Dezbaterile au fost consemnate în închierea cu data de 24 ianuarie 2003, iar pronunțarea deciziei s-a amânat la 7 februarie 2002.
C U R T E A
Asupra recursului în anulare de față;
Prin sentința penală nr.1551 din 29 mai 2001 a Judecătoriei Ploiești a fost condamnat inculpatul B.N. la două pedepse de câte 9 ani închisoare și câte 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art.64 lit.a,b și e din Codul penal pentru săvârșirea în concurs real a două infracțiuni de rele tratamente aplicate minorului, fapte prevăzute de art.306 din Codul penal.
Conform art.33 lit.a, 34 lit.b și 35 alin.3 din Codul penal s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 9 ani închisoare și 5 ani interzicerea unor drepturi.
A fost menținută starea de arest a inculpatului și s-a computat perioada arestării preventive cu începere de la 10 martie 2001 la zi.
În soluționarea laturii civile, inculpatul a fost obligat la plata sumei de 2.976.000 lei către Serviciul de Ambulanță a județului Prahova și la 764.525 lei către Spitalul de Urgență Dr.Bagdasar București, luându-se act că Spitalul Clinic de copii „Marie Curie” nu a solicitat despăgubiri civile.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut, în esență, următoarea situație de fapt:
Inculpatul a avut relații de concubinaj cu numita S.A. începând cu anul 1998, relații din care au rezultat minorii C.N., și A.M., , toți locuind în imobilul părinților inculpatului în comuna B.
La data de 9 martie 2001, inculpatul a consumat băuturi alcoolice și în urma unor certuri cu concubina sa, a alungat-o din locuință, rămânând singur cu cei doi copii.
Minorul A.M., în vârstă de numai 2 luni, rămas în grija inculpatului, a început să plângă, fapt ce l-a iritat pe inculpat, care a început să-l lovească cu palmele peste față, l-a trântit de mai multe ori pe o pernă și i-a astupat gura cu palma.
A doua zi copilul a intrat într-o stare comatoasă și la revenirea concubinei inculpatului, aceasta a sesizat mai multe echimoze în jurul gâtului minorului, motiv pentru care a fost chemată ambulanța, minorul fiind internat la Spitalul județean Ploiești. Cu ocazia examinării medicale s-a constatat că minorul a suferit o contuzie cerebrală gravă, o leziune cervicală ischemică și hidrocefalee, la internare prezentând comă profundă și hemoragie cerebrală, ceea ce a impus transferarea și internarea copilului în Spitalul de Neurochirurgie Dr.Bagdasar București.
Din raportul de expertiză medico-legală întocmită la LML Prahova a rezultat că leziunile traumatice cauzate minorului au necesitat 65-70 zile îngrijiri medicale și i-au pus viața în primejdie.
S-a mai reținut în sarcina inculpatului că la data de 23 aprilie 1999, după ce consumase, de asemenea, băuturi alcoolice, l-a luat pe minorul C.N., în vârstă de o lună, l-a ridicat și de la înălțimea de 50 cm i-a dat drumul în pat, cauzându-i o contuzie cerebrală medie care a avut repercusiuni ulterioare, și anume, crize comițiale motorii și sechele de encefalopatie infantilă, așa cum s-a concluzionat în Raportul de expertiză nr.645 din 14 martie 2001 întocmit de Laboratorul de medicină legală Prahova.
Împotriva acestor hotărâri, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare în temeiul art.409 și a art.410 partea I pct.7 din Codul de procedură penală, considerându-le că au fost pronunțate cu încălcarea legii.
În motivarea recursului în anulare se învederează, în esență, că din probele administrate rezultă că activitatea unică a autorului nu a adus atingere numai relațiilor de conviețuire socială prin abdicarea de la îndatoririle față de copii săi minori, de a le asigura condiții corespunzătoare de creștere și educare, ci și vieții părților vătămate.
În acest context, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție concluzionează că se impunea ca instanța de fond, în temeiul art.334 din Codul de procedură penală, să schimbe încadrarea juridică a faptelor deduse judecății și să rețină în sarcina inculpatului și tentativă la infracțiunile de omor calificat, prevăzută de art.20 raportat la art.174, 175 lit.c din Codul penal, concurs ideal cu infracțiunea prevăzută de art.306 Cod penal, situație în care trebuia să se decline competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova.
Recursul în anulare este fondat însă pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
În speță, la data de 10 martie 2001, lucrătorii de la Poliția municipiului Ploiești au fost sesizați cu privire la faptul că la Spitalul județean de Urgență a fost adus minorul Andrei Marian în vârstă de 2 luni și jumătate care prezenta urme evidente de agresare.
În urma acestei sesizări au fost declanșate cercetările, organele de poliție stabilind condițiile în care minorul a fost victima inculpatului B.N., concubinul mamei copilului, cercetările fiind extinse și cu privire la violențele exercitate anterior de același inculpat și asupra minorului B.C.N., în final întocmindu-se referatul cu propunerea de punere în mișcare a acțiunii penale pentru săvârșirea infracțiunii de rele tratamente aplicate minorului, prevăzută și pedepsită de art.306 din Codul penal.
Este adevărat că scopul procesului penal fiind constatarea la timp și în mod complet a faptelor care constituie infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, organul de urmărire penală competent având obligația să strângă probele necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea făptuitorului și la stabilirea răspunderii penale, pentru aflarea adevărului și pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele, în vederea justei soluționări a acesteia, normele de procedură penală obligându-le să exercite un rol activ.
Totodată, legea stabilește pentru efectuarea unor acte de urmărire penală și o anumită competență, procurorul fiind organul competent să exercite supravegherea asupra actelor de urmărire penală sau să efectueze orice acte de urmărire penală în cauzele pe care le supraveghează, dar tot legea (art.209 alin.3 din din Codul de procedură penală) stabilește infracțiunile în cazul cărora urmărirea penală se efectuează, în mod obligatoriu, de procuror.
Raportând modul de instrumentare a cauzei la aceste exigențe legislative, menite a garanta aflarea adevărului cu privire la faptele imputate inculpatului, Curtea constată nerespectarea acestor exigențe, încălcări de natură a afecta însăși existența urmăririi penale și legalitatea sesizării instanței.
Potrivit art.209 alin.3 din Codul de procedură penală, urmărirea penală se efectuează, în mod obligatoriu, de către procuror, printre altele, în cazul infracțiunilor prevăzute de art.174-176 din Codul penal.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, prin recursul în anulare declarat, învederează că „modalitatea faptică, determinată de natura tratamentelor și urmărilor acestora, în care s-a realizat acțiunea inculpatului, demonstrează existența unui concurs ideal între infracțiunile prevăzute de art.306 și art.20 raportat la art.174, 175 lit.c din Codul penal”, situație în care urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de procuror.
Încălcându-se dispozițiile imperative ale textelor menționate, urmărirea penală și aspecte importante, esențiale, au fost efectuate nu de procuror ci de organul de poliție. Desigur, în cazul comiterii unor infracțiuni care atrag competența exclusivă a procurorului în ceea ce privește urmărirea penală, organele de poliție inițial sesizate pot efectua unele acte de urmărire penală urgente, în scopul conservării unor mijloace de probă, iar lucrările de cercetare întocmite de aceste organe sunt deplin valabile și rămân câștigate cauzei.
În speță, organele de poliție nu s-au rezumat să efectueze doar astfel de acte de urmărire penală, dimpotrivă, cea mai mare parte a dosarului instrumentându-se de organele de cercetare ale poliției.
Astfel, cerecetarea la locul comiterii faptei a fost efectuată exclusiv de organul de poliție din cadrul Poliției municipiului Ploiești, planșele foto au fost întocmite de același organ, începerea urmăririi penale pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art.306 din Codul penal, a fost dispusă de organul de cercetare penală, fără a fi confirmată de procuror, expertizele medico-legale s-au efectuat pe baza Ordonanței Poliției municipiului Ploiești nr.17407 din 13 martie 2001.
De asemenea, tot organul de poliție a dispus atașarea foii de observație pediatrie, fișei de consultații medicale, biletelor de ieșire din spital, a audiat pe inculpat și martorii și a întocmit referatul cu propunerea de punere în mișcare a acțiunii penale.
Rezultă, așadar, că deși existau elemente care obligau organul de urmărire penală să efectueze urmărirea penală și pentru o infracțiune de competența exclusivă a procurorului, în cadrul căreia să administreze probe sub toate aspectele iar inculpatul să fie în cunoștință asupra infracțiunilor ce eventual i se imputau, nu s-a ținut seama de acest fapt, probele fiind administrate în majoritate de organele de poliție.
În atare situație, nu se poate considera că au fost respectate dispozițiile art.209 alin.3 din Codul de procedură penală, în sensul că urmărirea penală ar fi fost efectuată de procuror, încât sub acest aspect este afectată legalitatea actului de sesizare a instanței.
Pe de altă parte, așa cum rezultă din dosarul de urmărire penală, întreaga urmărire penală s-a axat pe cercetarea infracțiunii prevăzută de art.306 din Codul penal toate mijloacele de probă fiind administrate exclusiv sub aspectul elementelor constitutive ale acestei infracțiuni, inculpatul nefiind ascultat și cu privire la comiterea infracțiunii relevate în recursul în anulare.
Or, din moment ce activitățile de urmărire penală au fost făcute – chiar și numai în parte - în condiții nelegale și fără asigurarea dreptului la apărare pentru inculpat, îndeplinindu-se acte sancționate cu nulitatea absolută prevăzută de art.197 alin.2 din Codul de procedură penală, se impune restituirea cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale, pentru administrarea din nou (în condițiile legii) a actelor procedurale și procesuale îndeplinite cu încălcarea legii, în speță neadministrându-se nici o probă cu privire la infracțiunea menționată în recursul în anulare.
Este adevărat că nici art.333 din Codul de procedură penală și nici în vreun alt text de lege nu se arată soluția restituirii dosarului la procuror pentru refacerea urmăririi penale, ci doar pentru completarea urmăririi penale, însă, în cazul în care urmărirea penală s-a făcut – total sau parțial- cu încălcarea unor norme prevăzute în lege sub sancțiunea nulității absolute, soluția restituirii se impune potrivit art.197 alin.3 coroborat cu art.38515 pct.2 lit.c și art.38516 alin.2 care face trimitere la art.380 din Codul de procedură penală.
Se va menține starea de arest a inculpatului, iar în conformitate cu dispozițiile art.192 alin.3 Cod procedură penală, onorariul apărătorului din oficiu se va plăti din fondul Ministerului Justiției.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva sentinței penale nr.1551 din 29 mai 2001 a Judecătoriei Ploiești, deciziei penale nr.953 din 11 septembrie 2001 a Tribunalului Prahova și deciziei penale nr.1179 din 5 noiembrie 2001 a Curții de Apel Ploiești, privind pe inculpatul B.N.
Casează hotărârile pronunțate și restituie cauza Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova.
Menține starea de arest a inculpatului.
Onorariul pentru apărarea din oficiu, în sumă de 300.000 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.
Pronunțată, în ședință publică, azi 7 februarie 2003.