Deliberând supra contestației de față:
Prin sentința penală 101/ F din 21 ianuarie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în baza art. 2781 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petentul H.C., menținând rezoluția nr. 35/P/2010 din 12 martie 2010, dată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești.
Petentul a fost obligat la 400 lei cheltuieli judiciare avansate de stat.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, la data de 07 iunie 2010, a fost înregistrată plângerea formulată de petentul H.C. împotriva rezoluției nr. 243/II/2/2010 din 20 mai 2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Pitești, prin care acesta solicită desființarea rezoluției atacate, cu consecința trimiterii cauzei la procuror, în vederea începerii urmăririi penale, pe motiv că intimata N.M., în calitatea sa de judecător la Tribunalul Vâlcea, ar fi încălcat prevederile Codului de procedură civilă și ar fi dat dovadă de gravă neglijență la pronunțarea sentinței civile nr. 869 din 26 octombrie 2010, creându-i petentului un prejudiciu considerabil.
În susținerea plângerii, petiționarul a depus acte, în copii xerox, cum și note de ședință.
A fost atașat dosarul nr. 5945/1/2010, în care a fost dată rezoluția atacată.
Examinând soluția procurorului prin prisma criticilor formulate de petent, cum și a actelor aflate la dosarul cauzei, curtea a constatat că plângerea îndreptată împotriva acesteia este neîntemeiată.
S-a reținut că, la data de 22 ianuarie 2010, a fost înregistrată plângerea penală prin care persoana vătămată H.C. a solicitat punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată a făptuitoarei N.M., judecător la Tribunalul Vâlcea, pe motiv că aceasta ar fi pronunțat hotărâri care „încalcă legea și etica profesională”.
Dezvoltând aceste acuzații, persoana vătămată a susținut că doamna judecător a formulat o opinie separată, pe care acesta a contestat-o prin notele de ședință depuse, iar această opinie a sa ar fi nelegală și netemeinică și i-ar fi vătămat petentului interesele legitime, legate de reintegrarea acestuia la locul de muncă.
După efectuarea actelor premergătoare, procurorul a dispus, prin rezoluția nr. 35/P/2010 din 12 martie 2010, neînceperea urmăririi penale față de magistratul reclamat, în baza art. 10 lit. b) C. proc. pen., pe motiv că aspectele sesizate de persoana vătămată vizează, în fapt, legalitatea și temeinicia soluțiilor adoptate de organele judiciare, aspect care excede sferei de competență a organului de urmărire penală, întrucât nu poate îmbrăca forma juridică a infracțiunii prevăzute de art. 246 C. pen.
În temeiul art. 278 C. proc. pen., petentul s-a adresat cu plângere împotriva rezoluției sus-menționate procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Pitești, iar acesta, prin rezoluția nr. 243/II/2/2010 a respins ca neîntemeiată plângerea, arătând în motivare că procurorul de caz a avut în vedere toate aspectele reclamate de petiționar, iar soluția adoptată are la bază materialul probator administrat, concluzia că în cauză nu există indicii cu privire la comiterea infracțiunii, fiind cea corectă.
Instanța de fond a considerat că, într-adevăr, soluțiile instanțelor judecătorești pot fi verificate, modificate sau reformate doar prin căile de atac prevăzute de lege, exercitate conform dispozițiilor legale, nu și pe calea unei plângeri penale împotriva celor care le-au adoptat.
Potrivit art. 124 paragr. 3 din Constituția României, judecătorii sunt independenți și se supun numai legii. Dacă s-ar admite că hotărârile date de aceștia ar putea fi controlate de către procuror, prin plângerile penale pe care persoanele nemulțumite de soluțiile date le formulează, principiul independenței judecătorilor ar fi știrbit.
A considerat instant de fond că, fiind un act de aplicare a legii, hotărârea judecătorească intrată în puterea lucrului judecat este prezumată legal că reprezintă adevărul cu privire la speța dedusă judecății, modul în care instanța a analizat probele și a dispus admiterea ori respingerea acestora, precum și modul în care a soluționat excepțiile invocate de părți sau din oficiu ținând de aprecierea judecătorului, singurul care este îndreptățit să adopte măsurile pe care le consideră necesare pentru o justă soluționare a cauzei.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs petiționarul H.C.
Prin decizia 596 din 16 februarie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul 793/46/2010, a fost respins, ca nefundat, recursul declarant de petiționarul H.C. reținându-se că nemulțumirea persoanei vătămate de hotărârea judecătorească pronunțată de intimate nu constituie un indiciu privind săvârșirea vreunei fapte penale de către magistratul învestit cu soluționarea cauzei. Legalitatea și temeinicia unei hotărâri pot fi invocate doar în căile de atac prevăzute de lege și nu prin formularea unor plângeri penale împotriva magistraților întrucât s-ar încălca autoritatea de lucru judecat a hotărârii judecătorești, iar pe de altă tarte, s-ar crea, în mod nepermis, o altă cale de desființare a unei hotărâri judecătorești. Analiza probelor este atributul exclusive al instanței, aceasta fiind îndrituită să adopte soluția care se impune, hotărârea fiind supusă căilor de atac prevăzute de lege.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul petiționar a fost obligat la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Prin încheierea de ședință din 16 mai 2011 a fost respinsă, ca nefondată, cererea petiționarului de îndreptare eroare materială strecurată în minuta deciziei 596 din 16 februarie 2011, constatându-se că, în temeiul art. 195 C. proc. pen., numai erorile materiale evidente din cuprinsul unui act procedural se îndreaptă, iar în speță, aceste dispoziții legale nu sunt incidente întrucât petentul a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat în temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
Prin cererea adresată, la data de 2 septembrie 2011, Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, H.C. a formulat contestație în anulare împotriva deciziei 596 din 16 februarie 2011, pronunțată în dosarul 793/46/2010, învederând în esență, că are mari probleme financiare deoarece nu au fost analizate probele pe care le-a propus și nici motivele de fapt și de drept pe care le-a invocat.
Examinând contestația în anulare se constată următoarele:
În conformitate cu dispozițiile art. 391 alin. (2) C. proc. pen., contestația în anulare se admite în principiu când sunt întrunite cumulativ mai multe condiții, respectiv este formulată în termenul prevăzut de lege, se sprijină pe unul din motivele reglementate de art. 386 C. proc. pen. și se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar.
Analizând cererea din prisma cazurilor de contestație în anulare, expres și limitativ prevăzute de art. 386 C. proc. pen., Înalta Curte constată că motivele pe care se sprijină contestația în anulare formulate de contestatorul H.C. nu sunt dintre cele prevăzute de textul legal menționat.
Potrivit art. 386 alin. (l) lit. a) – e) C. proc. pen., împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare:
- când procedura de citare a părții pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs nu a fost îndeplinită conform legii,
- când partea dovedește că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a încunoștința instant despre această împiedicare,
- când instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unei cauze de încetare a procesului penal din cele prevăzute în art. 10 lit. f) - il), cu privire la care existau probe în dosar,
- când împotriva unei persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă,
- când, la judecarea recursului sau la judecarea cauzei de către instanța de recurs, inculpatul prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia era obligatorie potrivit art. 38514 alin. (11) ori art. 38516 alin. (l).
În cauză, prin contestația formulată, contestatorul H.C. solicită rejudecarea pricinii de către instanța de recurs, urmărind a se realiza o nouă analiză a situației de fapt, a actelor și lucrărilor dosarului de cercetare penală.
Pe cale de consecință, constatând că nu este îndeplinită una dintre condițiile cumulative pentru admiterea în principiu a contestației în anulare, prevăzute de art. 391 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul H.C. împotriva deciziei penale nr. 596 din 16 februarie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va fi obligat recurentul contestator la plata sumei de 100 lei cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul H.C. împotriva deciziei penale nr. 596 din 16 februarie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală.
Obligă recurentul contestator la plata sumei de 100 lei cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi 17 ianuarie 2012.