D E C I Z I A  NR.561                                                                    DOSAR NR.4503/2002

 

 S-a luat în examinare recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara împotriva deciziei penale nr.366/A din 23 septembrie 2002  a Curții de Apel Timișoara privind pe inculpații P.C.A. și M.E.M..

            S-a prezentat intimatul inculpat M.E.M., asistat de avocat Vulpe Marian, apărător desemnat din oficiu.

            Au lipsit: intimatul inculpat P.C.A., asistat de avocat V.M., apărător desemnat din oficiu, intimata parte civilă I.V., intimata parte responsabilă civilmente M.E. și autoritatea tutelară Primăria comunei M.N.

            Procedura de citare a fost îndeplinită.

            Instanța consideră cauza în stare de judecată.

            Procurorul a pus concluzii de admitere a recursului  declarat de parchet, dezvoltând oral motivele formulate prin acesta.

            Apărătorul a solicitat respingerea recursului parchetului.

            Inculpatul prezent declară că este de acord cu susținerile apărătorului său.

C U R T E A

            Asupra recursului penal de față;

            Din actele și lucrările dosarului, constată următoarele :

            Prin sentința penală nr.357 din 13 mai 2002, pronunțată de Tribunalul Timiș în baza art.11 pct.2 lit.b Cod procedură penală coroborat cu art.10 lit.g Cod procedură penală a încetat procesul penal împotriva inculpaților:

            - P.C.A. și  M.E.M., pentru comiterea infracțiunii de tâlhărie, prevăzută  de art.211 alin.1 Cod penal prin împlinirea termenului de prescripție.

            Cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.

            Instanța a reținut următoarele:

            În seara zilei de 21 iulie 1996, în timp ce inculpații A.O., F.M., P.C.A. și M.E. însoțit de numitul L se plimbau pe malul canalului Bega au observat un bărbat care dormea, având lângă el o geantă. Inculpatul A.O. le-a propus celorlalți 4 să-l jefuiască; ajunși lângă cetățean  au început să-l lovească toți cinci cu pumnii și picioarele, după care, i-au sustras toate bunurile găsite în geantă, evaluate la suma de 50.000 lei.

            După comiterea faptei, făptuitorii au părăsit victima pe care au lăsat-o în stare de inconștiență.

            În cursul celei de a doua zi,  partea vătămată V.I. s-a deplasat în perimetrul Gării de Nord, în speranța că-i va regăsi pe cei cinci autori și ași recupera bunurile. Căutarea a dat rezultate, victima recunoscând pe inculpații P.C.A. și M.E.M., primul având asupra sa perechea de adidași pe care i-a restituit părții vătămate.

            Întrucât, partea vătămată și martorul S.V. i-au aplicat lovituri, inculpatul P.C.A. s-a refugiat la sediul Poliției Transporturi Timișoara.

            Acesta a recunoscut fapta și partea vătămată și-a recuperat întregul prejudiciu.

            Deoarece în cursul urmăririi penale s-a omis efectuarea expertizei neuropsihiatrice obligatorie pentru cei doi inculpați, care la data comiterii infracțiunii aveau vârsta de 15 – 16 ani, prin rechizitoriu s-a dispus disjungerea cauzei pentru înlăturarea acestui impediment, însă expertiza nu a putut fi efectuată decât la 28 martie 2001, inculpații fiind puși în libertate și s-au sustras urmăririi penale.

            În raport cu dispozițiile art.122 lit.d Cod penal și art.109 Cod penal instanța de fond a constatat că, se impune încetarea procesului penal pornit împotriva celor doi inculpați pentru infracțiunea de tâlhărie, prin împlinirea termenului de prescripție a răspunderii penale.

            Împotriva hotărârii de mai sus a declarat – în termen  - apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș, solicitând să se constate că în cauză nu s-a împlinit termenul de prescripție.

            Prin decizia penală nr.366 din 23 septembrie 2002 – Curtea de Apel Timișoara a respins apelul declarat de parchet, ca nefondat, cu motivarea că, potrivit art.129 Cod penal, termenul de prescripție de 8 ani se reduce la 4 ani, deoarece inculpații erau minori la data săvârșirii faptei.

            În termen legal, împotriva hotărârilor  - de mai sus – a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, care prin motivele scrise, cât și oral, a susținut – în esență – următoarele:

            - hotărârile atacate au fost date cu încălcarea legii, prin aceia că, pe de o parte, cursul termenului prescripției a suferit o întrerupere la 5 aprilie 2000 când a fost audiat ca martor A.O., iar pe de altă parte, potrivit art.128 Cod penal, cursul  prescripției  a  fost  suspendat,  deoarece inculpații au săvârșit alte fapte penale în această perioadă și au fost condamnați, după cum urmează:

            - inculpatul P.C.A.  - condamnat 2 ani și 6 luni închisoare prin sentința penală nr.2345 din 17 iunie 1998 a Judecătoriei Timișoara iar inculpatul M.E.M. condamnat la 6 luni prin sentința penală 2669 din 20 septembrie 1999.

            În acest context s-a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor atacate, iar pe fond condamnarea celor doi inculpați pentru tâlhărie, fiind invocate în susținerea motivelor de recurs, prevederile art.385⁹ alin.1 pct.17¹ Cod procedură penală.

            Examinând hotărârile atacate – în raport de  prevederile invocate, de probele administrate în cauză, cât și de dispozițiile legale care privesc întreruperea sau suspendarea cursului prescripției se constată că, pronunțând aceste soluții, instanțele s-au conformat legii pentru considerentele ce urmează.

            Atât suspendarea cât și întreruperea prescripției răspunderii penale funcționează în limite precise, imperativ stabilite de norma penală.

            Este adevărat că, potrivit art.128 Cod penal – cursul termenului prescripției se suspendă pe timpul cât o dispoziție legală, sau o împrejurare de neprevăzut ori de neânlăturat împiedică fie punerea în mișcare a acțiunii penale, fie continuarea procesului penal.

            Dar, împrejurarea invocată de parchet – în sensul că inculpații au săvârșit fapte penale și au fost condamnați în această perioadă nu se încadrează în nici una din situațiile prevăzute expres și limitativ de text, așa încât, nu pot conduce la suspendarea cursului prescripției.

            Faptul că inculpații au săvârșit și alte fapte penale pentru care au fost condamnați în aceiași perioadă – nu pot constitui în sensul legii, împrejurări de neprevăzut ori de neânlăturat care să fi împiedicat pornirea acțiunii penale sau continuarea procesului în cauza dedusă judecății.

            Desigur aceste împrejurări pot caracteriza situația personală a inculpaților, existența recidivei – în condițiile legii – sau un anumit tratament sancționator pentru inculpați.

            Dacă dispozițiile legale privind suspendarea cursului prescripției nu au aplicabilitate, dispozițiile art.123 Cod penal – referitoare la întreruperea  prescripției au incidență în cauză.

            Inculpații au fost trimiși în judecată pentru săvârșirea la 21 iulie 1996 a unei infracțiuni de tâlhărie, sancționată la acel moment de lege cu o pedeapsă de la 2 la 7 ani închisoare.

            Dar la data săvârșirii acestei fapte, cei doi inculpați erau minori, așa încât, pedeapsa pentru aceștia se stabilește potrivit dispozițiilor art.109 alin.1 Cod penal, respectiv, limitele pedepselor se vor reduce la jumătate.

            În raport de această situație de fapt și de dispoziția penală arătată (privind stabilirea pedepsei pentru minori) termenul de prescripție a răspunderii penale  va fi  calculat  în  cauză  potrivit  dispoziției  înscrisă  în art.122 alin.1 lit.d Cod penal (respectiv, reducerea limitelor de la 2 la 7 ani la 1 an și 3 ani și jumătate) și a prevederilor art.129 Cod penal, în temeiul cărora termenele de prescripție se reduc cu jumătate pentru minori.

            Așa fiind, termenul prescripției răspunderii penale pentru cei doi inculpați minori – la data săvârșirii faptei – este de 2 ani și jumătate.

            Și neputând ignora nici dispozițiile art.124 Cod penal – se va constata incidența în cauză a prescripției speciale, care va înlătura răspunderea penală oricâte întreruperi ar avea, dacă termenul de prescripție prevăzut în art.122 este depășit încă cu jumătate.

            Or, în cauză termenul de prescripție este de 2 ani și jumătate (având în vedere și aplicabilitatea art.129 Cod penal) și depășit încă cu jumătate – este de 3 ani și 9 luni și a început să curgă de la 21 iulie 1996 și s-a împlinit la 21 martie 2000, astfel încât, nici o întrerupere nu mai poate afecta termenul de prescripție a răspunderii penale pentru inculpați, iar în cauză, în mod legal a fost pronunțată o soluție de încetare a procesului penal pe acest temei juridic.

            Pentru totalitatea considerentelor expuse, criticile formulate de parchet sunt nefondate și în temeiul art.385¹⁵ pct.1 lit.b Cod procedură penală recursul declarat de parchet se va respinge ca atare.

 

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

 

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara împotriva deciziei penale nr.366/A din 23 septembrie 2002  a Curții de Apel Timișoara privind pe inculpații P.C.A. și M.E.M..

Onorariile pentru apărarea din oficiu a inculpaților, în sumă de câte 300.000 lei, se vor plăti din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință publică, azi 5 februarie 2003.