Prin decizia civilă nr. 136/C din data de 28 noiembrie 2012 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă, cu majoritate, s-a respins ca nefondat apelul formulat de reclamanții Z.I. și Z.E. împotriva sentinței civile nr. 2012 din 11 aprilie 2012 pronunțată de Tribunalul Constanța, secția I civilă, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale SA, aflată în subordinea Ministerului Transporturilor, Construcțiilor și Turismului. Au fost obligați apelanții la 124,95 RON cheltuieli de judecată către intimatul-pârât.
Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut următoarele considerente:
Prin încheierea pronunțată la termenul din 18 ianuarie 2012, Tribunalul Constanța a admis excepția prematurității cererii de stabilire a cuantumului despăgubirilor, invocată prin întâmpinare de către pârât.
Prin sentința civilă nr. 2021 din 11 aprilie 2012, Tribunalul Constanța a admis excepția inadmisibilității cererii de anulare parțială a deciziei de expropriere nr. 604 din 19 mai 2011, poziția nr. 13, și a respins primul capăt de cerere de stabilire a cuantumului despăgubirilor ca prematur introdus, iar pe cel de-al doilea, ca inadmisibil.
Tribunalul a reținut incidența prevederilor art. 8, 9, 18, 19 alin. (1), 20, 21 și art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010, iar din coroborarea acestor norme legale a concluzionat că finalizarea fazei administrative a procedurii exproprierii și declanșarea procedurii judiciare pot interveni numai după emiterea de către comisie a unei hotărâri în care se va preciza valoarea despăgubirilor și modul de plată a acestora. Deci, pentru a lua naștere dreptul reclamanților de a contesta, în calitate de persoane expropriate, cuantumul despăgubirilor stabilite de expropriator, este necesar ca acesta să emită o hotărâre în acest sens, care în cauză nu a fost emisă până la momentul sesizării instanței de judecată.
Analizând legalitatea hotărârii atacate în raport cu criticile din cererea de apel formulată de reclamanți, instanța a reținut următoarele:
În situația lucrărilor de autostrăzi și drumuri naționale există o reglementare specială a fazei administrative a procedurii exproprierii, care nu a fost epuizată în speță, deoarece comisia constituită în temeiul art. 18, coroborat cu art. 19 din Legea nr. 255/2010, nu a emis până la momentul sesizării instanței de judecată nicio hotărâre referitoare la valoarea despăgubirilor și modul de plată a acestora.
Potrivit art. 22 din Legea nr. 255/2010, expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubiri prevăzute la art. 19 se poate adresa instanței judecătorești competente în termenul general de prescripție, care curge de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirilor, sub sancțiunea decăderii.
Prin urmare, declanșarea procedurii judiciare a exproprierii este precedată de emiterea hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii pentru terenul expropriat și cum în speță hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirilor propuse reclamanților nu fusese emisă până la momentul la care aceștia au sesizat instanța de judecată, în mod corect a apreciat Tribunalul că acțiunea este prematură în raport de situația de fapt a litigiului și de dispozițiile art. 22 din Legea nr. 255/2010.
Nu poate fi asimilată hotărârii de stabilire a despăgubirilor prevăzute de art. 22 din actul normativ mai sus indicat H.G. nr. 200/2011, invocată de apelanți, care cuprinde „Lista imobilelor supuse exproprierii situate pe tronsonul Medgidia-Constanța, a proprietarilor sau deținătorilor acestora, precum și a sumelor individuale aferente despăgubirilor” pentru că din economia dispozițiilor art. 8, coroborat cu art. 7 din lege, rezultă că valoarea estimată în această hotărâre de guvern pentru despăgubirea reclamanților este orientativă, stabilită doar pentru determinarea bugetului de cheltuieli necesar exproprierii.
Nu prezintă relevanță în soluționarea cauzei apărările din apel referitoare la rolul și efectele unei hotărâri de guvern câtă vreme actul normativ vizat (H.G. nr. 200/2011) asigură, cel puțin formal, îndeplinirea primei etape în procedura exproprierii, iar orice întârziere sau culpă a autorităților în derularea cu celeritate a tuturor celorlalte etape legale (inclusiv în ce privește formalitatea comunicării procedurale a actelor emise) poate fi sancționată în instanță.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții, criticând-o pentru următoarele motive:
1. Acțiunea nu este prematură, întrucât instanțele sunt obligate să analizeze cererea de stabilire pe cale judecătorească a despăgubirilor datorate pentru exproprierea terenului proprietatea lor, soluțiile pronunțate fiind de natură să le încalce dreptul la un proces echitabil.
S-a menționat în decizia nr. 604 din 19 mai 2011 că orice contestație împotriva acesteia nu suspendă transferul dreptului de proprietate și că, având în vedere că sumele aferente despăgubirilor au fost consemnate, transferul dreptului de proprietate operează de drept de la data emiterii deciziei de expropriere menționată.
Raționamentul primei instanțe, cât și al instanței de apel - conform căruia H.G. nr. 200/2011 și decizia de expropriere menționată doar stabilesc lista bunurilor supuse exproprierii și sumele individuale cuvenite și că dreptul de contestare a cuantumului despăgubirilor se naște abia după emiterea unei hotărâri în acest sens, este nelegal, dreptul de proprietate fiind afectat din perspectiva principiilor constituționale care garantează vocația la o „dreaptă și prealabilă despăgubire” în cazul unei exproprieri pentru utilitate publică [art. 44 alin. (3) Constituție] și posibilitatea stabilirii despăgubirilor prin justiție în caz de divergență [art. 44 alin. (6) și art. 21 Constituție]. Totodată, art. 481 C. civ. prevede că nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afara numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire.
2. Nu s-au aplicat corect dispozițiile legale incidente.
Instanța de apel trebuia sa aibă în vedere că procedura de emitere a hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii începe în termen de 5 zile de la emiterea deciziei de expropriere, stabilindu-se obligații în acest sens în sarcina expropriatorului, nefăcându-se dovada îndeplinirii niciuneia dintre formalitățile prevăzute la art. 18-23 din Legea nr. 255/2010 (începând cu simpla desemnare a membrilor comisiei de verificare a dreptului de proprietate).
Întrucât de dinainte de data emiterii deciziei nr. 604 din 19 mai 2011 recurenții-reclamanți au fost lipsiți de proprietatea bunurilor lor, dreptul Statului Român a fost intabulat, lucrarea de utilitate publică a fost finalizată, iar până în prezent expropriații nu au posibilitatea contestării sumei stabilite cu titlu de despăgubiri, aceștia au dreptul să ceară instanței suplinirea lipsei de activitate a statului, a cărui atitudine culpabilă îi împiedică să-i ceară să se pronunțe asupra caracterului just al despăgubirilor stabilite prin actul normativ și actul administrativ emise de către acesta (H.G. nr. 200/2011 și decizia de expropriere nr. 604 din 19 mai 2011). De fapt, suma cuvenită proprietarilor de teren ca despăgubire a fost stabilită prin H.G. nr. 415/2010, iar H.G. nr. 200/2011 doar o completează.
Decizia nr. XX/2007 a secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție este pe deplin aplicabilă și în situația în speță, în care, contrar Legii nr. 255/2010, nu se emite hotărârea din culpa expropriatorului, acest lucru echivalând cu refuzul despăgubirii pentru preluarea imobilului, ce nu poate rămâne necenzurat. Aceasta întrucât nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui cere se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, Constituția prevăzând la art. 21 alin. (2) că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime. Înalta Curte a statuat și că reluarea procedurilor cu caracter administrativ, precum și respingerea acțiunii ca inadmisibilă sau prematur introdusă ar contraveni și principiului soluționării cauzei într-un termen rezonabil, consacrat prin art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Dreptului Omului.
Analizând decizia în raport de raport de criticile formulate, Înalta Curte constată următoarele:
În aplicarea H.G. nr. 200/2011, Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România a emis decizia de expropriere nr. 604 din 19 mai 2011 pentru coridorul lucrării „Autostrada București-Constanța, tronsonul 6 Cernavodă-Constanța” aflată pe tronsonul Medgidia-Constanța, în a cărei anexă sunt menționați și reclamanții-recurenți.
În această decizie se arată că: actul constituie titlu executoriu, fără alte formalități, pentru predarea bunurilor imobile cuprinse în anexă, împotriva celor expropriați; sumele reprezentând despăgubiri au fost consemnate, transferându-se astfel de drept la data emiterii deciziei dreptul de proprietate asupra imobilelor cuprinse în anexă din proprietatea privată a persoanelor fizice sau juridice în proprietatea publică a Statului Român și în administrarea expropriatorului; contestațiile împotriva deciziei nu suspendă transferul dreptul de proprietate asupra bunurilor imobile în cauză.
a. Neemiterea hotărârii individuale de stabilire a despăgubirilor, care poate fi contestată în lumina dispozițiilor Legii nr. 255/2010, a justificat respingerea primului capăt de cerere ca prematur formulat.
Potrivit art. 44 alin. (3) din Constituție, nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire, care se stabilește, potrivit art. 44 alin. (6) de comun acord cu proprietarul, sau în caz de divergență, prin justiție. În sensul dispozițiilor art. 44 alin. (3) sunt și cele ale art. 481 C. civ. (în forma în vigoare la data nașterii raportului juridic dedus judecății), care prevăd că nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire.
Art. 20 din Legea nr. 255/2010 se prevede că hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii emisă în condițiile acestei legi se comunică solicitantului, precum și celorlalți titulari ori, după caz, titulari aparenți, se afișează în extras la sediul consiliului local pe raza căruia se află situat imobilul expropriat și în extras pe pagina proprie de internet a expropriatorului.
Expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii se poate adresa instanței judecătorești competente în termenul general de prescripție, care curge de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, sub sancțiunea decăderii, fără a putea contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator asupra imobilului supus exproprierii, iar exercitarea căilor de atac nu suspendă efectele hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii și transferului dreptului de proprietate – potrivit art. 22 alin. (1) din aceeași lege.
În art. 4 din aceeași lege sunt arătate etapele procedurii de expropriere, în care legiuitorul a prevăzut termene scurte tocmai din perspectiva faptului că se pune problema transferului unui drept de proprietate, iar încălcarea acestora – care generează și nesocotirea dispozițiilor sus-menționate îi este imputabilă exclusiv expropriatorului.
Faptul că în cauză nu s-a emis hotărârea de stabilire a despăgubirilor, care poate fi contestată, potrivit normelor legale sus-menționate, nu poate îngrădi dreptul expropriatului de a se adresa instanței de judecată atât timp cât activitatea expropriatorul, prevăzută de aceeași lege, respectiv de a emite și comunica hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii nu se circumscrie unui termen rezonabil, iar proprietarii sunt lipsiți de bunul lor și se află într-o situație incertă privind despăgubirile care li se cuvin și care trebuie să fie conforme normelor legale sus-menționate.
Prin neemiterea acestei hotărâri, nejustificat, expropriații sunt puși în imposibilitate de a proceda întocmai normelor legale sus-menționate. Aceștia nu își pot exprima nici acordul și nici nu pot constata intervenirea unei divergențe în stabilirea cuantumului despăgubirilor, așa cum prevede art. 44 alin. (6) din Constituție; în același sens sunt și dispozițiile art. 18 din lege, care prevede că în termen de 5 zile de la emiterea deciziei de expropriere, expropriatorul numește comisia de verificare a dreptului de proprietate ori a altui drept real în temeiul căruia cererea a fost formulată și constată acceptarea sau, după caz, neacceptarea cuantumului despăgubirii de către proprietar sau titularii altor drepturi reale asupra imobilului supus exproprierii.
Practic, prin neexecutarea unei obligații legale, expropriatorul și prematuritatea reținută îi pun pe reclamanții-recurenți într-o stare de incertitudine, fără nicio perspectivă de valorificare a drepturilor pe care le dețin – atât cel de proprietate, cât și de acces la instanță, lipsiți fiind însă de bunul lor și obligați astfel să accepte o despăgubire provizorie impusă prin decizia colectivă de expropriere, fără posibilitatea cenzurării în vreun fel a acesteia – elemente ce le afectează și drepturile recunoscute și protejate de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție și art. 6 parag. 1 din Convenție.
Mai mult, art. 9 alin. (4) din Legea nr. 255/2010 prevede că transferul dreptului de proprietate asupra imobilelor din proprietatea privată a persoanelor fizice sau juridice în proprietatea publică a statului sau a unităților administrativ-teritoriale și în administrarea expropriatorului operează de drept la data emiterii actului administrativ de expropriere de către expropriator, ulterior consemnării sumelor aferente despăgubirii – ipoteză legală valorificată de altfel de către expropriator prin decizia colectivă de expropriere.
Situația este similară celei ce a primit rezolvare prin decizia în interesul legii nr. XX din 19 martie 2007, care pentru identitate de rațiune poate fi avută în vedere. Prin această decizie, în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, s-a stabilit că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.
În motivarea acestei decizii s-a reținut că lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității învestite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, însăși Constituția prevăzând, la art. 21 alin. (2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime.
Dat fiind refuzul nejustificat de emitere a hotărârii de despăgubire, o respingere a cererii reclamanților ca prematur formulată le încalcă acestora dreptul de a se adresa instanței pentru apărarea dreptului de proprietate, protejat de art. 44 din Constituție, art. 480 și urm. C. civ. și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, precum și dreptul de acces la instanță, recunoscut de art. 21 din Constituție și art. 6 parag. 1 din Convenție.
b. Inadmisibilitatea celui de-al doilea capăt de cerere, referitor la anularea parțială a deciziei nr. 604 din 19 mai 2011, poziția nr. 31 cu privire la cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamanților, a fost susținută de către pârât în fața primei instanțe pe dispozițiile art. 22 alin. (1) din lege, care dă dreptul contestării în fața instanței numai a hotărârii de stabilire a despăgubirilor – excepție acceptată de prima instanță, astfel cum a fost justificată.
Argumentele pentru care s-a soluționat cauza prin reținerea a două excepții sunt, de fapt, aceleași, motiv pentru care și criticile de recurs le vizează pe ambele – condiții în care nu este întemeiată cererea intimatului-pârât prin care se solicită să se constate că recursul nu cuprinde motive de nelegalitate decât în privința prematurității.
În condițiile în care o astfel de hotărâre nu a fost emisă, actul contestat fiind singurul emis, este atrasă incidența în cauză a aceluiași motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., din perspectiva acelorași considerente de fapt și de drept arătate anterior.
În considerarea acestor argumente, cu aplicarea dispozițiilor art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul și va modifica decizia recurată, în sensul admiterii apelului declarat de reclamanți. Întrucât ambele instanțe au soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului, cu aplicarea și a art. 297 alin. (1) C. proc. civ., sentința va fi anulată, iar cauza va fi trimisă spre soluționare pe fond tribunalului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanții Z.I. și Z.E. împotriva deciziei nr. 136/C din data de 28 noiembrie 2012 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă.
Modifică decizia, în sensul că:
Admite apelul declarat de aceiași reclamanți împotriva sentinței nr. 2021 din data de 11 aprilie 2012 a Tribunalului Constanța, secția civilă.
Anulează sentința și trimite cauza pentru rejudecare la același tribunal.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 octombrie 2013.