce ar fi implicat cu necesitate extinderea cercetărilor.
Astfel, inculpata, prin explicațiile date sau propunerea de probe, nu a înlăturat faptul cert că a soluționat o cauză repartizată altui complet, respectiv completului 3.
Este adevărat că nu a fost lămurit aspectul privind modalitatea în care dosarul repartizat spre soluționare altui complet de judecată a ajuns la inculpată.
Însă, acest aspect este lipsit de relevanța juridică vizată de recurenta-inculpată, față de împrejurarea că, lămurind această chestiune, se putea pune problema angajării răspunderii altor persoane, fără ca aceasta să aibă aptitudinea înlăturării caracterului penal al faptelor săvârșite de către S.G.
Totodată, soluționarea celor două cauze în alte condiții decât cele prevăzute de legea procesuală civilă, este dovedită de lipsa mențiunilor în caietul de ședință al grefierului și lipsa mențiunilor obișnuite de pe coperta interioară a dosarului.
Aceste împrejurări, pe deplin probate, nu pot fi înlăturate nici de faptul că, ulterior, practica mențiunilor pe dosar a fost înlăturată și nici prin supoziții privind eventualitatea ca în locul celor doi reclamanți, decedați, să fi răspuns alte persoane.
Pe de altă parte, depunerea la dosar a unui titlu, altul decât cel făcând obiectul acțiunii în revendicare, în măsura probării relațiilor dintre această inculpată și inculpata M.N., coroborat cu modalitatea arătată a soluționării cauzei, exclude aprecierea săvârșirii unei erori involuntare de judecată.
Așa fiind, criticile vizând eroarea de fapt, cu referire la probatoriul administrat, se constată a fi neîntemeiate.
Pe de altă parte, cu referire la motivarea hotărârilor judecătorești pronunțate în materie civilă, pentru a se asigura atât înțelegerea dispozițiilor legale aplicabile, cât și atingerea rolului educativ a acestora, art. 261 alin. (1) C. proc. civ., dispune că „hotărârea se dă în numele legii și va cuprinde: arătarea instanței care a pronunțat-o și numele judecătorilor care au luat parte la judecată, numele, domiciliul sau reședința părților, calitatea în care s-au judecat, numele mandatarilor sau reprezentanților legali și al avocaților, obiectul cererii și susținerile în prescurtare ale părților cu arătarea dovezilor, arătarea concluziilor procurorului, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, dispozitivul, calea de atac și termenul în care se poate exercita, arătarea că pronunțarea s-a făcut în ședință publică, precum și semnăturile judecătorilor și grefierului”.
Este adevărat că hotărârile judecătorești pot conține erori de judecată, cu referire la raționamente jurisdicționale eronate, aplicarea greșită a legii sau neobservarea condițiilor formale prevăzute pentru desfășurarea judecății.
Din acest motiv, legea procesuală civilă a recunoscut părților posibilitatea de a provoca un nou examen al procesului, prin exercitarea căilor de atac legal prevăzute.
Rezultă însă cu evidență că, constituie suport legal pentru exercitarea căilor de atac numai greșelile menționate.
Este de reținut în acest sens că, dată fiind determinarea completă prin legea procesuală a conținutului hotărârii judecătorești, prin raportare la normele reglementând căile de atac, apar distincții cu privire la tratarea acestor greșeli, sub aspectul nemotivării, motivării insuficiente sau motivării necorespunzătoare, cu referire la magistratul care a soluționat cauza.
Astfel, insuficienta motivare, cenzurabilă în căile de atac, vizează temeinicia și legalitatea hotărârii, pe când motivarea necorespunzătoare, cenzurabilă în condițiile art. 122 din Legea nr. 92/1992 vizează caracterul eliptic al hotărârii atacate, în raport de dispozițiile legale arătate. Totodată, în acest ultim caz, când toate hotărârile sunt nemotivate corespunzător de către un magistrat, este incidentă necorespunderea profesională, cu consecința îndepărtării din magistratură.
Rezultă așadar că efectele unor hotărâri greșite sunt distincte în raport de părți și de magistratul care a soluționat cauza.
Astfel, erorile menționate, în raport de părți, legitimează exercitarea căilor de atac, iar în raport de magistrat, în condiții determinate, exercitarea acțiunii disciplinare sau îndepărtarea din magistratură.
Când însă, aceste greșeli de judecată nu sunt urmarea erorii sau necorespunderii profesionale ci rezultatul unor manopere voite, așa cum s-a dovedit în cauză, acestea atrag incidența legii penale.
Este logic să fie așa, dat fiind faptul că hotărârea judecătorească este concomitent și în egală măsură o operație logică, cu referire la silogismul judiciar, dar și un act de voință. Or, sub acest din urmă aspect, hotărârea judecătorească ca act de voință al judecătorului își are izvorul în convingerea internă a acestuia, după o prealabilă examinare a materialului probator de la dosar.
Așadar, normele legale menționate nu înlătură ci dimpotrivă întăresc principiul potrivit căruia abaterea disciplinară constituie temeiul angajării răspunderii disciplinare, iar infracțiunea temei al angajării răspunderii penale.
Această determinare precisă exclude ipoteza unor limite de acceptabilitate, vizată de inculpată în recurs, a soluțiilor alternative de angajare a răspunderii, cu referire la aceeași faptă, considerate la fel de corecte și lăsate aprecierii privind preferința pentru una dintre acestea.
Totodată, în raport de distincția menționată, posibilitatea legală reglementată în folosul părților privind exercitarea căilor de atac, este lipsită de relevanță cu privire la caracterul penal al faptei și, respectiv, răspunderea penală a magistratului.
Ca atare, răspunderea penală a acestuia se examinează în raport de legea penală cu privire la existența faptei, caracterul de infracțiune și săvârșirea acesteia de către inculpat.
Or, în cauză s-a probat săvârșirea de către inculpată a faptelor menționate în sensul exercitării abuzive a atribuțiilor de magistrat. Mai mult, în cauză s-a dovedit și existența obiectului juridic secundar al infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice, cu referire la relațiile sociale cu caracter patrimonial. Sub acest aspect, este de reținut că este lipsită de relevanță juridică natura jur