Asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 16 aprilie 2010, sub nr. 18768/3/2010, reclamanta I.D.V. a chemat în judecată pe pârâtul - post de televiziune A. T.V., solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună următoarele:
1. - obligarea pârâtului de a șterge de pe website-ul www2. acasatv.ro, videoclipul și art. ce-l însoțește, și care se regăsesc la următorul link: povestiri de noapte 23 martie -1.html;
2. - obligarea pârâtului la plata daunelor morale în cuantum de 4.100.000 lei, echivalentul a 1.000.000 euro;
3. - obligarea pârâtului de a publica, pe cheltuiala sa, cuprinsul integral al sentinței ce se va pronunța, în trei publicații de mare tiraj, inclusiv pe website-ul www2. a. tv.ro;
4. - obligarea pârâtului la amendă cominatorie, în cazul în care acesta nu va pune în executare sentința ce se va pronunța, în baza art. 5803 alin. (1) C. proc. civ.
La data de 02 decembrie 2010, reclamanta a depus o cerere precizatoare, prin care a arătat că înțelege să cheme în judecată pe SC P.T.V. SA, în calitate de pârâtă.
Ca urmare a admiterii excepției de litispendență, la prezentul dosar s-a atașat Dosarul nr. 52699/3/2010 al Tribunalului București, secția a IV-a civilă, având aceleași părți, obiect și cauză.
Totodată, s-a admis excepția prematurității formulării capătului de cerere referitor la aplicarea amenzii civile, deoarece această cerere vizează faza executării silite.
Prin sentința civilă nr. 2278 din 16 decembrie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, s-a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamantă.
Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul a reținut următoarele:
La data de 23 aprilie 2010, în timpul emisiunii de seară <<Povestiri de noapte>> a postului de televiziune A. T.V., C.M. (D.S.), invitatul emisiunii, s-a referit la activitatea sa, de actor de filme pentru adulți, arătând că a avut-o, ca parteneră de scenă, pe reclamanta I.D.V., așa cum rezultă din post-scriptul emisiunii, aflat la filele 74-78 dosar. Din înscrisurile depuse în cauză, Tribunalul a mai reținut că, pe site-ul emisiunii, a apărut, ulterior, un material (fila 73), în care se face referire la reclamantă ca fiind <<fosta soție a lui M.N., ex directorul C.F.R., arestat în SUA, pentru o fraudă de peste o sută milioane dolari>> și în care se redă o parte din discuția cu invitatul C.M.
Reclamanta susține că acest material a urmărit calomnierea sa, prin faptul că s-a adus la cunoștința publicului că a fost soția unei persoane publice acuzată de fraude economice, i s-a arătat numele, cât și faptul că a fost partenera invitatului, într-un film pentru adulți.
În ceea ce privește materialul contestat de reclamantă, instanța a reținut că, în temeiul art. 998-999 C. civ., răspunderea civilă delictuală este un raport juridic obligațional, izvorând dintr-o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, în cadrul acestui raport persoana vinovată fiind obligată să repare daunele suferite de cealaltă parte. Așa cum rezultă din norma legală menționată mai sus, pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, patru condiții: trebuie să existe un prejudiciu, fapta ilicită, o legătură de cauzalitate între faptă și prejudiciu și vinovăția autorului.
Caracterul ilicit al faptei trebuie analizat în raport de obligațiile statornicite în Codul deontologic al jurnalistului, potrivit căruia jurnaliștii au obligația să respecte viața privată a persoanei. Amestecul în viața privată este permis atunci când interesul public, de a afla o informație, primează.
De asemenea, trebuie luat în considerare și dreptul personal nepatrimonial, respectiv libertatea de exprimare, garantată de art. 30 din Constituția României, precum și de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Conform jurisprudenței Curții Europene, pentru a rezolva o cauză concretă, trebuie avute în vedere și alte elemente, legate, de exemplu, de calitatea specifică pe care o are autorul discursului, tipul discursului (domeniul vizat de acesta), persoana lezată (om politic, funcționar public, magistrat, persoană privată), posibilitatea de a folosi alte exprimări, mijlocul prin care a fost difuzat mesajul și impactul acestuia, locul unde a fost ținut discursul, precum și publicul țintă căruia îi este adresat acesta (Castells c. Spaniei, Murphy c. Irlandei, Constantinescu c. României).
În ceea ce privește existența unei fapte ilicite în cauza de față, s-a reținut că reclamanta consideră că i-au fost încălcate drepturile subiective nepatrimoniale privind onoarea, prin folosirea unor cuvinte ca „fosta soție a lui M.N.”, „ex directorul C.F.R., arestat în SUA pentru o fraudă de peste o sută milioane dolari”.
Cu privire la veridicitatea și existența faptelor relatate în articol, instanța a luat în considerare împrejurarea că informația publicată nu are caracter de noutate. Astfel, înscrisurile depuse la dosar de pârâtă - extrasele din articolele de presă (filele 87-92) - conțin comentarii cu privire la faptul că reclamanta I.D.V. este fosta soție a lui M.N., ex directorul C.F.R., cercetat pentru fraudă. Ca urmare, postarea pe internet apărută la data de 23 martie 2010, nu a adus la cunoștința publicului interesat un eveniment necunoscut de către acesta, ci a reiterat un fapt notoriu.
Referitor la celelalte afirmații cuprinse în articol și considerate ca fiind calomnioase de către reclamantă, potrivit cărora aceasta a jucat într-un film pentru adulți, instanța a reținut că reclamanta este o persoană publică și a jucat în astfel de producții, astfel încât comentariile făcute se încadrează în limitele criticii admisibile, care este mai largă în cazul persoanelor publice. Mai mult decât atât, atât interviul, cât și materialul publicat pe site, după emisiune, conțin numai informații, nefiind de natură să afecteze onoarea și reputația reclamantei. De asemenea, în interviul invitatului luat în timpul emisiunii, acesta nu a făcut nicio afirmație denigratoare la adresa reclamantei, astfel încât să determine intervenția moderatorilor pentru apărarea reputației acesteia.
Tribunalul a constatat că reclamanta nu a dovedit nici un prejudiciu suferit ca urmare a articolului menționat, deoarece susținerile privind degradarea stării de sănătate ca urmare a publicării materialului nu au fost dovedite. Simpla susținere că a fost afectată fizic și psihic de articolul de presă menționat nu este suficientă pentru dovedirea prejudiciului.
Nu a fost probat un raport de cauzalitate între fapta jurnaliștilor și presupusa pierdere suferită pe plan profesional, în exercitarea unor profesii liberale, neexistând acte din care să rezulte că, anterior, s-a apelat la serviciile reclamantei, și după publicarea articolului, aceste solicitări nu au mai fost la același nivel, din cauza celor redate în materialul contestat.
Cu privire la vinovăția jurnaliștilor, potrivit dreptului comun, în cazul răspunderii civile delictuale, nu interesează forma de vinovăție, răspunderea autorului putând fi angajată chiar și în cazul unei culpe „minore”.
Aceste prevederi trebuie coroborate cu reglementările internaționale în materia protecției drepturilor omului, respectiv Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Cu ocazia analizării existenței unei fapte ilicite, s-a reținut că materialul postat pe site nu depășește limitele unei bune reputații, transmițând numai informații. De asemenea, afirmațiile referitoare la fapte determinate, respectiv împrejurarea că reclamanta este fosta soție a lui Mihai Nicolaiciuc, că acesta a fost arestat în SUA, că reclamanta a jucat în filme pentru adulți, au fost făcute în prezența unor dovezi care să le susțină, bucurându-se de protecția art. 10.
Față de aceste considerente, Tribunalul a reținut că, în cauză, nu sunt îndeplinite condițiile pentru obligarea pârâtei la plata daunelor materiale solicitate de reclamantă.
În ceea ce privește primul capăt al cererii, referitor la obligarea pârâtei la ștergerea de pe site a materialului postat la data de 24 martie 2010, Tribunalul a apreciat că este neîntemeiat, atât timp cât reclamanta a recunoscut că acest articol a fost șters ca urmare a acțiunii de față (întrebarea nr. 5 din interogatoriul propus de reclamantă).
Capetele trei și patru ale acțiunii sunt neîntemeiate, atât timp cât Tribunalul a respins cererea de acordare a daunelor morale și a reținut că nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale. Mai mult, prin decizia în interesul Legii nr. 3/2011, s-a decis că amenda civilă, prevăzută de dispozițiile art. 5803 C. proc. civ., poate fi aplicată debitorului unei obligații de a face cu caracter strict personal doar în cadrul procedurii execuționale, ce debutează prin încuviințarea executării silite, în condițiile art. 3731 C. proc. civ., urmată de somația prevăzută de art. 387, art. 572 și art. 5802 din același cod.
Prin Decizia civilă nr. 273/A din 28 iunie 2012 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței civile sus-menționate.
Curtea, având în vedere dispozițiile art. 292 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cu care, în cazul în care apelul nu se motivează, instanța de apel se va pronunța, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanță, a constatat că Tribunalul a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, pentru următoarele argumente:
Pe baza probatoriului administrat în cauză, prima instanță a stabilit, în mod, corect situația de fapt, în raport cu care a făcut o corectă aplicare a legii, reținând că, în cauză, nu sunt incidente condițiile răspunderii civile delictuale, prevăzute de art. 998-999 C. civ.
Cu privire la primul capăt de cerere, prin care s-a solicitat obligarea pârâtei de a șterge, de pe site, materialul postat la data de 24 martie 2010, se constată că, în mod corect, acesta a fost respins, fiind rămas fără obiect, câtă vreme apelanta reclamantă a recunoscut, la interogatoriu, că articolul respectiv a fost șters ca urmare a acțiunii de față.
În ceea ce privește cel de-al doilea capăt de cerere, prin care reclamanta a solicitat acordarea de daune morale, s-a reținut, temeinic și legal, că acesta nu se justifică, în cauză, nefiind întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, prevăzute de art. 998-999 C. civ. (fapta ilicită, prejudiciul, existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, vinovăția autorului).
Într-adevăr, în mod corect a reținut prima instanță că interviul și materialul postat pe site conțin numai informații care au caracter de notorietate, nefiind, astfel, de natură să afecteze onoarea și reputația apelantei reclamante, comentariile făcute încadrându-se în limitele criticii admisibile, care este mai largă în cazul persoanelor publice, conform jurisprudenței Curții Europene.
De asemenea, apelanta reclamantă nu a dovedit existența unui prejudiciu suferit ca urmare a apariției articolului postat pe site, simplele afirmații, în sensul afectării sale pe plan fizic, psihic și profesional, nefiind suficiente, în lipsa unor dovezi în acest sens, având în vedere că, potrivit art. 1169 C. civ., „cel ce face o propunere în fața judecății trebuie să o dovedească”.
Ca urmare a constatării caracterului neîntemeiat al capătului de cerere privind acordarea de daune morale, se impunea respingerea și a capătului de cerere privind obligarea pârâtei de a publica, pe cheltuiala sa, cuprinsul integral al sentinței, precum și a celui privind obligarea pârâtei la plata unei amenzi cominatorii, aceste solicitări fiind făcute, în mod evident, numai pentru ipoteza în care acțiunea ar fi fost admisă.
În plus, în privința ultimului capăt de cerere, în mod corect, prima instanță a constatat că dispozițiile legale invocate de apelanta reclamantă, art. 5803 C. proc. civ., puteau fi aplicate doar în cadrul procedurii execuționale, după emiterea titlului executoriu conținând obligația de a face intuitu personae.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta I.D.V., criticând-o pentru următoarele motive:
- La primul termen de judecată (21 iunie 2012), instanța a judecat cauza în lipsa sa, deși, la 20 iunie 2012, aceasta a depus, prin serviciul de registratură, o cerere de amânare a procesului, pentru imposibilitate de prezentare, sens în care anexase la cerere dovada amânării. Despre această amânare nu se face vorbire în decizie, menționându-se că recurenta a susținut oral cauza, ceea ce nu este adevărat.
În consecință, recurentei i s-au îngrădit drepturile procesuale, și anume dreptul la apărare, de a depune motivele de apel la termenul următor, precum și de a cere probe suplimentare.
- Deși pronunțarea deciziei s-a făcut la data de 28 iunie 2012, aceasta i-a fost comunicată cu întârziere, respectiv după 50 de zile.
- Ambele instanțe i-au impus să achite taxe judiciare de timbru, deși acțiunea este scutită de la plata acestor taxe.
- Niciuna dintre cele două instanțe nu au avut în vedere că fapta ilicită a paratei a fost dovedită, conform probelor din dosar, la fel și reaua credință a acesteia, de a șterge articolul de pe site-ul său, ca urmare a notificării formulate de reclamantă. Faptul că pârâta a șters articolul abia după 8 luni de zile nu o absolvă de fapta ilicită comisă, de care niciuna dintre instanțe nu a ținut seama.
- Deși, atât în sentință, cât și în decizia pronunțată, se susține că recurenta nu a suferit niciun fel de daune, actele medicale aflate la dosarul cauzei dovedesc contrariul.
- Ambele instanțe au opinat că nu s-a făcut dovada periclitării activității profesionale, susținându-se, în acest sens, că recurenta nu a probat împrejurarea că ar fi avut clienți, fără să se țină seama de viitorul său profesional; reclamanta nu avea obligația să probeze împrejurarea că avea clienți, de vreme ce abia terminase niște cursuri de calificare, dovedite cu înscrisuri, și urma să-și prezinte serviciile pe un website.
- Ambele instanțe au susținut faptul că cele scrise în articolul de pe site nu constituiau o noutate, persoana recurentei fiind deja mediatizată, neținând seama de faptul că articolul era însoțit de înregistrarea video a emisiunii, ce putea fi accesată de oricine era interesat, și în care invitatul vorbea liber despre lucruri intime, privind viața sexuală a reclamantei, mai exact vorbea despre performanțele slabe, din punct de vedere sexual, pe care aceasta le-a avut, invitatul emisiunii fiind, în trecut, partener la singurul casting la care reclamanta a participat; moderatorii l-au lăsat să vorbească liber, fără să intervină pentru apărarea onoarei și imaginii recurentei. Acest fapt este reliefat de însuși scriptul depus la dosar de pârâtă.
- Sunt întrunite toate condițiile răspunderii civile delictuale, instituite prin art. 998 și 999 C. civ., existând fapta ilicită, prejudiciul, raportul de cauzalitate și vinovăția, însă ambele instanțe ori nu au analizat toate probele din dosar, inclusiv cererea de chemare în judecată și concluziile scrise, ori au judecat această cauză doar pentru a crea impresia accesului la justiție al reclamantei, fapt demonstrat de hotărârile ce au fost pronunțate și care arată că instanțele au fost sub impulsul unor prejudecăți și impresii false privind persoana recurentei.
- Ambele instanțe au susținut că reclamanta a jucat în producții de filme pentru adulți, fără să existe vreo dovadă în acest sens, nici măcar pârâta nu a prezentat asemenea probe; din această cauză recurenta afirmă că a fost calomniată pentru a doua oara, chiar de către instanțe, care aveau obligația să-i apere drepturile încălcate de către pârâtă.
Recurenta a adus o serie de critici și împotriva hotărârii primei instanțe.
A solicitat admiterea căii de atac, cu consecința admiterii, în integralitate, a cererii de chemare în judecată.
Intimata pârâtă SC P.T.V. SA a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului, ca nefondat.
Analizând decizia civilă atacată în raport doar de acele critici susceptibile de încadrare în dispozițiile art. 304 C. proc. civ. (respectiv în art. 304 pct. 5 și 9 din Cod), Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
- Susținerile referitoare la încălcarea dreptului la apărare al recurentei, determinat, în opinia sa, de soluționarea cauzei la primul termen de judecată, în condițiile în care aceasta solicitase amânarea procesului, pentru imposibilitate de prezentare, vor fi examinate din perspectiva art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Criticile sunt neîntemeiate.
Potrivit textului de lege sus-menționat, se poate cere casarea hotărârii atacate în cazul în care instanța care a pronunțat-o a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de dispozițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
În speță, contrar susținerilor recurentei, instanța de apel s-a pronunțat asupra cererii de amânare a cauzei pentru imposibilitate de prezentare, formulată de reclamantă, la data de 20 iunie 2012, în încheierea de amânare a pronunțării deciziei recurate, menționându-se că se respinge cererea respectivă. A reținut Curtea că cererea nu este temeinic motivată, conform art. 156 C. proc. civ., întrucât existența unui dosar pe rolul altei secții a aceleiași instanțe nu reprezintă un motiv temeinic de amânare, în sensul dispoziției legale enunțate, cu atât mai mult cu cât dosarul a fost strigat la sfârșitul ședinței, astfel cum a solicitat și apelanta. Prin urmare, nu s-a consemnat de către instanță că apelanta ar fi susținut oral cauza, cum, în mod greșit, a susținut aceasta, prin cererea de recurs, și nu se poate reține încălcarea vreunei forme de procedură, în condițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., de către Curte, care s-a pronunțat asupra cererii de amânare.
De asemenea, nu se poate constata încălcarea dreptului său la apărare, de vreme ce Curtea de Apel a motivat soluția de respingere a cererii de amânare, iar reclamanta nu a criticat, prin cererea de recurs, modalitatea de rezolvare a acestei cereri.
- În ceea ce privește comunicarea deciziei recurate cu întârziere, critica nu poate fi primită. Aceasta, deoarece comunicarea hotărârii vizează un moment ulterior pronunțării acesteia, or hotărârea nu poate fi atacată, în condițiile cazurilor de casare sau de modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., decât pentru motive de nelegalitate, care, evident, trebuie să subziste fie pe parcursul procesului, fie trebuie să vizeze chiar hotărârea atacată. În niciun caz, însă, nu interesează pretinsele nereguli intervenite după pronunțarea hotărârii respective.
Pe de altă parte, nici nu se poate reține încălcarea vreunei dispoziții legale în materie de respectare a termenului de comunicare a deciziei, deoarece, la data pronunțării deciziei recurate, nu era prevăzut un anumit termen de comunicare, în dispozițiile art. 110 alin. (5) din Hotărârea C.S.M. nr. 387/2005 pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară al instanțelor judecătorești, în forma în vigoare la 18 iunie 2012, menționându-se doar obligația grefierului de ședință ca, după întocmirea procedurilor de comunicare, să predea dosarele grefierului arhivar șef, sub semnătură pe lista de ședință. În plus, conform mențiunii de pe decizie, grefierul de ședință a primit dosarul cu hotărârea motivată la data de 10 august 2012, comunicarea efectuându-se în aceeași zi, după cum rezultă din cele consemnate pe dovada de comunicare de la fila 22 dosar apel (dreapta, jos). În consecință, nu se poate reține că persoanele din cadrul instanței, abilitate cu luarea măsurilor necesare pentru efectuarea comunicării deciziei, ar fi desfășurat această activitate cu întârziere.
- Referitor la obligația impusă de instanțele anterioare, de a achita taxă judiciară de timbru, deși acțiunea formulată este scutită de plata acesteia, Înalta Curte nu poate examina, în prezentul recurs, susținerile reclamantei în sensul arătat, deoarece stabilirea cuantumului taxei judiciare de timbru, inclusiv chestiunea referitoare la scutire, se pot verifica doar prin intermediul formulării unei cereri de reexaminare, de către partea interesată, în condițiile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 146/1997, în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată, cerere care se soluționează, conform alin. (3) din același text de lege, de un alt complet, în camera de consiliu, fără citarea părților, prin încheiere irevocabilă. Prin urmare, contestarea obligației de plată a taxei judiciare de timbru nu se face prin intermediul căilor de atac îndreptate împotriva hotărârilor judecătorești pronunțate în soluționarea cauzei, ci a procedurii reexaminării, pe care recurenta, din culpa sa, nu a înțeles să o urmeze.
- Criticile referitoare la greșita evaluare a situației de fapt și la întrunirea, în speță, a condițiilor răspunderii civile delictuale, probate, în opinia recurentei (fapta ilicită, prejudiciul constând în afectarea stării de sănătate a reclamantei, în periclitarea activității sale profesionale și în atingerile aduse dreptului său la imagine, raportat la conținutul discursului invitatului emisiunii, fără intervenția moderatorului acesteia, și la împrejurarea că instanțele au reținut, la rândul lor, în absența probelor, că reclamanta ar fi jucat în filme pentru adulți, vinovăția pârâtei, legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, reaua credință a pârâtei în ștergerea articolului ulterior introducerii acțiunii) nu pot fi examinate de prezenta instanță, față de structura actuală a recursului. Astfel, ulterior abrogării, prin art. 1 pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000, a motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., decizia recurată este susceptibilă de casare sau de modificare, doar pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, cum este cazul susținerilor ce vizează stabilirea, de către instanța anterioară, a situației de fapt raportat la probele administrate. În consecință, Înalta Curte nu va avea în vedere aceste critici, în soluționarea litigiului de față.
A mai afirmat recurenta că pârâta nu este absolvită de fapta ilicită, prin ștergerea articolului ulterior introducerii cererii de chemare în judecată. Susținerile nu vizează argumentele instanței de apel în pronunțarea deciziei, și, ca atare, nu vor fi avute în vedere de această instanță. Curtea a reținut că primul capăt de cerere, privind obligarea pârâtei să șteargă de pe site articolul și videoclipul pretins defăimătoare a rămas fără obiect, în urma efectuării acestei operațiuni, ulterior sesizării instanței. Nu a constatat, însă, că acest demers ar înlătura răspunderea pârâtei pentru plata daunelor morale (al doilea capăt de cerere), în cazul acestei cereri, instanța reținând că nu este întemeiată, determinat de neîntrunirea, în speță, a condițiilor răspunderii civile delictuale, prevăzute de art. 998-999 C. civ.
Cât privește dreptul de acces la justiție, „simulat” de instanțe, față de hotărârile pronunțate, critica, de asemenea, nu poate fi primită, atât timp cât reclamanta a beneficiat de examinarea cererii sale în toate fazele procesuale, primind răspuns pretențiilor formulate în urma unei examinări riguroase a acestora, de către instanțele de judecată anterioare. Împrejurarea că soluțiile pronunțate nu convin reclamantei nu se circumscrie unui motiv de încălcare a dreptului de acces la justiție, reglementat de art. 21 din Constituția României și art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului sau a dreptului la un proces echitabil, recurenta neaducând nicio susținere concretă, prin care să combată sau, cel puțin, să pună la îndoială imparțialitatea instanțelor în soluționarea cauzei.
Criticile aduse hotărârii primei instanțe, prin cererea de recurs, nu vor fi luate în considerare de Înalta Curte, deoarece acestea nu pot fi formulate omisso medio, cu excluderea căii de atac a apelului. Pe de altă parte, obiect al recursului îl formează decizia instanței de apel și numai în cazul în care aspectele combătute, în recurs, în legătură cu hotărârea primei instanțe, au primit rezolvare în cadrul deciziei recurate, acestea, indirect, ajung să fie cercetate în calea extraordinară de atac. Nu este cazul susținerilor recurentei, referitoare la pretinsele neregularități ale primei instanțe în soluționarea cauzei și care nu au fost combătute în apel, calea de atac exercitată împotriva sentinței nefiind motivată. Ca urmare, Curtea de Apel a judecat apelul declarat de reclamantă în condițiile art. 292 alin. (2) C. proc. civ., pe baza celor invocate la prima instanță, fără să i se poate reproșa acestei instanțe că nu a avut în vedere eventuale nereguli ale Tribunalului, în judecarea acțiunii și care, astfel nu pot fi examinate direct în recurs.
Având în vedere aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat reclamantă, ca nefondat, nefiind întrunite cerințele motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 din același cod.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta I.D.V. împotriva Deciziei civile nr. 273/A din 28 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 4 martie 2013.