Asupra recursului de față;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 134 din 2 octombrie 2000, Tribunalul Suceava a condamnat pe inculpatul H.H.M. la 10 ani închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), c) C. pen., pentru infracțiunea prevăzută de art. 254 alin. (1) și (2) C. pen.
S-a reținut, în esență, că, în luna iulie 1993, inculpatul H.H.M., în calitate de prim-vicepreședinte al Băncii „D.F.” filiala Cluj și președinte al Comitetului de credit și risc, a pretins și primit în schimbul înlesnirii obținerii unui credit de 225.000.000 lei de la inculpatul A.D. (condamnat în aceeași cauză) suma de 25.000 dolari S.U.A.
Curtea de Apel Suceava, prin decizia penală nr. 154 din 15 mai 2001, a respins apelul inculpatului H.H.M.
Prin recursul declarat, inculpatul a solicitat, în esență, restituirea cauzei la parchet, iar în subsidiar, achitarea, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., invocând următoarele:
- urmărirea penală s-a efectuat cu încălcarea prevederilor art. 209 alin. (3) C. proc. pen., întrucât în perioada septembrie 1997 – 5 iunie 1998, actele de cercetare s-au efectuat de organele de poliție și nu de procuror, cum prevăd dispozițiile textului de lege menționat, ceea ce atrage sancțiunea nulității absolute, potrivit art. 197 C. proc. pen.;
- au fost încălcate prevederile Legii nr. 83/1992 care au stabilit, în cazul infracțiunilor de corupție, un termen maximum de 40 zile pentru durata urmăririi penale, ceea ce, în opinia recurentului atrage, de asemenea, sancțiunea nulității absolute;
- măsura arestării preventive a fost dispusă în urma declarației luată „prin forță și șantaj” lui A.D., de către organele de poliție, necompetente să efectueze urmărirea penală;
- au fost nesocotite și încălcate dispozițiile art. 2 C. proc. pen., privind legalitatea incriminării, precum și dispozițiile art. 41 și art. 266 C. pen., prin aceea că în rechizitoriu, aceeași faptă, reținută în sarcina lui A.D. a fost calificată greșit, ca întrunind elementele constitutive a două infracțiuni distincte (folosirea cu rea-credință a creditului societății și dare de mită);
- rechizitoriul a fost conceput de un procuror, iar apoi, a fost confirmat în fals de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj, însă aceștia nu îndeplinesc cerințele legale prevăzute de Legea nr. 92/1002 pentru a întocmi și confirma asemenea acte;
- soluția de condamnare este greșită întrucât în realitate, în cauză, a avut loc doar un „împrumut făcut la vedere și prin acte bancare”, faptă care este de natură civilă;
- oricum, fapta a fost greșit încadrată în infracțiunea de luare de mită, deoarece, ceea ce se pretinde este exercitarea unei influențe din partea inculpatului recurent asupra lui G.M., care a acordat creditul;
- chiar și în ipoteza în care s-ar accepta teza infracțiunii de luare de mită, fapta nu putea fi încadrată în dispozițiile art. 254 alin. (2) C. pen., întrucât inculpatul nu era „funcționar cu atribuții de control”.
În urma examinării lucrărilor și probelor dosarului, rezultă că recursul inculpatului H.H.M. nu este fondat.
Instanța de fond, prin sentința temeinic motivată și instanța de apel, prin decizia care a confirmat-o în privința faptei imputate inculpatului recurent, au reținut corect faptele și vinovăția inculpatului H.H.M. dovedite prin probele existente la dosar, au dat acestora o încadrare juridică corespunzătoare și au aplicat o pedeapsă just individualizată.
Actele de urmărire penală s-au efectuat de procurori, începând de la data de 4 iunie 1998 și până la 23 iunie 1998, când a fost întocmit rechizitoriul.
Unele acte, respectiv, declarații care inițial au fost luate de către organele de poliție unor persoane, au fost refăcute ulterior, prin reascultarea acestor persoane de către procuror astfel că, în cauză, nu se poate susține că ar fi fost încălcate prevederile art. 209 alin. (3) C. proc. pen., și că ar opera nulitatea absolută prevăzută de art. 197 alin. (2) C. proc. pen.
Nulitatea absolută nu poate opera nici privitor la pretinsa nerespectare a termenului de 40 de zile de efectuare a urmăririi penale, prevăzută de Legea nr. 83/1992 pentru că, pe de o parte, acest termen nu are caracterul unui termen imperativ, care să atragă, în caz de nerespectare, potrivit legii, această sancțiune, iar pe de altă parte, este de observat că, în realitate, în cauză, acest termen nici nu a fost depășit (urmărirea penală a fost începută la 4 iunie 1998, iar rechizitoriul a fost întocmit la 23 iunie 1998).
Nu s-a dovedit că declarația dată de inculpatul A.D. i-a fost luată acestuia prin „forță și șantaj” și că, deci, aceasta trebuie înlăturată, ca fiind lipsită de valoare probatorie pentru încălcarea prevederilor art. 68 C. proc. pen.
De altfel, acesta și-a menținut declarațiile făcute la data de 4 iunie 1998 în cursul urmăririi penale la procuror și în ședința publică, în fața instanței unde, confirmând relatările de la procuror, a arătat: „la sfârșitul lunii iunie 1993 m-am adresat inculpatului H.M., vicepreședinte pe atunci al B.D.F., căruia i-am solicitat să-mi înlesnească obținerea unui credit de 225.000.000 lei. Acesta mi-a răspuns că mă ajută, însă, e necesar să-l ajut și eu, întrucât are nevoie de o sumă de 210.000.000 lei. Nu am discutat în momentul respectiv, ce anume reprezintă suma respectivă (împrumut sau alt folos).
Cum nu aveam alte posibilități de a dobândi suma respectivă, în acel moment am semnat și ștampilat o dispoziție de plată, în alb, pe care i-am înmânat-o inculpatului H. La începutul lunii august, în momentul în care am solicitat extrasul de cont, am constatat că, din creditul acordat, suma de 20.075.000 lei fusese virată într-un alt cont, dar mi-am dat seama ce s-a întâmplat”.
Împrejurările în care a avut loc pretinderea și primirea sumei de 25.000 dolari S.U.A. de către inculpatul H.H.M. de la inculpatul A.D., în schimbul înlesnirii obținerii fără garanții de către acesta a creditului de 225.000.000 lei, au fost descrise în mod amănunțit în cuprinsul sentinței penale nr. 134 din 2 octombrie 2000 a Tribunalului Suceava, care explică corect întreaga activitate infracțională desfășurată în perioada 29 iulie 1993 – 3 august 1993, dovedită prin probele administrate în cauză, temeinic și corect analizate în considerentele hotărârii instanței de fond.
În ceea ce privește întocmirea rechizitoriului și confirmarea acestuia, în raport de dispozițiile Codului de procedură penală, aceste acte nu apar afectate de încălcări care să atragă nulitatea absolută.
Încadrarea juridică dată faptei, în infracțiunea de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. (1) și (2) C. pen., este corectă, activitatea inculpatului, corect descrisă în hotărârile atacate, întrunind elementele constitutive ale acestei infracțiuni și nu ale celei de trafic de influență. În concret, solicitarea de acordare a creditului de 225.000.000 lei, fără garanții, i-a fost adresată direct inculpatului H.H.M., în calitatea sa de vicepreședinte al băncii și de președinte al Comitetului de credit și risc, calități în care i-au permis să dispună persoanelor din subordine, întocmirea urgentă a tuturor actelor în felul în care s-a procedat și obținerea rapidă a creditului. Evident că aceste calități ale inculpatului conțineau, în structura atribuțiilor sale și prerogative de control, ceea ce explică și justifică reținerea formei calificate a infracțiunii de luare de mită.
Pentru aceste considerente și pentru cele temeinic și amplu arătate în cuprinsul sentinței și deciziei, care urmează a fi menținute, Curtea constată că recursul nu este fondat și, pe cale de consecință, că se impune respingerea lui.
Este de menționat că nu au fost constatate nici alte temeiuri de casare care pot fi luate în considerare din oficiu.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul H.H.M. împotriva deciziei penale nr. 154 din 15 mai 2001 a Curții de Apel Suceava.
Obligă pe recurent să plătească statului 800.000 lei cheltuieli judiciare.
Pronunțată, în ședință publică, azi 30 ianuarie 2003.