Asupra cauzei civile de fata, constată următoarele:
Prin sentința nr. 1128 din 09 iunie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. 17215/3/2011, s-a admis acțiunea formulată de către reclamanta SC N.K. SRL, în contradictoriu cu pârâții M.S. și O.S.I.M. și s-a dispus anularea înregistrării mărcii „Studio 80” din 25 noiembrie 2008).
În motivarea sentinței, s-a reținut că prin cererea formulată la 25 noiembrie 2008, pârâtul M.S. a solicitat înregistrarea mărcii combinate „Studio 80”, pentru clasele 35, 41 și 43, iar O.S.I.M. a emis certificatul de înregistrare marcă din 25 noiembrie 2008 pentru clasa de servicii 43, respectiv servicii de alimentație publică și de cazare temporară.
Reclamanta a solicitat anularea acestei mărci, pe motivul prevăzut de art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, invocând înregistrarea mărcii cu rea-credință.
În ceea ce privește calitatea de persoană interesată, s-a apreciat că aceasta este întrunită în persoana reclamantei, în sensul art. 48 din Legea nr. 84/1998, deoarece invocă un drept anterior de folosință a mărcii.
În ceea ce privește fondul cauzei, tribunalul a reținut că pârâtul M.S. este soțul numitei M.D.L. și fiul numitei M.E., două dintre cele cinci asociate al societății SC N.K. SRL, societate care a deschis în perioada ianuarie-februarie 2008 în Brașov un Club denumit „C.S. 80.”
Pârâtul a fost implicat în activitatea societății atât prin acte materiale, respectiv prin desfășurarea de diferite activități, cum ar fi activități de aprovizionare, semnare facturi, cât și prin acte decizionale. În acest sens, prin procura specială autentificată din 07 aprilie 2009 de B.N.P.A. O.U.M. B.R.O., a fost împuternicit de mama sa M.E. să o reprezinte la luarea deciziilor în cadrul adunărilor generale, semnarea de bilanțuri, să semneze actul constitutiv reactualizat, să semneze, să depună și să ridice la O.N.R.C., acte privind societatea. Participarea la aceste activități este confirmată și de procesul verbal din 01 februarie 2010, când a participat la acțiunea de predare-primire între asociați de acte privind-o pe reclamantă.
Tribunalul a înlăturat apărările pârâtului privind buna sa credință la înregistrarea mărcii, rezultată din faptul că este creatorul mărcii, dat fiind că extrasul de pe mail-ul pârâtului de la 05 martie 2008, pe care este doar reproducerea mărcii cu mențiunea „Logo Studio 80”, nu face nicio dovadă în acest sens, iar pe de altă parte, aceste afirmații sunt înlăturate de depozițiile martorilor audiați.
Astfel, din declarațiile martorului H.M.V. a rezultat că acesta este inițiatorul înființării Clubului „Studio 80”, fiind inspirat de cluburi similare din străinătate, unde se difuza muzică veche; că în anul 2008 a luat ființă acest club, soția pârâtului având atât calitatea de asociată, cât și calitatea de administrator al firmei, împreună cu cealaltă asociată B.C.M., însă fiind singura care se ocupa de contabilitate și cheltuielile firmei; că între asociați au apărut neînțelegeri, atunci când s-a constatat că prin modul în care au fost înregistrate cheltuielile, respectiv prin trecerea unor costuri mai mari decât cele făcute, societatea a fost prejudiciată; că martorul i-a solicitat pârâtului, chiar de la începutul activității clubului, să înregistreze marca pentru a proteja afacerea, iar acesta l-a asigurat că poate să stea liniștit că o să se rezolve; că pârâtul a înregistrat marca pe numele său și ulterior apariției disensiunilor dintre asociați, împreună cu soția sa au deschis un alt Club cu denumirea „Studio 80” și cu culori identice, solicitând reclamantei să nu mai folosească marca și să înlăture firma luminoasă, meniurile și tot ceea ce folosea semnul înregistrat de pârât ca marcă; că pârâtul este de rea credință, aspect dovedit și de faptul că, după deschiderea celuilalt club a început să desfășoare o serie de acțiuni prin care a deturnat și creat confuzie în rândul clienților clubului înființat inițial, indicându-le că a survenit o schimbare a sediului, noua adresă fiind cea a noului Club; că pârâtul și soția sa au înstrăinat toate bunurile către fiica lor, imediat ce aceasta a împlinit vârsta de 18 ani.
Deși în răspunsul la interogatoriu, pârâtul a negat că ar fi săvârșit acțiuni de deturnare a clientelei Clubului reclamantei și de prejudiciere a acestuia, și din declarațiile martorei Doruș Roxana Izabela, angajată la Clubul „Studio 80” în perioada 2008 - august 2010, a rezultat că pârâtul și soția sa și-au deschis un club similar și a lansat zvonuri de închidere a vechiului club, postând pe internet numărul său de telefon, alături de denumirea „Studio 80”, urmare acestor acțiuni numărul clienților scăzând, până și clienții fideli fiind induși în eroare.
Aceste afirmații sunt susținute și prin extrasele de pe site-ul www.studio80.ro și wwwfacebook.com, unde se face mențiunea redeschiderii clubului, a noului look și a noului număr de telefon.
Din depoziția aceleiași martore, a rezultat că acest club avea clienți fideli, unii venind atât în cursul săptămânii, dar mai ales la sfârșitul săptămânii, din Brașov și din afara Brașovului, respectiv din localități relativ apropiate, ex. Zărnești, dar și din București. După schimbarea denumirii, ca urmare a notificării pârâtului, unii dintre clienți nu au mai venit, știind că s-a închis clubul.
Prin răspunsul la interogatoriu, pârâtul a recunoscut existența unei alte societăți cu denumirea „Studio 80”, precizând doar că acesta nu are calitatea de asociat. A recunoscut de asemenea, că a trimis câtorva clienți ai clubului inițial S.M.S.-uri, prin care îi informa că s-a schimbat locația Clubului „Studio 80”, trimițându-i la locația noului Club.
În ceea ce privește susținerea pârâtului că a înregistrat marca pe numele său și că a solicitat reclamantei să nu o mai folosească, întrucât reclamanta nu i-a plătit taxele legale pentru înregistrare, tribunalul a constatat că este neîntemeiată, deoarece nu există nicio dovadă că ar fi solicitat reclamantei plata taxelor plătite pentru înregistrarea mărcilor, iar aceasta ar fi refuzat restituirea, dimpotrivă, prin notificarea din 24 martie 2010 a solicitat reclamantei să înceteze să mai folosească marca. Pe de altă parte, este relevant faptul că, prin persoane interpuse, a folosit marca pentru activitatea unui club cu profil similar celui al reclamantei.
Pe baza probelor administrate, tribunalul a conchis că, anterior înregistrării de către pârât a mărcii în litigiu, semnul înregistrat ca marcă a fost folosit de reclamantă în desfășurarea activității unei unități de alimentație publică bar-restaurant denumit Clubul „Studio 80”, care a devenit, potrivit depozițiilor martorilor și extraselor de pe internet, cunoscut și apreciat de clienții din Brașov și nu numai, iar pârâtul a înregistrat-o pe numele său, folosind-o ulterior în activitatea unei societăți concurente, fără a se fi dovedit vreo contribuție a pârâtului la crearea acestei mărci, care să justifice un interes legitim de a o apropria pentru sine.
Din perspectiva atitudinii subiective a pârâtului la înregistrarea mărcii, s-a apreciat că este dovedită reaua - credință a acestuia, atât timp cât pârâtul a fost implicat în activitatea decizională a societății reclamante și a cunoscut fără dubiu intenția reclamantei de a promova și dezvolta clubul menționat, atunci când a înregistrat marca pentru sine. Pe de altă parte, dată fiind evoluția ulterioară a relațiilor dintre părți, soldată cu litigii între soția pârâtului și reclamantă și cu schimbarea viziunii asupra rolului pârâtului în firmă, care pentru părțile în litigiu putea fi previzibilă, se prezumă că pârâtul a înregistrat marca pentru a obține o poziție dominantă sau pentru a putea constrânge reclamanta ori cel puțin pentru a-i stânjeni activitatea.
Prin Decizia nr. 157 din 30 octombrie 2012 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, a fost respins ca nefondat apelul declarat de către pârâtul M.S. împotriva sentinței menționate.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a constatat, în primul rând, că prima instanță a respins în mod corect excepția lipsei de interes în promovarea acțiunii în anularea mărcii, întemeindu-se pe invocarea de către reclamantă a unui drept anterior de folosință asupra denumirii „Studio 80”, ceea ce exclude și afirmația apelantului-pârât că nu a fost motivată soluționarea excepției.
Dispozițiile art. 48 lit. c) din Legea nr. 84/1998 (în forma aflată în vigoare la data de 25 noiembrie 2008, a depunerii cererii de înregistrare a mărcii ce se solicită a fi anulată, așadar în forma legii anterioară republicării determinate de modificările intervenite prin Legea nr. 66 din 31 octombrie 2010), aplicabile în speță, permit oricărei persoane interesate efectuarea solicitării de anulare a mărcii înregistrate cu rea-credință.
Totodată, interesul procesual în promovarea acțiunii în anularea mărcii nu este condiționat de proba legitimității folosirii de către reclamantă a semnului înregistrat ca marcă ori a declanșării demersurilor de înregistrare, astfel cum susține apelantul-pârât, acestea fiind chestiuni ce vizează fondul dreptului în discuție și care urmează a fi analizate separat.
În dovedirea interesului de formulare a acțiunii, se analizează folosul practic urmărit, identificat în speță ca fiind înlăturarea împiedicării reclamantei de a exploata o denumire („Studio 80”), pe care aceasta o consideră apropriată anterior prin utilizarea publică, ca nume comercial al clubului său.
De altfel, posibilitatea invocării protecției numelui comercial este expusă în art. 8 al Convenției de la Paris din 1883 pentru protecția proprietății industriale, revizuită, ratificată de România prin Decretul nr. 1167 din 28 decembrie 1968.
În ceea ce privește fondul dreptului, respectiv buna sau reaua - credință a pârâtului, aceasta trebuie analizată la momentul înregistrării mărcii individuale combinate constând din denumirea „Studio 80”, cu element figurativ, având culori revendicate roșu, galben, gri, pentru clasa de servicii 43 (servicii de alimentație publică și de cazare temporară), prin raportare la datele concrete ale speței, în contextul obligației legale a comercianților de a-și desfășura activitatea cu bună-credință și potrivit uzanțelor cinstite, în limitele unei concurențe loiale, în absența unei definiții legale a relei-credințe ori a unor criterii obiective de determinare a acesteia.
Ceea ce interesează în cauză este intenția sub care pârâtul M.S., titular al mărcii a cărei anulare se solicită, a efectuat înregistrarea acesteia în nume propriu, în perioada utilizării de către reclamantă a denumirii incluse în marcă.
În raport de specificul cauzei, care impune cercetarea atitudinii subiective a părții pârâte la momentul înregistrării dreptului la marcă, au fost reținute cu precădere concluziile care se pot desprinde din afirmațiile directe ale pârâtului, restul probatoriilor dând relevanță în aspectele care interesează elementele situației de fapt, anterior și ulterior înregistrării.
A fost respinsă solicitarea apelantului-pârât de înlăturare a declarațiilor martorilor reclamantei: astfel, cu privire la martorul H.R.V., s-a apreciat că depoziția acestuia este concordantă cu celelalte probatorii, în elementele care interesează stabilirea situației de fapt, iar restul considerentelor apelantului nu sunt în legătură cu cercetarea judecătorească pendinte, vizând nerelevant, poziționări ale martorului față de marcă și activitatea comercială. De asemenea, în privința martorei D.R.I., s-a apreciat că sunt îndeplinite cerințele art. 192 pct. 3 C. proc. civ., deoarece nu mai este de actualitate aflarea martorului în serviciul părții; pe de altă parte, în apel, pârâtul a solicitat audierea martorei B.M., aflată, de asemenea într-o situație de angajament anterior în serviciul părții care a propus-o.
Curtea a reținut că, potrivit actelor și susținerilor pârâtului din întâmpinarea depusă la instanța de fond, societatea reclamantă (în care era asociată soția acestuia) a fost înființată la data de 31 ianuarie 2008, în scopul administrării unui club, a cărui funcționare a început la aceeași dată.
Marca a cărei anulare se solicită, a fost depusă la înregistrare de către pârâtul persoană fizică, în data de 25 noiembrie 2008.
Este indubitabil că denumirea sub care a funcționat clubul, este aceea de „(Club) Studio 80”, fapt care rezultă din ansamblu probatoriilor cu înscrisuri și martori, inclusiv din cuprinsul notificării adresate societății reclamante de către pârât, la data de 24 martie 2010, pentru încetarea folosirii numelui comercial.
Prin răspunsurile la întrebările 5 și 6 ale interogatoriului, pârâtul a declarat că a repetat de mai multe ori reprezentanților legali ai reclamantei că denumirea „Studio 80” trebuie înregistrată, însă primind răspunsul că nu există bani pentru această procedură și considerând că grafica și numele îi aparțin, a considerat să o înregistreze pe numele său.
Curtea a apreciat că aceasta este premisa care conturează stabilirea intenției pârâtului, atât timp cât, în intervalul 31 ianuarie 2008 - 25 noiembrie 2008, când pârâtul s-a considerat îndreptățit la depunerea mărcii în nume propriu, clubul reclamantei a utilizat public denumirea în discuție, iar pârâtul însuși a recunoscut societății reclamante, după propria afirmație, un drept la înregistrarea mărcii. Această recunoaștere este confirmată și de rezerva pârâtului după înregistrare, când clubul reclamantei a funcționat cu aceeași denumire, până la momentul notificării, totalizându-se astfel aproximativ doi ani de funcționare cu denumirea în discuție.
Pârâtul a justificat formularea notificării prin aceea că reclamanta a refuzat să achite acestuia, sumele pe care le-a plătit pentru înregistrare, aproximativ 2.500 lei (răspuns la întrebarea nr. 14 a interogatoriului).
Împrejurările relatate conduc la concluzia că, deși se declară a fi fost insistent și diligent în interesul reclamantei, pârâtul a efectuat înregistrarea mărcii, cu intenție frauduloasă ori speculativă: a cunoscut utilizarea de către reclamantă a denumirii „Studio 80”, anterioară înregistrării mărcii, precum și indisponibilitatea financiară temporară a acesteia față de costurile înregistrării, nu a primit din partea acesteia o împuternicire pentru desfășurarea procedurii în interesul societății, care să îl îndreptățească la pretenții ulterioare, respectiv nu rezultă că ar fi efectuat o informare cu privire la intenția de apropriere a mărcii în nume personal, în condițiile în care nu avea nici calitate de asociat al reclamantei.
În condițiile descrise, înregistrarea nu ar fi avut o altă finalitate decât aceea a conservării, în interes personal, a unei denumiri asupra căreia reclamanta a exercitat folosința, consolidând prin publicitate și exercițiu comercial, posibilitatea recunoașterii protecției, chiar fără înregistrare, cum s-a menționat. Posibilitatea protecției numelui comercial, fără obligația de înregistrare, atrage netemeinicia susținerilor apelantului, cu privire la necesitatea demarării (printr-o hotărâre a Adunării generale a reclamantei) a procedurilor de înregistrare ca titulară de marcă.
Curtea a apreciat că existența unei presupuse paternități a pârâtului asupra denumirii în discuție (fără legătură cu elementul grafic reprezentat de logo), nu este concordantă în fapt cu folosirea efectivă, publică și continuă a denumirii de către societatea reclamantă, pe un interval considerabil de timp, care a deschis acesteia posibilitatea consolidării dreptului. Atitudinea pârâtului în efectuarea unui demers al conceperii siglei pentru club, simultan cu înființarea societății reclamante, poate fi considerată ca încadrându-se între actele benevole făcute în favoarea soției sale, asociat în societatea reclamantă, astfel cum însuși pârâtul a declarat că a acționat (răspunsul coroborat la întrebările din interogatoriu).
Dacă s-ar fi considerat îndreptățit la titulatura asupra mărcii, pârâtul ar fi trebuit să acționeze imediat și diligent pentru conservarea propriului drept, care este unul personal, fără a-l supune riscului de consolidare, prin folosire și promovare, de către reclamanta ai cărei asociați includeau și persoane străine de propria familie, dar, mai ales nu ar fi ascuns acest fapt asociaților reclamantei.
Deși aparent fără relevanță față de momentul înregistrării, atitudinea ulterioară a pârâtului - de interzicere a folosirii denumirii de către reclamantă și efectuare a unor demersuri (parțial recunoscute, conform răspunsului la întrebarea interogatoriului) de utilizare a mărcii într-o altă locație/societate concurentă - devine edificatoare cu privire la intenția acestuia de a acționa, nu în interesul reclamantei care utiliza denumirea la momentul înregistrării, ci în propriul interes, de exploatare ulterioară și speculativă, în scop de blocaj sau de a obține ulterior avantaje din cesionarea mărcii.
S-a apreciat că aspectele legate de modalitatea de desfășurare în prezent de către pârât a unei activități comerciale cu același specific interesează natura unei acțiuni în concurență neloială, și nu cererea în anularea mărcii. De asemenea, au fost înlăturate ca irelevante aspectele evidențiate de către pârât, referitoare la necesitatea dovedirii unui prejudiciu suferit de către reclamantă și care să fie observat în evidențele contabile, deoarece această verificare este specifică unei acțiuni în contrafacere, ca element al răspunderii civile delictuale, nefiind în legătură cu aspectele cercetate la acțiunea în anularea mărcii.
Împotriva deciziei menționate, a declarat recurs, în termenul legal, pârâtul M.S., criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. și susținând, în esență, următoarele:
- Cu toate că instanța a menționat că relevantă în soluționarea cauzei este stabilirea intenției pârâtului la data înregistrării mărcii, în mod nelegal, considerentele esențiale pentru care apelul a fost respins sunt întemeiate exclusiv pe situații de fapt ulterioare înregistrării mărcii, desprinse din interpretarea răspunsurilor la interogatoriul pârâtului.
Astfel cum s-a arătat și în practica judiciară, la aprecierea relei-credințe trebuie avute în vedere numai aspecte anterioare înregistrării mărcii, în nici un caz ulterioare acestui moment, constând în atingerea unui scop ilicit, deoarece nulitatea operează numai pentru cauze anterioare sau concomitente perfectării actului juridic a cărui nulitate se invocă.
Or, în cauză, definitorie în soluția pronunțată a fost analizarea atitudinii pârâtului-recurent în perioada ulterioară înregistrării mărcii, prin folosirea acestei denumiri în pretinse activități ulterioare exercitate în alte locații decât cele aparținând reclamantei sau prin notificarea de interzicere a folosirii denumirii mărcii de către reclamantă la mai mult de un an de la înregistrarea mărcii.
Mai mult, deși se reține faptul că demersurile pentru conceperea siglei pentru club de către pârât au fost efectuate de către acesta simultan cu înființarea societății intimate, totuși se consideră că acestea au fost efectuate ca acte benevole în favoarea soției sale, asociată la societatea reclamantă.
Astfel se înlătură și prezumția de bună-credință, fondată tocmai pe faptul că, încă de la începutul anului 2008, M.S. a efectuat demersurile necesare înregistrării mărcii „Studio 80”, pornind de la ideea de desfășurare a activității unui club în care se difuzează și ascultă muzică veche. Acesta a fost de acord ca, după înregistrarea mărcii la O.S.I.M., marca să fie utilizată și în locația în care își desfășura activitatea societatea la care asociate majoritare erau soția și respectiv mama sa. Desfășurarea cronologică a evenimentelor anterioare înregistrării mărcii întăresc prezumția de bună-credință la înregistrarea mărcii.
Instanța a ignorat complet declarațiile martorei audiate în apel, relevante tocmai din punctul de vedere al combaterii relei-credințe la înregistrarea mărcii. În schimb, deși afirmă că „nu va înlătura ab initio declarațiile vreunuia din martori”, totuși reiterează o serie de elemente desprinse din declarațiile martorilor audiați la fond, pe care le „coroborează” cu interpretarea eronată a răspunsului la interogatoriu al pârâtului, dat în fața primei instanțe.
Astfel, instanța a răstălmăcit sensul exact al celor afirmate de către pârât, în sensul că ideea siglei și a înregistrării unei mărci cu denumirea „Studio 80” i-a aparținut în totalitate și că firma ar fi refuzat această idee din cauza lipsei posibilităților financiare, el fiind acela care a permis ulterior folosirea acestei denumiri de către firma la care erau asociați mama și soția sa.
Mai mult decât atât, motivarea deciziei este contradictorie întrucât, deși instanța de apel nici nu a considerat necesară existența unei hotărâri a Adunării generale a societății reclamante pentru demararea procedurilor de înregistrare a mărcii, în schimb a reținut faptul că M.S. nu poate dovedi că ar fi fost împuternicit de societate să înregistreze marca, element ce ar duce la răsturnarea prezumției de buna-credință, în loc să întărească acest principiu.
- Deși chiar în decizia atacată se arată faptul că esențială în dovedirea relei-credințe la înregistrarea mărcii este dovedirea intenției frauduloase, în mod nelegal au fost înlăturate ca irelevante aspectele referitoare la dovedirea vreunui prejudiciu suferit de reclamantă.
Astfel cum s-a arătat și în practica judiciară, simpla cunoștință a existenței și folosirii mărcii anterior depozitului nu este suficientă pentru întrunirea condiției relei-credințe, fiind necesar ca acest fapt să fie unul de natură frauduloasă.
Reaua-credință implică îndeplinirea cumulativă a două cerințe distincte, vizând, pe de o parte, cunoașterea „faptului relevant” - existența și folosirea unei mărci anterioare iar, pe de altă parte, intenția frauduloasă. Cât privește criteriile de apreciere a acestor cerințe, implicit, mijloacele de dovedire a intenției frauduloase, este relevant istoricul constituirii celor două părți litigante, activitatea desfășurata de acestea anterior cererii de înregistrare a mărcii.
Deși nu este definită în lege, reaua-credință care determină nulitatea înregistrării mărcii nu poate avea decât semnificația general recunoscută acestei noțiuni în doctrină și jurisprudență, anume de atitudine subiectivă a unei persoane, care acționează pe deplin conștientă de caracterul ilicit al conduitei sale, urmărind sau măcar reprezentându-și prejudiciul pe care o asemenea operațiune îl va produce unui concurent.
Cu toate că prin materialul probator administrat în cauză nu s-a răsturnat prezumția de buna-credință instituită de art. 1899 alin. (2) C. civ., în mod greșit, instanța de apel a menținut soluția de anulare a înregistrării mărcii, înlăturând toate înscrisurile și declarațiile martorului audiat în apel, care demonstrează buna credință a titularului mărcii la data înregistrării acesteia.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:
Instanța de judecată a fost învestită în cauză cu solicitarea de anulare a înregistrării mărcii combinate „Studio 80” (înregistrată pentru servicii din clasa 43 - alimentație publică și cazare temporară), în temeiul prevederilor art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, solicitare ce a fost respinsă de către prima instanță, iar soluția a fost confirmată în apel.
Cercetarea legalității deciziei recurate în contextul modului de aplicare a dispozițiilor legale incidente, din perspectiva cazului de recurs descris de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a criticilor recurentului, presupune verificarea momentului și a criteriilor de apreciere a relei - credințe, pornind de la situația de fapt deja stabilită de către instanța de apel. Elementele faptice reținute și probele administrate nu pot fi reapreciate de către această instanță de control judiciar, întrucât o asemenea evaluare vizează temeinicia, și nu legalitatea hotărârii, astfel încât excede cazurilor de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Urmează, de asemenea, a se verifica existența unei contrarietăți între considerentele deciziei recurate, în raport de susținerile cu acest obiect ale recurentului, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
În ceea ce privește momentul aprecierii relei - credințe, recurentul a susținut în mod corect că acesta coincide cu data depunerii cererii de înregistrare a mărcii, deoarece, în contextul art. 47 alin. (1) din Legea nr. 84/1998, reaua - credință reprezintă o cauză de nulitate absolută a înregistrării mărcii, astfel încât trebuie să existe chiar la data la care se adresează autorității competente solicitarea de înregistrare.
Contrar susținerilor recurentului, însă, instanța de apel nu numai că a reținut în considerentele deciziei recurate relevanța intenției pârâtului la data înregistrării mărcii, dar chiar a analizat atitudinea pârâtului la acel moment, ajungând la concluzia, pe baza probatoriului administrat, că atare conduită corespunde unei intenții frauduloase, în condițiile în care scopul urmărit prin înregistrare a fost acela al exploatării ulterioare a semnului în detrimentul reclamantei.
Nu sunt fondate, așadar, susținerile recurentului în sensul că argumentele decisive din motivarea soluției adoptate în apel ar fi fost desprinse din analiza împrejurărilor ulterioare înregistrării și nici în sensul existenței unei contradicții între considerentele deciziei, atât timp cât instanța de apel a avut în vedere factorii pertinenți în speță și existenți la momentul depunerii cererii de înregistrare a mărcii, după cum menționase în debutul motivării pe fondul cauzei.
Astfel, instanța a reținut ca factori pertinenți recunoașterea de către pârât a îndreptățirii societății reclamante la înregistrarea semnului „Studio 80” ca marcă, dată fiind utilizarea semnului în activitatea comercială, cunoașterea de către pârât a acestei utilizări, în condițiile în care soția și mama sa aveau calitatea de asociate la societatea reclamantă, absența unei împuterniciri din partea societății pentru desfășurarea procedurii în interesul reclamantei și neinformarea prealabilă a acesteia în legătură cu intenția de apropriere a mărcii în nume personal.
Pe baza acestor împrejurări, instanța a stabilit intenția pârâtului de a conserva, prin înregistrarea mărcii, denumirea asupra căreia reclamanta a exercitat folosința, în scop de blocaj, pentru a împiedica pe reclamantă să folosească semnul în continuare ori de a obține avantaje din cesionarea mărcii și, după cum s-a arătat deja, nici împrejurările de fapt, nici concluzia instanței de apel formulată pe temeiul acestora, nu pot fi cenzurate de către această instanță de recurs, care exercită controlul de legalitate al deciziei.
În acest context, referirea instanței de apel la împrejurări ulterioare înregistrării mărcii, precum notificarea reclamantei ori demersurile pârâtului de utilizare a mărcii într-o altă locație, în cadrul unei societăți concurente, nu a reprezentat argumentul esențial în justificarea soluției, astfel cum pretinde recurentul, ci a fost inserată în motivare pentru confirmarea concluziei privind intenția frauduloasă a pârâtului la data cererii de înregistrare a mărcii.
Din cele expuse anterior, rezultă, în același timp, că instanța de apel a luat în considerare în mod corespunzător atât cerințele ce trebuie îndeplinite pentru determinarea relei - credințe, cât și criteriile de apreciere a acesteia, astfel cum ele au fost enunțate, în mod corect, prin motivele de recurs, cu referire la practica Înaltei Curți în materie.
Aceasta din urmă reflectă, de altfel, jurisprudența Curții de Justiție a U.E. în interpretarea normelor de drept al U.E. al căror conținut este similar cu cel al art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, respectiv art. 52 alin. (1) lit. b din Regulamentul privind marca comunitară și art. 4 alin. (4) lit. g) din Directiva nr. 2008/95/CE de apropiere a legislațiilor statelor membre cu privire la mărci, Curtea pronunțându-se asupra factorilor relevanți în aprecierea relei - credințe la înregistrarea unei mărci prin hotărârile pronunțate în cauzele C - 529/07 și C - 320/12.
Astfel, prin decizia recurată au fost analizate faptul cunoașterii de către pârât a existenței și folosirii mărcii anterior depozitului, respectiv intenția frauduloasă, pe baza împrejurărilor relevante de la data cererii de înregistrare a mărcii.
În contextul acestor criterii de analiză, susținerile din motivele de recurs referitoare la nedovedirea unui prejudiciu suferit de către reclamantă prin înregistrarea mărcii de către pârât sunt contradictorii, din moment ce însuși recurentul a pretins, în mod corect, că sunt relevante, pentru determinarea relei - credințe, împrejurările de la data cererii de înregistrare, nu și cele ulterioare, precum prejudiciul adus reclamantei.
Pe de altă parte, nu se poate susține că producerea unui prejudiciu în patrimoniul persoanei care solicită anularea mărcii pentru rea - credință este indiferentă cauzei, însă nu pe fond, în contextul analizării conduitei titularului mărcii, ci în legătură cu interesul reclamantului în formularea cererii, acesta fiind, de altfel, cadrul în care a fost evaluată în cauză atingerea adusă reclamantei prin înregistrarea mărcii.
Astfel, instanța de apel a menținut soluția primei instanțe de respingere a excepției lipsei de interes, apreciind că finalitatea cererii de chemare în judecată este aceea a înlăturării împiedicării reclamantei de a exploata denumirea „Studio 80”. Așadar, s-a reținut existența atingerii aduse interesului reclamantei în utilizarea în continuare a semnului și chiar a dreptului acesteia asupra numelui comercial, iar aceste aprecieri nu au fost criticate pe calea recursului, soluția asupra excepției procesuale intrând în puterea lucrului judecat.
Considerentele instanței de apel în legătură cu excepția lipsei de interes nu sunt contrazise de considerentul final inserat în motivarea deciziei, de înlăturare a susținerilor pârâtului referitoare la necesitatea dovedirii unui prejudiciu de către reclamantă, atât timp cât existența prejudiciului este relevantă, într-adevăr, doar pentru interesul în promovarea cererii de anulare a mărcii (întrunit prin chiar existența unui risc de producere a unui prejudiciu, nefiind necesară dovedirea unei pierderi materiale, astfel cum au fost formulate susținerile recurentului în legătură cu prejudiciul), nu și pentru analiza în concret a bunei sau a relei - credințe la înregistrarea mărcii, pentru argumentele deja expuse.
În consecință, nu este întrunit niciunul dintre cazurile de modificare prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., invocate de către recurent, motiv pentru care Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul M.S. împotriva Deciziei nr. 157/A din 30 octombrie 2012 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 februarie 2014.