Asupra recursurilor de față;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 74 din 23 februarie 2012 pronunțată în Dosarul nr. 4667/117/2011 al Tribunalului Cluj a fost condamnat inculpatul S.V.D., la pedeapsa de 2 ani închisoare și interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen. pe o perioadă de 3 ani, începând cu data terminării executării pedepsei, pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 214/2005 cu art. 41 alin. (2) C. pen.
În baza art. 71 C. pen., i s-a interzis inculpatului dreptul prevăzut de art. 64 lit. a) teza a II-a C. pen., începând cu data rămânerii definitive hotărârii și până la terminarea executării pedepsei.
În baza art. 14, 346 C. proc. pen., a fost obligat inculpatul, în solidar cu partea responsabilă civilmente SC N.T. SRL Turda, la plata către partea civilă A.N.A.F. prin D.G.F.P. Cluj a sumei de 134.942 RON despăgubiri civile, la care se adaugă accesoriile aferente până la data efectivă a plății.
S-a menținut măsura sechestrului asigurător dispusă prin ordonanța procurorului din data de 6 iunie 2011, prin luarea inscripției ipotecare asupra imobilului înscris în cartea funciară Câmpia Turzii, deținut în coproprietate de inculpat și soția sa, S.P.
S-a dispus comunicarea unei copii a dispozitivului hotărârii la Oficiul Național al Registrului Comerțului, la data rămânerii definitive a acesteia.
În baza art. 191 C. proc. pen., a obligat inculpatul, în solidar cu partea responsabilă civilmente, la plata către stat a sumei de 650 RON reprezentând cheltuieli judiciare.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că, la data de 31 august 2010, Garda Financiară Cluj a sesizat Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj în ceea ce privește activitatea SC N.T SRL cu sediul în T., județul Cluj, activitate supusă controlului organelor financiare referitor la realitatea tranzacțiilor comerciale efectuate de aceasta în perioada 1 ianuarie 2009-31 august 2010, precum și la evidențierea acestor operațiuni în documentele financiar-contabile și modul de calculare, înregistrare și virare a impozitelor și taxelor aferente acestor operațiuni.
Din evidențele Oficiului Registrului Comerțului Cluj a rezultat că inculpatul S.V.D. a fost administrator și asociat unic al SC N.T SRL Turda, până în luna august 2009.
În perioada august-octombrie 2009, asociații firmei au fost C.G. (90%) și inculpatul S.V.D. (10%), cel dintâi având și calitatea de administrator, iar din 15 octombrie 2009, asociat unic și administrator a fost C.G.
Urmare a controlului efectuat de către organele financiare, s-a stabilit că, în perioada 1 ianuarie 2009-31 august 2010, SC N.T SRL a emis facturi către diverși beneficiari, respectiv SC S.C.S. SRL Câmpia Turzii, SC P.R.T. SRL Câmpia Turzii, SC U.I. SRL Luna, în sumă totală de 270.580 RON, la care se adaugă T.V.A. de 51.411 RON, fără ca aceste facturi să fie înregistrate în evidența contabilă a SC N.T. SRL. Mai mult, ultimele declarații lunare depuse la organele fiscale de către SC N.T. SRL au fost cele aferente lunii decembrie 2009.
Prin omisiunea totală a evidențierii, în actele contabile, a operațiunilor comerciale efectuate și a veniturilor, realizate (aferente facturilor menționate mai sus), SC N.T. SRL s-a sustras de la plata impozitului pe profit în sumă de 42.063 RON și de la plata T.V.A. în sumă de 51.411 RON, prejudiciul total cauzat bugetului de stat prin calcularea de majorări de întârziere și penalități fiind de 134.942 RON, nerecuperat.
Totodată, s-a stabilit că, în perioada 7 decembrie 2009-16 decembrie 2009, SC N.T. SRL a facturat servicii de transport în valoare totală de 20.750 RON plus T.V.A. 3.943 RON, în favoarea beneficiarului SC S. SRL V.L., județul Mureș, încasând sumele respective pe bază de chitanțe, dar și de această dată a omis să evidențieze, în actele contabile, operațiunile comerciale, precum și veniturile realizate.
S-a apreciat că numitul C.G. a dobândit strict formal calitatea de asociat unic și administrator la SC N.T. SRL, neavând nici un fel de implicare efectivă în organizarea activității acestei firme.
În declarațiile date în faza de urmărire penală, martorul C.G. a susținut că a acceptat să preia părțile sociale ale SC N.T. SRL deoarece avea „nevoie de bani”, însă deciziile au fost luate în continuare de către inculpatul S.V.D., contribuția sa constând în aceea că răspundea chemării acestuia și se deplasa la Câmpia Turzii de câte ori era solicitat de către inculpat, pentru semnarea anumitor acte. C.G. a recunoscut că a semnat mai multe facturi la solicitarea inculpatului S.V.D., fiind răsplătit cu mici sume de bani cuprinse între 100 și 300 RON, precizând însă că nu a avut niciun fel de implicare în activitatea societății, activitatea sa fiind condusă efectiv de inculpat, martorul având „doar rolul de a ajuta la falimentul SC N.T. SRL, potrivit susținerilor acestuia.
În cauză au fost depuse procesele-verbale de redare integrală a unui număr de 4 convorbiri telefonice, interceptate și înregistrate în Dosarul penal nr. 190/P/2010 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj, în baza autorizațiilor nr. A1 din 3 august 2010 și nr. A2 din 3 august 2010, ambele emise de Tribunalul Cluj, în condițiile art. 912 alin. (5) C. proc. pen., aceste convorbiri fiind folosite în prezentul dosar.
Din convorbirile interceptate și înregistrate la datele de 20 august 2010, ora 14:51, respectiv 23 august 2010, ora 14:02, a rezultat că inculpatul S.V.D. a mai întocmit, ulterior cesiunii părților sociale, acte în numele SC N.T SRL, pe care urma să le ducă să le semneze și „domnul de la SC N.T. SRL”, respectiv C.G.
Totodată, au fost interceptate și înregistrate convorbirile telefonice din 9 august 2010, ora 19:22 și 16 august 2010, ora 07:51 purtate între S.V.D. și C.G.
În același sens, s-a arătat că, la data de 11 august 2010, lucrătorii I.P.J. Cluj, Serviciul Poliției Rutiere, l-au oprit pentru control, pe DJ 150, între localitățile V. și C.M., pe inculpatul S.V.D., acesta conducând în trafic ansamblul de vehicule format din capul tractor I. și semiremorcă.
Cât privește capul tractor, s-a reținut că acesta aparține SC N.T. SRL, iar inculpatul a prezentat pentru control o serie de documente ale acestei firme, care se găseau în posesia sa, respectiv certificat de înmatriculare pentru capul tractor, licența pentru transport public de mărfuri în trafic internațional și asigurare R.C.A.
În procesul verbal întocmit cu această ocazie, s-a menționat conform susținerilor inculpatului, că „este patronul firmei” SC N.T SRL, iar după puțin timp, a relatat lucrătorilor de poliție că are calitatea de conducător auto la această firmă și că „refuză să răspundă la întrebările referitoare la numele patronului sau administratorului firmei”.
Inculpatul a fost audiat olograf cu acea ocazie, continuând să susțină în mod necorespunzător adevărului că are calitatea de conducător auto la firmă, dar că nu a completat foaia de parcurs.
Aceste împrejurări au confirmat, o dată în plus, susținerile martorului C.G., conform cărora el nu a intrat niciodată în posesia mijloacelor de transport aflate în proprietatea SC N.T SRL, acestea rămânând în posesia și folosința inculpatului, inclusiv după cesiunea formală a părților sociale. în legătură cu acest autovehicul, inculpatul a depus la dosar o factură din data de 10 august 2009, din care ar rezulta că acesta a fost înstrăinat firmei SC P.R.T. SRL, aparținând soției inculpatului, dar s-a observat faptul că din certificatul de înmatriculare depus la dosar rezultă că acesta a fost înmatriculat pe această din urmă societate abia la data de 10 martie 2011, ceea ce a pus sub semnul întrebării realitatea înstrăinării autovehiculului respectiv. Mai mult, s-a reținut că, dacă așa ar fi fost și autovehiculul era vândut unei alte firme, se pune întrebarea de ce inculpatul nu a adus la cunoștința organelor de poliție care l-au depistat în trafic aceste aspecte, ci dimpotrivă, a afirmat că acesta aparține SC N.T. SRL.
Relevant a fost și faptul că, în perioada de referință infracțională, SC N.T. SRL a stabilit relații comerciale cu societăți aparținând unor persoane apropiate inculpatului, respectiv fratele său, cumnata ori chiar soția acestuia, fiind greu de presupus că acesta ar fi străin de toate acestea, cu atât mai mult cu cât nu a rezultat că martorul C.G. cunoștea toate aceste persoane, iar utilajele firmei au fost înstrăinate firmei soției inculpatului ori valorificate la fier vechi, în timp ce dintre facturile emise în perioada respectivă, doar trei au fost semnate de către C.G., iar celelalte de către inculpat, fratele ori soția acestuia.
Asociatul SC S. SRL a declarat în faza de urmărire penală că a apelat la inculpatul S.V.D. pentru ca SC N.T SRL să efectueze în favoarea SC S. SRL mai multe transporturi de cărămidă și alte materiale de construcții, de organizarea efectivă a transporturilor ocupându-se inculpatul. Cei doi s-ar fi întâlnit într-un bar din T. sau C.T., ocazie cu care inculpatul S.V.D. i-a înmânat mai multe facturi fiscale și chitanțe emise în perioada 7 decembrie 2009-16 decembrie 2009. Despre relațiile comerciale cu SC N.T. SRL martorul a precizat că acestea s-au stabilit prin intermediul inculpatului, ca reprezentant al societății și, abia ulterior, a aflat că acesta a cesionat părțile sociale ale societății lui C.G., pe care l-a cunoscut la rândul său, însă fără a stabili cu el vreo relație comercială. A mai precizat martorul că ultimul transport efectuat în anul 2009 de către SC N.T SRL pentru SC S. SRL a fost în luna noiembrie 2009.
În drept, s-a reținut că fapta inculpatului S.V.D., care în perioada 1 ianuarie 2009-31 august 2010, în mod repetat, la scurte intervale de timp, cu aceeași rezoluție infracțională, a omis să evidențieze, în actele contabile ale SC N.T SRL Turda, operațiuni comerciale efectuate și venituri realizate, atestate prin facturi în suma totală de 270.580 RON, la care se adaugă T.V.A în suma de 51.411 RON, fapta fiind săvârșită în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale și având ca rezultat sustragerea de la plata către bugetul de stat a sumei totale de 94.704 RON (formată din 42.063 RON impozit pe profit sustras de la plată și 51.411 RON, T.V.A. sustras de la plată), întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală, în formă continuată, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
La individualizarea judiciară a pedepsei ce i-a fost aplicată inculpatului s-au avut în vedere criteriile generale cuprinse în art. 72 C. pen., și anume gradul de pericol social al faptei comise, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege, precum și persoana făptuitorului.
Din această perspectivă, s-a reținut că inculpatul a comis o faptă de o gravitate sporită, prejudiciul astfel cauzat fiind însemnat, a dat dovadă de nesinceritate, negând comiterea faptei și nu se află la prima confruntare cu legea penală, deoarece a fost cercetat în Dosarul nr. 190/P/2010 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj, fiind trimis în judecată, în stare de arest preventiv, prin rechizitoriul din data de 31 decembrie 2010, iar prin sentința penală nr. 43/D/2011 a Tribunalului Cluj (Dosar nr. 24/117/2011) a fost condamnat la pedeapsa de 5 ani închisoare cu executare în regim de detenție, hotărârea nefiind definitivă.
Pe cale de consecință, raportat la cele arătate, tribunalul a considerat că nu se justifică reținerea de circumstanțe atenuante în favoarea inculpatului, sens în care i-a aplicat acestuia o pedeapsă de 2 ani închisoare și interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen. pe o perioadă de 3 ani, începând cu data terminării executării pedepsei.
S-a stabilit că pedeapsa aplicată se va executa în regim de detenție, sens în care, în baza art. 71 C. pen., s-a interzis inculpatului dreptul prevăzut de art. 64 lit. a) teza a II-a C. pen., începând cu data rămânerii definitive a hotărârii și până la terminarea executării pedepsei.
Împotriva sentinței menționate a declarat apel inculpatul S.V.D., susținând că nu se face vinovat de comiterea faptei, deoarece din actele dosarului rezultă că numitul C.G. este cel responsabil de aceste infracțiuni.
S-a apreciat că inculpatul apelant nu are calitatea de subiect activ al infracțiunii de evaziune fiscală, fiindcă această calitate o are persoana cu atribuții financiar contabile în firmă, iar numitul C.G. era unicul administrator al acesteia.
S-a mai învederat că în cursul cercetării judecătorești, în această cauză, s-a admis cererea lichidatorului judiciar al firmei împotriva pârâtului C.G. de unde rezultă raportul de cauzalitate dintre fapta administratorului și prejudiciul creat.
S-a mai susținut că, deși s-a reținut în sarcina apelantului că a mai făcut transporturi și după cesionarea firmei, le-a efectuat în interesul unei alte societăți aparținând soției sale și unde acesta era salariat.
Prin decizia penală nr. 105/A/2012 din 30 mai 2012, Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori, a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul S.V.D., împotriva sentinței penale nr. 74 din 23 februarie 2012 a Tribunalului Cluj.
A stabilit în favoarea Baroului de Avocați Cluj-Napoca suma de 150 RON onorariu parțial pentru apărătorul din oficiu, avocat M.A., ce se va plăti din fondul Ministerului Justiției.
A obligat pe inculpatul S.V.D. să plătească în favoarea statului suma de 400 RON cheltuieli judiciare, din care 150 RON reprezentând onorariu avocațial.
Examinând sentința atacată din perspectiva motivelor de apel invocate, precum și din oficiu, sub toate aspectele de fapt și de drept, instanța de prim control judiciar a constatat că în mod temeinic prima instanță a reținut starea de fapt, pe baza administrării tuturor probelor necesare aflării adevărului, constând în aceea că, în perioada 1 ianuarie 2009-31 august 2010, SC N.T. SRL a emis facturi în sumă totală de 270.580 RON, la care s-a cumulat T.V.A. de 51.411 RON, fără ca acestea să fie înregistrate în evidența contabilă, sustrăgându-se de la plata impozitului pe profit în sumă de 42.063 RON și a sumei T.V.A. menționate.
S-a mai constatat că, în perioada 7 decembrie 2009-16 decembrie 2009, societatea arătată a facturat servicii de transport în valoare de 20.750 RON plus TVA în favoarea SC S. SRL Valea Largă, sume pe care le-a încasat și pe care nu le-a evidențiat în actele contabile.
A fost avut în vedere că în mod corespunzător realității prima instanță a reținut că inculpatul apelant a fost asociat unic și administrator unic al societății până în luna august 2009 după care a cesionat 90% din părțile sociale numitului C.G., care a dobândit formal calitatea de administrator al societății, din 15 octombrie 2009 devenind chiar asociat unic.
S-a reținut că din probele indicate de către prima instanță constând în convorbirile interceptate ale inculpatului apelant, din declarația martorului C.G. și din faptul că apelantul a utilizat personal camionul firmei chiar și după cesionarea părților sociale, rezultă că acesta, în fapt, administra societatea comercială.
Totodată, s-a constatat că, motivat, prima instanță a înlăturat declarațiile nesincere ale martorului M.I. și ale martorului O.C.A. care au susținut, în ciuda elementelor de fapt menționate anterior, că inculpatul nu a mai desfășurat nicio activitate comercială pe firma respectivă.
S-a reținut că faptul că judecătorul sindic l-a obligat pe administratorul din acte, numitul C.G., să plătească societății suma de 110.390,65 RON, se întemeiază pe răspunderea legală a administratorului din acte al societății față de prejudiciile cauzate patrimoniului acesteia și nu exclude, astfel cum s-a motivat în apel, raportul de cauzalitate între neevidențierea actelor comerciale în contabilitatea societății comerciale, acte desfășurate în fapt de către inculpatul apelant.
Critica referitoare la neextinderea procesului penal împotriva administratorului C.G. s-a apreciat că nu constituie un motiv de apel care să conducă la desființarea sentinței primei instanțe.
Așadar, s-a considerat că în mod legal și temeinic prima instanță a constatat că faptele reținute în sarcina inculpatului întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
De asemenea, s-a reținut că împrejurarea potrivit căreia inculpatul apelant a acționat ca administrator de fapt al societății comerciale, tocmai în scopul de a nu-i fi imputabilă neevidențierea contabilă a tranzacțiilor efectuate, îl indică ca fiind subiectul activ al infracțiunii de evaziune fiscală.
S-a mai reținut că la stabilirea pedepsei de 2 ani închisoare s-au avut în vedere toate criteriile generale și speciale prevăzute de art. 72 C. pen., mai ales împrejurarea că inculpatul nu a fost sincer.
Instanța de apel a reținut că inculpatul a pregătit comiterea infracțiunii de evaziune fiscală prin aceea că a cesionat părțile sociale, iar apoi și calitatea de administrator al firmei, unei persoane din altă localitate, tocmai pentru a nu i se putea imputa neevidențierea actelor comerciale în contabilitatea firmei.
A fost avută în vedere și împrejurarea că prejudiciul a fost descoperit și calculat pe baza declarațiilor „394” depuse de către partenerii de afaceri al apelantului și pe baza verificărilor efectuate de organele fiscale la aceștia.
Ca atare, s-a apreciat că fapta inculpatului prezintă un grad de pericol social concret care justifică aplicarea unei pedepse cu executare în regim de detenție.
Totodată, s-a constatat că, în mod legal, inculpatul a fost obligat la plata despăgubirilor civile către A.N.A.F., dispunându-se menținerea sechestrului asigurător instituit în cursul urmăririi penale.
Împotriva deciziei anterior menționate, în termen legal, a declarat recurs inculpatul S.V.D., în motivele scrise de recurs fiind indicat cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 12 C. proc. pen.
Cu prilejul concluziilor formulate oral în fața instanței, apărătorul ales al recurentului inculpat a precizat că înțelege să invoce cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., iar nu cel indicat în scris, solicitând pe această cale admiterea căii de atac promovate și pronunțarea unei soluții de achitare a inculpatului, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen.
În subsidiar, în temeiul cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., s-a solicitat reducerea pedepsei principale aplicate inculpatului, ca efect al reținerii de circumstanțe atenuante în favoarea acestuia, criticile formulate, vizând, de asemenea, și pedeapsa complementară, în sensul că în mod greșit i-au fost aplicate inculpatului dispozițiile art. 64 lit. a) C. pen., în integralitate.
Înalta Curte, examinând recursul declarat prin prisma criticilor invocate, dar și din oficiu, conform art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, constată că acesta este fondat, însă numai în ceea ce privește conținutul pedepsei complementare și latura civilă a cauzei, pentru considerentele care urmează.
Critica formulată de recurentul inculpat, fundamentată pe cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., vizând greșita condamnare a acestuia, nu este întemeiată, în cauză neputându-se pronunța o soluție de achitare, care ar fi în contradicție cu ansamblul probator administrat, câtă vreme vinovăția inculpatului este pe deplin dovedită, stabilindu-se în mod corect situația de fapt anterior redată.
În ceea ce privește cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., este de menționat că acesta există numai dacă se constată că situația de fapt reținută de instanța de fond și confirmată de instanța de prim control judiciar este în contradicție evidentă cu ceea ce rezultă din probele administrate. Pentru a constitui acest caz de casare, eroarea de fapt trebuie să prezinte două atribute, în absența cărora nu poate fi socotită gravă, și anume să fie evidentă, adică starea de fapt reținută să fie vădit și necontroversat contrară probelor existente la dosar, iar pe de altă parte, să fie esențială, adică să aibă o influență bine precizată asupra soluției. Existența erorii de fapt, ca motiv de casare, nu poate rezulta dintr-o reapreciere a probelor administrate, ci numai dintr-o discordanță evidentă între situația de fapt reținută și conținutul real al probelor.
În prezenta cauză, Înalta Curte nu a identificat niciun aspect esențial stabilit de instanțele inferioare care să vină în contradicție evidentă și necontroversată cu ceea ce indică dosarul prin probele sale.
Fără a relua raționamentele instanțelor de fond și de apel realizate în interpretarea probatoriului administrat, Înalta Curte constată că nu există vreo contradicție între ceea ce rezultă din actele dosarului și considerentele hotărârilor atacate cu privire la săvârșirea infracțiunii de către inculpatul S.V.D., situația de fapt reținută fiind în deplină concordanță cu probele administrate în cauză, din care rezultă, fără dubiu, că inculpatul a săvârșit infracțiunea pentru care a fost condamnat, respectiv evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 214/2005 cu art. 41 alin. (2) C. pen.
Toate probele administrate în cauză confirmă situația de fapt reținută de instanțele inferioare, concluziile la care acestea au ajuns prin raționament neputând fi cenzurate prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen. întrucât, în caz contrar, s-ar ajunge la o reinterpretare și reapreciere a probelor, ceea ce ar fi în evidentă contradicție cu dispozițiile procesual penale anterior menționate.
În acest sens, Înalta Curte apreciază că, în cauză, s-a dat eficiență dispozițiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen. referitoare la aprecierea probelor, stabilindu-se în mod corect că faptele inculpatului întrunesc atât obiectiv, cât și subiectiv conținutul incriminator al infracțiunii reținute în sarcina acestuia.
În mod corect instanțele au reținut că, în cauză, nu se poate adopta o soluție de achitare, astfel cum a solicitat inculpatul întrucât probele administrate în faza de urmărire penală și în faza de cercetare judecătorească confirmă acuzațiile formulate, respectiv participarea inculpatului la întreaga activitate infracțională pentru care a fost trimis în judecată.
În speță au fost administrate toate probele necesare aflării adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei, fiind evidențiate aspectele concordante ce susțin vinovăția inculpatului și probele ce au servit ca temei al soluționării cauzei.
Se reține astfel că vinovăția în săvârșirea infracțiunii a fost determinată printr-o evaluare a contribuției cauzale a inculpatului, atât din punct de vedere obiectiv, cât și subiectiv și o analiză a tuturor probelor și argumentarea soluției pronunțate pe acele probe care, coroborate, susțin situația de fapt reținută.
În ceea ce privește susținerea potrivit căreia o eventuală soluție de respingere a prezentului recurs ar lipsi de eficiență hotărârea pronunțată de o instanță comercială la data de 13 mai 2011, Înalta Curte constată că nici aceasta nu poate fi primită, reținându-se în acest sens, așa cum în mod corect a avut în vedere și instanța de prim control judiciar, că obligarea de către judecătorul sindic a lui C.G., administratorul din acte, la plata către societate a sumei de 110.390,65 RON, are la bază răspunderea legală a administratorului din acte al societății față de prejudiciile cauzate patrimoniului acesteia.
Pentru aceste considerente, criticile recurentului inculpat, circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., nu pot fi primite.
Pe de altă parte, în ceea ce privește solicitarea recurentului inculpat de reducere a pedepsei, Înalta Curte constată că nici aceasta nu este întemeiată.
În acest sens, se reține că principiul individualizării sancțiunilor de drept penal privește deopotrivă stabilirea, cât și aplicarea acestor sancțiuni și adaptarea acestora în funcție de gradul de pericol social al faptei, al periculozității făptuitorului.
Pedeapsa, pe lângă funcția de constrângere ce o exercită asupra condamnatului, îndeplinește și funcția de exemplaritate și de reeducare a acestuia, fiind menită să determine înlăturarea deprinderilor antisociale ale condamnatului.
Funcția de exemplaritate a pedepsei se manifestă și decurge din caracterul ei inevitabil atunci când a fost săvârșită o infracțiune. Funcția de exemplaritate a pedepsei nu se poate restrânge la exemplaritatea sancțiunii aplicate, în sensul de gravitate, ce ar viza maximul pedepsei prevăzute pentru respectiva infracțiune.
Individualizarea judiciară a pedepsei și modul ei de executare trebuie să aibă în vedere toate criteriile referitoare la dispozițiile dreptului penal general, limitele speciale ale pedepsei, gradul de pericol social al faptei comise, persoana infractorului și împrejurările care agravează sau atenuează răspunderea penală.
Înalta Curte reține că, în cauză, în procesul individualizării pedepsei, pornind de la criteriile generale prevăzute de art. 72 alin. (1) C. pen., pedeapsa aplicată inculpatului pentru infracțiunea comisă a fost stabilită într-un cuantum corespunzător circumstanțelor reale ale săvârșirii infracțiunii, precum și circumstanțelor personale ale acestuia.
De altfel, ca să-și poată îndeplini funcțiile care îi sunt atribuite în vederea realizării scopului său și al legii, pedeapsa trebuie să corespundă sub aspectul naturii (privativă sau neprivativă de libertate) și duratei, atât gravității faptei și potențialului de pericol social pe care îl prezintă, în mod real persoana infractorului, cât și aptitudinii acestuia de a se îndrepta sub influența pedepsei.
În ceea ce privește existența uneia sau unora dintre împrejurările enumerate exemplificativ în art. 74 C. pen. sau a altora asemănătoare, se reține că aceasta conferă posibilitatea instanței de judecată să le considere circumstanțe atenuante și să reducă sau să schimbe pedeapsa principală, din redactarea dată textului art. 74 C. pen. rezultând că recunoașterea unor astfel de împrejurări drept circumstanțe atenuante este lăsată la aprecierea instanței de judecată. În această apreciere, se va ține seama de pericolul social concret al faptei, de ansamblul împrejurărilor în care s-a săvârșit infracțiunea, de urmările produse, ca și de orice elemente de apreciere privitoare la persoana infractorului.
Recunoașterea circumstanțelor atenuante este atributul instanței de judecată, fiind deci lăsată la aprecierea acesteia.
În prezenta cauză, Înalta Curte, în acord cu instanța de fond și cu cea de prim control judiciar, constată că nu se impune reținerea circumstanțelor atenuante în favoarea inculpatului, cu consecința reducerii pedepsei, având în vedere gradul de pericol social sporit al faptelor comise, dar și modul concret în care a fost derulată activitatea infracțională.
Pe de altă parte, se constată că datele care caracterizează favorabil persoana recurentului inculpat au fost avute în vedere de către instanța de fond în procesul de individualizare a pedepsei, dându-li-se eficiența cuvenită.
Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că pedeapsa de 2 ani închisoare, cu executare în regim de detenție, este aptă să răspundă scopului preventiv și de reeducare al pedepsei, consfințit prin dispozițiile art. 52 C. pen., cât și principiului proporționalității între gravitatea concretă a faptelor și datele personale ale inculpatului, pe de o parte și sancțiunea aplicată, pe de altă parte.
Înalta Curte reține, însă, că recursul declarat de inculpat este fondat în ceea ce privește conținutul pedepsei complementare ce i-a fost aplicată acestuia.
Astfel, se reține că inculpatului i s-a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen., pe o perioadă de 3 ani, începând cu data terminării executării pedepsei.
Dispozițiile art. 64 C. pen. conțin o enumerare a drepturilor a căror exercitare poate fi interzisă cu titlu de pedeapsă complementară, aplicată și executată în condițiile prevăzute de art. 65 și 66 C. pen.
Restrângerea cu titlu de pedeapsă complementară a unor drepturi, deși este permisă potrivit art. 53 din Constituția României, trebuie analizată și prin prisma Convenției Europene a Drepturilor Omului, a Protocoalelor adiționale și a jurisprudenței C.E.D.O. care, în conformitate cu dispozițiile art. 11 alin. (2) și art. 20 din Constituția României, fac parte din dreptul intern.
Față de jurisprudența constantă a Curții (Sabou și Pârcălab c. României, Hirst c. Marii Britanii), se reține că materia pedepselor complementare și accesorii este guvernată de principiul individualizării judiciare, conform căruia sancțiunile penale care constau în aplicarea interdicțiilor cu efect restrictiv asupra drepturilor și libertăților fundamentale, nu pot fi interzise ope legis, ci doar în măsura în care infracțiunea care a atras condamnarea nu este străină aspectelor privind exercitarea drepturilor cu privire la care a fost aplicată pedeapsa complementară sau accesorie.
În plus, Înalta Curte reține că, în conformitate cu prevederile art. 3 din Protocolul nr. 1 al Convenției europene a drepturilor omului, dreptul la vot este un privilegiu care, deși nu este unul absolut, impune ca atunci când se apreciază asupra necesității restricționăm sale, să fie avute în vedere oportunitatea împiedicării lui, scopul legitim urmărit prin restricționare și, nu în ultimul rând, proporționalitatea acestei măsuri în raport de comportamentul persoanei. Or, numai condamnarea inculpatului prin raportare la aceste elemente, nu este suficientă pentru a atrage decăderea inculpatului din drepturile garantate de Convenție.
Astfel, natura și gravitatea faptelor conduc la concluzia nedemnității în exercitarea de către recurentul inculpat a dreptului de a fi ales în autoritățile publice sau funcții elective publice, de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat și de a ocupa o funcție sau de a exercita o profesie ori de a desfășura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârșirea infracțiunii, prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și c) C. pen., însă, referitor la dreptul de a alege, prevăzut de art. 64 lit. a) teza I C. pen., întrucât infracțiunea săvârșită nu are implicații electorale și nu există o legătură între dreptul de a vota și prevenirea infracțiunilor sau scopul reinserției sociale a infractorului, Înalta Curte apreciază că acesta nu se impune a fi reținut în conținutul pedepsei complementare.
Pe de altă parte, în ceea ce privește latura civilă a cauzei, Înalta Curte constată că nici aceasta nu a fost corect soluționată, astfel reținându-se incidența în speță a cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen.
Potrivit dispozițiilor art. 14 C. proc. pen., obiectul acțiunii civile exercitate în cadrul procesului penal îl constituie repararea pagubei pricinuită părții vătămate, iar potrivit art. 998, 999 C. civ., răspunderea civilă delictuală este antrenată atunci când sunt îndeplinite următoarele condiții: existența unei fapte ilicite, existența prejudiciului, legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, existența vinovăției. Prejudiciul constă în consecințele negative patrimoniale sau morale suferite de o persoană ca urmare a faptei ilicite săvârșite de inculpat, acesta trebuind să fie cert, ceea ce presupune că este sigur în ce privește existența sa și posibilitățile de evaluare. Mai trebuie reținut că prejudiciul cert este atât cel actual, adică deja produs, cât și cel viitor, care este sigur că se va produce și este susceptibil de evaluare, însă nu și prejudiciul eventual.
În acest sens, din analiza actelor dosarului, se reține că în mod greșit inculpatul a fost obligat în solidar cu partea responsabilă civilmente SC N.T. SRL Turda, la plata către partea civilă A.N.A.F. prin D.G.F.P. Cluj a sumei de 134.942 RON despăgubiri civile, la care se adaugă accesoriile aferente până la data efectivă a plății, în condițiile în care prejudiciul cert stabilit în cauză este de 94.704 RON, la care se adaugă accesoriile aferente, până la data efectivă a plății.
Astfel fiind, în temeiul dispozițiilor art. 38515 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., Înalta Curte va admite recursul declarat de inculpatul S.V.D. împotriva deciziei penale nr. 105/A din 30 mai 2012 a Curții de Apel Cluj, secția penală și de minori, va casa decizia penală atacată și, în parte, sentința penală nr. 74 din 23 februarie 2012 a Tribunalului Cluj, numai în ceea ce privește conținutul pedepsei complementare și latura civilă a cauzei și, în rejudecare, va înlătura din conținutul pedepsei complementare interzicerea exercitării dreptului prevăzut de art. 64 lit. a) teza I C. pen.
Totodată, se va reduce cuantumul despăgubirilor la care a fost obligat inculpatul în solidar cu partea responsabilă civilmente SC N.T. SRL către partea civilă A.N.A.F. prin D.G.F.P. Cluj, de la 134.942 RON la 94.704 RON, la care se adaugă accesoriile aferente, până la data efectivă a plății.
Vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 50 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de inculpatul S.V.D. împotriva deciziei penale nr. 105/A din 30 mai 2012 a Curții de Apel Cluj, secția penală și de minori.
Casează decizia penală și, în parte, sentința penală nr. 74 din 23 februarie 2012 a Tribunalului Cluj, numai în ceea ce privește conținutul pedepsei complementare și latura civilă a cauzei și, rejudecând:
Înlătură din conținutul pedepsei complementare interzicerea exercitării dreptului prevăzut de art. 64 lit. a) teza I C. pen.
Reduce cuantumul despăgubirilor la care a fost obligat inculpatul în solidar cu partea responsabilă civilmente SC N.T. SRL către partea civilă A.N.A.F. prin D.G.F.P. Cluj, de la 134.942 RON la 94.704 RON, la care se adaugă accesoriile aferente, până la data efectivă a plății.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 50 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi 18 martie 2013.