Asupra cauzei de față constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 13 aprilie 2012 reclamanta R.A., în contradictoriu cu pârâta SC R.S. SRL, în temeiul art. 88 din Legea nr. 8/1996, art. 73 noul C. civ. și art. 6 lit. f) din Legea nr. 148/2000, a solicitat constatarea încălcării dreptului său de a autoriza utilizarea propriului portret în fotografii și în publicitate; înlăturarea de pe teritoriul țării a fotografiilor/afișelor publicitare, inclusiv de pe site-ul de internet, ale pârâtei care reproduc fără drept portretul (imaginea) sa; repararea prejudiciului material și moral în valoare de 62.000 euro prin utilizarea fără drept a portretului/imaginii personale a reclamantei în fotografii sau în alte materiale publicitare, în baza art. 139 din Legea nr. 8/1996 coroborat cu art. 1349-art. 1371 noul C. civ., cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că la data de 31 decembrie 2011 a încetat contractul de prestări servicii din 23 decembrie 2010 încheiat între părți și, în mod implicit, a încetat și dreptul pârâtei de a mai utiliza portretul său în scopul promovării bijuteriilor comercializate de SC R.S. SRL. Cu toate acestea, pe site sunt postate fotografii care reproduc portretul reclamantei, în asociere cu numele pârâtei, fără ca reclamanta să-și fi dat acordul ca aceasta să-i utilizeze imaginea ulterior datei de 31 decembrie 2011. Reclamanta a mai arătat că aceste fotografii sunt utilizate în mod continuu încă din data de 1 ianuarie 2012, astfel că, în incinta magazinelor C. din toată țara sunt expuse afișe publicitare care conțin portretul său în asociere cu pârâta. Prin aceasta, pârâta a săvârșit un fapt ilicit care i-a adus grave prejudicii reclamantei, constând în câștigul nerealizat pentru acea perioadă de către reclamantă care a fost lipsită de o remunerație la valoarea prețului de piață pe care pârâta ar fi trebuit să-l plătească pentru ca utilizarea să fie legală sau pe care altă societate din industria bijuteriilor ar fi plătit pentru utilizarea imaginii reclamantei în asociere cu firme și produse din industria bijuteriilor, evaluat la suma de 12.000 euro, dar și daune morale în cuantum de 50.000 euro. Reclamanta a mai arătat că, deși notificată în privința prejudiciilor pe care le cauzează reclamantei prin utilizarea fără drept a imaginii, pârâta a continuat să se folosească fără drept de imaginea reclamantei, acordând interviuri în presă care nu corespund realității și care aduc prejudicii grave de imagine reclamantei.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 88 din Legea nr. 8/1996, art. 6 lit. f) din Legea nr. 148/2000, art. 73 și art. 1349-art. 1371 noul C. civ., art. 112 și urm. C. proc. civ.
Pârâta a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, arătând că după data încetării contractului, părțile au continuat să negocieze încheierea unui nou contract, care însă au eșuat. Pe această perioadă, reclamanta a lăsat să se înțeleagă că își dorește prelungirea contractului și că nu este deranjată de utilizarea imaginii sale în magazinele de profil, continuând, la rândul său, să poarte/rețină pentru sine bijuteriile care i-au fost încredințate de pârâtă în temeiul contractului, restituirea acestora având loc abia în martie 2012.
Cât privește prejudiciul material, pârâta a arătat că reclamanta ar trebui să facă dovada că nu a putut perfecta un contract de promovare al unor produse similare la un preț de 12.000 euro din cauza faptului că, presupus culpabil, pârâta nu a înlăturat posterele începând cu data de 1 ianuarie 2012, ci cu o lună mai târziu. În ceea ce privește daunele morale, pârâta a arătat că simpla invocare a unui text legal nu este în măsură să releve suferințele morale la care a fost supusă reclamanta prin existența unor postere cu imaginea sa în magazinele de bijuterii de lux. Faptul că societatea pârâtă a realizat conform contractului de prestări servicii fotografii cu reclamanta, fotografii de o calitate artistică excepțională, retușate și prelucrate astfel încât imaginea reclamantei să fie impecabilă, fotografii ce au fost expuse în magazine de bijuterii cu caracter exclusivist, în locații mai mult decât civilizate. În aceste condiții, pârâta a arătat că nu înțelege ce traumă morală, suferința psihică, sentiment de nedreptate sau umilință psihică au încercat-o pe reclamantă, atunci când și-a văzut imaginea expusă și asociată unor produse exclusiviste.
Prin sentința civilă nr. 2169 din 6 decembrie 2012, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 12845/3/2012 s-a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată.
Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul a reținut următoarele:
Între părți a fost încheiat, pentru o perioadă de 1 an, cuprinsă între 1 ianuarie 2011-31 decembrie 2011, un contract de prestări servicii prin care reclamanta s-a obligat să promoveze exclusiv marca de diamante comercializate de pârâtă, în schimbul unei remunerații de 12.000 euro.
Potrivit corespondenței electronice depuse la dosar, ca și din declarațiile martorilor audiați și interogatoriile administrate părților, după data încetării contractului, pe parcursului lunilor ianuarie și februarie 2012, între acestea au fost purtate negocieri privind încheierea unui nou contract, negocieri care, în cele din urmă, au eșuat.
În contextul acestor negocieri, reclamanta a restituit bijuteriile pârâtei în luna martie 2012, potrivit procesului-verbal de la dosar, iar pârâta a retras fotografiile reclamantei din magazinele de bijuterii în luna februarie 2012, ca urmare a notificării primită de la aceasta, astfel cum rezultă din procesul-verbal depus la dosar.
Tribunalul a constatat că ambele părți au continuat, după încetarea contractului, să folosească bijuteriile, în cazul reclamantei, respectiv fotografiile, în cazul pârâtei, acestea intenționând să încheie un nou contract.
Prin urmare, tribunalul a apreciat că a existat un acord tacit al părților privind utilizarea acestora, iar susținerile reclamantei privind folosirea fără drept a imaginii sale sunt, chiar și în absența unui contract, neîntemeiate, de vreme ce reclamanta însăși a înțeles, la rândul său, să restituie bijuteriile abia în martie 2012.
Pentru aceste considerente, Tribunalul a constatat că nu se poate reține încălcarea art. 88 din Legea nr. 8/1996, art. 6 lit. f) din Legea nr. 148/2000, art. 73 noul C. civ., cu consecința respingerii primului capăt de cerere ca neîntemeiat.
În ceea ce privește daunele materiale, reclamanta a justificat prejudiciul prin câștigul nerealizat din cauza faptului că nu a putut încheia un nou contract pentru anul 2012, prin care să își asocieze imaginea cu o altă firmă de bijuterii.
Sub acest aspect, Tribunalul a reținut că, și în cazul unui prejudiciu viitor, reclamantei îi revenea sarcina de a face dovada caracterului cert al acestuia, deci de a dovedi atât existența sa, cât și posibilitatea de evaluare.
Or, în cauză, prejudiciul invocat de reclamantă este numai eventual, nu și cert, întrucât aceasta s-a limitat la a invoca simpla împrejurare că pentru anul 2012 ar fi putut să încheie un contract cu o altă firmă. Nu s-a făcut nicio dovadă că reclamanta a purtat negocieri cu alte firme, iar finalizarea acestora ar fi fost împiedicată de utilizarea imaginii sale de către pârâtă. Sub acest aspect, prima instanță a mai reținut că nu este suficientă declarația martorului reclamantei în sensul că aceasta ar fi purtat negocieri și cu alte firme, fără a fi indicate în concret ofertele, ci se impunea dovedirea unor negocieri ferme.
În același timp, o eventuală îmbogățire a pârâtei cu echivalentul bănesc al folosirii imaginii reclamantei și după încetarea contractului nu poate fi invocată, în condițiile în care nu s-a făcut dovada prejudiciului analizat anterior, în cadrul răspunderii civile delictuale, ci eventual, în condițiile îmbogățirii fără justă cauză.
Cât privește despăgubirile morale solicitate de reclamantă, tribunalul a reținut că în cererea de chemare în judecată aceasta nu a detaliat în ce a constat prejudiciul moral, ci s-a limitat la a invoca dreptul său la imagine. Martorul propus de reclamantă a declarat că la începutul anului 2012 aceasta era „supărată, nervoasă, stresată”, spunându-i că motivul este situația relației sale cu pârâta.
Or, dacă este adevărat că prejudiciul moral nu trebuie întotdeauna dovedit, ci el poate să rezulte implicit, din natura faptei cauzatoare, prima instanță a apreciat că, în contextul celor anterior reținute, reclamantei îi revenea totuși sarcina de a proba acest prejudiciu, ceea ce nu s-a întâmplat. De altfel, nici din declarația martorului propus de reclamantă nu a rezultat că starea reclamantei ar fi fost cauzată de folosirea imaginii sale fără drept, ci de nemulțumirea acesteia privind negocierile purtate cu pârâta pentru încheierea unui nou contract. Prin urmare, întrucât potrivit celor expuse anterior, folosirea imaginii reclamantei până în februarie 2012 nu s-a făcut fără drept, ci cu consimțământul tacit al acesteia (rezultat atât din negocierile purtate între părți în perioada ianuarie-februarie 2012, cât și din faptul că, la rândul său, reclamanta nu a restituit bijuteriile decât în martie 2012), tribunalul a respins ca neîntemeiat și capătul de cerere având ca obiect obligarea la daune morale.
Împotriva acestei sentințe, în termenul legal, a formulat apel motivat reclamanta R.A., criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie.
Prin decizia civilă nr. 116A din 14 iunie 2013 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, apelul reclamantei a fost admis, sentința apelată a fost schimbată în parte, iar pe fond, cererea a fost admisă în parte și s-a dispus obligarea pârâtei la 2.000 euro daune morale către reclamantă; s-au păstrat celelalte dispoziții ale sentinței.
Pentru a decide în acest sens, instanța de apel, în analiza motivelor de apel formulate, a reținut și apreciat următoarele, pe baza probelor administrate la prima instanță, întrucât în calea de atac nu s-a solicitat completarea probatoriului:
În ceea ce privește dispozițiile legale aplicabile în cauză, curtea de apel a avut în vedere dispozițiile art. 73 alin. (1) și alin. (2), art. 74 lit. h), art. 1349 alin. (1) și alin. (2), art. 1357, art. 1358, art. 1381 alin. (1)-alin. (3) și ale art. 1385 alin. (1)-alin. (4) C. civ.; de asemenea, s-a evaluat și incidența în cauză a dispozițiilor art. 88 alin. (1) și alin. (2) din legea specială, anume, Legea nr. 8/1996.
Astfel, s-a constatat că între părțile prezentului litigiu s-a încheiat un contract sinalagmatic intitulat „contract de prestări servicii” prin care apelanta-reclamantă s-a obligat să promoveze exclusiv marca de diamante comercializate de pârâtă, în schimbul unei remunerații de 12.000 euro, convenția fiind încheiată, pe o perioadă determinată de 1 an, anume 1 ianuarie 2011-31 decembrie 2011.
Contractele sinalagmatice sunt caracterizate prin reciprocitatea și interdependența obligațiilor, fiecare dintre părți având concomitent atât calitatea de creditor cât și pe cea de debitor. Potrivit clauzelor contractuale, apelanta se obliga să prezinte și să promoveze marca de diamante a intimatei în cadrul mai multor evenimente, prin participarea la două sesiuni foto, purtând bijuteriile intimatei și să folosească exclusiv bijuterii ale beneficiarului la orice eveniment monden la care participă, iar în toate aceste ocazii să menționeze numele mărcii intimatului. Totodată, este de reținut că prețul autorizării utilizării portretului reclamantei nu a constat în dreptul de folosire a unor bijuterii, ci în plata unei remunerații de 12.000 euro.
Instanța de apel a apreciat că în condițiile în care este vorba nu de folosirea bijuteriilor aparținând intimatei, cum fără niciun suport probator a reținut prima instanță, ci de păstrarea de către apelantă a bijuteriilor (ceea ce reprezenta doar un act preparatoriu în vederea încheierii unui nou contract), nu se poate reține în cauză existența vreunui acord tacit al reclamantei în sensul continuării folosirii de către intimat a fotografiilor sale, cu atât mai mult în lipsa vreunei contraprestații bănești din partea intimatei; prin urmare, sub acest aspect au fost găsite întemeiate criticile apelantei.
În acest sens, după cum cu temei a susținut apelanta, păstrarea bijuteriilor până în martie 2012 poate fi interpretată mai degrabă ca fiind rezultatul acordului tacit al intimatei ca apelanta să le rețină până la încheierea unui nou contract pentru anul 2012, în contextul în care părțile se aflau în curs de negocieri cu privire la acesta.
Curtea de apel a reținut că acordul tacit, ca formă de exteriorizare a consimțământului, trebuie sa rezulte din gesturi ori fapte concludente, neechivoce. Or, păstrarea de către apelantă a bijuteriilor aparținând intimatei nu poate fi interpretată în mod neechivoc în sensul că părțile s-ar fi înțeles ca apelanta să le folosească, în schimbul utilizării portretului său în publicitate de către pârâtă, deoarece, ambele reprezentau obligații asumate/modalități de îndeplinire a obligațiilor stabilite prin contractul încheiat anterior.
Totodată, acordul de utilizare a imaginii nu se poate presupune din participarea părților la negocieri, pentru că negocierile aparțin fazei precontractuale, iar până când oferta ce conține condițiile în care ofertantul este dispus să își dea acordul de utilizare a imaginii nu este acceptată, nu se poate vorbi de existența unei convenții între părți.
Mai mult, instanța de apel a apreciat că și împrejurarea că între părțile litigiului se derulau negocieri pentru încheierea unui nou contract care să aibă ca obiect utilizarea imaginii reclamantei în anul 2012 a fost greșit interpretată de tribunal, în sensul unui acord tacit al apelantei pentru utilizarea imaginii sale de către intimată, deoarece, din corespondența electronică purtată între părți, în faza negocierii, rezultă în mod neechivoc faptul că apelanta insista asupra stabilirii unor condiții pentru a autoriza utilizarea portretului său de către intimată în anul 2012; de asemenea, din aceeași corespondență rezultă și faptul că nu a existat un acord al apelantei de folosire a portretului său de către intimată în anul 2012, până când părțile nu vor semna un contract și se va achita contraprestația de către intimată.
Prin urmare, s-a apreciat că din această corespondență nu rezultă exprimarea de către apelantă a unui acord în sensul ca intimata să-i utilizeze portretul și în anul 2012, în lipsa semnării contractului care să prevadă condițiile în care pârâta a putea fi utiliza imaginea reclamantei în anul 2012, ci, dimpotrivă, aceasta își exprimă explicit această opoziție.
Au fost găsite fondate și criticile apelantei referitoare la aprecierea eronată de către prima instanță a inexistenței unui prejudiciu moral, după cum în mod eronat a reținut și împrejurarea că folosirea fără drept a imaginii apelantei nu reprezintă o faptă ilicită în sensul dispozițiilor art. 1349 alin. (1) și alin. (2) noul C. civ., deși, astfel cum deja s-a arătat, nu a existat vreun consimțământ tacit al apelantei pentru folosirea portretului său de către intimată.
Astfel, s-a reținut că din depoziția martorului propus de reclamantă (T.S.T.) a rezultat atât existența prejudiciului moral, cât și a legăturii de cauzalitate dintre fapta intimatei și prejudiciul suferit de apelantă, acesta relatând faptul că apelanta-reclamantă era la începutul anului 2012, aceasta era „supărată, nervoasă și stresată, întrucât pârâta continua să îi folosească imaginea” și nu înțelegea să încheie un contractul care să stabilească condițiile în care să fie folosită imaginea sa, iar nu din cauza faptului că, după cum a reținut fără temei prima instanță, nu s-a putut încheia un nou contract cu intimata.
La stabilirea cuantumului prejudiciului moral, instanța de apel, în aplicarea dispozițiilor art. 1358 noul C. civ., a avut în vedere criteriile particulare de apreciere a vinovăției prevăzute de lege, respectiv împrejurările în care s-a produs prejudiciul, constatându-se că dacă intimatul a folosit fără autorizarea apelantei imaginea acesteia, totuși acest fapt ilicit se datorează existenței unor negocieri între părți, situație în care autorul faptei ilicite ce a determinat prejudicierea morală apelantei avea reprezentarea mentală a faptului că între părți se va putea ajunge la încheierea unui contract.
Au fost înlăturate ca nefondate însă susținerile apelantei referitoare la greșita respingere de către prima instanță a cererii sale privind acordarea unor despăgubiri materiale și la aplicarea greșită în cauză a prevederilor art. 88 din Legea nr. 8/1996.
În acest sens, curtea de apel a reținut că reclamanta a învestit prima instanță cu o cerere de acordare a unei despăgubiri în sumă de 12.000 euro constând în prejudiciul suferit ca urmare a faptului că apelanta a fost lipsită de o remunerație stabilită la nivelul prețului de piață pe care intimata ar fi trebuit să o plătească pentru ca utilizarea imaginii sale să fie legală sau pe care o altă societate din industria bijuteriilor ar fi plătit-o pentru utilizarea imaginii apelantei.
Potrivit prevederilor art. 1385 noul C. civ., prejudiciul se repară integral, putându-se acorda despăgubiri și pentru un prejudiciu viitor „dacă producerea lui este neîndoielnică.”
Totodată, dispozițiile art. 1385 alin. (3) din acealași cod prevăd că despăgubirea trebuie să cuprindă pierderea suferită de cel prejudiciat, câștigul pe care în condiții obișnuite el ar fi putut să îl realizeze și de care a fost lipsit, precum și cheltuielile pe care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului; alin. (4) statuează că dacă fapta ilicită a determinat și pierderea șansei de a obține un avantaj sau de a evita o pagubă, reparația va fi proporțională cu probabilitatea obținerii avantajului ori, după caz, a evitării pagubei, ținând cont de împrejurări și de situația concretă a victimei.
În aplicarea acestor norme, instanța de apel a apreciat că în mod corect a reținut prima instanță că prejudiciul invocat este unul eventual, iar nu cert, deoarece a fost motivat de apelanta reclamantă prin aceea că ar fi putut fi remunerată în cazul în care utilizarea imaginii sale ar fi fost consensuală, la nivelul prețului de piață pe care intimata ar fi trebuit să-l plătească pentru ca utilizarea imaginii apelantei să fie legală, precum și prin aceea că pentru anul 2012 ar fi putut să încheie un contract cu o altă firmă.
Instanța a apreciat că nu se poate estima care ar fi fost remunerația pentru utilizarea portretului apelantei dacă părțile ar fi încheiat o convenție, deoarece acest lucru nu s-a întâmplat (iar fapta ilicită invocată în legătură cu acest prejudiciu constă în refuzul intimatei de a contracta, fapt ce ține de libertatea contractuală și nu poate fi sancționat în sensul propus de apelantă), după cum apelanta nu a dovedit că ar fi purtat negocieri cu alte firme de bijuterii, iar finalizarea acestora ar fi fost împiedicată de utilizarea imaginii sale de către pârâtă; din acest punct de vedere nu este suficientă declarația martorului apelantei care nu se coroborează cu alte mijloace de probă. Mai mult, chiar ținându-se cont de împrejurări și de situația concretă a apelantei, în situația inexistenței probabilității obținerii avantajului pretins ori a evitării pagubei, nu se poate vorbi despre vreo reparație materială.
În ceea ce privește susținerea existenței unor înscrisuri ce ar face dovada prejudiciului material, aceasta a fost considerată nefondată, deoarece contractul de prestării servicii din 23 decembrie 2010, corespondența purtată pe e-mail de părți, adresa din data de 26 septembrie 2012 emisă de B.R.A.-M.M., precum și adresa trimisă apelantei-reclamante de către C.D.F.C.S., nu pot face dovada unui prejudiciu cert ca producere, ci doar a întinderii unui prejudiciu eventual.
De asemenea, s-a considerat că nici dispozițiilor art. 88 din Legea nr. 8/1996, modificată, nu pot conduce instanța la altă concluzie deoarece chiar dacă includerea unui portret în cadrul unei opere necesită consimțământul persoanei reprezentate în acest portret, în condițiile prevăzute de art. 73, art. 74 și art. 79 C. civ., în cauză, pentru angajarea răspunderii civile a autorului este necesară dovedirea împrejurării că persoana portretizată fără voia ei în cadrul operei a suferit un prejudiciu material, ceea ce nu s-a reținut în cauză.
În termen legal, împotriva acestei decizii reclamanta a formulat recurs, prevalându-se de ipotezele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 6, pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ., susținându-se, pe de o parte, că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra primului capăt de cerere (art. 304 pct. 6), că decizia recurată cuprinde motive contradictorii (art. 304 pct. 7), iar pe de altă parte, că instanța de apel a aplicat greșit legea raportat la situația de fapt dedusă judecății (art. 304 pct. 9).
În cuprinsul memoriului de recurs, recurenta reclamantă a învederat că temeiul juridic al cererii este răspunderea civilă delictuală, iar prejudiciul material solicitat constă în beneficiul nerealizat (conform art. 139 Legea nr. 8/1996), însă, spre deosebire de prima instanță, curtea de apel a reținut în mod corect că, începând cu 1 ianuarie 2012, intimata a folosit fără drept fotografiile conținând portretul său.
Pe de altă parte, deși curtea de apel a constatat că sunt îndeplinite toate condițiile răspunderii civile delictuale pentru a acorda daune morale, consideră, în același timp, că nu sunt întrunite condițiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale în vederea acordării de daune materiale, sub aspectul certitudinii prejudiciului.
Recurenta susține că motivarea instanței de apel sub aspectul certitudinii prejudiciului este nelegală, având în vedere că nu a fost interpretat în mod corect temeiul în baza căruia s-a solicitat de către reclamantă repararea prejudiciului patrimonial.
Astfel, modalitățile de reparare a prejudiciului adus prin încălcarea unui drept de autor sunt în mod clar prevăzute de lege, anume de art. 139 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996, iar în temeiul acestei dispoziții legale, recurenta reclamantă a înțeles să solicite valoarea beneficiului nerealizat.
Se arată că recurenta a optat pentru acest temei, întrucât chiar între părțile litigiului (recurentă și intimată) a mai avut loc o exploatare în condițiile legii a acelorași drepturi asupra aceluiași portret (pe baza de contractului valabil pentru anul 2011), situație ce permitea individualizarea corectă și obiectivă a valorii beneficiului nerealizat de către reclamanta ca urmare a exploatării nelegale efectuate de intimată în anul 2012. În plus, recurenta a întărit această probă și cu adrese de evaluare pe piața a imaginii sale, pentru exploatări similare, de la două agenții de casting pentru publicitate și film cunoscute în România, B.R.A.-M.M. și C.D.F.C.S.
Recurenta susține că în mod greșit instanța de apel a ignorat claritatea dispozițiilor art. 139 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996 și a considerat că beneficiul nerealizat se confundă cu remunerația consensuală care ar fi trebuit să rezulte dintr-un contract încheiat cu o altă firmă sau cu remunerația care ar fi rezultat dintr-o convenție încheiată între părțile din litigiu.
Dând o greșită interpretare textului, instanța de apel a calificat prejudiciul solicitat de recurentă ca fiind eventual, iar nu cert. Or, nu ar putea fi reținută eventualitatea unui prejudiciu atunci când utilizarea fără drept a avut loc deja (fie și numai pentru 2 luni); pe de altă parte, mai arată recurenta, dacă ar fi existat un contract, s-ar fi adresat instanței cu o cerere întemeiată pe răspunderea contractuală, iar nu pe răspunderea civilă delictuală.
Or, dispozițiile art. 139 din Legea nr. 8/1996 vizează tocmai răspunderea civilă delictuală invocată ca temei juridic al cererii de chemare în judecată, alături de prevederile art. 88 din Legea nr. 8/1996.
Se mai arată că înscrisurile pe care le-a administrat în cauză sunt suficiente pentru a demonstra, prin ele însele, beneficiul nerealizat de recurentă, acestea fiind: contractul dintre părțile cauzei pentru același tip de exploatare pentru anul 2011 și adrese de evaluare a prețului de piață al imaginii reclamantei pentru anul 2012, din care rezultă că la momentul utilizării fără drept a imaginii sale de către intimată, acesta era estimat cel puțin la prețul de 12.000 euro pentru un an de utilizare.
Recurenta mai susține că în mod constant în jurisprudența națională și străină, s-a considerat că probarea prejudiciului constând în beneficiul nerealizat ca urmare a unei utilizări ilegale a unui drept de autor are loc prin administrarea probei cu înscrisuri prin depunerea unor contracte încheiate pentru exploatări similare, respectiv pentru autorizarea, în condiții legii, a aceluiași tip de folosire.
De asemenea, în lipsa unui contract încheiat între părți prin care intimata să fi obținut autorizarea din partea recurentei de a-i utiliza portretul în scop publicitar, aceasta a săvârșit un fapt ilicit, întrucât a utilizat în condiții nelegale imaginea (portretul) recurentei-reclamante.
Pentru a se putea angaja răspunderea civilă delictuală, nu este necesar a se verifica intenția directă sau indirectă a intimatei-pârâte sub raport subiectiv, întrucât răspunderea întemeiată pe dispozițiile art. 1357 C. civ., este una obiectivă, în baza căreia intimata răspunde și în cazul celei mai ușoare culpe.
Se mai susține că intimata este vinovată nu de refuzul de a încheia un nou contract cu recurenta-reclamantă, așa cum în mod eronat a reținut instanța de apel, ci se face vinovată de folosirea fără drept a portretului său și, deci, de încălcarea art. 88 din Legea nr. 8/1996.
În consecință, în aplicarea art. 88 și a art. 139 din Legea nr. 8/1996, coroborat cu art. 1357 C. civ., instanța de apel avea la îndemână criteriile la care să se raporteze pentru determinarea prejudiciului patrimonial și stabilirea cuantumului despăgubirilor, însă în mod nelegal a considerat că prejudiciul material suferit de recurentă își are cauza în nesemnarea unui nou contract pentru anul 2012, când, în realitate, cauza acestui prejudiciu era săvârșirea faptei ilicite de utilizare nelegală a imaginii recurentei, întocmai ca și cauza daunelor morale, astfel cum a fost reținută de instanța de apel.
Recurenta reclamantă dezvoltă critici și pe temeiul art. 304 pct. 6 C. proc. civ., arătând că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra primului capăt de cerere prin care a solicitat constatarea, în temeiul art. 88 din Legea nr. 8/1996 și art. 6 lit. f) din Legea nr. 148/2000, a încălcării dreptului său de a autoriza utilizarea propriului portret (imagine) în fotografii și în publicitate, de către pârâta SC R.S. SRL, ceea ce se constituie în capătul principal de cerere în raport cu cel prin care s-a solicitat repararea prejudiciul material și moral cauzat reclamantei, în baza art. 139 din Legea nr. 8/1996, coroborat cu art. 1349-art. 1371 noul C. civ. și art. 73 din același cod.
Or, numai în măsura recunoașterii dreptului pretins prin primului capăt de cerere, potrivit dispozițiilor art. 139 alin. (1) și art. (2) din Legea nr. 8/1996, se puteau acorda daune morale sau materiale recurentei-reclamante, ca o consecință firească a constatării încălcării unui drept.
Deși din considerentele hotărârii instanței de apel se reține că intimata-pârâtă a utilizat fără drept imaginea recurentei, în dispozitivul deciziei instanței de fond acesta nu face referire la admiterea sau nu a primului capăt de cerere, însă acordă daune-morale în valoare de 2.000 euro.
În consecință, recurenta solicită Înaltei Curți a admite recursul său, să se dispună modificarea în parte a deciziei recurate în sensul constatării încălcării dreptului său de a autoriza utilizarea propriului portret (imagine) în fotografii și în publicitate de către pârâta și obligarea acesteia la plata, cu titlu de daune materiale, a sumei de 12.000 euro, echivalent RON la data plății, cu păstrarea celorlalte dispoziții ale deciziei atacate.
Intimata pârâtă nu a formulat întâmpinare, iar în această etapă procesuală nu a fost administrate alte probe.
Recursul formulat este fondat, potrivit celor ce succed.
Cererea de chemare în judecată a cuprins trei capete de cerere, reclamanta solicitând în contradictoriu cu pârâta cauzei: (1) constatarea încălcării dreptului de a autoriza utilizarea propriului portret în fotografii și în publicitate; (2) înlăturarea de pe teritoriul țării a fotografiilor/afișelor publicitare, inclusiv de pe site-ul de internet, ale pârâtei care reproduc fără drept portretul (imaginea) sa; (3) repararea prejudiciului material și moral în valoare de 62.000 euro prin utilizarea fără drept a portretului/imaginii personale a reclamantei în fotografii sau în alte materiale publicitare.
Temeiul de drept al cererii a constat, în principal, în invocarea dispozițiilor art. 88 raportat la art. 139 din Legea nr. 8/1996, reclamanta raportându-se însă și la dispozițiile dreptului comun, anume la prevederile art. 73 și art. 1349-art. 1371 C. civ.
Prin decizia recurată, a fost admis în parte cel de-al treilea capăt de cerere, pârâta fiind obligată la plata către reclamantă a sumei de 2.000 euro daune morale către reclamantă, pe temeiul dispozițiilor dreptului comun, anume art. 1349 alin. (1) și alin. (2) și art. 1385 C. civ., menținându-se celelalte dispoziții ale sentinței, anume: respingerea constatării încălcării dreptului său de a autoriza utilizarea propriului portret în fotografii și în publicitate și cererea de acordare a daunelor materiale, în timp ce solicitarea de înlăturare de pe teritoriul țării a fotografiilor/afișelor publicitare, inclusiv de pe site-ul de internet al pârâtei care reproduc fără drept portretul/imaginea reclamantei a fost executată la data de 2 martie 2012, chiar anterior inițierii prezentului proces (13 aprilie 2012).
Criticile formulate de recurentă privesc nepronunțarea curții de apel asupra primului capăt de cerere, nelegala respingere a cererii privind acordarea de daune materiale, dar și reținerea de către instanță a unor motive contradictorii în considerentele deciziei recurate, în susținerea raționamentului privind respingerea cererii de daune materiale.
Litigiul de față urmărește valorificarea și respectarea dreptului recurentei-reclamante la imagine, imagine reflectată în conținutul unor fotografii realizate în executarea contractului de prestări servicii din 23 decembrie 2010; prin acest contract, părțile au convenit asupra termenilor și condițiilor exploatării imaginii recurentei pentru publicitatea produselor intimatei pe durata unui an calendaristic, 1 ianuarie 2011-31 decembrie 2011, contra unui onorariu de 12.000 euro, cauza pendinte fiind generată însă de evnimentele derulate ulterior expirării acestor raporturi contractuale.
În consecință, temeiul juridic al cererii este unul delictual, premisă stabilită corect și de instanța de apel.
Cu toate acestea, având în vedere dreptul a cărui ocrotire se reclamă prin cererea de față, instanța de apel era ținută a verifica existența unui temei juridic adecvat în cuprinsul legii speciale, anume Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, și numai în cazul în care legea specială nu conține un astfel de text care să deroge, să constate incidența regulilor dreptului comun și să soluționeze cauza în baza lor.
Cele anterior menționate decurg din aplicarea principiului de interpretare specialia generalibus derogant, dar și din observarea celor prevăzute de art. 153 din Legea nr. 8/1996: „Dispozițiile prezentei legi se completează cu dispozițiile dreptului comun.”
Așa fiind, curtea de apel trebuia să procedeze la analiza prioritară a dispozițiilor legii speciale și să verifice incidența art. 88 și art. 139 din Legea nr. 8/1996, în principal, iar nu în completarea celor evaluate pe temeiul dreptului comun, art. 1349 și art. 1385 și urm. C. civ.
Cum situația de fapt este pe deplin stabilită de instanțele de fond, în ce privește circumstanțele relevante pentru analiza criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte va proceda în temeiul art. 313 C. proc. civ. la soluționarea celor două capete de cerere respinse de instanța de apel, prin verificarea acestor pretenții în baze textelor din legea specială.
Astfel, art. 88 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 8/1996 dispune: „(1) Utilizarea unei opere care conține un portret necesită consimțământul persoanei reprezentate în acest portret, în condițiile prevăzute de art. 73, art. 74 și art. 79 C. civ. De asemenea, autorul, proprietarul sau posesorul acesteia nu are dreptul să o reproducă ori să o utilizeze fără consimțământul succesorilor persoanei reprezentate, timp de 20 de ani după moartea acesteia, cu respectarea și a dispozițiilor art. 79 C. civ.
(2) În lipsa unei clauze contrare, consimțământul nu este necesar dacă persoana reprezentată în portret este de profesie model sau a primit o remunerație pentru a poza pentru acel portret. De asemenea, existența consimțământului se prezumă în condițiile art. 76 C. civ.”
Prin urmare, din interpretarea acestei norme rezultă că regula este că utilizarea operei ce conține un portret necesită consimțământul persoanei reprezentate în portret, iar excepția vizează ipoteza modelelor de profesie reprezentate în portret, caz în care nu este necesar consimțământul acestora; semnificația acestei excepții este aceea a instituirii unei prezumții de cesiune a dreptului de patrimoniale de reproducere sau utilizare a acelui portret în favoarea autorului operei fotografice sau a celui care a comandat-o ori este angajatorul autorului operei fotografice, potrivit distincțiilor de la art. 85-art. 87 din lege.
Excepția anterior enunțată nu funcționează nici în cazul modelelor de profesie, atunci când există o clauză contrară, anume un acord al părților (între model și autorul operei fotografice sau între model și cel care a comandat opera fotografică ori angajatorul autorului operei fotografice) în sensul că, și în acest caz, este necesar acordul modelului pentru reproducerea sau utilizarea portretului pentru care a pozat și a fost remunerat.
Or, astfel cum s-a reținut de instanțele de fond, între părți a fost încheiat un contract de prestări servicii publicitate (recurenta reclamantă fiind imaginea mărcii pârâtei în cursul anului 2011), iar în cuprinsul acestui contract încheiat pentru intervalul 1 decembrie 2010-31 decembrie 2011 s-a prevăzut la art. 4.2: „Dreptul de utilizare a oricăror materiale realizate în temeiul contractului este limitat în teritoriu, teritoriu însemnând România, excluzând Republica Moldova, și pe durata contractului”, dispoziție reluată și în clauzele finale ale contractului în următorii termeni (art. 11.2) „Dreptul de folosire a materialelor este numai pe perioada menționată în contract.”
Aceste clauze contractuale indică împrejurarea că părțile au convenit că dreptul de a reproduce sau utiliza portretul recurentei reclamante este cesionat în favoarea intimatei numai pentru perioada acoperită de contract, astfel că, utilizarea imaginii recurentei reclamante după data de 1 ianuarie 2012 putea avea loc numai cu consimțământul expres și neechivoc al acesteia în acest sens.
Un astfel de consimțământ al recurentei reclamante nu a fost exprimat pentru actele de utilizare a imaginii sale de către intimată pentru intervalul 1 ianuarie 2012-2 martie 2012, părțile aflându-se în negocieri în acest răstimp pentru reînnoirea contractului, negocieri care însă au eșuat.
Atare concluzie rezultă și cuprinsul procesului verbal încheiat de părți la data de 3 martie 2012 și prin care intimata recunoaște aceste acte de utilizare în intervalul anterior menționat; astfel, intimata a precizat că la data primirii notificării adresate de către reclamantă prin avocat au fost retrase de îndată cele trei afișe din magazinele C. pe care era imprimată imaginea R.A., asociată mărcii de diamante SC R.S. SRL, precum și imaginea acesteia de pe site.
Drept urmare, actele de utilizare de către intimata-pârâtă a imaginii recurentei-reclamante în intervalul 1 ianuarie 2012-3 martie 2012 au avut loc cu încălcarea dispozițiilor art. 88 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, respectiv a dreptului reclamantei de a autoriza utilizarea de către pârâtă a propriului portret în fotografii și pentru publicitate, astfel încât, Înalta Curte constată incidente motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6 și pct. 9 C. proc. civ., modificând decizia recurată, în sensul constatării încălcării dreptului reclamantei, în aplicarea dispozițiilor art. 139 alin. (1) din Legea nr. 8/1996.
Atare încălcare plasează conduita intimatei-pârâte pe tărâmul ilicitului civil întrucât aceasta, cunoscând lipsa autorizării reclamantei, trebuia să sisteze folosirea imaginii acesteia dincolo de durata contractului ori, în situația în care intenționa folosirea în continuare a campaniei de publicitate, să obțină, în prealabil, consimțământul acesteia în acest sens, ceea ce în raporturile dintre părți nu s-a mai obiectivat.
Înalta Curte constată, pe de altă parte, că recurenta reclamantă a solicitat repararea prejudiciului produs prin această încălcare, solicitând atât daune morale (acordate de instanța de apel), cât și daune materiale (respingerea acestei pretenții fiind criticată prin motivele de recurs);
contrar celor reținute de instanța de apel, prejudiciul recurentei pentru cele două luni de utilizare neautorizată a imaginii sale este unul cert, întrucât o conduită licită a intimatei ar fi presupus obținerea acordului recurentei și plata remunerației pentru durata utilizării.
Și în soluționarea acestor pretenții, instanța de apel trebuia să se raporteze la dispozițiile legii speciale, iar nu la cele ale dreptului comun, cu atât mai mult cu cât legea specială prevede anumite criterii legale pentru dimensionarea acestor despăgubiri.
Astfel, art. 139 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, republicată se prevede: „(2) La stabilirea despăgubirilor instanța de judecată ia în considerare:
a) fie criterii cum ar fi consecințele economice negative, în special câștigul nerealizat, beneficiile realizate pe nedrept de făptuitor și, atunci când este cazul, alte elemente în afara factorilor economici, cum ar fi daunele morale cauzate titularului dreptului;
b) fie acordarea de despăgubiri reprezentând triplul sumelor care ar fi fost legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite, în cazul în care nu se pot aplica criteriile menționate la lit. a).”
Criteriile legale prevăzute la lit. a) sunt la alegerea titularului dreptului prejudiciat, iar dacă acestea nu pot fi aplicate se poate recurge la stabilirea despăgubirilor, în condițiile și potrivit criteriului prevăzut de art. 139 alin. (2) lit. b) din lege.
Or, astfel cum rezultă din susținerile recurentei, pentru solicitarea despăgubirilor, aceasta s-a prevalat de criteriul câștigului nerealizat, în mod nelegal instanța de apel stabilind că nu se poate estima care ar fi fost remunerația pe care reclamanta ar fi încasat-o, pornind de la premisa greșită că fapta ilicită a pârâtei ar fi refuzul de a contracta, iar nu folosirea neautorizată a portretului recurentei pe parcursul celor două luni, astfel cum deja s-a arătat.
Atare estimare este posibilă prin raportare la remunerația totală de 12.000 euro convenită de părți pentru întreg anul 2011 (art. 5.1 din contract), astfel că, pentru primele două luni din anul 2012 rezultă că recurenta reclamantă a fost privată de un câștig nerealizat de 2.000 euro, ceea ce, constituie un prejudiciul material cert, contrar celor reținute de curtea de apel; Înalta Curte nu va lua în considerare înscrisurile de la dosar primă instanță, întrucât acestea au un caracter speculativ, chiar diferențele dintre aceste pretinse cote de piață ale recurentei menționate fiind substanțial diferite, elemente care, de altfel sunt exprimate în termeni lipsiți de claritate (10.000 euro pe lună plus TVA pentru o lună din 2012, Agenția B.R.A.-M.M. și, respectiv 10.000 euro pentru perioada ianuarie- decembrie 2012 „la care s-ar fi adăugat 8.000 dacă ar fi fost vorba de o campanie care să dureze un an, plus TVA”, Agenția C.D.F.C.S.).
Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) și alin. (3) raportat la art. 304 pct. 6, pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ., va admite recursul reclamantei, va modifica în parte decizie recurată, în sensul că, în baza art. 139 alin. (1) și alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996, va constata încălcarea dreptului reclamantei de a autoriza utilizarea de către pârâtă a propriului portret în fotografii și pentru publicitate și se va dispune obligarea pârâtei la plata către aceasta a sumei de 2.000 euro cu titlu de daune materiale, păstrându-se celelalte dispoziții ale sentinței (referitoare la acordarea daunelor morale).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanta R.A. împotriva deciziei nr. 116A din 14 iunie 2013 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale.
Modifică în parte decizia recurată, astfel:
Constată încălcarea dreptului reclamantei de a autoriza utilizarea de către pârâtă a propriului portret în fotografii și pentru publicitate.
Obligă pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 2.000 euro cu titlu de daune materiale.
Păstrează celelalte dispoziții ale deciziei recurate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 mai 2014.