Asupra recursului, constată următoarele:
Prin Sentința civilă nr. 1650/PI/28 mai 2013 pronunțată de Tribunalul Timiș a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta P.L.V. în contradictoriu cu pârâta Comuna Săcălaz prin Primar.
În baza dispozițiilor art. 137 C. proc. civ., tribunalul s-a pronunțat asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei, în sensul respingerii ca neîntemeiată, reținându-se că reclamanta solicită de la unitatea administrativ-teritorială - pârâta Comuna Săcălaz - o suprafață de teren din perimetrul său, proprietatea sa privată, astfel că pârâta justifică calitate procesuală în cauză, astfel că există identitate între persoana pârâtului și cel ce se pretinde titularul dreptului.
În ce privește excepția inadmisibilității acțiunii, s-a reținut că reclamanta a indicat ca temei al acțiunii în restituire, prevederile art. 480 - 481 C. civ., instanța fiind învestită cu o acțiune în revendicare pe calea dreptului comun dar că dreptul comun a fost înlocuit cu Legea nr. 18/1991 care cuprinde atât norme speciale de drept substanțial, cât și reglementarea unei proceduri administrative, obligatorii, prealabile sesizării instanței. Astfel, legea specială a suprimat practic posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul revendicărilor terenurilor agricole și, fără să diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator, supunându-l totodată controlului judecătoresc prin aceste norme cu caracter special.
În acord cu principiul specialia generalibus derogant, dispozițiile Legii nr. 18/1991 se aplică în mod prioritar, astfel că după adoptarea acestei legi nu mai există posibilitatea unei opțiuni între a urma procedura Legii nr. 18/1991 și a recurge în continuare la dreptul comun, prin promovarea unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile Codul civil.
Legea nr. 18/1991 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât și anumite termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu terenurile agricole preluate abuziv de stat, astfel că, în prezent Legea nr. 18/1991, constituie dreptul comun în materia retrocedării terenurilor agricole preluate de stat.
Tribunalul a mai reținut că prin reglementarea posibilității de restituire în temeiul unei legi speciale nu se aduce atingere liberului acces la justiție consfințit prin art. 6 din Convenția Drepturilor Omului. Legea nr. 18/1991 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva hotărârii emise în procedura administrativă legea prevede calea plângerii la instanță, căreia i se conferă o jurisdicție deplină, astfel că este pe deplin asigurat accesul la justiție.
Existența Legii nr. 18/1991, derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării acțiunii întemeiate pe dreptul comun nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este una efectivă. Reclamanta putea obține restituirea în natură sau măsuri reparatorii pentru imobil dacă formula cererea în termen legal, și era în măsură să dovedească dreptul său de proprietate, calitatea de moștenitor legal și preluarea abuzivă de către stat.
Inadmisibilitatea acțiunii în revendicare de drept comun formulată după data intrării în vigoare a Legii nr. 18/1991, privind imobilele ce intră sub incidența acestui act normativ, nu aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, norma convențională, garantând protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat însă, că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă un bun actual și nici o speranță legitimă, situație în care tribunalul constată că reclamanta nu poate invoca în mod eficient garanțiile art. 1 din Protocolul 1.
Împotriva Sentinței civile nr. 1650/PI din 28 mai 2013 pronunțată de Tribunalul Timiș a formulat apel reclamanta P.L.V. solicitând desființarea hotărârii apelate, respingerea excepției inadmisibilității ca neîntemeiată și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.
Deliberând asupra apelului, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor art. 295 C. proc. civ., instanța de apel a reținut următoarele:
Cu privire la situația de fapt, s-a reținut că cererea reclamantei se grefează pe dispozițiile Legii nr. 18/1991, cerându-se analizarea valabilității titlului Statului Român care a preluat imobilul în litigiu și că Legea nr. 18/1991 este actul normativ în care sunt reglementate raporturile juridice dintre moștenitorii persoanelor deținătoare ale titlurilor de Cavaler al Ordinului "Mihai Viteazul" și "Mihai Viteazul cu Spadă" cărora le-a aparținut dreptul de proprietate, de la care Statul Român care a preluat imobilul.
În acest context, acțiunea în revendicare a imobilelor nu mai este admisibilă pe calea dreptului comun, persoanele care pretind restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate de stat în perioada regimului comunist fiind ținute să urmeze procedura prevăzută de actele normative speciale adoptate în materia restituirii proprietăților, soluție ce se impune ca urmare a aplicării principiului specialia generalibus derogant. În caz contrar, dispozițiile Legii nr. 18/1991 ar rămâne fără aplicabilitate, or intenția legiuitorului a fost aceea de a reglementa raporturile juridice prin adoptarea unei legi speciale de reparație.
Legea nr. 18/1991 a instituit o procedură administrativă prealabilă, anumite termene și decăderi pentru a limita incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat, suprimând, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.
Instanța de control judiciar a invocat și Decizia nr. 33/2008, pronunțată în recurs în interesul legii, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ., concluzie ce are la bază principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența CEDO (Cauza Brumărescu împotriva României). A apreciat că această constatare este aplicabilă pentru aceleași rațiuni și în cazul Legii nr. 18/1991.
Referitor la teza subsidiară reținută în recursul în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat ca numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ și, în mod excepțional, cele care dețineau un "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, cu condiția ca aceasta să nu aducă atingere drepturilor de proprietate dobândite de terți de bună-credință.
Instanța de apel a apreciat că nu s-a dovedit incidența vreuneia dintre cele două ipoteze de mai sus, astfel încât reclamanta a avut la dispoziție o cale efectivă de valorificare a dreptului pretins, respectiv calea reglementată de legea specială - Legea nr. 18/1991, fără ca prin recurgerea la dispozițiile acestei legi persoana îndreptățită să fie privată de dreptul de a se adresa instanței de judecată, deoarece este reglementat controlul judecătoresc, calea specială fiind una efectivă. S-a reținut că prin reglementarea prin legea specială a modalității de restituire a bunului nu se încalcă accesul la justiție și nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, întrucât reclamanta nu deține un bun în sensul art. 1 din Protocol.
O astfel de interpretare este în concordanță nu numai cu întreg sistemul juridic român, dar și cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum este reflectată în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. În nicio decizie de speță în care s-a analizat încălcarea art. 6 din Convenție de către Statul Român în litigiile având ca obiect revendicarea imobilelor naționalizate nu s-a statuat că reglementarea situației juridice a acestora printr-o lege specială, derogatorie de la dreptul comun, contravine principiilor enunțate în Convenție.
Curtea a apreciat în mod constant că încălcările de către Statul Român a Convenției se regăsesc în situațiile în care s-a recunoscut nevalabilitatea titlului statului asupra unui imobil dar nu s-a dispus și înapoierea efectivă a acestuia fostului proprietar combinat cu lipsa oricărei despăgubiri juste. Or, în speța de față nu suntem într-o astfel de situație, reclamanta trebuind să parcurgă procedura reglementată de Legea nr. 18/1991 în prealabil, deoarece numai în funcție de modalitatea în care aceasta se finalizează se poate aprecia dacă s-au încălcat în vreun fel drepturile fundamentale ale reclamantei ocrotite de Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat hotărâri de condamnare a Statului Român în situația în care fostului proprietar i se recunoscuse dreptul de proprietate printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, iar ulterior în urma declarării unui recurs în anulare, hotărârea a fost desființată, ceea ce a constituit o lipsire de proprietate, care nu a fost justificată de o cauză de utilitate publică și nici nu a fost însoțită de despăgubiri corespunzătoare, fiind adusă atingere și principiului securității raporturilor juridice.
Considerentele expuse au condus la concluzia că inadmisibilitatea analizării valabilității titlului Statului Român nu înlătură accesul la justiție al persoanei care se pretinde a fi titularul dreptului de proprietate asupra unui astfel de imobil, ci impune ca exercitarea acestuia să se facă numai în condițiile legii speciale în materie, respectiv ale Legii nr. 18/1991. Numai în acest context se poate analiza și, înlătura când este cazul, orice neconcordanță a legii române raportat la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Reținând că reclamanta nu poate formula acțiunea în condițiile dreptul comun întrucât legiuitorul i-a pus la dispoziție o procedura derogatorie specială în acest scop, conform principiului imperativ specialia generalibus derogant, fiind obligată să solicite recunoașterea drepturilor pretinse pe calea legii speciale, instanța de apel a reținut că sentința tribunalului este legală și temeinică, încât apelul este nefondat.
Împotriva Deciziei nr. 10 din 30 ianuarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara a formulat recurs reclamanta, invocând motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1864.
Recurentul a invocat principul accesului liber la justiție, garantat de art. 21 din Constituția României și art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului în virtutea căruia solicită a se constata că acțiunea sa este admisibilă și, în baza probatoriului administrat, să se constate temeinicia acțiunii sale, acțiunea sa fiind una imprescriptibilă. Susține că accesul său la justiție este garantat pentru compararea titlurilor, pentru a se da prioritate unuia dintre ele și că nu a solicitat ca statul să-i restituie în natură imobilul.
A invocat cauza Maria Atanasiu și alții contra României referitor la limitările dreptului de acces la justiție și că limitarea dreptului său aduce atingere esenței dreptului însuși, nu are un caracter legitim și urmărește un scop injust, atâta vreme cât aduce prejudicii grave dreptului său de proprietate. Solicită să se constate că sunt aplicabile normele civile (art. 481 și 481 C. civ. de la 1864, art. 555 și următoarele din Noul C. civ.), Constituționale (art. 44) și Europene (art. 6 din Convenție și art. 1 din Protocolul 1) cu privire la garantarea și protecția dreptului de proprietate privată, compatibile și concordante cu legile fondului funciar.
Totodată, invocând cele statuate în cauza Maria Atanasiu potrivit cărora „odată ce o parte contractantă, după ratificarea convenției, inclusiv a Protocolului 1, adoptă o legislație care să prevadă restituirea totală sau parțială a proprietății confiscate în cadrul unui regim anterior, o asemenea legislație poate fi privită ca generând un nou drept de proprietate ocrotit prin art. 1 din Protocolul 1 pentru persoanele care îndeplinesc condițiile pentru repunerea în drepturi”. Recurenta susține că îndeplinește condițiile pentru repunerea în dreptul de proprietate asupra suprafeței de 5 ha teren în virtutea principiului imprescriptibilității acțiunii în revendicare. Prin urmare, câtă vreme dreptul de proprietate este absolut și perpetuu, iar acțiunea în revendicare este imprescriptibilă titularului dreptului îi este garantat accesul liber și neîngrădit la justiție.
Recurenta solicită și aplicarea concluziei statuate în Decizia nr. 33/2008 a ICCJ potrivit căreia, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană pentru Apărea Drepturilor Omului, acesta din urmă are prioritate, care poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. Ori, nici una dintre instanțe nu a arătat în ce măsură judecarea acțiunii în revendicarea de față și compararea titlurilor ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securității raporturilor juridice.
Nu s-a depus întâmpinare.
Recursul este nefondat.
Caracterul imprescriptibil al acțiunii în revendicare, necontestat în dreptul intern, nu este în contradicție cu principiul specialia generalibus derogant, recunoscut de dreptul național și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului și cu recunoașterea faptului că dreptul de acces la justiție nu este unul absolut. Admisibilitatea acțiunii în revendicare de drept comun este o excepție care prevalează în fața excepției de prescripție.
În măsura în care se recunoaște admisibilitatea dreptului de a apela la acțiunea în revendicare, se recunoaște și caracterul imprescriptibil al acesteia, decurgând din caracterul perpetuu și absolut al dreptului de proprietate. În cauză însă, se pune problema admisibilității acțiunii în revendicare de drept comun raportat la reglementarea specială și anume Legea nr. 18/1991, precum și problema încălcării dreptului de acces la instanțe prin aplicare principiului specialia generalibus derogant.
Într-adevăr reclamantul a solicitat obligarea pârâtului - unitate administrativ-teritorială care deține bunul ca urmare a preluării de către stat printr-un act normativ - să-i lase în deplină proprietate terenul, în cadrul unei acțiuni în revendicare care presupune compararea titlurilor, iar nu restituirea imobilului de către stat. Însă, scopul urmărit este același și anume retrocedarea (restituirea) bunului și recunoașterea dreptului de proprietate al reclamantei asupra acestui bun. Legea nr. 18/1991, modificată prin Legea nr. 1/2000 le-a recunoscut foștilor proprietari și moștenitorilor acestora dreptul la restituirea, în natură și în subsidiar prin echivalent, a terenurilor agricole, reglementând o procedură specială de restituire.
În cauză, sunt pe deplin aplicabile dezlegările cu caracter obligatoriu date ICCJ în două recursuri în interesul legii și anume Deciziile nr. 33/2008 și nr. LIII din 4 iunie 2007, rațiunile fiind aceleași. Legea 18/1991 instituie o procedură de restituire a terenurilor preluate de stat care presupune atât o procedură administrativă, cu termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu terenurile agricole preluate de stat, dar recunoaște și dreptul de acces la instanțe pentru cenzurarea modului de aplicare a actului normativ special de către autoritățile administrative. Aplicând cele două soluții obligatorii, prin reglementarea unei proceduri speciale de restituire a terenurilor agricole s-a suprimat practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun și, fără să diminueze accesul la justiție, s-a adus perfecționări sistemului reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special. Astfel, legile speciale, constituie dreptul comun în materie de restituire/retrocedare și numai persoanele exceptate de la procedura respectivului act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicare de drept comun, cu respectarea principiului securității raporturilor juridice. Astfel, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile legii speciale nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de respectivul act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile codului civil. Ori, în cauză s-a reținut aplicabilitatea Legii nr. 18/1991 față de modul în care a fost preluat bunul și faptul că reclamanta nu a apelat la procedura legii speciale, ci a ales calea acțiunii în revendicare reglementată de dispozițiile codului civil.
Reglementarea unei proceduri speciale de restituire a terenurilor nu încalcă dreptul de acces la justiție, recunoscut de art. 21 din Constituția României și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, dreptul de acces la instanțe, recunoscut de art. 6 § 1 din Convenție, nu este absolut: el se pretează la limitări admise implicit deoarece, prin însăși natura sa, impune o reglementare de către stat. Statele contractante se bucură, în materie, de o anumită marjă de apreciere, cu condiția ca limitările implementate să nu restrângă accesul oferit individului într-un asemenea mod sau într-o asemenea măsură încât dreptul să fie încălcat în însăși substanța lui. În plus, o astfel de limitare nu este conformă cu art. 6 § 1 decât dacă urmărește un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit. Scopul Convenției este să protejeze nu drepturi teoretice sau iluzorii, ci concrete și efective. Remarca este valabilă în special pentru dreptul de acces la instanțe, avându-se în vedere locul eminent pe care îl ocupă dreptul la un proces echitabil într-o societate democratică (Prințul Hans-Adam II de Liechtenstein împotriva Germaniei [MC], nr. 42.527/98, §§ 43 - 45, CEDO 2001-VIII).
Recurenta nu a arătat și demonstrat în ce măsură limitarea dreptului său de a apela la acțiunea în revendicare de drept comun aduce atingere esenței dreptului însuși, are un caracter nelegitim și urmărește un scop injust. Fiind statuat asupra faptului că bunul în litigiu nu este exceptat de la procedura de restituire pe temeiul Legii nr. 18/1991 și neinvocându-se și nedovedindu-se motive independente de voința reclamantei care să o fi împiedicat să apeleze la procedura legii speciale, nu se poate reține că recunoașterea inadmisibilității dreptului de a apela la acțiunea de drept comun are un caracter nelegitim și urmărește un scop injust, aducând atingere dreptului însuși. Simpla afirmație că se aduc prejudicii grave dreptului său de proprietate nu demonstrează prin ea însăși atingerea esenței dreptului, caracterul nelegitim și scopul injust.
Este nefondat și motivul de recurs întemeiat pe interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 din Protocolul 1. Referitor la încălcarea art. 1 din Protocolul 1, CEDO a reținut, în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României că un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la "bunurile" sale în sensul acestei prevederi. Noțiunea "bunuri" poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate (Gratzinger și Gratzingerova împotriva Republicii Cehe (dec.) [MC], nr. 39.794/98, § 69, CEDO 2002-VII). În schimb, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de restituire (Kopecky împotriva Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, § 35, CEDO 2004-IX) Existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. Reclamantei din speța de față nu i s-a recunoscut dreptul în cadrul unei proceduri speciale pentru că nu a uzat de aceasta și deci nu are un bun.
Reclamanta invocă statuarea din cauza Maria Atanasiu susținând că îndeplinește condițiile pentru repunerea în dreptul de proprietate asupra suprafeței de 5 ha teren, în virtutea art. 1 din Protocolul 1. Într-adevăr, atunci când statul adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de restituire, dar, cu condiția ca persoana să îndeplinească condițiile de restituire. Ori, reclamanta nu a formulat cerere de restituire pe legea specială și nu există certitudinea că îndeplinește condițiile de restituire, câtă vreme nu au fost verificate. Însăși instanța de la Strassburg a statuat că transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă un bun actual și nici o speranță legitimă, situație în care reclamanta nu poate invoca în mod eficient garanțiile oferite de art. 1 din Protocolul 1.
Solicitarea recurentei de aplicate a tezei subsidiare din Decizia nr. 33/2008 a ICCJ nu poate fi primită. În cauză nu sunt îndeplinite condițiile pentru aplicarea acestei teze întrucât nu sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană pentru apărea Drepturilor Omului, pentru a se da prioritate convenției în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun. Bunul cu privire la care reclamanta pretinde dreptul de proprietate a fost preluat de stat iar restituirea lui intră în domeniul de reglementare al Legii nr. 18/1991, de ale cărei prevederi reclamanta nu a uzat din motive imputabile. În aceste condiții nu mai are relevanță condiția măsurii în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. Ori, tocmai legea specială, cu termenele și sancțiunile sale a urmărit asigurarea securității raporturilor juridice.
Față de considerentele expuse, Curtea apreciază recursul nefondat, soluția recurată fiind legală, întemeiată pe o aplicare corectă a dispozițiilor legale naționale și a convențiilor la care România este parte, în acord și cu recursul în interesul legii precum și cu jurisprudența instanței de la Strassburg.
În ce privește cererea intimatei Comuna Săcălaz de acordare a cheltuielilor de judecată, Curtea apreciază că acestea sunt nedovedite. S-au solicitat cheltuieli din factura din 30 iunie 2014. Conform acesteia, se facturează cheltuieli de deplasare pentru dosarul de față aflat pe rolul ICCJ în cuantum de 2.200 RON. Nu s-a atașat însă nici o dovadă privind transportul și eventual cazarea apărătorului. În aceste condiții, simpla facturare și achitare a sumei facturate nu constituie o dovadă a cheltuielilor de deplasare și a cuantumului acestor cheltuieli. Ca urmare cererea de acordare a cheltuielilor de judecată reprezentând cheltuieli de deplasare va fi respinsă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta P.L.V. împotriva Deciziei civile nr. 10 din 30 ianuarie 2014 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă.
Respinge, ca nedovedită, cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată în recurs, formulată de intimata pârâtă Comuna Săcălaz prin Primar.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 iulie 2014.
Procesat de GGC - LM