Deliberând asupra recursului penal de față, constată că, prin Sentința penală nr. 193 din 26 octombrie 2011 pronunțată de Tribunalul Sibiu în Dosarul nr. 2978/85/2011, s-a dispus, în baza art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, condamnarea inculpatului D.B.A. la o pedeapsă de 2 ani închisoare și 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen. pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, făcându-se aplicarea art. 71, art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen.
În baza art. 81 C. pen., a fost suspendată condiționat executarea pedepsei pe durata unui termen de încercare de 4 ani, stabilit în condițiile art. 82 C. pen., făcându-se, totodată, aplicarea art. 71 alin. (5) C. pen. și art. 359 C. proc. pen.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatului D.B.A. pentru săvârșirea infracțiunilor de contrabandă, prevăzută de art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006, modificată de O.U.G. nr. 54/2010, și fraudă fiscală, prevăzută de art. 2961 alin. (1) lit. l) din Legea nr. 571/2003, cu aplicarea art. 33 lit. b) C. pen.
În baza art. 14 și art. 346 C. proc. pen. raportat la art. 998 - 999 C. civ., a fost admisă acțiunea civilă formulată de părțile civile Ministerul Finanțelor Publice - ANAF - Autoritatea Națională a Vămilor, prin Direcția Județeană pentru Accize și Operațiuni Vamale Sibiu, și Ministerul Finanțelor Publice - ANAF București, prin Garda Financiară Secția Sibiu și, în consecință, a fost obligat inculpatul să plătească sumele de:
- 32.916 RON în favoarea Ministerului Finanțelor Publice - ANAF - Autoritatea Națională a Vămilor - Direcția Județeană pentru Accize și Operațiuni Vamale Sibiu;
- 8.297 RON în favoarea Ministerul Finanțelor Publice - ANAF București - Garda Financiară Secția Sibiu.
În baza art. 118 lit. f) C. pen., s-a dispus confiscarea a 104.200 țigarete VFR a căror deținere este interzisă de lege, iar, în temeiul art. 118 alin. (1) lit. b) C. pen. raportat la art. 118 alin. (3) C. pen., a fost luată aceeași măsură de siguranță a confiscării cu privire la suma de 7.500 euro sau echivalentul în RON la data execuției, reprezentând contravaloarea autoturismului nr. de înmatriculare "X", bun indisponibilizat prin Nota de constatare nr. 4.067 din 03 mai 2010 și anexă la Nota de constatare nr. 4067 din 03 mai 2010.
În baza art. 165 alin. (7) C. proc. pen., s-a dispus ridicarea sechestrului asigurător instituit asupra autoturismului cu nr. de înmatriculare "X", iar, în baza art. 169 C. proc. pen., s-a dispus restituirea acestuia către proprietarul său, A.S.
În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen., inculpatul a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanța a reținut, în fapt, că, la data de 03 mai 2010, inculpatul D.B.A. a fost oprit în trafic, fiind la volanul autoturismului cu numărul de înmatriculare "X". La controlul efectuat în interiorul autoturismului, lucrătorii din cadrul DJAOV au descoperit 521 cartușe țigarete VFR care aveau aplicate timbru de Republica Sârbă, fiecare cartuș conținând câte 20 pachete, cu 20 de țigarete în fiecare pachet, rezultând un număr de 104.200 țigarete.
Inculpatul nu a putut prezenta documente care să ateste proveniența bunurilor în cauză și nici nu a putut face dovada plății accizelor, arătând în cuprinsul notei explicative dată în fața organelor vamale că a găsit țigările și urma să le predea organelor de poliție.
Instanța a apreciat, însă, că această apărare nu poate fi reținută, având în vedere cantitatea mare de țigări transportată, modul minuțios de aranjare a acestora, dar și atitudinea inculpatului, care ar fi avut obligația de a anunța imediat organele de poliție, împrejurări ce demonstrează faptul că acesta deținea respectivele produse neintroduse în sistemul legal de accize și care urmau să fie comercializate.
În drept, Tribunalul a apreciat că fapta inculpatului D.B.A. de a deține 104.200 țigarete VFR, având aplicate timbre de Republica Sârbă, nemarcate și netimbrate cu timbre valabile în România și neintroduse în sistemul legal de accize, țigări care urmau să fie comercializate fără plata taxelor (accizelor) datorate statului, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, în modalitatea ascunderii sursei taxabile (țigarete) în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale (plata accizei).
Instanța a apreciat, totodată, ca fiind neîntemeiată susținerea inculpatului în sensul că fapta comisă ar întruni elementele constitutive ale contravenției prevăzute de art. 1 lit. e) din Legea nr. 12/1990, arătând că aceasta constă în efectuarea de acte sau fapte de comerț cu bunuri a căror proveniență nu este dovedită în condițiile legii, împrejurare ce nu se regăsește în speță, unde proveniența țigaretelor deținute de inculpat este în mod cert stabilită.
Cu privire la celelalte două infracțiuni pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, respectiv cele de contrabandă și fraudă fiscală, prevăzute de art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006, modificată de O.U.G. nr. 54/2010, și de art. 2961 alin. (1) lit. l) din Legea nr. 571/2003, Tribunalul a constatat incidența dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen., având în vedere că, la data săvârșirii, aceste fapte nu erau încriminate de legile speciale în care sunt prevăzute în prezent, alin. (3) al art. 270 din Legea nr. 86/2006 și infracțiunea de fraudă fiscală, prevăzută de lit. l) a art. 2961 alin. (1) din Legea nr. 571/2003, fiind introduse prin O.U.G. nr. 54/2010, intrată în vigoare la data de 23 iunie 2010 (după data comiterii faptei de către inculpat).
La individualizarea pedepsei aplicate pentru infracțiunea de evaziune fiscală, prima instanță a avut în vedere criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen. și a ținut seama de gradul de pericol social concret al faptei, care este unul mediu, de cantitatea mare de țigarete, de atitudinea nesinceră a inculpatului pe parcursul procesului penal, de scopul comiterii faptelor, dar și de elementele ce pledează în favoarea acestuia (lipsa antecedentelor penale, faptul că s-a prezentat în fața instanței de judecată, că este la prima confruntare cu legea penală), aspecte ce au îndreptățit instanța să aplice o pedeapsă egală cu minimul special prevăzut de lege și cu suspendarea condiționată a executării acesteia, conform art. 81 C. pen., apreciind că scopul prevenției generale și sociale poate fi. atins și fără executare, așa cum reiese și din cuprinsul referatului de evaluare.
Având în vedere dispozițiile art. 118 alin. (1) lit. b) C. pen. raportat la art. 118 alin. (3) C. pen., judecătorul fondului a apreciat că se impune confiscarea de la inculpat a sumei de 7.500 euro reprezentând contravaloarea autoturismului folosit la săvârșirea infracțiunii, autoturism care nu poate fi confiscat întrucât nu aparține inculpatului, ci mamei sale. Or, câtă vreme acest autoturism a fost folosit și nu poate fi. confiscat pentru motivul arătat, conform art. 118 alin. (3) C. pen., instanța a apreciat că se impune confiscarea contravalorii acestuia, așa cum prevăd expres dispozițiile legale invocate.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu, pentru greșita individualizare a pedepsei și omisiunea instanței de a se pronunța asupra măsurilor asigurătorii, precum și inculpatul D.B.A., criticând-o sub aspectul greșitei sale condamnări și solicitând achitarea sa pentru infracțiunea de evaziune fiscală, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., cu consecința respingerii pretențiilor civile.
Prin Decizia penală nr. 3 din 12 ianuarie 2012, Curtea de Apel Alba Iulia, secția penală SL admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu, a desființat Sentința penală atacată, numai sub aspectul omisiunii instanței de a se pronunța asupra măsurii asigurătorii a sechestrului instituit în cursul urmăririi penale și, procedând la o nouă judecată în aceste limite, a menținut măsura sechestrului asigurător instituită prin Ordonanța nr. 643/P/2010 din 19 ianuarie 2011 emisă de Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu asupra autovehiculului cu număr de înmatriculare "Y".
Au fost menținute celelalte dispoziții ale Sentinței penale atacate.
Totodată, Curtea de apel a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul D.B.A., iar, în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., l-a obligat pe acesta la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Pentru a decide astfel, instanța de prim control judiciar a constatat că Tribunalul a reținut în mod corect starea de fapt, administrând toate probele necesare stabilirii acesteia, și a dat o încadrare juridică corespunzătoare faptei comise de inculpat, apreciind că aceasta întrunește atât sub aspectul laturii obiective, cât și al celei subiective, elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, în modalitatea ascunderii bunului, respectiv a țigaretelor, în scopul eludării plății accizei și T.V.A.-ului.
S-a arătat, în acest sens, că infracțiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 este o infracțiune formală săvârșită cu intenție directă, calificată prin scopul sustragerii de la plata obligațiilor fiscale, constând în punerea la adăpost a țigărilor pentru a nu fi descoperite, cunoscând ca aceste bunuri nu au fost supuse accizării și plății T.V.A. Urmarea imediată a faptei comisive a constat în crearea unei stări de pericol cu privire la încasarea integrală, de la toți cei obligați potrivit legii, a sumelor reprezentând plata obligațiilor fiscale.
În ce privește subiectul activ principal (autorul) al infracțiunii în modalitatea ascunderii bunului, Curtea a precizat că acesta poate fi orice persoană fizică responsabilă penal, deoarece acțiunea de ascundere poate fi săvârșită atât în folosul propriu, cât și în folosul unei alte persoane (a contribuabilului).
Concretinzând la speța de față, instanța a apreciat că ascunderea a fost săvârșită în folosul altei persoane (cea care a săvârșit contrabanda), dar și cu consecința obținerii unui avantaj propriu rezultat din prețul mai scăzut de achiziție a țigărilor, așa încât recuperarea prejudiciului cauzat la bugetul statului de la inculpat este justificată.
Contrar, însă, celor reținute de Tribunal, instanța de apel a arătat că, în cauză, nu s-a ascuns sursa impozabilă sau taxabilă, care reprezintă orice entitate care constituie „baza de calcul", ci chiar bunul, iar cantitatea, timbrajul sârbesc al țigărilor, imposibilitatea justificării modului de dobândire creează indicii temeinice din care rezultă bănuiala verosimilă că țigările provin din contrabandă, împrejurările cauzei demonstrând angrenarea inculpatului într-un circuit ilegal de cumpărare și vânzare a acestora.
Pentru argumentele prezentate, s-a apreciat de către instanța de apel că fapta inculpatului prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni și întrunește conținutul constitutiv al infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005.
Totodată, s-a apreciat de către Curte că și pedeapsa de 2 ani închisoare, cu suspendarea condiționată a executării, aplicată inculpatului de Tribunal, este corect proporționalizată, fiind aptă să asigure îndeplinirea funcțiilor și realizarea scopului prevăzut de art. 52 C. pen.
Instanța de prim control judiciar a constatat, însă, ca fiind întemeiată critica formulată de parchet cu privire la omisiunea Tribunalului de a se pronunța asupra măsurilor asigurătorii.
Astfel, a reținut că, deși, prin Ordonanța nr. 643/P/2010 din 19 ianuarie 2011 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Sibiu, s-a instituit măsura sechestrului asigurător asupra autoturismului cu număr de înmatriculare "Y", prima instanță a încălcat dispozițiile art. 343 alin. (3) C. proc. pen., nepronunțându-se asupra măsurii asigurătorii, precum și dispozițiile art. 357 alin. (2) lit. c) C. proc. pen., care prevăd că dispozitivul trebuie să cuprindă și soluția cu privire la măsurile asigurătorii.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, inculpatul D.B.A., pentru nelegalitate și netemeincie.
Astfel, invocând, în principal, cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 13 C. proc. pen., recurentul a susținut că fapta pentru care a fost condamnat de instanțele inferioare nu este prevăzută de legea penală, constituind contravenția reglementată de art. 653 alin. (1) lit. a) din H.G. nr. 707/2006 de aprobare a Regulamentului de punere în aplicare a Codului Vamal, motiv pentru care a solicitat achitarea sa, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005.
S-a arătat, în esență, sub acest aspect, că, pentru a fi incidente dispozițiile art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, era necesar, pe de o parte, ca bunurile taxabile găsite asupra inculpatului să fi fost ascunse, situație care nu se regăsește în cauză, având în vedere că țigările erau așezate la vedere în interiorul autoturismului, iar, pe de altă parte, ca autorul faptei să fi avut calitatea de comerciant sau persoană autorizată și să fi acționat cu intenție directă, cerințe care, de asemenea, nu sunt întrunite în persoana inculpatului recurent, astfel încât, în sarcina sa, nu poate fi reținută decât fapta contravențională anterior menționată.
Prin prisma aceluiași caz de casare, inculpatul a criticat hotărârile instanțelor inferioare și sub aspectul neaplicării în privința sa a dispozițiilor art. 10 alin. (1) teza a III-a din Legea nr. 241/2005, susținând că prejudiciul reclamat de partea civilă nu depășește suma de 50.000 de euro și că a fost recuperat prin instituirea sechestrului asigurător asupra a două autoturisme, a căror valoare acoperă paguba pretins a fi fost produsă.
Într-o teză subsidiară, recurentul a invocat cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 10 C. proc. pen., arătând că Tribunalul și Curtea de apel nu au lămurit problema cuantumului real al prejudiciului și situația bunurilor indisponibilizate, motiv pentru care a solicitat casarea hotărârilor pronunțate în cauză și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la prima instanță.
Având în vedere că inculpatul a refuzat să dea declarații în fața Tribunalului și a instanței de apel, Înalta Curte, după ce i-a adus la cunoștință dispozițiile art. 70 alin. (2) C. proc. pen., în temeiul art. 38514 alin. (11) C. proc. pen., a procedat, în ședința publică din data de 4 martie 2013, la audierea acestuia, declarația fiind consemnată în scris și atașată la fila 74 din dosar.
Examinând hotărârile atacate în raport cu criticile formulate, circumscrise cazurilor de casare prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 10, 13 și 15 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul declarat de inculpatul D.B.A. ca fiind nefondat, având în vedere în acest sens următoarele considerente:
1. Analizând, cu prioritate, motivul formal de recurs care, în situația în care s-ar dovedi întemeiat, ar conduce, potrivit art. 38515 pct. 2 lit. c) C. proc. pen., la casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare, Înalta Curte arată că, în conformitate cu dispozițiile art. 3859 alin. (1) pct. 10 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării atunci când instanța nu s-a pronunțat asupra unei fapte reținute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare sau cu privire la unele probe administrate ori asupra unor cereri esențiale pentru părți, de natură să garanteze drepturile lor și să influențeze soluția procesului.
Invocând acest motiv de recurs, inculpatul a susținut că Tribunalul și Curtea de apel nu au lămurit problema cuantumului real al prejudiciului și situația bunurilor indisponibilizate, fără, însă, a face trimitere sau a se referi la anumite probe administrate sub acest aspect și ignorate de instanțele inferioare ori la cereri esențiale formulate în aceeași privință și asupra cărora judecătorii nu s-ar fi pronunțat, deși acestea aveau un caracter esențial, de natură să garanteze drepturile recurentului și să influențeze soluția procesului.
Ca urmare, față de acest aspect și având în vedere împrejurarea că instanța de fond și cea de prim control judiciar s-au pronunțat asupra tuturor faptelor ce au format obiectul acuzației penale, examinând situația de fapt prin luarea în considerare a întregului material probator administrat în cauză și răspunzând tuturor apărărilor formulate de inculpat, Înalta Curte constată că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 10 C. proc. pen., nefiind identificată nicio omisiune esențială a instanțelor inferioare de natură să atragă casarea hotărârilor pronunțate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la Tribunal, astfel cum sa solicitat, în mod neîntemeiat, de către recurent.
2. Conform dispozițiilor art. 3859 alin. (1) pct. 13 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală. Deși inculpatul D.B.A. a circumscris acestui motiv de recurs atât critica referitoare la greșita transpunere a faptei în sfera ilicitului penal, susținând că aceasta constituie contravenția prevăzută de art. 653 alin. (1) lit. a) din H.G. nr. 707/2006 de aprobare a Regulamentului de punere în aplicare a Codului Vamal, cât și susținerea privind neaplicarea dispozițiilor art. 10 alin. (1) teza a III-a din Legea nr. 241/2005, Înalta Curte va analiza prin prisma cazului de casare invocat doar prima critică menționată, examinarea incidenței, în speță, a cauzei speciale de nepedepsire prevăzută de Legea pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale urmând a fi realizată prin raportare la prevederile art. 3859 alin. (1) pct. 15 C. proc. pen., care se referă la casarea hotărârilor în situațiile în care există o cauză de înlăturare a răspunderii penale.
Potrivit art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, constituie infracțiunea de evaziune fiscală, ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale, prin „ascundere", în sensul legii, înțelegându-se sustragerea de la vedere, punerea la adăpost, a bunurilor sau surselor impozabile ori taxabile, pentru a nu fi descoperite, constatate, de către organele fiscale.
În ceea ce privește contravenția reglementată de art. 653 alin. (1) lit. a) din H.G. nr. 707/2006 de aprobare a Regulamentului de punere în aplicare a Codului Vamal, aceasta constă în sustragerea de la controlul vamal a oricăror bunuri sau mărfuri care ar trebui plasate sub un regim vamal, cu condiția, însă, ca fapta să nu fie săvârșită în astfel de împrejurări încât, potrivit legii penale, să constituie infracțiune (art. 655).
Constatând că valoarea în vamă a cantității de țigări descoperită, la data de 03 mai 2010, asupra inculpatului D.B.A. este mai mică de 20.000 RON și că nu este îndeplinită condiția repetabilității faptei, prevăzută de alin. (2) lit. b) a art. 270 din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal, în cauză, procurorul, prin Rezoluția nr. 43/D/P/2010 din 08 iulie 2010, a dispus neînceperea urmăririi penale față de acesta pentru infracțiunea de complicitate la contrabandă, prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 270 alin. (2) din Legea nr. 86/2006.
De asemenea, prin Sentința penală recurată, inculpatul a fost achitat, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen., pentru infracțiunile de contrabandă și de fraudă fiscală, prevăzute de art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006 și art. 2961 alin. (1) lit. 1 din Legea nr. 571/2003, constatându-se că, la data săvârșirii faptelor, acestea nu erau încriminate de legile speciale în care sunt prevăzute în prezent, fiind introduse prin O.U.G. nr. 54/2010, intrată în vigoare la data de 23 iunie 2010, soluția de achitare pronunțată de Tribunal rămânând definitivă prin neexercitarea, sub acest aspect, a căilor de atac prevăzute de lege de către Parchet și părțile civile.
Ca urmare, având în vedere că, pentru infracțiunile anterior menționate, încriminate în Codul vamal și Codul fiscal -infracțiuni ce reprezintă, de fapt, forme specifice de evaziune fiscală - nu a fost angajată răspunderea penală a inculpatului, singura problemă care se ridică este, așa cum a susținut recurentul, aceea de a stabili dacă fapta ce formează obiectul acuzației penale se încadrează în dispozițiile legii penale generale în materie de evaziune fiscală, constituind infracțiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, sau reprezintă o abatere contravențională, în sensul art. 653 alin. (1) lit. a) din H.G. nr. 707/2006.
Raportând, însă, situația de fapt rezultată din probele administrate în cauză, la elementele de conținut ale celor două norme juridice, Înalta Curte apreciază că fapta recurentului D.B.A. a fost corect încadrată de instanțele inferioare în sfera ilicitului penal, fiind prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, situație în care, conform art. 655 din H.G. nr. 707/2006, nu poate fi reținută în sarcina acestuia contravenția reglementată de art. 653 alin. (1) lit. a) din același act normativ, așa cum a solicitat inculpatul în cuprinsul motivelor de recurs.
În acest sens, Înalta Curte reține că, la data de 03 mai 2010, inculpatul a fost descoperit de lucrătorii din cadrul DJAOV Sibiu transportând în autoturismul cu nr. de înmatriculare "X", cantitatea de 521 cartușe de țigarete VFR (104.200 țigarete), ce aveau aplicate timbru de Republica Sârbă, fără a putea prezenta documente care să ateste proveniența bunurilor și plata obligațiilor fiscale. Astfel cum rezultă din procesul-verbal întocmit cu acest prilej și semnat, fără obiecțiuni, de către inculpat (fila 8 d.u.p.), cartușele de țigări erau așezate, în mod ordonat, în portbagajul autoturismului și în spațiul destinat picioarelor pasagerilor din spate, acestea din urmă fiind acoperite cu un material textil de culoare neagră, pentru a nu putea fi observate la un eventual control al organelor abilitate.
Potrivit art. 2 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, în categoria obligațiilor fiscale se încadrează taxa pe valoare adăugată și accizele, între produsele supuse accizării numărându-se și tutunul prelucrat (art. 2062).
Totodată, conform aceluiași act normativ, produsele accizabile sunt supuse accizelor la momentul importului lor pe teritoriul României (art. 2065 lit. b), acestea pot fi eliberate pentru consum numai dacă sunt marcate prin timbre sau banderole (art. 20661 alin. (3) și art. 20663), accizele devin exigibile în momentul eliberării pentru consum, înțelegându-se prin aceasta inclusiv deținerea de produse accizabile în afara unui regim suspensiv de accize pentru care accizele nu au fost percepute potrivit legii (art. 2066 și art. 2067 alin. (1) lit. b), iar, printre persoanele plătitoare de accize care au devenit exigibile se află și cele care dețin produsele accizabile sau care sunt implicate în deținerea acestora (art. 2069 pct. 2 lit. b).
În cauză, așa cum au reținut și instanțele inferioare, inculpatul D.B.A. a săvârșit infracțiunea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, în modalitatea ascunderii bunurilor, cu scopul sustragerii de la plata obligațiilor fiscale, respectiv plata accizelor și a taxei pe valoare adăugată, cartușele cu țigări nefiind așezate la vedere în interiorul autoturismului, ci fiind ascunse, camuflate cu un material textil de culoare neagră, tocmai pentru a nu putea fi depistate, observate, la un eventual control din partea organelor statului. Totodată, la oprirea sa, în trafic, de către lucrătorii de poliție și inspectorii DJAOV Sibiu, inculpatul nu a declarat existența țigărilor în autoturism, acestea fiind descoperite doar în urma controlului fizic efectuat de echipa operativă.
Modalitatea ordonată de aranjare a bunurilor, care relevă minuțiozitate și preocupare din partea inculpatului pentru a evita descoperirea lor, infirmă susținerea acestuia în sensul că ar fi găsit țigările pe marginea unui drum și că le-ar fi luat pentru a le preda lucrătorilor de poliție, o astfel de intenție putând fi materializată prin simpla apelare telefonică a celui mai apropiat Post de poliție sau a numărului de urgență 112, cu atât mai mult cu cât cantitatea de țigări era foarte mare, iar acestea nu erau timbrate, în condițiile legii.
Deși recurentul a susținut că nu îndeplinește condițiile prevăzute de lege pentru a fi autor al infracțiunii de evaziune fiscală reținută în sarcina sa, Înalta Curte arată că dispozițiile art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 nu prevăd vreo calitate specială a subiectului activ al infracțiunii, aceasta putând fi săvârșită de orice persoană fizică sau juridică care răspunde penal. În același sens, trebuie menționate și dispozițiile art. 2069 pct. 2 lit. b) raportat la art. 2067 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, care stabilesc că sunt persoane plătitoare de accize care au devenit exigibile și acelea care dețin produsele accizabile în afara unui regim suspensiv de accize, pentru care accizele nu au fost percepute potrivit legii, sau care sunt implicate în deținerea acestora, situație care se regăsește pe deplin și în cauza de față.
Contrar susținerilor recurentului, acesta a acționat cu vinovăție, sub forma intenției directe, cunoscând că bunurile deținute au fost introduse în țară cu încălcarea dispozițiilor legale, neavând aplicate timbre fiscale românești care să ateste plata accizelor datorate statului, și urmărind, prin ascunderea lor, sustragerea, în continuare, de la plata obligațiilor fiscale.
Având în vedere toate motivele de fapt și de drept expuse în dezvoltările anterioare, Înalta Curte apreciază ca fiind nefondată critica circumscrisă cazului de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 13 C. proc. pen., constatând că fapta comisă de inculpat este prevăzută de legea penală, încadrându-se în dispozițiile art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, și că nu se impune achitarea acestuia pentru săvârșirea respectivei infracțiuni, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., așa cum a solicitat în cuprinsul motivelor de recurs.
3. De asemenea, Înalta Curte constată că nu este incident, în speță, nici cazul de casare reglementat de art. 3859 alin. (1) pct. 15 C. proc. pen., nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 10 alin. (1) teza a III-a din Legea nr. 241/2005 pentru a fi înlăturată răspunderea penală a inculpatului.
Astfel, instituind o cauză specială de nepedepsire, dispozițiile legale menționate prevăd că, în cazul săvârșirii unei infracțiuni de evaziune fiscală încriminată de Legea nr. 241/2005, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecății, până la primul termen de judecată, învinuitul ori inculpatul acoperă integral prejudiciul cauzat, care nu depășește 50.000 euro, în echivalentul monedei naționale, se aplică o amendă administrativă, care se înregistrează în cazierul judiciar.
Pentru a opera, așadar, înlocuirea pedepsei închisorii cu o sancțiune cu caracter administrativ este necesar, pe de o parte, ca valoarea prejudiciului să nu depășească pragul de 50.000 euro, iar, pe de altă parte, ca acesta să fie acoperit până la primul termen de judecată în fața primei instanțe, ceea ce presupune repararea efectivă și integrală a pagubei, prin achitarea obligațiilor fiscale și, după caz, a accesoriilor, de la plata cărora învinuitul ori inculpatul s-a sustras.
Repararea integrală a prejudiciului până la primul termen de judecată presupune, contrar susținerilor recurentului, o atitudine de căință activă din partea autorului, prin virarea efectivă a sumei de bani reprezentând contravaloarea pagubei cauzate în contul entității juridice constituită parte civilă în cauză, nefiind suficientă instituirea măsurii asigurătorii asupra bunurilor făptuitorului, situație în care, față de dispozițiile art. 11 din Legea nr. 241/2005, cauza de impunitate prevăzută de art. 10 alin. (1) teza a III-a s-ar aplica tuturor participanților la săvârșirea infracțiunilor de evaziune fiscală prin care s-a produs un prejudiciu ce nu depășește 50.000 euro, ajungându-se, astfel, la situația inacceptabilă, ca norma de încriminare să fie golită de orice conținut și nicio faptă săvârșită în aceste condiții să nu mai fie sancționată prin aplicarea unei pedepse penale.
De altfel, tocmai atitudinea autorului de a repara în mod efectiv prejudiciul cauzat până la primul termen de judecată constituie unul dintre elementele esențiale, alături de valoarea mai redusă a pagubei, care modifică fundamental pericolul social al faptei săvârșite și justifică aplicarea unei sancțiuni cu caracter administrativ.
În aceste condiții, Înalta Curte apreciază că instituirea măsurii asigurătorii a sechestrului asupra bunurilor inculpatului, menținută prin decizia instanței de apel, nu justifică aplicarea în privința sa a dispozițiilor art. 10 alin. (1) teza a III-a din Legea nr. 241/2005, cu consecința încetării procesului penal sub aspectul infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din aceeași lege, în temeiul art. 2 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 alin. (1) lit. i1) C. proc. pen.
În consecință, constatând, față de toate considerentele anterior expuse, că, în cauză, nu sunt incidente cazurile de casare prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 10, 13 și 15 C. proc. pen. și nici vreun alt caz de casare care, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., să poată fi luat în considerare din oficiu.
Înalta Curte, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul D.B.A. și, având în vedere că acesta este cel care se află în culpă procesuală, îl va obliga, în temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul D.B.A. împotriva Deciziei penale nr. 3 din 12 ianuarie 2012 a Curții de Apel Alba Iulia, secția penală.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 250 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi 18 martie 2013.
Procesat de GGC - LM