Neglijenţă în serviciu. Elemente constitutive
Cuprins pe materii: Drept penal. Partea specială. Infracţiuni care aduc atingere unor activităţi de interes public sau altor activităţi reglementate de lege. Infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul
Indice alfabetic: Drept penal
- neglijenţă în serviciu
C. pen. anterior, art. 249 alin. (1)
Încălcarea din culpă, de către funcţionarul public din sistemul administraţiei penitenciare, a îndatoririlor de serviciu privind supravegherea persoanelor private de libertate, prin îndeplinirea defectuoasă a acestor îndatoriri, care a avut ca rezultat vătămarea corporală a unei persoane private de libertate de către o altă persoană privată de libertate, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de neglijenţă în serviciu.
I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 946 din 14 martie 2014
La data de 15 noiembrie 2006, numitul M.L. - persoană privată de libertate aflată în executarea unei pedepse de 13 ani închisoare în Penitenciarul cu Regim de Maximă Siguranţă B., a cerut identificarea şi cercetarea, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de neglijenţă în serviciu, a cadrelor din Penitenciarul B. care, la data de 27 septembrie 2006, în jurul orelor 14,00, nu l-au supravegheat pe deţinutul P.I., de la camera nr. 77 secţia a III-a, care a venit la uşa camerei nr. 46 din secţia a II-a în care era deţinut şi, prin vizetă, i-a înfipt un cuţit în ochiul stâng, provocându-i o leziune gravă care a condus la pierderea totală a vederii ochiului vătămat.
Prin rezoluţia nr. 58/P/2007 din 28 decembrie 2007 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava s-a dispus, în temeiul art. 228 alin. (6) raportat la art. 10 alin. (1) lit. e) C. proc. pen. anterior, neînceperea urmăririi penale faţă de B.D. - subinspector şef la Penitenciarul B., H.T., M.G., S.G. şi M.Ş., toţi patru agenţi la Penitenciarul B., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de neglijenţă în serviciu, prevăzută în art. 249 C. pen. anterior, întrucât fapta de vătămare corporală gravă comisă de deţinutul P.I. din Penitenciarul B. la data de 27 septembrie 2006 asupra deţinutului M.L. din acelaşi penitenciar a fost săvârşită într-o împrejurare care nu putea fi prevăzută de cei în cauză.
Împotriva rezoluţiei procurorului din 28 decembrie 2007 petentul M.L. a formulat plângere la procurorul ierarhic superior, care prin rezoluţia nr. 67/II/2 din 11 februarie 2008 a procurorului general adjunct al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava a respins-o, ca neîntemeiată, arătând că din analiza actelor şi lucrărilor dosarului rezultă, în esenţă, că împrejurările în care deţinutul P.I. l-a vătămat pe petent nu puteau fi prevăzute de persoanele faţă de care s-au efectuat cercetări şi care erau de serviciu în acea zi.
Împotriva soluţiei de neîncepere a urmăririi penale, întemeiată pe dispoziţiile art. 2781 C. proc. pen. anterior, petentul M.L. a formulat plângere la instanţa competentă.
Prin sentinţa nr. 17 din 11 aprilie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, Secţia penală, rămasă definitivă prin nerecurare, a fost admisă plângerea formulată de petentul M.L., desfiinţate rezoluţiile nr. 58/P/2007 din 28 decembrie 2007 şi nr. 67/II/2 din 11 februarie 2008 ale Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava şi trimisă cauza la aceeaşi unitate de parchet în vederea începerii urmăririi penale privind pe B.D., H.T., M.G., S.G. şi M.Ş. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de neglijenţă în serviciu, prevăzută în art. 249 C. pen. anterior, reţinându-se în motivare, în esenţă, că în cauză s-a efectuat o cercetare penală sumară pe baza căreia nu se pot stabili cu certitudine împrejurările concrete în care s-a întâmplat incidentul dintre deţinutul P.I. şi petentul M.L., precum şi faptul dacă intimaţii nu şi-au îndeplinit sau şi-au îndeplinit în mod defectuos atribuţiile de serviciu, fiind indicate totodată faptele şi împrejurările ce urmează a fi constatate şi prin ce anume mijloace de probă.
Conform dispoziţiilor instanţei, prin rezoluţia nr. 58/P/2007 din 16 septembrie 2008 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava s-a dispus începerea urmăririi penale faţă de B.D. - subinspector şef la Penitenciarul cu Regim de Maximă Siguranţă B. şi H.T., M.G., S.G. şi M.Ş. - agenţi în cadrul Penitenciarului cu Regim de Maximă Siguranţă B., pentru săvârşirea infracţiunii de neglijenţă în serviciu, prevăzută în art. 249 alin. (1) C. pen. anterior, faptă constând în aceea că la data de 27 septembrie 2006 aceştia şi-au îndeplinit în mod defectuos îndatoririle de serviciu, neasigurând supravegherea deţinutului P.I., care a venit la uşa camerei nr. 46, în care era deţinută partea vătămată M.L. şi, prin vizetă, i-a aplicat acesteia o lovitură cu cuţitul în ochiul stâng, cauzându-i o leziune gravă care a dus la pierderea totală a vederii la ochiul vătămat şi o invaliditate permanentă în proporţie de 35%.
Prin rezoluţia Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava nr. 58/P/2007 din 31 martie 2009, în temeiul art. 249 C. proc. pen. anterior, art. 11 pct. 1 lit. b) raportat la art. 10 alin. (1) lit. e) C. proc. pen. anterior, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuiţilor B.D. - subinspector şef la Penitenciarul cu Regim de Maximă Siguranţă B. şi H.T., M.G., S.G. şi M.Ş. - agenţi în cadrul aceleiaşi instituţii, pentru săvârşirea infracţiunii de neglijenţă în serviciu, prevăzută în art. 249 alin. (1) C. pen. anterior, întrucât există una din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, respectiv cazul fortuit, prevăzut în art. 47 C. pen. anterior.
Prin ordonanţa nr. 237/II/2/2009 din 22 iunie 2009 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava s-a dispus admiterea plângerii formulată în temeiul art. 278 C. proc. pen. anterior de petentul M.L., infirmarea rezoluţiei anterior menţionate şi continuarea cercetărilor în vederea completării urmăririi penale.
Prin rezoluţia Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava nr. 58/P/2007 din 30 decembrie 2009, în temeiul art. 249 C. proc. pen. anterior, art. 11 pct. 1 lit. b) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. anterior, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuiţilor B.D. - subinspector şef la Penitenciarul cu Regim de Maximă Siguranţă B. şi H.T., M.G., S.G. şi M.Ş. - agenţi în cadrul aceleiaşi instituţii, pentru săvârşirea infracţiunii de neglijenţă în serviciu, prevăzută în art. 249 alin. (1) C. pen. anterior, întrucât în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii, sub aspectul laturii subiective.
Împotriva acestei rezoluţiei a procurorului din 30 decembrie 2009, petentul M.L. a formulat plângere la procurorul ierarhic superior, care prin rezoluţia nr. 37/II/2 din 23 februarie 2010 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava a respins-o, ca neîntemeiată.
Împotriva acestor rezoluţii, petentul M.L. a formulat plângere, în termenul legal prevăzut în art. 2781 alin. (1) C. proc. pen. anterior, la instanţa competentă, solicitând, în esenţă, desfiinţarea rezoluţiilor date în cauză de către procuror şi confirmate de procurorul ierarhic superior, pe care le-a apreciat ca fiind nelegale şi netemeinice, întrucât intimaţii şi-au încălcat atribuţiile de serviciu referitoare la efectuarea percheziţiei corporale şi escortarea deţinuţilor.
Prin sentinţa nr. 77 din 20 august 2010 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, Secţia penală, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petentul M.L. împotriva rezoluţiilor nr. 58/P/2007 din 30 decembrie 2009 şi nr. 37/II/2 din 23 februarie 2010 ale Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava.
Prin decizia nr. 4079 din 16 noiembrie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, a fost admis recursul declarat de petentul M.L. împotriva sentinţei penale anterior menţionate, casată această hotărâre şi admisă plângerea petentului, cu consecinţa desfiinţării rezoluţiilor atacate şi a trimiterii cauzei procurorului în vederea începerii urmăririi penale în legătură cu faptele sesizate şi faţă de persoanele reclamate, în conformitate cu prevederile art. 2781 alin. (8) lit. b) C. proc. pen. anterior.
Prin rechizitoriul nr. 58/P/2007 din 15 septembrie 2011 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava - Secţia de urmărire penală şi criminalistică, în temeiul art. 262 pct. 1 lit. a) C. proc. pen. anterior, s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a inculpaţilor S.G. şi M.G., ambii pentru săvârşirea infracţiunii de neglijenţă în serviciu, prevăzută în art. 249 alin. (1) C. pen. anterior, constând în aceea că în data de 27 septembrie 2006, în timp ce se aflau în exercitarea atribuţiilor de serviciu, din culpă, nu şi-au îndeplinit în mod corespunzător îndatoririle de serviciu, primul neasigurând supravegherea deţinutului P.I., dându-i posibilitatea să părăsească secţia fără a fi însoţit şi să se deplaseze în alte locuri decât cele ordonate, iar cel de-al doilea, prin nesupravegherea sectorului de care răspundea, permiţând unui deţinut de pe altă secţie, respectiv P.I., să intre pe secţia sa, fapte ce au condus la posibilitatea producerii incidentului dintre deţinuţii P.I. şi M.L.
Prin acelaşi rechizitoriu, în temeiul art. 249, art. 11 pct. 1 lit. b) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. anterior, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuiţilor B.D., H.T. şi M.Ş. faţă de care s-a început urmărirea penală sub aspectul săvârşirii infracţiunii de neglijenţă în serviciu, prevăzută în art. 249 alin. (1) C. pen. anterior, întrucât în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii, sub aspectul laturii obiective, respectiv activităţile desfăşurate de aceştia în data de 27 septembrie 2006 nu se circumscriu conţinutului constitutiv al infracţiunii prevăzute în art. 249 alin. (1) C. pen. anterior şi nu au avut o legătură de cauzalitate directă cu producerea incidentului dintre deţinuţii P.I. şi M.L.
Prin sentinţa penală nr. 15 din 16 ianuarie 2012 pronunţată de Tribunalul Botoşani, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat Ia art. 10 alin. (1) lit. e) C. proc. pen. anterior şi la art. 47 C. pen. anterior, inculpaţii S.G. şi M.G. au fost achitaţi pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute în art. 249 alin. (1) C. pen. anterior, pentru existenţa unei cauze care înlătură caracterul penal al faptei.
Prin decizia penală nr. 107 din 29 octombrie 2012, Curtea de Apel Suceava a respins, ca nefondate, apelurile declarate de procuror şi partea vătămată M.L. împotriva sentinţei penale nr. 15 din 16 ianuarie 2012 a Tribunalului Botoşani.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs procurorul şi partea vătămată M.L.
Criticile formulate deopotrivă de procuror şi partea vătămată vizează greşita achitare a inculpaţilor şi solicită a se reţine că din probele dosarului rezultă că incidentul din cadrul Penitenciarului B. s-a datorat faptului că cei doi inculpaţi nu şi-au îndeplinit în mod corespunzător îndatoririle de serviciu, prin neluarea măsurilor necesare asigurării supravegherii deţinuţilor şi a accesului acestora de pe o secţie pe alta.
Cazul de casare invocat este prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. anterior referitor la comiterea unei erori grave de fapt cu consecinţa pronunţării unei soluţii greşite de achitare, fapt pentru care solicită admiterea recursurilor şi condamnarea inculpaţilor pentru comiterea infracţiunii prevăzute în art. 249 alin. (1) C. pen. anterior.
Inculpatul M.G., prezent în instanţă, a arătat că nu doreşte să fie audiat.
Cu ocazia soluţionării recursului, partea vătămată a solicitat să fie audiată, sens în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a procedat Ia audiere la termenul din 17 ianuarie 2014.
Prin decizia penală nr. 383 din 31 ianuarie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile declarate de procuror şi partea vătămată M.L. împotriva deciziei penale nr. 107 din 29 octombrie 2012 a Curţii de Apel Suceava, a casat decizia penală atacată, a reţinut cauza spre rejudecare şi a dispus administrarea următoarelor mijloace de probă: audierea martorilor B.D., P.I., M.D. şi M.Ş.
Întrucât instanţa de fond a pronunţat o soluţie de achitare a inculpaţilor M.G. şi S.G., reţinând incidenţa cazului fortuit, soluţie menţinută de instanţa de prim control judiciar, pentru a-şi forma propria convingere asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei inculpaţilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a considerat necesar a readministra o parte a probelor relevante cauzei.
Această soluţie a fost impusă şi de necesitatea soluţionării cauzei într-un termen rezonabil, drept consacrat de dispoziţiile art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi de jurisprudenţa constantă a instanţei europene.
Aşa cum rezultă din verificarea actelor dosarului, prima instanţă, în baza evaluării proprii, juste a probelor administrate în cursul urmăririi penale, a celor readministrate în condiţii de oralitate, nemijlocire şi contradictorialitate în etapa cercetării judecătoreşti şi a celor administrate cu respectarea dreptului la apărare al părţilor în această fază procesuală, a reţinut corect situaţia de fapt.
În acelaşi mod şi instanţa de apel, în vederea aflării adevărului şi pentru justa soluţionare a cauzei, precum şi în raport cu prevederile art. 289 C. proc. pen. anterior care consacră principiile oralităţii, nemijlocirii şi contradictorialităţii în faza procesuală a apelului, a constatat necesară audierea în calitate de martori a numiţilor B.D., P.I., M.D. şi M.Ş. ce au avut iniţial calitatea de făptuitori, precum şi a persoanelor încarcerate în celulele nr. 46 şi nr. 77 unde erau cazaţi partea vătămată M.L. şi numitul P.I., respectiv O.C., Z.O., C.I., I.C., L.I., M.D. şi D.A.
A fost, de asemenea, audiat în calitate de martor şi M.M. care avea calitatea de agent în cadrul Penitenciarului B.
Instanţa de prim control judiciar şi-a însuşit în totalitate situaţia de fapt stabilită de prima instanţă, astfel încât a supus analizei doar aspectele criticate în apel.
Tot în acelaşi context, pentru a evita pronunţarea unei soluţii contrare celei pronunţate de instanţele inferioare doar în baza reaprecierii materialului probator administrat în faza de cercetare judecătorească, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a considerat că se impune a readministra o parte a probelor relevante cauzei pentru ca în baza propriului examen analitic să stabilească realitatea faptică.
În urma analizării materialului probator administrat atât în faza urmăririi penale, cât şi în faza de cercetare judecătorească, precum şi a probelor administrate în calea de atac a apelului şi a celor administrate în mod direct şi nemijlocit, în condiţii de oralitate şi contradictorialitate în faţa instanţei de recurs, reţine Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie că atât partea vătămată M.L., cât şi P.I. se aflau în stare de deţinere în cadrul Penitenciarului B., primul fiind cazat la etajul I al Corpului de clădire A Ia camera nr. 46 secţia a II-a cu regim de maximă siguranţă pe tronsonul denumit secţia lungă, iar celălalt, la etajul II al aceleiaşi clădiri, camera nr. 77 secţia a III-a cu regim închis, tot pe tronsonul denumit secţia lungă.
La data respectivă, în cadrul secţiilor unde erau poziţionate camerele nr. 46 şi nr. 77 efectuau serviciul de supraveghere 4 agenţi, cu atribuţii specifice de supraveghere, respectiv H.T. răspundea de secţia denumită lungă, iar M.Ş. de secţia denumită scurtă, ambele aflate pe secţia a II-a, iar la un nivel superior, pe secţia a III-a, S.O. răspundea de secţia denumită lungă, iar M.Ş. de secţia denumită scurtă, ambele aflate pe acelaşi tronson.
La data de 27 septembrie 2006, martorul B.D., subinspector şef în cadrul Penitenciarului de Maximă Siguranţă B., a fost desemnat să-l înlocuiască în funcţie pe comandantul de secţie D.D. care răspundea de secţiile I, II, III, IV şi VI.
În aceeaşi zi, în jurul orelor 14.00, martorul N.T. s-a deplasat la popota unităţii pentru a lua masa de prânz, atribuţiile fiindu-i preluate temporar de colegul său M.G., căruia i-a predat cheile de la uşile camerelor de deţinere, astfel că acesta a rămas singur să supravegheze ambele tronsoane ale secţiei a II-a.
La etajul superior, din dispoziţia martorului B.D., martorul M.Ş. l-a însoţit pe deţinutul G.M. la magazinul din incinta penitenciarului pentru a-şi face cumpărăturile.
În acest interval de timp, dată fiind solicitarea a patru deţinuţi din camera nr. 77 de mutare din cameră din cauza unui presupus conflict cu ceilalţi deţinuţi, în prezenţa comandantului de secţie şi la solicitarea acestuia, inculpatul S.G. a deschis uşa de acces a camerei nr. 77 şi, întrucât cele două grupuri nu au ajuns la o înţelegere, martorul B.D. a hotărât scoaterea din cameră a celor patru deţinuţi şi mutarea într-o altă cameră.
În acest sens, deţinuţii D.A., C.M., P.I. şi O.C. au ieşit pe hol având asupra lor şi bagajele şi au fost supuşi unui control sumar prin pipăire de către inculpatul S.G.
Din declaraţiile date de martorul B.D. în faţa instanţei de apel şi în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie rezultă că acesta a părăsit secţia pentru a-şi anunţa superiorii despre situaţia deţinuţilor din camera nr. 77, context în care inculpatul S.G. a rămas pe holul secţiei cu cei patru deţinuţi care au rămas în supravegherea sa.
Inculpatul S.G. nu s-a prezentat în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru a fi audiat, iar inculpatul M.G. a arătat că nu doreşte să fie audiat.
Din declaraţiile date anterior în celelalte faze procesuale, rezultă o altă situaţie prezentată de inculpatul S.G., în sensul că cei patru deţinuţi au fost preluaţi de către martorul B.D. şi s-au deplasat spre extremitatea holului, iar el şi-a continuat activitatea de serviciu specifică, iar după circa 15 minute a raportat că deţinuţii scoşi din camera nr. 77 erau din nou la uşa camerei, fiind reintroduşi în interior, fără a cunoaşte ce s-a întâmplat în acest interval de timp.
Aşa cum bine se poate observa, atât martorul B.D., cât şi inculpatul S.G. prezintă propria lor versiune, însă, indiferent de variantele prezentate, este cert că în acest interval de timp martorul P.I., profitând de situaţie, a reuşit să ajungă la secţia unde era cazată partea vătămată şi, chemând-o la vizetă, a lovit-o cu un cuţit în ochiul stâng, după care a plecat.
Prin sentinţa penală nr. 246 din 28 ianuarie 2009 a Judecătoriei Botoşani, definitivă prin decizia penală nr. 328 din 26 august 2009 a Curţii de Apel Suceava, inculpatul P.I. a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală gravă, prevăzută în art. 182 alin. (2) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen. anterior, la pedeapsa de 2.605 zile închisoare la care s-a adăugat un spor de 3 ani.
Prin aceeaşi sentinţă, inculpatul P.I. a fost obligat la plata sumei de 50.000 lei cu titlu de daune morale către partea vătămată M.L.
În sentinţa de condamnare s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că la data de 27 septembrie 2006 atât inculpatul P.I., cât şi partea vătămată M.L. erau deţinuţi în Penitenciarul B., primul fiind deţinut la camera nr. 77, iar partea vătămată Ia camera nr. 46 şi, în ziua de 27 septembrie 2006, în jurul orelor 14.00, inculpatul s-a deplasat la camera părţii vătămate, a chemat-o la vizetă, iar când aceasta s-a apropiat, a lovit-o cu un cuţit în ochiul stâng după care a plecat.
În urma agresiunii exercitate de acest inculpat, partea vătămată a suferit un traumatism forte al globului ocular stâng, cu plagă a pleoapei superioare, plagă perforantă, hemoftalmus, necesitând pentru vindecare un număr de 45-50 zile de îngrijiri medicale.
Deşi i s-au acordat îngrijiri medicale de urgenţă, ochiul nu a mai putut fi salvat, pierzându-se definitiv acuitatea vizuală, partea vătămată M.L. prezentând o infirmitate permanentă în proporţie de 35%.
În raport cu modalitatea de derulare a evenimentelor, atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel au apreciat că în cauză nu poate fi angajată răspunderea penală a inculpaţilor S.G. şi M.G., întrucât faptele au fost comise în baza unui caz fortuit, rezultatul fiind consecinţa unei împrejurări care nu putea fi prevăzută.
Astfel, instanţa de fond reţine că există caz fortuit când acţiunea unei persoane a produs un rezultat pe care persoana nu l-a prevăzut şi urmărit, rezultat care este consecinţa unei împrejurări ce nu putea fi prevăzută şi care s-a suprapus peste acţiunea făptuitorului. Întrucât persoana nu a putut prevedea intervenţia energiei străine, suprapuse peste activitatea sa, care a produs rezultatul, rezultă că acesteia i-a lipsit prevederea, factorul intelectiv şi, pe cale de consecinţă, vinovăţia. Lipsind vinovăţia, fapta sa, deşi este prevăzută de legea penală, nu constituie infracţiune.
Sub acest aspect, reţine instanţa de fond că nu se poate aprecia că inculpaţii, în acele momente, au cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască că partea vătămată este într-un pericol real şi imediat, cercetarea judecătorească relevând că nu există vinovăţia acestora pentru săvârşirea faptelor pentru care au fost trimişi în judecată, neputând să intuiască pe nicio cale că un deţinut de la etajul II poate să ajungă la etajul I pentru a lovi un alt deţinut cazat la acest etaj.
Şi instanţa de apel îşi însuşeşte argumentaţia instanţei fondului, în sensul incidenţei cazului fortuit şi reţine că inculpaţii şi-au îndeplinit în mod corespunzător îndatoririle de serviciu, astfel cum acestea erau stabilite prin fişa postului şi regulamentul de ordine interioară, iar incidentul soldat cu vătămarea corporală gravă a părţii vătămate M.L. a constituit un act premeditat de răzbunare comis de deţinutul P.I. în împrejurări care nu puteau fi prevăzute de către niciunul dintre aceştia.
Contrar argumentelor reţinute de instanţa fondului şi de instanţa de prim control judiciar, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că inculpaţii S.G. şi M.G. se fac vinovaţi de comiterea infracţiunii de neglijenţă în serviciu în formă simplă prevăzută în art. 249 alin. (1) C. pen. anterior, pentru considerentele ce urmează a fi expuse în continuare:
Cazul fortuit este reglementat ca una din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, fiind definit în art. 47 C. pen. anterior, potrivit căruia - nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, al cărei rezultat este consecinţa unei împrejurări care nu putea fi prevăzută.
Din aceste dispoziţii legale rezultă că există caz fortuit când acţiunea sau inacţiunea unei persoane a produs un rezultat pe care acea persoană nu l-a conceput şi nu l-a urmărit, producerea lui fiind datorată unei împrejurări neaşteptate, adică acţiunii unei forţe, unei energii a cărei intervenţie nu a putut fi prevăzută.
Această împrejurare care a dat naştere rezultatului neaşteptat are caracter obiectiv, în sensul că apariţia ei nu ar fi putut fi prevăzută în aceleaşi condiţii de fapt de nicio altă persoană.
Ca atare, când se invocă existenţa cazului fortuit trebuie să se examineze caracterul obiectiv al imposibilităţii de a fi prevăzută împrejurarea care a dat loc rezultatului neaşteptat, adică să se stabilească că, în situaţii similare, nimeni nu ar fi putut să prevadă ivirea acelei împrejurări.
Pentru existenţa cazului fortuit trebuie îndeplinite mai multe condiţii, şi anume:
- rezultatul faptei săvârşite de către o persoană să fie consecinţa unei împrejurări străine de cunoaşterea şi voinţa acelei persoanei;
- fapta care a produs un rezultat neaşteptat datorită împrejurării ce nu putea fi prevăzută trebuie să fie o faptă prevăzută de legea penală, întrucât numai cu privire la aceste fapte cazul fortuit poate înlătura caracterul penal al faptei;
- împrejurarea care a determinat producerea rezultatului să fie de aşa natură încât intervenţia ei să nu fi putut fi prevăzută.
Din acest punct de vedere, ceea ce nu poate fi prevăzut de făptuitor este momentul intervenţiei împrejurării care a provocat producerea rezultatului, această imposibilitate fiind de natură obiectivă, în sensul că nicio persoană într-o situaţie identică nu poate să prevadă momentul intervenţiei împrejurării.
Raportând aceste aspecte teoretice la cauza dedusă judecăţii, apreciază Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie că în mod eronat instanţele inferioare au reţinut că nu poate fi angajată răspunderea penală a inculpaţilor ca urmare a incidenţei unui caz fortuit.
Deplasarea numitului P.I., de la un etaj superior la un etaj inferior, la camera unde era cazată partea vătămată M.L., pe care a agresat-o, nu poate avea consistenţa unei împrejurări care nu putea fi prevăzută de către inculpaţi; ea s-a datorat neglijenţei de care au dat dovadă inculpaţii în exercitarea atribuţiilor de serviciu.
Modul defectuos în care inculpaţii S.G. şi M.G. şi-au exercitat atribuţiile de serviciu au favorizat comportamentul numitului P.I. care, deşi avea calitatea de deţinut, fiind în executarea unei pedepse privative de libertate, aflat temporar în custodia statului, s-a deplasat nestingherit de la o secţie la alta, agresându-l pe M.L., aflat şi el în executarea unei pedepse privative de libertate, situaţie ce nu poate fi similară cu acţiunea unei forţe, a unei energii a cărei intervenţie să nu poată fi prevăzută.
Dacă inculpatul S.G. ar fi realizat un control eficient al martorilor scoşi din camera nr. 77 unde se afla şi P.I., dacă i-ar fi supravegheat în permanenţă, ar fi putut să împiedice acel eveniment ce a avut ca rezultat agresarea părţii vătămate.
La fel şi inculpatul M.G. şi-a îndeplinit în mod defectuos sarcinile de serviciu cât timp, deşi susţine că se afla la locul său de muncă, nu a văzut evenimentul, arătând în declaraţie că, în timp ce se afla cu spatele spre camera unde era deţinută partea vătămată, a auzit nişte zgomote puternice, el s-a întors înspre această direcţie, alergând să vadă ce se întâmplă, iar când a ajuns la camera nr. 46 a observat-o pe partea vătămată plină de sânge.
Rezultă chiar din declaraţia inculpatului M.G. că acesta a dat dovadă de neglijenţă în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu prin nesupravegherea corespunzătoare a sectorului său de activitate.
Astfel, vizetele camerelor nu erau închise, nu a supravegheat corespunzător sectorul unde îşi îndeplinea atribuţiile de serviciu, aceste împrejurări favorizând comiterea faptei de către P.I.
Regulile de conduită într-un penitenciar sunt foarte stricte şi nu permit deplasarea deţinuţilor în cadrul penitenciarului decât sub o supraveghere atentă a agenţilor supraveghetori şi numai în prezenţa acestora; or, rezultă cu certitudine că deplasarea numitului P.I. de pe o secţie pe alta a fost favorizată de neglijenţa manifestată de către inculpaţii S.G. şi M.G. care nu au asigurat uşile de acces între cele două secţii, ei fiind singurii care aveau chei pentru deschiderea acestora, nu au supravegheat corespunzător deţinuţii scoşi din camera nr. 77, nu au realizat un control ferm al deţinuţilor la scoaterea din cameră şi, de asemenea, nu au realizat o pază eficientă a sectorului unde îşi desfăşurau activitatea.
Dacă cei doi inculpaţi şi-ar fi îndeplinit în mod corespunzător sarcinile de serviciu, cu certitudine evenimentul a cărei victimă a fost M.L. nu s-ar fi produs.
Aspectele invocate de inculpaţi referitoare la insuficienţa personalului de pază, ineficienţa sistemului de închidere a uşilor de acces la celelalte secţii, derularea mai multor activităţi în acelaşi interval de timp, nu au avut un rol determinant în producerea evenimentului cât timp aceste împrejurări erau cunoscute şi puteau fi remediate, mai ales că programul zilnic în timpul prânzului era identic, în sensul că în acelaşi timp se scotea şi gunoiul din camere, fără a fi sesizate neajunsuri din acest punct de vedere în celelalte zile.
Deficienţele în exercitarea atribuţiilor de serviciu de către cei doi inculpaţi au fost determinante în producerea incidentului, rezultatul acestuia producându-se datorită culpei inculpaţilor, situaţie ce exclude existenţa cazului fortuit şi, implicit, conduce la tragerea la răspundere penală a inculpaţilor sub aspectul comiterii infracţiunii de neglijenţă în serviciu.
Chiar dacă vătămarea corporală gravă a părţii vătămate a constituit un act premeditat de răzbunare comis de deţinutul P.I., aşa cum argumentează instanţa de apel, dacă inculpaţii şi-ar fi îndeplinit în mod corespunzător atribuţiile de serviciu, acest eveniment nu s-ar fi produs.
Reţinând că inculpaţii se fac vinovaţi de comiterea infracţiunii de neglijenţă în serviciu prevăzută în art. 249 alin. (1) C. pen. anterior, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va dispune condamnarea acestora la amendă penală, considerând că această pedeapsă este suficientă pentru a atinge scopul educativ şi coercitiv al pedepsei, astfel cum este definit de dispoziţiile art. 52 C. pen. anterior.
Este adevărat că inculpaţii au negat comiterea faptelor pe parcursul procesului penal, însă apreciază Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie că, fiind la primul conflict cu legea penală, aplicarea unei amenzi penale poate să-i determine pe inculpaţi să adopte pe viitor un comportament adecvat regulilor de convieţuire socială.
În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 249 alin. (1) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 5 C. pen., a condamnat pe inculpaţii S.G. şi M.G. la pedeapsa amenzii penale în cuantum de câte 1.500 lei fiecare.
A atras atenţia inculpaţilor asupra nerespectării dispoziţiilor art. 631 C. pen. anterior.
Notă: Potrivit Legii nr. 2/2013, publicată în M. Of. nr. 89 din 12 februarie 2013, dispoziţiile art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. se abrogă.