Asupra recursului de față;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 150/8 mai 2002, Tribunalul Hunedoara a respins contestația la executare formulată de condamnatul G.M., împotriva sentinței penale nr. 361/1999 pronunțată de Tribunalul Hunedoara.
A fost obligat contestatorul să plătească în favoarea statului suma de 400.000 lei cheltuieli judiciare, stabilindu-se că suma de 300.000 lei reprezintă onorariul apărătorului desemnat din oficiu.
Pentru a hotărî astfel instanța de fond a reținut că prin sentința penală nr. 355/2001 a Tribunalului Hunedoara s-a respins cererea de revizuire formulată de condamnatul G.M. împotriva sentinței penale nr. 361/1999 a Tribunalului Hunedoara.
În considerentele acestei sentințe s-a reținut că aspectele invocate de contestator nu s-au încadrat în nici unul din cazurile de revizuire prevăzute de art. 394 C. proc. pen.
Împotriva acestei sentințe a formulat apel inculpatul, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Prin sentința penală nr. 42/A/2002 a Curții de Apel Alba Iulia a fost admis apelul condamnatului, desființându-se sentința penală nr. 355/2001 a Tribunalului Hunedoara și trimițându-se cauza spre rejudecare.
Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel a constatat că cererea condamnatului a fost greșit interpretată de instanța de fond, aspectele invocate de condamnat nefiind cazuri de revizuire ci cazuri de contestație la executare.
Rejudecând cauza, Tribunalul Hunedoara, a constatat, că, în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 15 C. pen., invocate de contestator, deoarece sancțiunea de 11 ani închisoare aplicată pentru infracțiunea de furt prevăzută de art. 209 alin. (3) C. pen., este mai mică decât maximul special prevăzut de lege pentru infracțiunea comisă.
Împotriva acestei sentințe a formulat apel condamnatul G.M., solicitând desființarea acesteia și în rejudecare să se facă o nouă individualizare a pedepsei prin prisma dispozițiilor art. 13 și art. 15 C. pen.
Verificând legalitatea și temeinicia sentinței atacate prin prisma criticilor formulate se constată că apelul este nefondat pentru următoarele considerente:
Deși, contestatorul susține că se impune reducerea pedepsei aplicate, această solicitare nu este întemeiată, deoarece schimbarea încadrării juridice pentru fapta comisă pentru care a fost condamnat prin sentința nr. 361/1999 este anterioară adoptării O.U.G. nr. 207/2000, astfel că nu poate fi vorba de aplicarea retroactivă a legii penale.
Că, pedeapsa de 11 ani închisoare aplicată prin sentința nr. 361/1999 este mai mică decât maximul special prevăzut de Legea nr. 456/2001 care a modificat art. 146 C. pen., în sensul că s-a ridicat plafonul la 2 miliarde lei pentru art. 209 alin. (3) C. pen.
În sfârșit, s-a apreciat că pedeapsa aplicată contestatorului corespunde de altfel pericolului social al infracțiunii săvârșite și a persoanei sale, care anterior a suferit multiple condamnări, aflându-se în stare de recidivă specială.
Așa fiind, prin decizia penală nr. 208/5 septembrie 2002 s-a respins apelul declarat de condamnat, cu obligarea la cheltuieli judiciare către stat.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs condamnatul, solicitând schimbarea încadrării juridice a faptei săvârșite prin aplicarea O.U.G. nr. 207/2000 și reducerea corespunzătoare a pedepsei.
Curtea, examinând cauza în raport de dispozițiile art. 461 C. proc. pen., constată că recursul este nefondat.
În primul rând, nu poate fi primită susținerea privind schimbarea încadrării juridice pe calea unei contestații la executare, aceasta putându-se realiza până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.
În cauză însă, poate fi luată în discuție aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile, în cazul pedepselor definitive, potrivit dispozițiilor art. 15 C. pen., urmând a se ține seama de infracțiunea săvârșită, de persoana condamnatului, de conduita acestuia după pronunțarea hotărârii sau în timpul executării pedepsei și de timpul cât a executat din pedeapsă. În raport de aceste dispoziții nu se justifică aplicarea legii penale mai favorabile, dat fiind datele ce caracterizează persoana condamnatului și infracțiunile săvârșite.
Astfel, condamnatul a săvârșit în stare de recidivă postcondamnatorie un număr însemnat de fapte de furt din locuințe și societăți comerciale împreună cu alți inculpați, el fiind inițiatorul și organizatorul acestor fapte, într-o perioadă relativ scurtă, de numai câteva luni iulie 1998 – decembrie 1998, s-a sustras de la urmărirea penală.
Așadar, în mod corect, s-a apreciat contestația la executare ca neîntemeiată, urmând ca pe cale de consecință să se respingă ca nefondat recursul declarat de condamnatul G.M. împotriva deciziei penale nr. 208/A din 5 septembrie 2002 a Curții de Apel Alba Iulia.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul G.M. împotriva deciziei penale nr. 208/A din 5 septembrie 2002 a Curții de Apel Alba Iulia.
Obligă recurentul să plătescă statului suma de 650.000 lei cheltuieli judiciare, din care 150.000 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea sa din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.
Pronunțată în ședință publică, azi 23 ianuarie 2003.