Asupra recursului de față;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 232 din 21 martie 2002, Tribunalul București, secția a II-a penală, l-a condamnat pe inculpatul Z.P. la 5 ani închisoare pentru infracțiunea prevăzută de art. 20 raportat la art. 208 alin. (1) și art. 209 lit. e) C. pen. și la 2 ani închisoare pentru infracțiunea prevăzută de art. 293 C. pen., dispunându-se, executarea pedepsei cele mai grele de 5 ani închisoare.
A fost dedusă din pedeapsa rezultantă durata arestării preventive a inculpatului de la 22 noiembrie 1998, la 19 mai 1999.
În baza art. 350 C. proc. pen., s-a dispus arestarea inculpatului.
S-a luat act că partea vătămată nu s-a constituit parte civilă.
În esență s-au reținut următoarele:
Potrivit actului de sesizare a instanței, la 22 noiembrie 1998, agenții însărcinați cu paza Hotelului E. au imobilizat o persoană de sex masculin care a încercat să sustragă un autoturism ce se afla parcat în fața Hotelului E. din București.
În momentul imobilizării, persoana respectivă a propus să dea o sumă de bani pentru a-l lăsa să plece.
La sosirea organelor de poliție s-a prezentat sub o identitate falsă, atribuindu-și numele de Z.M.
Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în fața căruia inculpatul s-a prezentat, susținând că nu recunoaște faptele, a respins apelul inculpatului.
Prin recursul declarat, inculpatul, a invocat că hotărârile pronunțate sunt nelegale și netemeinice, deoarece instanța de fond a pronunțat soluția de condamnare fără să efectueze cercetarea judecătorească potrivit legii pentru a se stabili adevărul.
Recursul este fondat.
Potrivit art. 200 C. proc. pen., urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea făptuitorilor și la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată.
Din economia textului de lege enunțat rezultă în mod clar că probele strânse în cursul urmăririi penale, nu servesc drept temei de condamnare ci doar ca temei de trimitere în judecată.
Pentru a servi drept de condamnare, aceste probe trebuie în mod obligatoriu verificate de către instanță în faza de judecată, în condițiile prevăzute de art. 289 și art. 290 C. proc. pen., adică în ședință publică, oral, nemijlocit și contradictoriu.
Numai după verificarea de către instanță a probelor descoperite și strânse la urmărirea penală, cu respectarea principiilor publicității, oralității, nemijlocirii și contradictorialității și după administrarea oricăror alte probe care apar necesare pentru aflarea adevărului, se va putea ajunge la convingerea motivată, asupra probelor care exprimă adevărul și asupra celor care dimpotrivă, trebuie înlăturate.
Or, în cauză se constată că instanța de fond, a pronunțat soluția de condamnare numai pe baza probelor strânse în cursul urmăririi penale, neverificate în condițiile prevăzute de textele art. 289 și art. 290 C. proc. pen.
Astfel, în perioada 22 noiembrie 1999 - 21 martie 2002 la Tribunalul București, secția a II-a penală, instanța nu a făcut nici un act de cercetare judecătorească.
Lipsa de preocupare a instanței de fond pentru efectuarea cercetării judecătorești în conformitate cu prevederile impuse de textele dispozițiilor art. 289 și art. 290 C. proc. pen., este de neînțeles și nejustificată în condițiile în care, la termenul din 7 septembrie inculpatul s-a prezentat la instanță, asistat de apărătorul său (inculpatul s-a prezentat la instanță și la termenul din 20 noiembrie 2000).
Privitor la cei doi martori, C.C. și A.S., pe declarațiile cărora s-a bazat rechizitoriul, instanța și la acest termen, din 7 septembrie 2001, în loc să dispună aducerea lor cu mandat prin organele de poliție pentru a fi ascultați, s-a limitat inexplicabil la dispoziția de a-i amenda cu 200.000 lei, iar apoi, la termenul următor din 4 decembrie 2002, a amânat iarăși cauza (inițial la 31 mai 2002, termen preschimbat la 14 martie 2002), fără să mai dispună nimic privitor la acești martori, care nu s-au prezentat.
La termenul următor din 14 martie 2002, reținându-se greșit că dosarul se află în stare de judecată, instanța a pronunțat sentința de condamnare.
Curtea de Apel București, secția a II-a penală, investită cu judecarea apelului inculpatului, deși a procedat la ascultarea apelantului care a negat faptele și vinovăția, invocând, în apărare, prezența martorului A.S. în principalele momente ale desfășurării faptei; la același termen din 20 iunie 2002 a respins apelul, confirmând soluția instanței de fond, pronunțată fără efectuarea cercetării judecătorești.
În concluzie, Curtea constată că în cauză, au fost încălcate prevederile art. 289 și art. 290 C. proc. pen., prin neefectuarea cercetării judecătorești, ceea ce echivalează cu lipsa fazei de judecată, astfel că soluția instanței de fond, confirmată de instanța de apel, este nelegală și netemeinică.
Drept urmare, se va admite recursul inculpatului, vor fi casate hotărârile atacate și se va trimite dosarul la instanța de fond pentru judecarea cauzei, potrivit dispozițiilor art. 289, art. 290 și urm. C. proc. pen., inclusiv pentru efectuarea cercetării judecătorești privitor la probele testimoniale invocate în rechizitor și prin administrarea oricăror alte probe ce vor apare necesare pentru aflarea adevărului și pentru adoptarea unei soluții legale și temeinice.
Se va menține dispoziția de arestare a inculpatului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de inculpatul Z.P. împotriva deciziei nr. 39 din 20 iunie 2002 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.
Casează decizia atacată și sentința nr. 238 din 21 martie 2002 a Tribunalului București, secția a II-a penală și trimite cauza pentru rejudecare la prima instanță (Tribunalul București).
Pronunțată în ședință publică, azi 30 ianuarie 2003.