Asupra recursului de față;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Judecătoria sectorului 1 București, prin sentința penală nr. 2734 din 28 februarie 2001 a dispus, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., achitarea inculpatului G.D. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 180 alin. (1) C. pen.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b1) C. proc. pen., a achitat pe același inculpat pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 205 C. pen.
În baza art. 345 alin. (4) C. pen., raportat la art. 181 C. pen., cu aplicarea art. 91 C. pen., a aplicat inculpatului o sancțiune administrativă în cuantum de 3.000.000 lei.
În baza art. 14 și art. 346 C. proc. pen., a admis în parte acțiunea civilă formulată de către partea civilă B.M. și a obligat pe inculpat la plata sumei de 30.000.000 lei către partea civilă, cu titlu de daune morale.
Inculpatul a fost obligat la plata sumei de 500.000 lei, cheltuieli judiciare către stat.
Hotărând astfel, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele:
În ziua de 26 martie 2001, în jurul orelor 1400, partea civilă se afla pe scena Ateneului Român unde acorda un pian la care urma să facă repetiții în vederea susținerii unui concert pianistul A.V.
În timp ce partea vătămată acorda pianul, în sala de concerte a intrat inculpatul însoțit de soția sa, pianistul A.V. și trei studenți ai inculpatului.
Inculpatul i-a solicitat părții civile să părăsească scena, iar aceasta a refuzat pe motiv că se afla în timpul serviciului, fapt ce i-a cauzat o stare de mare nervozitate inculpatului care a repetat cererea, de această dată pe un ton violent, întrebuințând cuvinte insultătoare la adresa părții civile. În timpul discuției dintre părți care se purta pe un ton ridicat, partea civilă i-a spus inculpatului, în replică la cererea ce i-a fost adresată de a părăsi scena, că de fapt, el, inculpatul, nu are ce căuta pe scenă, fapt ce l-a determinat pe acesta să încerce să o îndepărteze fizic pe partea civilă, împingând-o fără însă a o lovi cu palmele.
Prezența inculpatului în sala Ateneului Român se explică prin faptul că el și pianistul A.V. urmau să țină un concert la două piane peste câteva zile, fiind necesară efectuarea de repetiții, în vederea susținerii concertului.
Instanța a mai reținut faptul că partea civilă și inculpatul se cunoșteau de multă vreme, inculpatul ajutând-o pe partea civilă în cariera sa, într-o perioadă B.M. lucrând ca acordor al pianelor la care inculpatul susținea concerte, însă în timp, relațiile dintre cei doi s-au răcit, inculpatul renunțând la serviciile părții civile și datorită acestui fapt, între cei doi s-a născut o stare conflictuală care a culminat cu incidentul din 26 martie 2001.
S-a mai reținut că, datorită acestui conflict existent între părți, între inculpat și conducerea Ateneului Român a existat o înțelegere în sensul că, pianul la care urma să susțină concerte inculpatul în sala Ateneului Român, să nu fie acordate de către partea civilă, ci de o altă persoană indicată de inculpat (martorul C.V.).
De asemenea, s-a reținut faptul că, între inculpat și partea civilă a mai existat o discuție cu o zi înaintea incidentului, discuție în cadrul căreia inculpatul i-a explicat părții civile că nu înțelege să folosească un instrument acordat de acesta.
Împotriva sentinței penale, în termenul legal, au declarat recurs partea vătămată B.M. și inculpatul G.D., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Partea vătămată a criticat sentința penală sub aspectul greșitei achitări a inculpatului pentru infracțiunile de lovire și insultă, iar sub aspectul laturii civile, a considerat prea mici despăgubirile acordate, având în vedere criteriul valorilor morale lezate și intensitatea suferințelor fizice suferite de ea.
Inculpatul G.D. a criticat sentința penală doar sub aspectul laturii civile, considerând că nu se cuvin daune morale părții civile, atâta timp cât el este cel care a mediatizat incidentul.
Tribunalul București, secția a II-a penală, prin decizia penală nr. 1011/R din 29 mai 2002, a admis recursul declarat de inculpat și rejudecând cauza, a respins ca neîntemeiată cererea de daune morale formulată de partea civilă B.M., menținând celelalte dispoziții.
Totodată, a respins ca nefondat, recursul declarat de către partea vătămată.
În motivarea acestei soluții, instanța de control judiciar a reținut că instanța de fond a stabilit corect situația de fapt, așa cum a rezultat din coroborarea probelor administrate în cauză și de asemenea, atingerea minimă adusă părții vătămate prin cuvintele insultătoare folosite, faptă care în conținutul ei concret, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni.
În ce privește infracțiunea de lovire, a reținut că această faptă nu a existat, așa cum reiese din declarațiile martorilor audiați în cauză, îmbrânceala dintre părți nefiind de natură „a cauza suferințe fizice”, așa cum cere conținutul infracțiunii prevăzute de art. 180 alin. (1) C. pen.
În ce privește despăgubirile morale solicitate de partea civilă, tribunalul le-a apreciat ca nefondate, întrucât aceasta a avut special și premeditat un reportofon asupra sa, în buzunarul hainei, știind că prezența sa în sala de concert îl va enerva foarte tare pe inculpat, mai ales că nu era prima discuție contradictorie dintre cei doi și i se pusese în vedere cu o zi înainte să nu mai acordeze el pianul inculpatului.
S-a mai reținut sub acest aspect, că, dacă imaginea părții vătămate a avut de suferit, culpa îi aparține, deteriorând-o singur prin trimiterea casetei reprezentanților presei; or, nu poate fi invocată propria culpă în producerea unui prejudiciu, daunele solicitate fiind total nejustificate și lipsite de suport moral, în atare condiții.
Împotriva deciziei penale nr. 1011 din 29 mai 2002, a Tribunalului București, secția a II-a penală, în temeiul art. 409 și a art. 410 alin. (1) partea I pct. 71 teza I C. proc. pen., procurorul general al parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare, criticând-o ca fiind pronunțată cu încălcarea legii, instanța de recurs făcând o greșită aplicare a dispozițiilor legale cu privire la soluționarea acțiunii civile.
Ca motivare a cazului de recurs invocat, se face o nouă analiză a probelor dosarului, cu concluzia că „potrivit art. 346 alin. (2) C. proc. pen., când achitarea s-a pronunțat pentru cazul prevăzut în art. 10 lit. b1), instanța poate obliga la repararea pagubei potrivit legii civile, angajându-se în această situație, răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie (art. 998 și urm. C. civ.).”
Examinând recursul în anulare declarat în raport de cazul de casare invocat și de motivarea acestuia, se constată inadmisibilitatea în speță a căii de atac extraordinare folosită de procurorul general.
Recursul în anulare, în concepția Codului de procedură penală, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 45/1993, a încetat de a fi o cale de atac cu caracter mixt, de fapt și de drept, când se considera că prin hotărârea definitivă s-a adus o încălcare esențială a legii sau că aceasta este vădit netemeinică, devenind o cale de atac numai de drept, chiar dacă printre cazurile de casare, toate de drept, figurează două excepții, eroarea gravă de fapt și individualizarea greșită a pedepselor.
Cazurile în care se poate face recurs în anulare sunt strict și limitativ enumerate în art. 410 C. proc. pen.
Recursul în anulare în prezenta cauză a fost declarat pentru cazul de casare prevăzut de art. 410 alin. (1) partea I pct. 71 teza I C. proc. pen., respectiv, „hotărârile judecătorești atacate sunt contrare legii.”
Acest caz de casare a fost introdus prin Legea nr. 141/1996, revenindu-se la vechile dispoziții în materie care vizau situația „când prin hotărâre s-a violat ori s-a aplicat greșit legea” (Legea din 25 iunie 1943, art. 474). În reglementarea actuală, acest caz de casare cuprinde toate situațiile, erori de drept, care nu sunt prevăzute în celelalte cazuri de casare prevăzute de art. 410 C. proc. pen.
Hotărârea este contrară legii când este opusă în raport cu prevederile legale. Acest caz de casare cuprinde cazurile de casare întemeiate pe greșita aplicare a legii, care duc la soluții contrare celei criticate.
În cauză, în motivarea cazului de casare prevăzut de art. 410 alin. (1) partea I pct. 71 C. proc. pen., se invocă, după o analiză a probelor administrate în cauză, greșita înlăturare a faptei ilicite care poate să angajeze răspunderea civilă delictuală în sarcina inculpatului, apreciindu-se că se justifică acordarea de daune morale către partea civilă.
Motivarea recursului în anulare este o chestiune de pură apreciere a probelor, care este de domeniul exclusiv al judecății în fond și al judecății în instanța de recurs ordinar, în raport de dispozițiile art. 3856 alin. (2) C. proc. pen.
De asemenea, motivarea recursului în anulare nu poate face obiectul unei examinări din oficiu a cazului de casare prevăzut de art. 410 alin. (1) partea I pct. 8 C. proc. pen., când s-a comis o eroare gravă de fapt, întrucât nu au fost invocate greșeli evidente care au repercursiuni asupra soluției procesului.
Susținerile privind reaprecierea probelor pe latură civilă nu au un caracter esențial în raport de soluția de achitare pronunțată în conformitate cu art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b1) C. proc. pen., care a intrat în puterea lucrului judecat.
Pe de altă parte, din moment ce procurorul general nu s-a prelevat de acest caz de casare, instanța de recurs nu-l poate lua în considerare din oficiu, atâta vreme cât motivarea recursului nu intră în sfera de incidență a cazului de casare privind eroarea gravă de fapt, pentru considerentele arătate mai sus.
În concluzie, motivarea recursului în anulare prin care se solicita reaprecierea probelor administrate cu privire la soluționarea laturii civile a cauzei și menținerea soluției de obligare a inculpatului la plata daunelor morale către partea civilă, în cuantum de 30.000.000 lei, stabilită în cadrul procesului penal de insultă, pentru care s-a dispus achitarea, în conformitate cu art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b1) C. proc. pen., această ultimă dispoziție intrând în puterea lucrului judecat, nu poate fi examinată, nefăcând obiectul vreunuia dintre cazurile de casare prevăzute de art. 410 C. proc. pen.
Neexistând temei juridic pentru verificarea pe fond a recursului în anulare declarat, sancțiunea procesuală este inadmisibilitatea, care operează automat și inevitabil, ori de câte ori un act procesual este lipsit de bază legală.
Inadmisibilitatea unui act procesual fiind de natură constitutivă nu își poate recunoaște nici o eficiență.
Recursul în anulare declarat, în afara cazurilor de casare prevăzute de art. 410 C. proc. pen., exclude orice posibilitate de a fi examinat pe fond, astfel că, în conformitate cu dispozițiile art. 4141, cu referire la art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., urmează a fi respins ca inadmisibil.
Cu privire la solicitarea inculpatului de obligare a părții vătămate la plata cheltuielilor judiciare, constând în onorariile de avocat, Curtea constată că nu se justifică, în cauză neputându-se reține culpa procesuală a părții vătămate în promovarea recursului în anulare. De altfel, în raport de dispozițiile art. 171 C. proc. pen., care stabilesc situațiile când asistența juridică este obligatorie, această cerere nu este întemeiată, în cauză nefiind obligatorie asistența juridică și în consecință, va fi respinsă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibil, recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei penale nr. 1011 din 29 mai 2002, a Tribunalului București, secția a II-a penală, privind pe inculpatul G.D.
Respinge cererea inculpatului G.D de obligare a părții vătămate B.M. la plata cheltuielilor judiciare, constând în onorariile de avocat.
Pronunțată, în ședință publică, azi 17 iunie 2003.