Asupra recursului civil de față, constată următoarele;
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța sub nr. 14478/11'8/2012, reclamantul C.I. a chemat în judecată Statul Român prin C.N.A.D.N.R. SA solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să stabilească valoarea despăgubirilor pentru exproprierea terenului situat în M., în suprafață de 70000 mp, din care s-a expropriat suprafața de 11832 mp, categoria de folosință arabil extravilan, proprietatea sa, conform titlului de proprietate din 20 septembrie 2005, să i se acorde daune pentru exproprierea efectuată precum și cheltuieli de judecată.
Reclamantul a arătat că figurează în anexa la H.G. nr. 200/2011, în calitate de expropriat pentru suprafața de 11832 mp, categoria de folosință arabil extravilan, fiind despăgubit cu suma de 5.796 RON, același cuantum al despăgubirilor fiind specificat și în decizia de expropriere din 19 mai 2011.
Deși a expirat termenul prevăzut de art. 18 din Legea nr. 255/2010, iar lucrările de construire la tronsonul de autostradă ce se efectuează pe terenul proprietatea reclamantului au început, până la momentul demersului judiciar inițiat nu a primit nici hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirilor și nici dovada că s-au consemnat la dispoziția sa, sumele cuvenite cu titlu de despăgubiri.
A mai arătat că nu a fost convocat și nu i s-a comunicat raportul de evaluare pentru a cunoaște modul în care s-a expertizat imobilul și a precizat că despăgubirile pe care le solicită sunt în cuantum de 23.670 euro pentru suprafața de 11832 mp.
În drept a invocat Legea nr. 255/2010.
Prin sentința civilă nr. 2233 din 8 mai 2013, Tribunalul Constanța, secția l civilă, a respins, ca prematură, acțiunea civilă formulata de către reclamantul C.I. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin C.N.A.D.N.R. SA.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanța a reținut, în esență, ca prin H.G. nr. 415/2010, în baza dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 198/2004, s-a aprobat declanșarea procedurilor de expropriere a imobilelor proprietate privată situate pe amplasamentul lucrării de utilitate publică „Autostrada B.-C1, tronsonul 6, C2-C1, expropriator fiind Statul Român prin C.N.A.D.N.R. SA.
Imobilul în litigiu, proprietatea reclamantului C.I. a fost cuprins în lista imobilelor supuse exproprierii situate pe acest tronson, terenul în suprafață de 11832 mp având categoria de folosință teren agricol intravilan.
Privitor la legea aplicabilă procedurii de expropriere a imobilului proprietatea reclamantului, instanța a reținut incidența Legii nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes național, județean și local, ce a stat la baza adoptării H.G. nr. 200/2011.
Tribunalul Constanța a reținut că acțiunea reclamantului este prematură întrucât în speță nu au fost parcurse toate etapele procedurii de expropriere, astfel cum sunt reglementate de Legea nr. 255/2010, iar până la data sesizării instanței de judecată nu a fost emisă o hotărâre de stabilire a despăgubirilor cuvenite reclamantului pentru terenul expropriat, care să poată fi contestată de acesta, conform art. 22 din lege.
Tribunalul a reținut că reclamantul a formulat acțiunea în justiție imediat după ce a luat cunoștință de decizia de expropriere și de cuantumul provizoriu al despăgubirilor, prin adoptarea și publicarea H.G. nr. 200/2011 și că așa fiind, dreptul la acțiune al reclamantului nu era născut la data formulării cererii și nici pe parcursul derulării cauzei deduse judecății.
Împotriva acestei sentințe a declarat „recurs” reclamantul C.I., calea de atac fiind calificată de instanță ca apel, la termenul de judecată din 2 octombrie 2013.
Prin decizia nr. 78C din 2 octombrie 2013, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a respins apelul declarat de reclamant, ca nefondat.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a avut în vedere următoarele argumente:
În situația lucrărilor de autostrăzi și drumuri naționale există o reglementare specială a fazei administrative a procedurii exproprierii. Statul Român prin C.N.A.D.N.R. SA întocmește o documentație tehnico-economică pentru fiecare lucrare care cuprinde date privind încadrarea în planurile de urbanism și de încadrare a teritoriului, planuri cu amplasamentul lucrării vizate de Oficiul Național de Cadastru, Geodezie și Cartografie, care includ delimitarea terenurilor și a construcțiilor propuse expropriere, cu indicarea numelor proprietarilor și a ofertelor de despăgubire pe categorii de imobile, stabilite de către persoane autorizate în evaluare (art. 4 din Legea nr. 255/2010).
Pe baza acestei documentații, Guvernul aprobă prin hotărâre, amplasamentul lucrării, declanșarea procedurii de expropriere a imobilelor, suma globală exprimată a despăgubirilor, termenul în care aceasta se virează într-un cont bancar al C.N.A.D.N.R. SA și sursa de finanțare. Planul cu amplasamentul lucrării întocmit pentru fiecare unitate administrativ-teritorială se afișează la sediul consiliului local al unității respective publicat într-un ziar local.
La nivelul fiecărei unități administrative se constituie o comisie care verifică dreptul de proprietate ori alt drept real în temeiul căruia se formează cererea de despăgubiri de către persoanele care justifică un interes legitim (art. 8 din Legea nr. 255/2010).
Faza administrativă a procedurii exproprierii se încheie după emiterea de către comisie a unei hotărâri în care se va preciza valoarea despăgubirilor și modul de plată a acestora, concluzie ce rezultă din interpretarea sistematică a dispozițiilor art. 38 și art. 19 din Legea nr. 255/2010.
În temeiul considerentelor expuse și în raport de situația de fapt instanța de apel a constatat că faza administrativă a exproprierii nu a fost epuizată în prezenta cauză, Comisia constituită în temeiul art. 18 coroborat cu art. 19 din Legea nr. 255/2010, neemițând până la momentul sesizării instanței de judecată nicio hotărâre cu privire la valoarea despăgubirilor și modul de plată a acestora.
Spre deosebire de procedura de drept comun a exproprierii, în procedura specială reglementată de Legea nr. 255/2010, etapa judiciară este declanșată de către persoanele îndreptățite la despăgubiri, nemulțumite de hotărârea pronunțată de Comisia înființată la niveiul fiecărei unități administrativ-teritoriale în raza teritorială a căreia se află imobile expropriabiie, conform art. 20 din lege.
Astfel, conform art. 22 din lege „Expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubiri prevăzute la art. 19 se poate adresa instanței judecătorești competente în termenul general de prescripție care curge de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirilor, sub sancțiunea decăderii, fără a putea contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator, iar exercitarea căilor de atac nu suspendă efectele hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirilor și transferul dreptului de proprietate.”
Prin urmare, declanșarea procedurii judiciare a exproprierii, conform art. 22 din Legea nr. 255/2010 este precedată de emiterea hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii pentru terenul expropriat, hotărâre ce se emite pentru titularii dreptului de proprietate ai terenului expropriat (art. 18 coroborat cu art. 19 din lege).
În speță până la momentul sesizării instanței de judecată de către reclamantă nu fusese emisă o hotărâre de stabilire a cuantumului despăgubirilor propuse reclamantei, conform dispozițiilor legale mai susmenționate, situație în care în mod judicios Tribunalul Constanța a reținut că cererea reclamantei este prematură în raport de situația concretă a reclamantei și de dispozițiile art. 22 din Legea nr. 255/2010.
H.G. nr. 200/2011 invocată de apelanta reclamantă care cuprinde „Lista imobilelor supuse exproprierii situate pe tronsonul M.-C1, a proprietarilor sau deținătorilor acestora, precum și a sumelor individuale aferente despăgubirilor” nu poate fi asimilată hotărârii de stabilire a despăgubirilor prevăzute de art. 22 din actul normativ mai sus indicat, valoarea estimată în această hotărâre de guvern pentru despăgubirea reclamantei este orientativă, pentru stabilirea bugetului de cheltuieli necesar pentru realizarea exproprierii, astfel cum rezultă din economia dispozițiilor art. 8 din lege coroborat cu art. 7 din lege.
Art. 8 alin. (8) din Legea nr. 255/2010 prevede că „Sumele individuale prevăzute la art. 7 pot fi suplimentate, prin hotărâre a Guvernului la cererea expropriatorului, în situația modificării numărului de imobile necesare a fi expropriate, precum și în orice alte situații, temeinic motivate, inclusiv pentru situația prevăzută la alin. (2) [asigurarea unei juste despăgubiri a expropriatului, art. 8 alin. (2)].
Această interpretare a dispozițiilor legale nu aduce atingere însă dreptului de proprietate al reclamanților asupra terenului supus procedurii exproprierii, până la momentul consemnării despăgubirilor la dispoziția expropriatului neoperând un transfer al dreptului de proprietate către expropriator.
Art. 9 alin. (4) din Legea nr. 255/2010 prevede în mod expres că „Transferul dreptului de proprietate publică asupra imobilelor din proprietatea privată a persoanelor fizice sau juridice în proprietatea publică a statului sau a unităților administrativ-teritoriale și în administrarea expropriatorului operează de drept la data emiterii actului administrativ de expropriere de către expropriator ulterior consemnării sumelor aferente despăgubirii”.
Prin urmare consemnarea despăgubirii la dispoziția expropriaților constituie o condiție prealabilă transferului dreptului de proprietate în patrimoniul statului, iar în ipoteza în care expropriatul dă dovadă de rea-credință și intră în posesia terenului anterior îndeplinirii formalităților legale de evaluare a terenului expropriat și de consemnare a despăgubirilor Ia dispoziția proprietarului supus acestei măsuri, astfel cum sunt reglementate de dispozițiile art. 11, art. 18-art. 20 din Legea nr. 255/2010, proprietarul terenului este îndreptățit, pe calea dreptului comun să solicite angajarea răspunderii expropriatorului pentru prejudiciile cauzate prin tulburarea dreptului de proprietate de a se folosi de bunul său și de a-i culege fructele.
În acest sens sunt dispozițiile art. 23 alin. (1) din Legea nr. 255/2010 cererile formulate conform acestor dispoziții legale sunt de competența instanțelor de drept comun și ele se diferențiază de acțiunea reglementata de dispozițiile art. 22 din aceeași lege, text ce reglementează expres calea de atac, instanța competentă și procedura după care se desfășoară acțiunea în justiție promovată de expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii prevăzute la art. 19 din lege. Termenul de declanșare a procedurii judiciare începe să curgă de la data la care i-a fost comunicată celui expropriat hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, conform art. 21 alin. (1) din Legea nr. 255/2010, iar exercitarea căilor de atac nu suspendă efectele hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubiri și transferului dreptului de proprietate.
Împotriva acestei din armă decizii, reclamantul C.I. a declarat recurs.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul-reclamant a susținut următoarele:
Înainte de emiterea deciziei de expropriere din data de 19 mai 2011 a fost emisă H.G. nr. 200/2011, iar conform listei anexă, pentru terenul expropriat s-a stabilit că, urmare a exproprierii unei suprafețe de 11832 mp din terenul arabil de 7 ha, proprietatea sa, despăgubirile ce i se cuvin sunt în cuantum de 5.796 RON.
După notificarea de către pârâtă a intenției de expropriere, nu a ajuns la nicio înțelegere cu pârâta cu privire la cuantumul just al despăgubirilor ce i se cuvin ca urmare a exproprierii, nefiind de acord cu suma propusă de către expropriator, a cărei valoare a fost menținută ulterior, fiind precizată în lista anexă la H.G. nr. 200/2011.
Recurentul-reclamant a susținut că în mod greșit acțiunea sa a fost respinsă, ca prematură, deoarece pârâta nu a făcut aplicarea dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 255/2010 și nu a înțeles să constituie, în termen de 5 zile de la emiterea deciziei de expropriere, comisia de verificare a dreptului de proprietate, deși lucrările de construire la tronsonul de autostradă se efectuează pe terenul ce i-a fost expropriat încă din data de 19 aprilie 2011.
Recurentul-reclamant a arătat că nu a primit hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirilor și nici dovada că s-au consemnat sumele aferente despăgubirilor astfel că pârâta nu a respectat condițiile impuse de Legea nr. 255/2010 cu privire la plata cuantumului despăgubirilor și nici prevederile art. 4 lit. b) și art. 7 din lege, situație în care nelegal i-a fost respinsă acțiunea, ca prematură.
A solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor judecătorești pronunțate în fond și apel și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la tribunal.
Înalta Curte, analizând cererea formulată de recurentul-reclamant în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., de suspendare a judecății cauzei până la soluționarea definitiva a cauzei ce face obiectul Dosarului nr. 904/118/2014 al Tribunalului Constanța, ce are ca obiect obligarea pârâtului Statul Român prin C.N.A.D.N.R. SA de a emite hotărâre de stabilire a cuantumului despăgubirilor pentru terenul ce i-a fost expropriat, conform art. 20 din Legea nr. 255/2010, o va respinge, întrucât soluționarea prezentei pricinii nu depinde de dreptul care face obiectul dosarului menționai, în cauză nefiind întrunite cerințele impuse de art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.
Înalta Curte, analizând recursul declarat de reclamant constată că este fondat pentru considerentele care succed.
În aplicarea H.G. nr. 200/2011, C.N.A.D.N.R. SA a emis decizia de expropriere din 19 mai 2011 pentru coridorul lucrării „Autostrada B.-C1, tronsonul 6 C2-C1 aliată pe tronsonul M.-C1”, în a cărei anexă sunt menționați și reclamanții-recurenți.
În această decizie se arată că: actul constituie titlu executoriu, fără alte formalități, pentru predarea bunurilor imobile cuprinse în anexă, împotriva celor expropriați; sumele reprezentând despăgubiri au fost consemnate, transferându-se astfel de drept la data emiterii deciziei dreptul de proprietate asupra imobilelor cuprinse în anexă din proprietatea privată a persoanelor fizice sau juridice în proprietatea publică a Statului român și în administrarea expropriatorului; contestațiile împotriva deciziei nu suspendă transferul dreptul de proprietate asupra bunurilor imobile în cauză.
Neemiterea hotărârii individuale de stabilire a despăgubirilor, care poate fi contestată în lumina dispozițiilor Legii nr. 255/2010, a justificat respingerea acțiunii, ca prematură.
Potrivit art. 44 alin. (3) din Constituție, nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire, care se stabilește, potrivit art. 44 alin. (6) de comun acord cu proprietarul, sau în caz de divergență, prin justiție. În sensul dispozițiilor art. 44 alin. (3) sunt și cele ale art. 481 C. civ. (în forma în vigoare la data nașterii raportului juridic dedus judecății), care prevăd că nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire.
Art. 20 din Legea nr. 255/2010 se prevede că hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii emisă în condițiile acestei legi se comunică solicitantului, precum și celorlalți titulari ori, după caz, titulari aparenți, se afișează în extras la sediul consiliului local pe raza căruia se află situat imobilul expropriat și în extras pe pagina proprie de internet a expropriatorului.
Expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii se poate adresa instanței judecătorești competente în termenul general de prescripție, care curge de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, sub sancțiunea decăderii, fără a putea contesta transferul dreptuiui de proprietate către expropriator asupra imobilului supus exproprierii, iar exercitarea căilor de atac nu suspendă efectele hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii și transferului dreptului de proprietate, potrivit art. 22 alin. (1) din aceeași lege.
În art. 4 din aceeași lege sunt arătate etapele procedurii de expropriere, în care legiuitorul a prevăzut termene scurte tocmai din perspectiva faptului că se pune problema transferului unui drept de proprietate, iar încălcarea acestora, care generează și nesocotirea dispozițiilor susmenționate îi este imputabilă exclusiv expropriatorului.
Faptul că în cauză nu s-a emis hotărârea de stabilire a despăgubirilor, care poate fi contestată, potrivit normelor legale susmenționate, nu poate îngrădi dreptul expropriatului de a se adresa instanței de judecată atât timp cât activitatea expropriatorul, prevăzută de aceeași lege, respectiv de a emite și comunica hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii nu se circumscrie unui termen rezonabil, iar proprietarii sunt lipsiți de bunul lor și se află într-o situație incertă privind despăgubirile care îi se cuvin și care trebuie să fie conforme normelor legale susmenționate.
Prin neemiterea acestei hotărâri, nejustificat, expropriații sunt puși în imposibilitate de a proceda întocmai normelor legale susmenționate. Aceștia nu își pot exprima nici acordul și nici nu pot constata intervenirea unei divergențe în stabilirea cuantumului despăgubirilor, așa cum prevede art. 44 alin. (6) din Constituție; în același sens sunt și dispozițiile art. 18 din lege, care prevede că în termen de 5 zile de la emiterea deciziei de expropriere, expropriatorul numește comisia de verificare a dreptului de proprietate ori a altui drept real în temeiul căruia cererea a fost formulată și constată acceptarea sau, după caz, neacceptarea cuantumului despăgubirii de către proprietar sau titularii altor drepturi reale asupra imobilului supus exproprierii.
Practic, prin neexecutarea unei obligații legale, expropriatorul și prematuritatea reținută îi pune pe recurentul-recIarnant într-o stare de incertitudine, fără nicio perspectivă de valorificare a drepturilor pe care le deține, atât cel de proprietate cât și de acces la instanță, lipsit fiind însă de bunul lui și obligat astfel să accepte o despăgubire provizorie impusă prin decizia colectivă de expropriere, fără posibilitatea cenzurării în vreun fel a acesteia, elemente ce îi afectează și drepturile recunoscute și protejate de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție și art. 6 parag. 1 din Convenție.
Mai mult, art. 9 alin. (4) din Legea nr. 255/2010 prevede că transferul dreptului de proprietate asupra imobilelor din proprietatea privată a persoanelor fizice sau juridice în proprietatea publică a statului sau a unităților administrativ-teritoriale și în administrarea expropriatorului operează de drept la data emiterii actului administrativ de expropriere de către expropriator, ulterior consemnării sumelor aferente despăgubirii, ipoteză legală valorificată de altfel de către expropriator prin decizia colectivă de expropriere.
Situația este similară celei ce a primit rezolvare prin decizia în interesul legii nr. XX din 19 martie 2007, care pentru identitate de rațiune poate fi avută în vedere. Prin această decizie, în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, s-a stabilit că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei, dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.
În motivarea acestei decizii s-a reținut că lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității învestite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, însăși Constituția prevăzând, la art. 21 alin. (2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime.
Dat fiind refuzul nejustificat de emitere a hotărârii de despăgubire, o respingere a cererii reclamantului ca prematur formulată îi încalcă acestuia dreptul de a se adresa instanței pentru apărarea dreptului de proprietate, protejat de art. 44 din Constituție, art. 480 și urm. C. civ. și 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, precum și dreptul de acces la instanță, recunoscut de art. 21 din Constituție și art. 6 parag. 1 din Convenție.
În considerarea acestor argumente, cu aplicarea dispozițiilor art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul și va casa atât decizia instanței de apel cât și sentința tribunalului.
Întrucât ambele instanțe au soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului, cu aplicarea și a art. 297 alin. (1) C. proc. civ., sentința va fi anulată, iar cauza va fi trimisă spre soluționare pe fond tribunalului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge cererea de suspendare a judecății cauzei formulată de recurentul-reclamant C.I., în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.
Admite recursul declarat de reclamantul C.I. împotriva deciziei nr. 78C din 2 octombrie 2013 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă.
Casează decizia recurată, precum și sentința civilă nr. 2233 din 8 mai 2013 a Tribunalului Constanța, secția I civilă și trimite cauza, spre rejudecare, la Tribunalul Constanța.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 mai 2014.