Asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava, secția civilă, reclamanta L.O., în contradictoriu cu pârâții Statul Român, reprezentat de M.T.I., prin C.N.A.D.N.R. SA - D.R.D.P. Iași, Comuna Șcheia - prin primar și Comuna Șcheia - prin primar - C.V.D.P.A.D., a solicitat să se verifice temeinicia hotărârii nr. 19 din 18 octombrie 2011 dată în Dosarul nr. 86/2011 de către C.V.D.P.A.D. a Comunei Șcheia cu privire la cuantumul despăgubirilor cu care nu este de acord, acestea fiind calculate la un preț mult inferior față de prețul de piață, a valorii de înlocuire și a prețului solicitat de ea; obligarea expropriatorului la plata unei despăgubiri reprezentând prejudiciul rezultat din diminuarea valorii terenului rămas în urma exproprierii; cu cheltuieli de judecată.
La termenul de judecată din data de 3 aprilie 2012, reclamanta a formulat precizări la acțiune, prin care a solicitat, în conformitate cu dispozițiile art. 18 din Norma metodologică de aplicare a Legii nr. 255/2010 rap. la art. 23 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, ca instanța de judecată să constate netemeinicia hotărârii nr. 19 din data de 18 octombrie 2011 (Dosar nr. 86/2011) a Comisiei de verificare a drepturilor de proprietate și acordare a despăgubirilor a Comunei Șcheia cu privire la cuantumul despăgubirilor acordate, să stabilească despăgubirea la suma de 4.000 de euro pe arul de teren expropriat (total 89.640 euro), cu consecința anulării parțiale a hotărârii din 18 octombrie 2011 în ce privește despăgubirea stabilită și, eventual, suprafața expropriată și obligarea expropriatorului - Statul Român, reprezentat de M.T.I., prin C.N.A.D.N.R. SA - D.R.D.P. Iași la plata despăgubirilor solicitate, deoarece instanța de judecată are obligația, conform art. 27 din Legea nr. 33/1994, de a compara rezultatul expertizei cu oferta și cu pretențiile formulate de părți, despăgubirea acordată de către instanță neputând fi mai mică decât cea oferită de expropriator și nici mai mare decât cea solicitată de expropriat, dar nu trebuie să fie limitată de despăgubirea ce va fi stabilită prin raportul de expertiză (Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, Decizia nr. 985 din 4 februarie 2009).
De asemenea, a solicitat, așa cum a arătat în cererea de chemare în judecată, obligarea expropriatorului la plata unei despăgubiri reprezentând prejudiciul rezultat din diminuarea valorii terenului rămas în urma exproprierii.
Prin sentința nr. 204 din 29 ianuarie 2013, Tribunalul Suceava, secția civilă, a admis, în parte, contestația formulată și precizată de către reclamanta L.O., în contradictoriu cu pârâții Statul Român - prin M.T.I. - prin C.N.A.D.N.R. SA - prin D.R.D.P. Iași, Comuna Șcheia - prin primar și Comuna Șcheia - prin primar - C.V.D.P.A.D.; a desființat, în parte, hotărârea 19 din 18 octombrie 2011; a obligat pârâtul Statul Român la plata către reclamantă, cu titlu de despăgubiri civile, a sumei de 27481,5 euro în echivalent lei la data plății efective; a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere vizând exproprierea unei suprafețe de teren suplimentare; a obligat pârâtul Statul Român la plata către reclamantă a sumei de 1.700 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele:
Prin hotărârea din 18 octombrie 2011 emisă de Comisia de verificare a dreptului de proprietate și acordare a despăgubirilor Șcheia s-a dispus plata sumei de 2.766 lei în favoarea reclamantei Lucaci Oltea, cu titlu de despăgubire pentru exproprierea imobilului situat în com. Șcheia, jud. Suceava, din C.F., compus din teren liber de construcții, în suprafață de 2.241 mp.
Potrivit art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010, cu modificările și completările ulterioare, expropriatul poate contesta hotărârea de expropriere sub aspectul cuantumului despăgubirii acordate, iar conform art. 22 alin. (3) din Lege, acțiunea se soluționează potrivit dispozițiilor art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994 în ceea ce privește stabilirea despăgubirii.
Art. 26 alin. (1) și (2) din Legea nr. 33/1994 (Lege-cadru generală în materie de expropriere), la care legea specială (nr. 255/2010) face trimitere, deci aplicabil speței, stabilește criteriile pentru determinarea cuantumului despăgubirii, stipulând că despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane interpuse și că, la calcularea cuantumului despăgubirilor, experții, precum și instanța de judecată, trebuie să țină seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum și de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptățite, luând în considerare și dovezile prezentate de aceștia.
Art. 27 din Legea nr. 33/1994, la care, de asemenea, se face trimitere în vederea soluționării cauzei, stabilește că, pentru fixarea despăgubirii, instanța compară rezultatul expertizei cu oferte și cu pretențiile formulate de părți, despăgubirea acordată neputând fi mai mică decât cea oferită de către expropriator și nici mai mare decât cea solicitată de către expropriat.
În speță, expropriatorul a oferit, pentru terenul expropriat, suma de 2.766 lei, expropriatul a pretins suma de 4.000 euro/ar, adică 89.640 euro, în timp ce, prin raportul de expertiză întocmit în cauză de către comisia de experți compusă din expert V.M., I.S. și A.M., așa cum a fost corectat printr-un supliment la raport, s-a propus, într-o variantă, suma de 2.0841,3 euro (9,30 euro/mp) prin raportare la valoarea de piață după Standardele Internaționale de Evaluare, iar, într-o altă variantă, suma de 1.120,50 euro (0,5 eur0/mp) prin raportare la expertiza actualizată a Camerei Notarilor Publici Suceava (filele 142-169, 205-217).
Expropriatorul a solicitat instanței înlăturarea raportului de expertiză și menținerea ofertei de despăgubire inițială, invocând că experții nu s-au raportat la tranzacții concrete cu imobile similare, luând ca element de referință în stabilirea valorii de circulație doar ofertele de vânzare și, în plus, nu au ținut seama de caracteristicile terenului expropriat și de elementele care îl diferențiază de comparabila de referință, omițând aplicarea tuturor corecțiilor necesare sau individualizând greșit unii coeficienți de corecție.
Într-adevăr, pentru determinarea prețului de piață, experții nu au avut în vedere tranzacții concrete, raportându-se la oferte de tranzacționare, pentru terenuri similare sau comparabile, însă, în răspunsul la obiecțiuni pe acest aspect, și-au argumentat „alegerea”, arătând că sursele de informare aflate la dispoziția experților, posibile și credibile - bănci, agenții imobiliare, primărie, intermedia, presa de specialitate, localnici - nu au oferit informații despre tranzacțiile încheiate, ceea ce confirmă caracterizarea de piață imobiliară inactivă față de perioada anterioară 2008-2010, că puținele tranzacții efective nu sunt credibile, date fiind diferențele nejustificat de mari de prețuri de vânzare, astfel că folosirea ofertelor este singura rațională și se bazează pe încrederea care trebuie atribuită datelor faptice și a ipotezelor utilizate (Standardele Internaționale de Evaluare 2011, I.V.S. - Cadru general).
Au mai arătat experții că, potrivit acelorași Standarde Internaționale, atunci când nu există tranzacții efective suficiente cu terenuri libere comparabile sau când datele obținute din tranzacțiile efectuate nu sunt credibile și/sau nu pot fi verificate prin evaluare, se pot folosi și prețurile cerute prin ofertele de vânzare sau prețurile oferite prin cererile de cumpărare de terenuri comparabile.
Au mai arătat experții că informațiile despre preț din oferte de pe o piață inactivă pot fi totuși o dovadă a valorii de piață, deoarece, chiar pe piețele în declin, există vânzători care nu acționează sub constrângerea de a vinde; în acest context, a nu ține cont de dovada prețurilor realizate de vânzători ar însemna ignorarea realității pieței.
Nu se poate reține că experții ar fi „ignorat” tranzacțiile concrete, cum susține expropriatorul, ci nu le-au identificat ca și surse credibile de informare, astfel că instanța trebuie să țină cont de concluziile acestora, cu atât mai mult cu cât sunt unanime, au o bază legală (S.I.E. 2011), iar expropriatorul, deși le-a pus sub semnul îndoielii, nu a oferit cel puțin un exemplu de tranzacție concretă similară ori comparabilă.
Cât privește comparația efectivă cu terenul din ofertă, expropriatorul s-a arătat nemulțumit de coeficienții de corecție aplicați/omiși, față de deosebirile existente între terenul expropriat și comparabila aleasă (f. 180), arătând următoarele:
- pentru criteriul referitor la deschiderea la drum greșit s-a aplicat un coeficient de corecție pozitiv de 7%, care a condus la majorarea prețului terenului expropriat cu 0,6 euro/mp, acest coeficient nefiind justificat, în condițiile în care terenul expropriat are deschidere la drum de 32 ml, iar comparabila nr. 3 are deschidere de 22 ml, diferența de 10 ml între cele două proprietăți fiind nerelevantă sub aspectul posibilităților de utilizare și, implicit, sub cel al valorii;
- pentru criteriul localizării, corecția negativă de minus 15% este prea mică, în contextul în care terenul expropriat este situat în extravilan, în vecinătatea căii ferate, iar comparabila nr. 3 este amplasată în intravilanul com. Șcheia, zona Vama Veche, fapt ce impunea aplicarea unei corecții negative mai mari pentru localizare;
- coeficientul de corecție negativ de 15% pentru criteriul utilizării a fost greșit individualizat, fiind prea mic, în condițiile în care comparabila nr. 3 reprezintă teren intravilan pentru construcții, iar terenul expropriat este teren agricol extravilan, cu restricții de construire nu doar datorită amplasării în extravilan, ci și datorită proximității liniei de cale ferată, deosebirile existente sub acest aspect impunând aplicarea unei corecții negative în procent mai mare decât cel reținut în raport;
- pentru criteriul utilităților nu s-a aplicat nici un coeficient de corecție în raport de comparabila nr. 3, deși acest fapt se impunea, în contextul în care proprietatea comparabilă are racord la rețeaua de energie electrică, iar terenul expropriat este amplasat la 450 ml distanță față de accesul la utilități, racordarea terenului în discuție la utilități implicând cheltuieli însemnate ce constau în costurile de racordare.
Or, prin suplimentul la expertiză s-a arătat că aprecierea privind corecția „greșită” este nerezonabilă și nerealist formulată, deoarece Standardele Internaționale de evaluare nu stabilesc reguli și reglementări de cuantificare a estimărilor corecțiilor, corecțiile aplicate comparabilelor nu se calculează prin aplicarea de formule matematice consacrate, rezultatul nu se raportează direct sau invers proporțional matematic la datele culese din piața privind criteriul de comparație.
Instanța și-a însușit așadar raportul de expertiză prin care s-a stabilit o valoare de piață de 9,3 euro/mp, valoare rezonabilă dacă avem în vedere caracteristicile concrete ale terenului, faptul că se află la o distanță mică de Primăria mun. Suceava (4 km), într-o zonă pretabilă pentru destinații diverse, inclusiv rezidențiale.
În ceea ce privește data evaluării, în mod corect a fost avută în vedere data întocmirii raportului de expertiză față de prevederile exprese în acest sens ale art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.
Expropriatorul a solicitat a fi menținută despăgubirea inițială, cerere cu care instanța nu poate fi de acord.
Astfel, suma propusă cu titlu de despăgubiri, 2.766 lei, a fost stabilită prin raportul de evaluare teren întocmit de către C.C., în procedura prealabilă exproprierii efective, conform art. 11 alin. (7) și (8) din Legea nr. 255/2010 și art. 8 din Normele de aplicare a legii, evaluatorul raportându-se la expertizele întocmite și actualizate ale Camerei Notarilor Publici.
Aceste expertize notariale sunt însă doar orientative.
Mai mult, autorul raportului a arătat că suma stabilită nu constituie valoarea de piață a terenului (fila 47), or în cauză interesează valoarea de piață.
Cât privește suma de 4.000 euro/ar, pretinsă de către expropriat, este nerealistă, nejustificată, nesusținută de nicio probă, dimpotrivă infirmată prin raportul comisiei de experți.
Așa cum rezultă din expertiză, în urma exproprierii în patrimoniul reclamantei a mai rămas o parcelă de 2.759 mp teren, care este afectată din cauza extinderii zonei de protecție față de zona expropriată pe o suprafață de 642 mp teren, rămânând pentru utilizare fără restricții numai 2.117 mp (filele 151, 162).
Potrivit experților, utilizarea acestei parcele pentru destinație agricolă nu este posibilă în condițiile respectării O.G. nr. 43/1997, care stipulează că realizarea de culturi agricole sau forestiere pe zonele de siguranță este interzisă (filele 212, 213).
Cum în fapt s-a expropriat practic și acest teren, dauna încercată este echivalentă cu prețul său de circulație, adică 642 mp x 9,30 euro/mp = 5970,6 euro.
Aceeași concluzie și pentru terenul de 72 mp, din aceeași suprafață neexpropriată de 2.759 mp, pe care s-au extins săpăturile necesare execuției lucrării publice conform experților (72 mp x 9,30 euro/mp = 669,6 euro).
În concluzie, expropriatorul datorează expropriatului, cu titlu de despăgubiri civile, suma de 27.481,5 euro în echivalent lei la data plății efective, fără a scădea despăgubirea stabilită prin hotărârea contestată, câtă vreme nu s-a făcut dovada plății ei.
Referitor la capătul de cerere vizând exproprierea unei suprafețe mai mari, acesta a fost respins, ca neîntemeiat, întrucât Legea nr. 255/2010 limitează obiectul contestației împotriva hotărârii expropriatorului, precum și competența instanței de judecată doar la verificarea cuantumului despăgubirii, precizând expres că dispozițiile art. 21-27 din Legea nr. 33/1994 sunt aplicabile numai în ceea ce privește stabilirea despăgubirii (art. 22 alin. (1) și (3) din Legea nr. 255/2010).
Art. 24 alin. (4) din Legea nr. 33/1994 privind posibilitatea instanței de a aprecia asupra caracterului parțial sau total al exproprierii nu are aplicabilitate în speță, întrucât interesează doar procedura de expropriere generală, de drept comun prevăzută de Legea nr. 33/1994, or, litigiul de față este fundamentat pe Legea nr. 255/2010, lege specială în materia exproprierii, care cuprinde dispoziții derogatorii pe acest aspect, așa cum s-a arătat.
Pentru considerentele de fapt și de drept învederate, instanța a admis, în parte, contestația formulată și precizată, a desființat, în parte, hotărârea din 18 octombrie 2011 emisă de terț-pârâtă în Dosarul nr. 86/2011, a obligat prim-pârâtul la plata către reclamantă, cu titlu de despăgubiri civile, a sumei de 27.481,5 euro în echivalent lei la data plății efective și a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere vizând exproprierea unei suprafețe de teren suplimentare.
Fiind în culpă procesuală, în baza art. 274 C. proc. civ., expropriatorul datorează expropriatului cheltuieli de judecată în sumă de 1.700 lei, compusă din onorariul aferent expertizei achitat în contul experților S.I. (500 lei, fila 171) și M.V. (700 lei, fila 173), imputat în integralitate expropriatorului, dat fiind că a servit în întregime la darea soluției, precum și din onorariul perceput de av. C.D.A. (500 lei, fila 230), care, de asemenea, a fost imputat în întregime expropriatorului, având în vedere că este o sumă mică, în raport de complexitatea cauzei și de munca depusă de avocat (formulare acțiune, răspuns la întâmpinare, obiective expertiză, prezență la multiplele termen de judecată), neimpunându-se, prin urmare, aplicarea art. 276 C. proc. civ.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul Statul Român, reprezentat de M.T.I., prin C.N.A.D.N.R. SA - D.R.D.P. Iași, recalificat la termenul din 27 martie 2013 ca fiind apel.
Prin Decizia nr. 11 din 27 martie 2013, Curtea de Apel Suceava, secția I civilă, a admis apelul, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a obligat pârâtul Statul Român să plătească reclamantei suma de 500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată (în loc de 1.700 lei), menținând celelalte dispoziții ale sentinței, care nu contravin acestei decizii.
În motivarea soluției sale, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Apelantul a criticat valoarea despăgubirii stabilită de instanță pentru terenul expropriat apreciind că sunt aplicabile în speță prevederile Legii nr. 255/2010 și a normelor metodologice de aplicare a acestei legi, aprobate prin H.G. nr. 53/2011. Curtea a reținut că într-adevăr în speță sunt aplicabile prevederile acestei legi însă, în ceea ce privește stabilirea cuantumului despăgubirii de către instanță sunt aplicabile prevederile art. 26 din Legea nr. 33/1994 la care face trimitere în mod expres chiar Legea nr. 255/2010. Astfel art. 22 alin. (1) și (3) prevede că „ expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii prevăzute la art. 19 se poate adresa instanței judecătorești competente în termenul general de prescripție, care curge de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, sub sancțiunea decăderii, fără a putea contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator asupra imobilului supus exproprierii, iar exercitarea căilor de atac nu suspendă efectele hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii și transferului dreptului de proprietate. Acțiunea formulată în conformitate cu prevederile prezentului articol se soluționează potrivit dispozițiilor art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în ceea ce privește stabilirea despăgubirii.” Din acest text rezultă cu certitudine faptul că pentru stabilirea cuantumului despăgubirii se aplică art. 26 menționat anterior. Textele invocate de apelant referitoare la evaluare din Legea nr. 255/2010 și normele de aplicare ale acesteia se referă la evaluarea făcută anterior exproprierii, iar nu la stabilirea despăgubirilor de către instanță în caz de contestare a hotărârii expropriatorului.
A doua critică a vizat nerespectarea art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 la efectuarea raportului de expertiză. Potrivit acestuia la calcularea cuantumului despăgubirilor, experții, precum și instanța vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum și de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptățite, luând în considerare și dovezile prezentate de aceștia. Curtea a apreciat că nu constituie o încălcare a acestor dispoziții faptul că s-au folosit de către experți oferte de vânzare iar nu prețuri rezultate din contracte de vânzare-cumpărare. Textul de lege se referă la „prețul cu care se vând imobilele de același fel”, ceea ce nu însemnă că nu pot fi luate în considerare și ofertele de vânzare în lipsa unor tranzacții efective și suficiente cu terenuri comparabile. Textul de lege se referă și la prețurile cerute în ofertele de vânzare, care nu pot fi apreciate ca nereale, interesul vânzătorilor fiind să își înstrăineze bunul. Este real că, de regulă, în urma negocierilor dintre vânzător și cumpărător prețul poate să scadă, dar diferența nu poate fi semnificativă, iar experții au ținut cont și de acest aspect în efectuarea expertizei. Pe de altă parte, Curtea reține că pârâtul nu a demonstrat că s-au pus la dispoziția expertului contracte de vânzare-cumpărare de la data efectuării raportului de expertiză (septembrie 2012) având ca obiect terenuri din extravilanul comunei Șcheia, pe care experții nu le-au avut în vedere. Astfel, pârâtul a depus o dată cu cererea de apel patru contracte de vânzare cumpărare din perioada 2008-2009 ce nu pot fi luat în considerare față de data efectuării raportului de expertiză.
Referitor la data în raport de care se stabilește valoarea despăgubirilor, în criticile formulate de pârâtul apelant acesta se referă la cea a exproprierii, apreciind că experții trebuiau să aibă în vedere prețurile practicate pe piața imobiliară la acea dată. Curtea a apreciat însă că valoarea despăgubirilor trebuie stabilită în funcție de prețurile practicate pe piața imobiliară la data întocmirii raportului de expertiză, astfel cum prevede în mod expres art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994. Ceea ce s-a avut în vedere de legiuitor este ca valoarea despăgubirilor pentru expropriere să fie stabilită la o dată cât mai apropriată de data pronunțării hotărârii judecătorești pentru ca cel care primește despăgubirile să își poată eventual achiziționa o proprietate asemănătoare cu cea expropriată, fără a suferi un prejudiciu ca urmare a fluctuațiilor pieței.
De asemenea, se constată că elementele de comparație ale proprietăților comparabile (localizare, utilizarea permisă, condițiile pieței, mărimea suprafeței, deschidere, utilități, acces, teren în exces), fiind diferite față de cele ale proprietății evaluate, fiecare dintre aceste diferențe a fost luată în considerare de către cei trei experți, care au corectat prețul proprietății comparabile prin aplicarea diferitelor procente, apreciere corectă în condițiile în care nu s-au adus de către pârâtul apelant alte argumente pertinente pentru modificarea acestor procente, evaluatorii, potrivit Standardelor Internaționale de Evaluare, aplicând metode cantitative și/sau calitative pentru analiza diferențelor și estimarea corecțiilor.
În concluzie, în mod corect prima instanță a stabilit valoarea despăgubirilor conform raportului de expertiză întocmit în cauză, toți cei trei experți, inclusiv cei desemnați de părți, ajungând la o concluzie comună în ceea ce privește evaluarea, și în lipsa altor probe care să demonstreze că această evaluare nu e corectă.
În ceea ce privește suprafețele de 642 de mp teren, respectiv 72 de mp, ce nu sunt incluse în cea expropriată, în mod corect s-au acordat despăgubiri și pentru acestea în condițiile în care, potrivit raportului de expertiză și suplimentului la acest raport, suprafața de 72 de mp este ocupată de săpături în vederea realizării obiectivului exproprierii, varianta ocolitoare a municipiului Suceava, prin urmare, în fapt atributele dreptului de proprietate pentru această suprafață de teren nu mai pot fi exercitate de proprietari, aceștia pierzând atributele posesiei și folosinței, chiar și atributul dispoziției, în condițiile în care situația actuală a imobilului face practic imposibilă eventuala înstrăinare către terți, iar în ceea ce privește suprafața de 642 mp, experții au arătat că se află în zona de siguranță, fapt ce determină ca terenul să nu poată fi folosit conform destinației sale pentru culturi agricole, conform art. 16 alin. (2) din O.G. nr. 43/1997, iar Curtea a apreciat că se impune acordarea de despăgubiri pentru partea de teren ce nu poate fi exploatată de reclamanți potrivit destinației sale ca urmare a exproprierii celeilalte părți, incluzându-le deci în noțiunea de daune aduse proprietarului la care se referă art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994. Într-adevăr, în raportul de expertiză s-a arătat că terenul de 642 mp se află în zona de protecție dar apoi în suplimentul la raportul de expertiză experții au arătat că este vorba de zona de siguranță a drumului, aducând argumente suplimentare raportat la prevederile O.G. nr. 43/1997 care în anexa 1 prevede exact limitele zonei de siguranță și ale celei de protecție, care pot fi determinate prin măsurători, or nu există probe la dosar că măsurătorile experților sunt eronate.
Curtea a apreciat ca întemeiată însă critica privind cuantumul cheltuielilor de judecată la plata cărora a fost obligat pârâtul recurent, prima instanță făcând o greșită aplicare a dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. Astfel, pârâtul, fiind parte căzută în pretenții, trebuia să fie obligat la plata cheltuielilor de judecată avansate de reclamantă, însă întrucât pretențiile acesteia au fost admise doar în parte, instanța poate obliga pârâtul la plata de cheltuieli de judecată corespunzătoare pretențiilor admise, deci proporțional culpei sale procesuale. În speță, pretențiile reclamantei au fost de obligare a pârâtului la plata unei despăgubiri mult mai mari decât cea stabilită de experți și acordată de prima instanță, respectiv 89.640 euro, prima instanță obligând pârâtul la plata sumei de 27.481,5 euro, prin urmare și cheltuielile de judecată trebuiau stabilite proporțional cu pretențiile admise.
Față de cele reținute nu are nicio relevanță faptul că raportul de expertiză a servit în întregime la darea soluției sau că onorariul avocatului este în cuantum mai mic decât apreciază instanța că i s-ar fi cuvenit. În speță nu era aplicabil art. 276, astfel cum susține apelantul, întrucât conform art. 276 C. proc. civ. când pretențiile fiecărei părți au fost încuviințate numai în parte, instanța va aprecia în ce măsură fiecare din ele poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, putând face compensarea lor. Având în vedere expresia folosită de legiuitor în art. 276 C. proc. civ., problema compensării cheltuielilor de judecată se pune numai atunci când părțile sunt obligate reciproc, deci atunci când pârâtul a făcut cerere reconvențională ori au fost făcute cereri de intervenție, iar cererea incidentală a fost admisă o dată cu cererea principală, în tot sau în parte. În cazul de față nu s-a formulat o cerere reconvențională de către pârât, fiind admisă doar cererea reclamantei deci art. 276 C. proc. civ. nu era aplicabil. În concluzie, cuantumul corect al cheltuielilor de judecată era de 500 lei, în loc de 1.700 lei.
Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs de pârâtul Statul Român prin C.N.A.D.N.R. SA - D.R.D.P. Iași, care a invocat pronunțarea deciziei recurate cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), formulând următoarele critici:
1. În mod greșit a fost înlăturată critica din apel referitoare la incidența în cauză a unei proceduri derogatorii speciale de stabilire a despăgubirilor, consacrată de dispozițiile Legii nr. 255/2010 și de Normele Metodologice de aplicare a acestei legi.
Astfel, deși a reținut în mod corect că, în raport cu Legea nr. 33/1994, care reprezintă dreptul comun în materia exproprierii, Legea nr. 255/2010 reprezintă o lege specială ce reglementează procedura de expropriere pentru realizarea obiectivelor prevăzute la art. 1 din acest act normativ și că prevederile legii speciale sunt aplicabile cu prioritate în cauza potrivit principiului „specialia generalibus derogant”, instanța de apel a considerat fără temei că Legea nr. 255/2010 nu ar conține dispoziții derogatorii sub aspectul stabilirii despăgubirilor cuvenite persoanelor expropriate și că în această privință sunt incidente dispozițiile art. 21-27 din Legea nr. 33/1994.
Deși dispozițiile art. 22 din Legea nr. 255/2010 fac trimitere la dispozițiile ar. 21 -27 din Legea nr. 33/1994, această trimitere se referă la dispozițiile de drept procedural din actul normativ ce constituie dreptul comun în materie, iar nu modalitatea de evaluare și de stabilire a despăgubirilor. Concluzia sus menționată este justificată de faptul că potrivit art. 22 din Legea nr. 255/2010, acțiunea prin care persoana expropriată contestă cuantumul despăgubirii se soluționează potrivit art. 21-27 din Legea nr. 33/1994, fiind astfel evident că aceste din urmă reglementări sunt aplicabile doar sub aspect procedural, adică sub aspectul modului de desemnare a comisiei de experți și de întocmire a expertizei, iar nu și sub aspectul metodei de evaluare, care are o reglementare specială în cuprinsul dispozițiilor sus menționate din Legea nr. 255/2010.
2) În măsura în care statuarea instanței de apel privind incidența în cauză a dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994 este corectă, recurentul susține că această dispoziție legală a fost greșit interpretată și aplicată în speță.
Potrivit textului de lege sus menționat, la calculul cuantumului despăgubirii experții, precum și instanța de judecată, vor ține seama de prețul cu care se vând în mod obișnuit imobilele de același fel în unitatea administrativ teritorială, ceea ce înseamnă că pentru stabilirea prețului real de circulație experții trebuiau să se raporteze la tranzacții concrete cu imobile similare întrucât numai tranzacțiile finalizate și materializate prin întocmirea contractelor, de vânzare cumpărare pot reflecta în mod real prețul cu care se vând în mod obișnuit imobilele.
Față de reglementarea în discuție, în mod greșit ambele instanțe au valorificat concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză în condițiile în care acest raport nu reflectă prețul cu care se vând în mod obișnuit imobilele de același fel deoarece experții nu au verificat și identificat nici un fel de tranzacții concrete cu privire la imobile cu caracteristici similare terenului expropriat, ci au avut în vedere doar oferte de vânzare postate pe internet sau la agențiile imobiliare pentru terenuri asemănătoare, valoarea despăgubirilor fiind calculată în raport de aceste oferte, după aplicarea unor coeficienți de corecție care ar fi trebuit sa reflecte deosebirile existente între terenul expropriat și parcelele la care se referă anunțurile de vânzare avute în vedere.
În contextul în care nu există nici o probă și nici un indiciu din care să rezulte că prețurile menționate în anunțurile de vânzare examinate de experți ar corespunde cu prețurile de tranzacționare efectivă, care se stabilesc pe baza negocierilor dintre proprietar și potențialii cumpărători și care pot fi influențate de evoluția pieței imobiliare în perioada cuprinsă între data postării ofertei și data încheierii tranzacției efective, corecta aplicare a dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994 impunea ca datele din ofertele examinate să fie verificate și prin prisma unor tranzacții efective pentru a se putea stabili în acest mod în ce măsură respectivele oferte corespund realității pieței imobiliare.
În consecință, pentru aplicarea corectă a dispozițiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 era necesar să fie avute în vedere prețurile concrete de tranzacționare cuprinse în contracte autentice încheiate cu privire la imobile similare, iar evaluarea parcelei în discuție să se raporteze la aceste prețuri, iar nu la oferte care reflectă doar prețurile solicitate de potențialii vânzători.
Susține recurentul că raportul de expertiză efectuat în cauză nu corespunde exigențelor impuse de art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 sub aspectul modalității de evaluare a terenului expropriat și că prin urmare nu se justifica a fi valorificate concluziile acestui raport.
Totodată, se susține că și sub aspectul datei în raport de care se calculează despăgubirile cuvenite persoanei expropriate, hotărârea instanței de apel este nelegală, întrucât în sistemul Legii nr. 255/2010, transferul dreptului de proprietate operează la momentul emiterii hotărârii de expropriere, așa încât nu există nicio rațiune pentru calculul despăgubirilor în funcție de o dată ulterioară.
3) În mod nelegal a fost inclusă în cuantumul despăgubirilor suma de 6.640,2 euro, ce reprezintă contravaloarea suprafețelor de 642 mp și 72 mp, afectate de zona de protecție a șoselei de centură.
În acest context, recurentul susține că suprafața de 642 mp nu a fost expropriată în fapt, ci a rămas în patrimoniul reclamantei, putând fi folosită ca teren agricol sau putând fi înstrăinată. Această suprafață este afectată de zona de protecție a șoselei de centură, iar nu de zona de siguranță la care se referă dispozițiile art. 16 din O.G. nr. 43/1997, invocate în suplimentul la raportul de expertiză.
Nici în ce privește suprafața de 72 mp nu s-a realizat o expropriere în fapt și nici nu se poate afirma că nu poate fi folosită în viitor, astfel că pentru această parcelă ar fi putut fi acordate cel mult despăgubiri corespunzătoare lipsei de folosință pe perioada executării lucrărilor.
Solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului, schimbarea în totalitate a hotărârii primei instanțe, în sensul respingerii acțiunii.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:
1. Primul motiv de recurs este nefondat și nu poate fi primit.
Contrar susținerilor recurentului, în mod corect a reținut instanța de apel că, deși dispozițiile Legii nr. 255/2010 au caracter special în raport de cele ale Legii-cadru în materie, nr. 33/1994, aplicându-se cu prioritate, conform principiului „specialia generalibus derogant”, legea specială face trimitere, în ce privește modul de stabilire a despăgubirilor și soluționarea contestației formulate de expropriat, la dispozițiile legii generale.
Astfel, art. 22 din Legea nr. 255/2010 prevede că „expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii se poate adresa instanței judecătorești competente fără a putea contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator asupra imobilului supus exproprierii” (alin. 1), iar „acțiunea formulată se soluționează potrivit dispozițiilor art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în ceea ce privește stabilirea despăgubirii” (alin. (3)).
Prin urmare, norma de drept procesual cu privire la modalitatea de solutionare a actiunii expropriatului nemultumit de cuantumul despagubirii stabilite pentru exproprierea unui teren trimite la norma de drept procesual din dreptul comun în materia procedurii de expropriere, respectiv art. 21-27 din Legea nr. 33/1994.
Așadar, Legea nr. 255/2010 nu conține dispoziții derogatorii sub aspectul stabilirii despăgubirilor cuvenite persoanelor expropriate sau al modalității de contestare a acestora, iar textele invocate de recurent din Legea nr. 255/2010 se referă la evaluarea făcută anterior exproprierii, iar nu la stabilirea despăgubirilor de către instanță în caz de contestare a hotărârii expropriatorului.
Așa fiind, această critică apare ca nefondată și nu poate fi primită.
2. În ce privește al doilea motiv de recurs, instanța constată că și acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
Stabilirea valorii de circulație a imobilului supus exproprierii constituie unicul element necesar în scopul determinării unei despăgubiri juste și echitabile în accepțiunea legii generale în materie, dar și a normelor constituționale (art. 44 din Constituție).
Reținându-se caracterul excepțional al cedării proprietății prin expropriere și în scopul asigurării unei protecții depline și adecvate a dreptului de proprietate privată, dispoziția menționată din legea fundamentală a fost preluată ca atare în Legea nr. 33/1994, prin art. 1 din acest act normativ legiuitorul statuând că „exproprierea de imobile, în tot sau în parte, se poate face numai pentru cauză de utilitate publică, după o dreaptă și prealabilă despăgubire, prin hotărâre judecătorească”.
Legea nr. 33/1994 prevede care sunt criteriile în raport cu care instanțele au a stabili cuantumul despăgubirii în caz de expropriere.
Anume, dispozițiile art. 26 alin. (1) și (2) din Legea nr. 33/1994 prevăd că „despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptățite iar la calcularea cuantumului despăgubirilor, experții, precum și instanța vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum și de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptățite, luând în considerare și dovezile prezentate de aceștia”.
Recurentul a susținut încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor legale în materie, deoarece expertiza pe care și-a fundamentat soluția nu s-ar fi raportat la criteriile prevăzute de acest text de lege.
Contrar celor susținute de recurent, instanța de apel a menținut soluția primei instanțe în ce privește cuantumul despăgubirilor, stabilit pe baza unui raport de expertiză efectuat în faza procesuală a fondului, cu respectarea dispozițiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, experții ținând seama de prețul cu care s-au vândut, în mod obișnuit, imobilele de același fel, situate în aceeași unitate administrativ-teritorială, la data efectuării expertizei.
Textul de lege se referă la „prețul cu care se vând imobilele de același fel”, ceea ce nu înseamnă că nu pot fi luate în considerare și ofertele de vânzare, în lipsa unor tranzacții efective și suficiente cu terenuri comparabile. Textul de lege se referă și la prețurile cerute în ofertele de vânzare, care nu pot fi apreciate ca nereale, interesul vânzătorilor fiind să își înstrăineze bunul. Este real că, de regulă, în urma negocierilor dintre vânzător și cumpărător prețul poate să scadă, dar diferența nu poate fi semnificativă, iar experții au ținut cont și de acest aspect în efectuarea expertizei. Pe de altă parte, pârâtul nu a demonstrat că s-au pus la dispoziția expertului contracte de vânzare-cumpărare de la data efectuării raportului de expertiză având ca obiect terenuri din extravilanul comunei Șcheia, pe care experții nu le-au avut în vedere.
Astfel, instanțele de fond și apel, legal, au omologat raportul de expertiză efectuat în primă instanță, prin care s-a stabilit cuantumul despăgubirii pentru terenurile expropriate raportându-se la ofertele de vânzare în lipsa tranzacțiilor concrete pentru terenuri similare sau comparabile, față de faptul că experții au dovedit, prin sursele de informare aflate la dispoziția lor, că la momentul efectuării raportului de expertiză, piața imobiliară era inactivă, iar puținele tranzacții efective nu sunt credibile datorită diferențelor nejustificat de mari de prețuri de vânzare.
În concluzie, susținerea pârâtului potrivit căreia stabilirea cuantumului despăgubirii pentru terenurile expropriate trebuia să se facă ținând cont de prețul de tranzacționare, așa cum rezultă din tranzacțiile efective realizate pe piața imobiliară este nefondată, față de cele reținute de instanțele de fond și apel, de pe o parte, iar pe de altă parte, față de faptul că pârâtul nu a probat existența unor tranzacții efective pe piața imobiliară pentru terenuri similare la momentul efectuării raportului de expertiză în primă instanță.
Susținerile recurentului conform cărora în mod greșit instanța de apel a stabilit cuantumul despăgubirilor raportându-se la momentul efectuării expertizei, nu au susținere în dispozițiile legale aplicabile în cauză, urmând a fi înlăturate, întrucât acest moment este stabilit în mod imperativ de lege, sens în care art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 dispune: „La calcularea despăgubirilor, experții, precum și instanța vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză (…) „
Textul de lege prevede cu claritate și fără posibilitate de interpretare care este momentul în raport cu care experții au a calcula și instanțele de judecată au a stabili cuantumul despăgubirii, anume momentul „întocmirii raportului de expertiză”.
Ca atare, în mod corect instanța de apel a menținut soluția tribunalului cu privire la cuantumul despăgubirilor, întrucât expertiza efectuată în această fază procesuală respectă criteriile prevăzute de art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, inclusiv în ce privește momentul avut în vedere de experți în stabilirea acestui cuantum.
3. Criticile formulate prin ultimul motiv de recurs nu pot forma obiect al analizei acestei instanțe, întrucât vizează netemeinicia, iar nu nelegalitatea deciziei recurate. Aceasta deoarece, în actuala reglementare, art. 304 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, astfel că instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată.
Modul în care instanțele de fond au interpretat probele administrate și au stabilit pe baza acestora o anumită situație de fapt nu mai constituie motiv de recurs în actuala reglementare a art. 304 C. proc. civ., deoarece pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., singurul care permitea cenzurarea în recurs a modului de apreciere a probelor în faza procesuală anterioară, a fost abrogat la data de 2 mai 2001, odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 138/2000.
În analiza criticii de nelegalitate privind încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor legale menționate, doar omisiunea instanțelor de fond de a analiza și respecta criteriile legale de stabilire a despăgubirii poate pune în discuție o problemă de încălcare a legii, în sensul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În speță, recurentul susține că parcelele de 642 mp și 72 mp nu au fost expropriate, ele rămânând în patrimoniul reclamantei și pot fi folosite de aceasta, deoarece suprafața de 642 mp nu este afectată de zona de siguranță, ci de zona de protecție a șoselei de centură, iar suprafața de 72 mp poate fi folosită în viitor, astfel că în mod greșit au fost stabilite despăgubiri și pentru aceste suprafețe.
Contrar susținerilor recurentului, instanțele de fond au reținut că aceste parcele nu sunt incluse în suprafața expropriată, însă se impune a se acorda despăgubiri și pentru acestea, în condițiile în care, potrivit raportului de expertiză și suplimentului la acest raport, ambele suprafețe nu mai pot fi folosite de reclamantă, suprafața de 642 mp fiind inclusă în zona de siguranță a șoselei de centură, iar suprafața de 72 de mp fiind ocupată de săpături în vederea realizării obiectivului exproprierii.
Or, prin criticile formulate, recurentul tinde la schimbarea acestei situații de fapt stabilită pe baza probelor de către instanța de apel, ceea ce nu mai este posibil în recurs față de actuala configurație a art. 304 C. proc. civ., conform celor mai sus arătate.
Așa fiind, raportat la situația de fapt definitiv stabilită de instanța de apel, în mod legal această instanță a apreciat că, pentru partea de teren neexpropriată, ce nu poate fi exploatată de reclamantă urmare a lucrărilor de expropriere, se impune acordarea de despăgubiri, cu titlu de daune, în sensul la care se referă alin. (2) al art. 26 din Legea nr. 33/1994.
În consecință, cât timp legiuitorul a reglementat criterii de evaluare a despăgubirilor ce pot fi acordate persoanelor expropriate, iar curtea de apel a aplicat si respectat aceste criterii, stabilind o despăgubire proporțională, ca urmare a măsurii exproprierii suportată de reclamantă, hotărârea astfel pronunțată satisface, în opinia instanței de recurs, exigențele art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului si ale legislației interne și nu poate reprezenta o încălcare a normelor naționale sau convenționale.
Pentru aceste argumente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge recursul declarat în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de M.T.I., prin C.N.A.D.N.R. SA - D.R.D.P. Iași împotriva Deciziei civile nr. 11 din 27 martie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția I civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 noiembrie 2013.