Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 1046 din 16 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților și s-a respins, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă, acțiunea formulată de reclamanții F.S.I., B.G.M.M., L.L.I.J.M., D.S.A.M., B.D.H.Y.G., B.N.A. în contradictoriu cu pârâta-reclamantă P.V.C. și pârâții O.G., C.M.A., M.V. și M.D., E.A., A.A.M. și P.S., P.F., P.R.S., P.F.A., P.D., P.N., N.G., R.A. și R.B., K.A. și K.C.S., municipiul București, prin Primarul General și chemații în garanție Statul român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, municipiul București, prin Primar General și P.E.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că imobilul în litigiu a fost proprietatea autorului reclamanților, numita G.B.M., care l-a dobândit prin actul de împărțeală autentificat din 19 mai 1923, fiind înscris în cartea funciară în anul 1940, conform procesului-verbal din data de 25 iunie 1943.
Din actele dosarului a rezultat că autoarea reclamanților a decedat la data de 9 februarie 1945, iar conform jurnalului din 12 martie 1945 al Tribunalului Ilfov au fost trimiși în posesie succesorii defunctei, respectiv M.G.D., B.G. și B.P., fiecare cu câte ⅓ din averea rămasă de pe urma defunctei.
Ulterior, prin Decretul nr. 92/1950, imobilul în litigiu a fost preluat în proprietatea statului de la numiții B.G. și B.P. (conform relațiilor comunicate de Primăria Municipiului București, adresa din 30 martie 2007), fiii lui B.A., decedat în Franța la data de 8 iulie 1940 (conform certificatului de moștenitor din 12 noiembrie 2001, a cărui succesiune a fost dezbătută și în Franța, la data de 1 decembrie 1969, așa cum rezultă din cuprinsul certificatului de moștenitor).
Având în vedere că preluarea imobilului în litigiu s-a făcut de la doi cetățeni francezi, aceștia fiind trimiși în posesie în anul 1945 și în raport de prevederile Acordului încheiat în anul 1959 între România și Franța privind acordarea de despăgubiri compensatorii, ratificat prin Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 363/1959, tribunalul a apreciat că potrivit art. 5 din Legea nr. 10/2001, reclamanții nu sunt îndreptățiți la restituirea în natură, întrucât au primit despăgubiri conform acordurilor internaționale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie.
Potrivit art. 1 din Acordul din data de 9 februarie 1959, statul român a plătit statului francez 21 milioane dolari SUA, cu titlu de indemnizație globală, forfetară și definitivă pentru bunurile, drepturile sau interesele statului francez și ale persoanelor fizice sau juridice bucurându-se de naționalitate franceză, care au fost atinse de măsurile române de naționalizare, expropriere, rechiziție și alte măsuri restrictive similare, plata integrală a acestei sume având efect eliberator pentru statul român.
Potrivit art. 2 din același acord, din momentul aplicării acordului, statul român, ca și persoanele fizice sau juridice române au fost eliberate de orice obligație față de statul francez și de persoanele fizice sau juridice franceze pentru revendicările prevăzute la art. 1 din acord.
În ceea ce privește dovada plății, tribunalul a reținut că potrivit relațiilor comunicate din 19 aprilie 2010, această dovadă este chiar actul normativ de ratificare a acordului publicat prin Ordinul nr. 2877/2007 în M. Of. nr. 179/2008, iar conform relațiilor comunicate de Ministerul Afacerilor Externe, respectivul acord a intrat în vigoare de la data semnării, 9 februarie 1959 și nu a fost denunțat de niciuna dintre părți.
Tribunalul a apreciat că, în cauză s-a făcut dovada preluării imobilului de la B.G. și B.P. în baza Decretului nr. 92/1950, precum și dovada plății despăgubirilor în baza Acordului din anul 1959, situație în care devin incidente dispozițiile art. 5 din Legea nr. 10/2001, astfel că reclamanții nu au calitate procesuală activă să solicite restituirea în natură a imobilului în litigiu, neexistând identitate între persoana reclamanților și dreptul dedus judecății.
Împotriva sentinței tribunalului au declarat apel reclamanții F.S.I., B.G.M.M., L.L.I.J.M., D.S.A.M., B.D.H.Y.G. și B.N.A.
Prin decizia nr. 101A din 15 martie 2013, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanți.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut următoarele:
Referitor la prima critică invocată în apel, constând în aprecierea eronată a probelor de către instanța de fond, în sensul că nu toți autorii reclamanților sunt cetățeni francezi, curtea a reținut prioritar, că apartamentele revendicate au fost naționalizate prin Decretul nr. 92/1950 de la cetățenii francezi B.P. și B.G., fără ca autorul apelantei-reclamante F.S.I. să figureze în anexa decretului.
Potrivit art. 1169 C. civ., sarcina probei revine celui ce formulează o cerere în instanță, astfel că reclamanta F.S.I. urma să probeze că autorul său, M.D. era proprietar la momentul naționalizării imobilului, respectiv în anul 1950, context în care dovada că în anul 1945, M.D. a devenit coproprietar al clădirii edificată în anul 1884, este irelevantă în cauză.
Din această perspectivă, adresa din 19 martie 2007 emisă de SC C. SA privind preluarea prin Decretul nr. 303/1948 și a apartamentelor clădirii edificată în anul 1884 este contrară Decretului nr. 92/1950 și anexei acestuia, cât și inventarului efectuat Ia data naționalizării Cinematografului P. și, ca atare, curtea de apel a reținut că imobilul a fost naționalizat prin Decretul nr. 92/1950, dată la care autorul reclamantei F.S.I. nu mai avea calitatea de coproprietar, imobilul fiind preluat de la cei doi cetățeni francezi B.P. și B.G.
Totodată, instanța de apel a constatat nefondat și cel de-al doilea motiv de apel prin care se susține greșita aplicare a legii, respectiv art. 5 din Legea nr. 10/2001, de către prima instanță, dispoziție conform căreia sunt excluse de la orice fel de despăgubiri persoanele care au primit despăgubiri „potrivit acordurilor internaționale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, enumerate în anexa nr. l, care face parte integrantă din prezenta lege”.
Conform Acordului româno-francez din 1959, statul român nu s-a angajat să plătească direct cetățenilor francezi îndreptățiți nicio despăgubire, ci doar statului francez.
Pe de altă parte, Legea nr. 10/2001 cuprinde dispoziții exprese referitoare la prevederile acordurilor bilaterale, internaționale, menționate în anexa nr. l a Legii nr. 10/2001, așadar, inclusiv acordul menționat.
Prin acordul româno-francez din anul 1959, dreptul de proprietate al oricărui cetățean francez ce intra sub incidența acestuia, a fost convertit într-un drept de creanță față de statul francez, astfel că, în ce privește despăgubirile indirecte, cazul în speță, nu sunt necesare alte probe, precum listele persoanelor străine despăgubite de statul român ori alte dovezi, întrucât acordul este suficient: „Pentru asigurarea exigențelor art. 5 din lege nu este necesară lista nominală a persoanelor care au beneficiat de măsuri reparatorii în baza unor tratate internaționale, deoarece este suficientă existența acordului internațional pentru imobilele preluate în mod abuziv”, art. 5 pct. 1 din normele de aplicare a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2007.
Prin urmare, prevalenta acordurilor internaționale bilaterale din anexa nr. l a Legii nr. 10/2001 este recunoscută și statuată de interpretarea oficială a legii.
În ceea ce privește al treilea motiv de apel relativ la greșita interpretare de către prima instanță conținutului adresei din 19 aprilie 2010 emisă de Ministerul Finanțelor Publice, curtea de apel a reținut că, din coroborarea acestui înscris cu actele dosarului, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 363/1959, Ordinul nr. 2877/2007 al Ministerului Afacerilor Externe, Decizia nr. 77/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și art. 4 din Protocolul 1 al Acordului rezultă că suma prevăzută în art. 1 al Acordului româno-francez din 1959 a fost plătită integral de statul român, iar, pe de altă parte, potrivit art. 11 din acord nu mai este necesar a se stabili dacă cetățenii francezi vizați au primit sau nu despăgubiri de la statul francez.
Instanța de apel a reținut ca fiind nefondată și critica referitoare la înfrângerea de către instanța de fond a dispozițiilor art. 1169 și art. 1170 C. civ. privind sarcina probei, având în vedere că prima instanță a constatat lipsa calității procesuale active a reclamantei F.S.I., ca nefiind dovedită și nu în temeiul acordului, astfel cum se pretinde de către reclamantă, cu atât mai mult cu cât art. 5 pct. 1 din normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 obligă pe fiecare cetățean străin prejudiciat la o declarație autentică pe proprie răspundere, din care să rezulte că ei sau autorii lor nu au primit în trecut niciun fel de despăgubiri, dispoziție pe care reclamanta a îndeplinit-o parțial.
Prin hotărârea pronunțată, instanța de fond nu a încălcat prevederile art. 21 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene privind nediscriminarea: alin. (2) „în domeniul de aplicare a tratatelor și fără a aduce atingere dispozițiilor speciale ale acestora, se interzice orice discriminare pe motiv de cetățenie” și nici alte dispoziții legale interne privind nediscriminarea.
Dimpotrivă, instanța de fond a dat eficiență prevederilor Acordului româno-francez din anul 1959, în sensul că autorii reclamanților au intrat sub incidența acordului astfel că, aplicând dispoziții legale, instanța nu a înfăptuit nicio discriminare.
De altfel, cu privire la un tratament nediscriminatoriu în domeniul proprietății funciare este relevantă Decizia nr. 634/ 2010, prin care Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 30 din Legea nr. 1/2000, precum și ale art. 3 din titlul X și ale art. III din titlul VI al Legii nr. 247/2005, excepția ridicată de C.S.G., L.L.I.J.M., B.G.M.M., B.D.H.Y.G., B.N.A. și de R.I.M.A., în Dosarul nr. 4007/180/2008 al Tribunalului Bacău, secția civilă, reținând, în esență, că dispozițiile legale invocate în susținerea excepției de constituționalitate nu neagă posibilitatea cetățenilor străini de a uza de dispozițiile legilor cu caracter reparator în materie de terenuri.
Curtea de apel a reținut, așadar, sub aspectul criticilor invocate în apel, că instanța de fond a acordat prevalentă Acordului româno-francez din anul 1959, în raport de Legea nr. 10/2001, în privința cetățenilor francezi intrați în sfera de aplicare a acestuia și a constatat lipsa calității procesuale active a celor 5 reclamanți cetățeni francezi, în raport cu dispozițiile acordului și ale Legii nr. 10/2001, iar în ce privește pe reclamanta F.S.I. lipsa calității procesuale active, ca nedovedită, în temeiul probelor administrate în cauză.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamanții, în baza dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și au solicitat modificarea în tot a hotărârii atacate, în sensul respingerii excepției lipsei calității procesuale active și, întrucât nu s-a intrat în judecarea fondului, trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului București.
Printr-o primă critică, recurenții-reclamanți au invocat aplicarea greșită de către curtea de apel a dispozițiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și a normelor de aplicare ale acestui articol.
În raport de probatoriul de la dosar, imobilul a fost preluat în baza Decretului nr. 303/1948 și, Ia data preluării, autorul reclamantei F.S.I. era proprietar al bunului.
Actul de preluare pe care reclamanții îl invocă este fișa eliberată de Ministerul Finanțelor referitor la Cinema P., în care se reține drept proprietar al imobilului G.B.M., în raport de care persoanele de la care s-au preluat apartamentele în litigiu sunt trei moștenitori ai lui G.B.M.: M.D., B.G., B.P.
Prin urmare, întrucât autorul reclamantei F.S.I. avea calitatea de proprietar la data preluării și nu era cetățean francez rezultă că această reclamantă nu este beneficiara Acordului dintre România și Franța. În privința reclamantei F.S.I. nu poate fi susținută excepția lipsei calității procesuale active.
De asemenea, recurenții au invocat aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 10/2001 și a prevederilor Acordului încheiat în anul 1959 dintre România și Franța.
În apel, reclamanții au susținut că prevederile art. 5 din Legea nr. 10/2001 sunt clare în sensul că doar persoanele care au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaționale nu sunt îndreptățite la restituire.
În dosar nu există nicio dovadă care să ducă la concluzia că autorii reclamanților au primit efectiv aceste despăgubiri. Reclamanții susțin ca nu au primit niciun fel de despăgubiri de la statul francez și că sunt potrivit Legii nr. 10/2001 persoane îndreptățite la restituire. În acest sens au depus declarațiile pe proprie răspundere.
Prin urmare, în lipsa documentelor care să probeze că autorii reclamanților au încasat despăgubiri de Ia statul francez, reclamanții au legitimare procesuală activă la restituirea în natură sau în echivalent pentru bunurile naționalizate și, ca atare, excepția este neîntemeiată.
Instanța de apel a reținut în considerente că statul francez a primit o sumă de bani și astfel, rezultă că statul român este exonerat de orice responsabilitate față de statul francez și față de persoanele fizice sau juridice pentru revendicările efectuate.
Recurenții-reclamanți consideră că această motivare nu are temei juridic, întrucât instanța nu putea să rețină că reclamanții nu au calitate procesuală activă, deoarece nu s-a dovedit în nici un fel că aceștia ar fi încasat vreo sumă de bani de la statul francez.
De asemenea, potrivit raționamentului instanței, niciun cetățean francez nu ar fi putut revendica niciun bun de la statul român în baza Legii nr. 10/2001, întrucât existența acordului ar fi tăcut ca aceste persoane să piardă orice vocație la restituirea pe cale administrativă sau pe cale judiciară. Or, este de notorietate, că atâția cetățeni francezi au uzat de legile speciale de reparație.
Recurenții-reclamanți au invocat jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție în spețele privind interpretarea art. 5 din Legea nr. 10/2001, potrivit căreia în lipsa unor dovezi clare din care să rezulte că reclamanții au primit despăgubiri, aceștia au calitate de persoane îndreptățite.
În motivarea recursului, reclamanții au susținut și încălcarea art. 1169-art. 1170 C. civ. cu privire la sarcina probei de către tribunal.
Intimații-pârâți au susținut că reclamanții cetățeni francezi au încasat despăgubiri, iar instanțele fondului au ajuns la concluzia că toți reclamanții de cetățenie română și franceză nu au calitate de a sta în proces ca și reclamanți, chiar dacă nu a fost depusă nicio probă în acest sens.
Regula probațiunii în civil este aceea potrivit căreia cel ce face o afirmație trebuie să o dovedească, iar faptele negative nu pot fi dovedite.
Cu toate acestea, apelanții-reclamanți au fost prezumați ca fiind persoane ce au încasat despăgubiri, chiar și în cazul în care nu au avut niciodată legături cu statul francez, cum e cazul reclamantei F.S.I.
În motivarea recursului s-a invocat și încălcarea art. 21 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene (2007/C 303/01) privind nediscriminarea, precum și ale art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului cu privire la accesul la justiție.
În ipoteza în care s-ar reține totuși că cetățenii francezi nu au vocație la restituire, F.S.I. are dreptul să exercite orice acțiune cu privire la bunurile sale și ale autorilor săi. Potrivit jurisprudenței C.E.D.O. s-a reținut că acțiunea în revendicare nu este condiționată de regula unanimității (cauza Lupaș contra României).
Și în ceea ce privește pe ceilalți reclamanți, aceștia au fost discriminați în raport de alți cetățeni români și străini care își revendică drepturile izvorâte din legile de reparație în materie imobiliară.
Discriminarea constă în tratamentul diferit oferit reclamanților de curtea de apel deși aceștia se află în situații similare cu multe alte persoane care își caută o reparație pentru bunurile preluate de statul român.
Împrejurarea că statul român și statul francez au semnat o convenție cu mulți ani în urmă nu poate crea consecințe atât de severe pentru persoane care nu au beneficiat în niciun fel de prevederile acestei înțelegeri.
De asemenea, admiterea excepției lipsei calității procesuale active reprezintă o gravă atingere a dreptului de acces la un tribunal.
Din anul 2007, de la data introducerii acțiunii, reclamanții au fost privați de dreptul de a li se judeca pe fond cererea de chemare în judecată, în condițiile în care nu există nici un fine de neprimire legal și dovedit referitor la acțiunea injustiție.
Recursul reclamanților este fondat, urmând a fi admis, pentru considerentele ce succed:
Imobilul în litigiu, preluat abuziv de către statul român, a fost proprietatea autoarei reclamanților, G.B.M., care l-a dobândit prin actul de împărțeală autentificat din 19 mai 1923. Imobilul a fost înscris în cartea funciară, conform procesului-verbal din 25 iunie 1943.
Autoarea reclamanților a decedat la data de 9 februarie 1945 și, conform jurnalului din 12 martie 1945 al Tribunalului Ilfov, au fost trimiși în posesie succesorii acesteia, M.G.D., B.G. și B.P., fiecare cu câte ⅓ din averea rămasă de pe urma defunctei.
Reclamanta F.S.I. este succesoarea numitului M.P., în baza certificatului de moștenitor din 1993, care l-a rândul său este moștenitorul numitului M.G.D., în baza certificatului de moștenitor din 1979.
Așadar, potrivit actelor de la dosarul cauzei, autorul reclamantei F.S.I., M.G.D. a fost pus în posesie și a avut calitatea de proprietar al imobilului în litigiu.
Este adevărat că în anexa la Decretul nr. 92/1950 nu a fost menționat și M.G.D. ca proprietar de la care s-au preluat apartamentele, însă acest aspect nu creează o prezumție absolută în sensul că acesta nu era proprietar la data preluării.
Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată „În absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive”.
Aplicarea prevederilor art. 24 din Legea nr. 10/2001 operează numai în absența unor probe contrare.
În speța de față, recurenta-reclamantă F.S.I. a depus la dosar probe contrare, care răstoarnă prezumția prevăzută de textul legal enunțat, respectiv înscrisuri în dovedirea calității de proprietar la data preluării imobilului în litigiu pentru autorul său M.G.D., care a dobândit imobilul alături de ceilalți doi succesori ai autoarei lor comune.
Nu s-au depus dovezi din care să rezulte că autorul reclamantei F.S.I. ar fi vândut partea din imobil pe care o deținea în calitate de proprietar.
Drept urmare, sarcina probei proprietății asupra apartamentelor în litigiu la momentul deposedării abuzive a fost făcută de către reclamanți, conform art. 1169 C. civ.
În temeiul dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 10/2001, nu sunt îndreptățite la restituire în natură sau la măsuri reparatorii în echivalent persoanele care au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaționale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, enunțate în anexa nr. 1, care face parte integrantă, din lege.
Textul de lege enunțat exclude de la beneficiul măsurilor reparatorii pe care le reglementează doar persoanele care au primit despăgubiri în condițiile unui acord internațional.
Or, în prezenta pricină, nu s-a făcut dovada plății către reclamanți a unor despăgubiri în baza Acordului încheiat între România și Franța în anul 1959, menționat în anexa nr. l a Legii nr. 10/2001.
Potrivit regulilor probațiumi (art. 1169 C. civ.), sarcina probei incumbă celui care afirmă ceva, iar nu celui care neagă (probatio incumbit ei qui dicit non ei qui negat).
Cum intimații-pârâți sunt cei care susțin că recurenții-reclamanți au încasat despăgubiri pentru imobilul în litigiu în baza Acordului româno-francez din anul 1959, acestora le revine sarcina probei pe aspectul în discuție, potrivit principiului și regulilor probațiunii mai sus-menționate.
Doar simpla invocare a existenței acordului nu este suficientă pentru a se face dovada încasării unor despăgubiri de către reclamanți.
În speță, pârâții nu au administrat probe din care să rezulte că pentru imobilul în discuție, reclamanții au fost beneficiari ai unor sume de bani reprezentând despăgubiri.
Reclamanții au depus la dosarul cauzei declarații pe proprie răspundere în conformitate cu care nu au primit niciun fel de despăgubiri potrivit acordurilor internaționale pentru niciun imobil naționalizat de statul român de la autorii lor.
Aceste declarații răstoarnă prezumția prevăzută de art. 5 din Legea nr. 10/2001, în acest sens pronunțându-se și Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 2887 din 8 iunie 2012,
Astfel, în considerentele deciziei s-a reținut: „Chiar art. 5 din Legea nr. 10/2001 creează o prezumție de despăgubire a persoanelor care au format obiectul acordurilor internaționale, însă potrivit normelor metodologice, notificantul, prin declarație, poate infirma prezumția și astfel, acestuia nu i se creează o situație mai grea.
Dimpotrivă, declarația dată în forma și condițiile specificate prin norme, confirmă dreptul de a se restitui bunul sau de a primi despăgubiri, constituind în același timp și o măsură de protecție a intereselor generale ale statului, respectiv de a nu se efectua restituirea în condițiile în care bunul a fost deja despăgubit pe baza acordurilor internaționale.”
„Este normal ca persoanele care au făcut obiectul acordului să formuleze o declarație privind încasarea despăgubirilor.”
Faptul că aceste declarații nu au fost depuse în etapa procedurii administrative, nu limitează posibilitatea reclamanților de a le depune în etapa jurisdicțională.
În caz contrar, efectul ar fi îngrădirea accesului liber la justiție, recunoscut prin art. 21 din Constituția României și a dreptului la un proces echitabil, consacrat prin același articol al Constituției și recunoscut părților prin art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Un proces echitabil presupune un tratament egal aplicabil părților implicate în proces, iar accesul la justiție presupune și dreptul recunoscut părților de a propune dovezi care să le susțină pretențiile, precum și dreptul instanței de a încuviința administrarea probelor necesare pentru deplina stabilire a situației de fapt și de a-și întemeia soluția pe probele administrate.
Având în vedere considerentele reținute, Înalta Curte constată că reclamanții B.N.A., D.S.A.M., F.S.I., B.G.M.M., B.D.H.Y.G., L.L.I.J.M. au calitate procesuală activă în cauză.
Cum pricina a fost soluționată în baza unei excepții procesuale, atât la fond, cât și în apel, constatându-se lipsa calității procesuale active, în temeiul art. 312 alin. (1) și alin. (5) C. proc. civ. și art. 297 alin. (1) C. proc. civ. (forma în vigoare la data pronunțării sentinței) se impune admiterea recursului și trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul București, pentru cercetarea fondului pricinii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanții B.N.A., D.S.A.M., F.S.I., B.G.M.M., B.D.H.Y.G., L.L.I.J.M. împotriva deciziei nr. 101A din data de 15 martie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.
Modifică decizia în sensul că admite apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței nr. 1046 din data de 16 iunie 2010 a Tribunalului București, secția a III-a civilă.
Desființează sentința și trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul București.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 iunie 2014.