Asupra recursului de față
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 168 din 18 aprilie 2002, Tribunalul Brăila a condamnat pe inculpatul P.R. la 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. d) și f) C. pen., cu aplicarea art. 74 și art. 76 C. pen., prin schimbarea încadrării juridice din infracțiunile de violare de domiciliu prevăzută de art. 192 alin. (2) C. pen. și de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. d) și f) C. pen., într-o singură infracțiune de tâlhărie și la 3 ani închisoare pentru săvârșirea, la data de 24 februarie 2001, a unei infracțiuni de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. d) și e) C. pen., cu aplicarea art. 74 și art. 76 C. pen., a contopit pedepsele și a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare.
În baza art. 118 lit. b) C. pen., a dispus confiscarea a trei chei pentru autoturism Dacia.
În baza art. 14 C. proc. pen., cu referire la art. 346 din același cod și art. 998 C. civ., a obligat pe inculpat să plătească 600.000 lei despăgubiri civile către partea civilă C.C.E.
S-a reținut că, la 18 noiembrie 2000, în jurul orei 18,30, urmare refuzului părții vătămate M.G., mama concubinei sale I.I., de a-i permite accesul în locuința acesteia, inculpatul a forțat ușa apartamentului, a pătruns în interior, unde, observând că partea vătămată anunța poliția de la un telefon mobil, le-a îmbrâncit atât pe aceasta, cât și pe martora I.I., a smuls telefonul din mâna acesteia, după care a părăsit apartamentul, în fugă.
Totodată, s-a mai reținut că, în data de 24 februarie 2001, în jurul orei 20,30, inculpatul a pătruns, prin folosirea unei chei potrivite, în autoturismul părții vătămate C.C.E., de unde a sustras un casetofon auto. Declanșându-se alarma auto, inculpatul a părăsit în fugă autoturismul. Fiind observat de către proprietarul autoturismului, sesizat de alarma declanșată prin deschiderea ușii autoturismului, inculpatul a fost urmărit de către acesta și imobilizat. Inculpatul a aruncat casetofonul auto în iarbă și, pentru a-și asigura scăparea, fără a reuși însă, a lovit-o pe partea vătămată în zona capului, împrejurare în care aceasta, la rându-i, l-a lovit pe inculpat.
La individualizarea pedepsei, pentru a reține circumstanțe atenuante judiciare în favoarea inculpatului, instanța de fond a avut în vedere vârsta acestuia, faptul că are antecedente penale fără însă a fi recidivist, precum și valoarea bunurilor sustrase.
Împotriva hotărârii primei instanțe, Parchetul de pe lângă Tribunalul Brăila a declarat apel susținând că în mod greșit a fost schimbată încadrarea juridică, din infracțiunile de violare de domiciliu și tâlhărie, într-o singură infracțiune de tâlhărie.
În acest sens s-a arătat că, prin cele două acțiuni distincte și succesive, săvârșite de asemenea în baza unor hotărâri delictuoase succesive, inculpatul a lezat valori sociale diferite și anume aceea referitoare la dreptul persoanei de a nu-i fi vătămată folosirea domiciliului, precum și aceea referitoare la ocrotirea patrimoniului.
Pe de altă parte, s-a susținut că în mod greșit au fost reținute în favoarea acestuia circumstanțe atenuante, deși inculpatul, anterior săvârșirii infracțiunilor, nu a avut o conduită corespunzătoare, fiind condamnat de două ori. De asemenea, nu a depus stăruință pentru repararea prejudiciului părții vătămate C.C.E. și, în sfârșit, pe parcursul procesului nu a avut o atitudine sinceră.
Curtea de Apel Galați, secția penală, prin decizia penală nr. 367/ A din 22 iulie 2002, a admis apelul declarat de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Brăila, a desființat sentința atacată, a descontopit pedeapsa rezultantă în pedepsele componente, a înlăturat dispozițiile privind schimbarea încadrării juridice, precum și dispozițiile privind aplicarea circumstanțelor atenuante. Rejudecând, a condamnat pe inculpatul P.R. la 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de violare de domiciliu prevăzută de art. 192 alin. (2) C. pen. și la 5 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. d) și f) C. pen., a majorat de la 3 ani închisoare la 5 ani închisoare pedeapsa aplicată pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. d) și f) C. pen., a contopit pedepsele stabilite și a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 5 ani închisoare, sporită la 5 ani și 6 luni închisoare .
Celelalte dispoziții ale sentinței atacate au fost menținute.
Pentru a hotărî astfel, instanța de control judiciar a reținut că inculpatul a acționat în baza a două rezoluții infracționale distincte: mai întâi a luat hotărârea de a pătrunde fără drept, prin forțarea ușii, în locuința părții vătămate, pentru a discuta cu fosta concubină, martora I.M., iar după ce a intrat în locuință, observând că partea vătămată încearcă să anunțe organele de poliție prin telefonul mobil, a luat hotărârea de a-i sustrage acest aparat, scop în care a folosit violența. Ca atare, violarea de domiciliu nu constituie un element circumstanțial, absorbit în infracțiunea complexă de tâlhărie, ci constituie o infracțiune autonomă, care s-a consumat în momentul pătrunderii inculpatului în locuința părții vătămate, fără consimțământul acesteia.
S-a mai reținut că, în raport de gradul ridicat de pericol social al infracțiunilor săvârșite, precum și cu aspectele privitoare la persoana inculpatului, în mod nejustificat prima instanță a reținut circumstanțe atenuante în favoarea acestuia.
Împotriva acestei din urmă hotărâri, inculpatul a declarat recurs, susținând că nu se face vinovat de săvârșirea infracțiunilor pentru care a fost condamnat.
Inculpatul a susținut că nu a pătruns în locuința părții vătămate, unde se deplasase exclusiv pentru a discuta cu fosta concubină și a ieși cu aceasta în oraș. Totodată, inculpatul a arătat că nu a sustras telefonul mobil, acesta aflându-se asupra sa, ca de altfel și actele din care rezultă că telefonul a fost achiziționat de către inculpat.
Cu referire la cea de a doua infracțiune de tâlhărie, inculpatul a susținut că a fost ajuns de proprietarul autoturismului, ulterior ieșirii din mașină și deplasării pe o anumită distanță, că a fost lovit de către acesta, așa încât loviturile aplicate părții vătămate au constituit o ripostă, fără a ști că acesta este proprietarul autovehiculului din care a sustras casetofonul auto. Ca atare, cu referire la casetofonul auto, acesta se face vinovat de săvârșirea infracțiunii de furt calificat, în mod greșit fapta acestuia fiind încadrată în dispozițiile art. 211 C. pen.
Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Potrivit art. 211 C. pen., tâlhăria constă în furtul săvârșit prin întrebuințarea de violențe sau amenințări ori prin punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra, precum și furtul urmat de întrebuințarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracțiunii, ori pentru ca făptuitorul să-și asigure scăparea.
Așadar, în conținutul complex al tâlhăriei, furtul constituie activitatea principală, iar folosirea violenței sau a amenințării ori a celorlalte mijloace precizate generic de lege constituie activitatea secundară, prin care activitatea principală se particularizează, dobândind o periculozitate socială distinctă și sporită, în raport cu cea a furtului.
Cu alte cuvinte, ceea ce urmărește făptuitorul, în principal, este săvârșirea furtului, violența constituind doar un mijloc pentru realizarea acestui scop.
Ca atare, pentru ca cele două activități formând obiectul juridic al infracțiunii de tâlhărie să poată fi examinat separat, în raport de împrejurarea că legea penală incriminează și distinct atât furtul cât și violența sau amenințarea, probatoriul administrat în cauză trebuie să releve inexistența scopului unic, care reprezintă legătura de relevanță a unității infracționale a celor două activități distincte din punct de vedere material.
Or, cu referire la cea de a doua infracțiune de tâlhărie reținută în sarcina inculpatului, parte vătămată fiind C.C.E., actele materiale de violență exercitate de către inculpat au fost folosite pentru păstrarea bunului furat și pentru a-și asigura scăparea.
În consecință, fiind dovedită existența rezoluției infracționale unice, în mod judicios instanțele au reținut că actele materiale constând în intrarea în autoturism, cu chei potrivite, sustragerea unui casetofon auto și lovirea părții vătămate de către inculpat pentru a-și asigura scăparea, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de tâlhărie, așa încât, sub acest aspect, hotărârile pronunțate în cauză nu sunt supuse cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 17 C. proc. pen.
Pe de altă parte, furtul poate fi săvârșit și în condițiile art. 209 alin. (1) lit. i) C. pen.
Pentru ca furtul săvârșit în aceste condiții să constituie activitatea principală, intrând în conținutul complex al infracțiunii de tâlhărie, probele administrate trebuie să impună concluzia unității infracționale.
Or, în cauză, cu referire la prima infracțiune de tâlhărie reținută în sarcina inculpatului, privind partea vătămată M.G., pătrunderea în locuință, fără consimțământul acesteia și furtul, prin folosirea violenței, a telefonului mobil, nu există legătura strânsă, în sensul dispozițiilor art. 211 C. pen., cele două acte materiale constituind materializarea unor rezoluții infracționale distincte.
Ca atare, în mod judicios instanța de apel a reținut că violarea de domiciliu nu este absorbită în infracțiunea de furt săvârșit cu violență, așa încât și această critică apare ca fiind neîntemeiată.
În același timp, apărarea că telefonul ar fi fost proprietatea inculpatului nu a fost examinată de instanțe, în raport de împrejurarea lipsei de relevanță, din moment ce deposedarea victimei s-a făcut prin mijloace violente, iar inculpatul a acționat cu scopul de a și-l însuși pe nedrept, în condiții ilicite.
Rezultă așadar, că și sub aceste ultime aspecte, criticile formulate de către inculpat în recurs sunt neîntemeiate, așa încât decizia atacată nu este supusă cazurilor de casare prevăzute de art. 3859 pct. 10, 18 și 17 vizate de către inculpat, prin recursul declarat în cauză.
Totodată, examinând cauza și în raport de dispozițiile art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., nu se constată nici motive de casare susceptibile a fi luate în considerare din oficiu.
În consecință, pentru considerentele ce preced, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul declarat de către inculpatul P.R.
În raport de dispozițiile art. 88 C. pen., cu referire la art. 357 C. proc. pen., din pedeapsa aplicată inculpatului se va deduce durata reținerii și arestării preventive, iar în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., acesta va fi obligat, potrivit dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de inculpatul P.R. împotriva deciziei penale nr. 367 din 22 iulie 2002 a Curții de Apel Galați.
Compută din pedeapsa aplicată inculpatului, durata reținerii și arestării preventive.
Obligă pe recurent să plătească statului 1.100.000 lei cheltuieli judiciare, în care se include și onorariul apărătorului din oficiu în sumă de 300.000 lei ce va fi avansat din fondul Ministerului Justiției.
Pronunțată în ședință publică, azi 30 ianuarie 2003.