Asupra recursurilor de față;
În baza lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin încheierea din 15 martie 2012 pronunțată în Dosarul nr. 3302/90/2011, Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, investită cu judecarea cauzei în calea de atac a apelului, în baza art. 3002 C. proc. pen. raportat la art. 160b alin. (1) și (3) C. proc. pen., a constatat legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive a inculpaților P.D., S.A., F.M.C. și L.I.D.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut, în esență, că nu s-au schimbat temeiurile avute în vedere la luarea măsurii, existând în continuare probe că inculpații au săvârșit faptele pentru care sunt cercetați și pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani.
De la data când s-a verificat ultima dată legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive nu au intervenit elemente noi, care să conducă la concluzia că s-ar fi schimbat temeiurile avute în vedere la luarea măsurii.
Împotriva acestei încheieri au formulat recurs inculpații P.D., F.M.C. și L.I.D., solicitând punerea lor în stare de libertate întrucât nu mai subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive.
Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând recursurile în conformitate cu dispozițiile art. 38514 C. proc. pen., pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, constată că acestea sunt nefondate pentru considerentele ce urmează.
Analizând actele și lucrările dosarului, se constată că temeiurile care au determinat arestarea inițială a inculpaților P.D., F.M.C. și L.I.D. se mențin, fiind îndeplinită una din condițiile alternative prevăzute de art. 160b alin. (3) C. proc. pen.
Sub aspectul dispozițiilor art. 143 C. proc. pen. raportat la art. 681 C. proc. pen., se constată că probatoriul administrat până în prezent nu a făcut să înceteze presupunerea rezonabilă că inculpații au comis infracțiunile pentru care au fost arestați și ulterior trimiși în judecată.
Referitor la dispozițiile art. 148 lit. f) C. proc. pen., se constată că și acestea sunt întrunite, în sensul că infracțiunile de săvârșirea cărora sunt acuzați recurenții inculpați (art. 211 alin. (1), alin. (2) lit. a), b) și c), alin. (21) lit. a) C. pen., art. 20 raportat la art. 208, 209 alin. (1) lit. a), c), e), g) și i) C. pen., art. 279 alin. (1) C. pen.) sunt sancționate cu închisoarea mai mare de 4 ani, iar lăsarea acestora în libertate prezintă în continuare un pericol concret pentru ordinea publică.
În acest context, se impune sublinierea că în jurisprudența C.E.D.O., în special cu referire la unele cauze împotriva Franței (Letellier v. France) s-a admis că prin gravitatea deosebită și prin reacția particulară a opiniei publice, anumite infracțiuni pot suscita o tulburare a societății de natură să justifice o detenție preventivă.
Timpul scurs de la momentul luării măsurii arestării preventive nu este de natură a atenua în mod semnificativ impactul negativ pe care l-ar avea asupra opiniei publice judecarea inculpaților în stare de libertate, pentru infracțiuni de o asemenea gravitate existând riscul săvârșirii unor noi astfel de fapte.
Pe de altă parte, acest interval de timp nu are nici caracter nerezonabil față de particularitățile cauzei și de diligențele sporite cu care au acționat organele judiciare, în prezent cauza aflându-se în fața instanței de apel.
La acest moment procesual, Înalta Curte nu identifică vreun motiv întemeiat pentru punerea în libertate, ci apreciază că întregul material probator administrat în cauză, menționat prin sentința penală din 30 ianuarie 2012, de condamnare, impune privarea de libertate, în continuare, iar nu vreo altă măsură preventivă, arestarea preventivă fiind singura aptă să atingă scopul preventiv reglementat de art. 136 C. proc. pen.
Tot astfel, se apreciază că măsura arestării preventive se impune a fi menținută și prin raportare la exigențele art. 5 parag. 3 din C.E.D.O. care protejează dreptul la libertate al persoanei, câtă vreme se bazează pe motive pertinente și suficiente a o justifica.
Pertinența și suficiența acestor motive se apreciază de instanță în ansamblul circumstanțelor particulare ale cauzei și prin raportare la prevederile art. 136 C. proc. pen., privarea de libertate a inculpaților fiind necesară și pentru buna desfășurare a procesului penal, în cauză fiind respectate toate garanțiile procesuale de care aceasta se bucură conform legislației în vigoare.
Pe cale de consecință, constată că măsura arestării preventive a fost luată cu respectarea prevederilor legale și că nu s-au schimbat temeiurile avute în vedere la momentul arestării preventive, în acord cu art. 139 alin. (1) și (3) C. proc. pen.
Față de cele reținute, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge, ca nefondate, recursurile formulate de inculpații P.D., F.M.C. și L.I.D.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurenții inculpați la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații P.D., F.M.C. și L.I.D. împotriva încheierii din 15 martie 2012 a Curții de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. 3302/90/2011/a4.
Obligă recurenții inculpați la plata sumei de câte 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 100 RON, reprezentând onorariul apărătorilor desemnați din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi 30 martie 2012.