Asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin cererea formulată la 28 mai 2009, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucuresti, sectia a III-a civilă, reclamantele SC E.I.E.L.I. SRL au chemat în judecată pe pârâtele SC A.H. SRL și SC A. SA, solicitând instanței de judecată să dispună următoarele:
1. Obligarea pârâtelor la încetarea imediată a editării, importului, achiziționării și a comercializării sub orice formă, inclusiv distribuirea, difuzarea sau orice altă transmitere a dreptului de proprietate sau predare către terți a romanului „E.O.” de G.C., sub sancțiunea amenzii civile în cuantum de 50 lei pe zi de întârziere, în temeiul art. 5803 C. proc. civ.;
2. Retragerea din circuitul comercial a exemplarelor romanului „E.O.” de G.C., sub sancțiunea amenzii civile în cuantum de 50 lei pe zi de întârziere, în temeiul art. 5803 C. proc. civ.;
3. Obligarea pârâtelor să pună la dispoziția bibliotecilor județene și a sucursalelor acestora, cu titlu gratuit, în scopuri necomerciale, a tuturor exemplarelor din romanul „E.O.” de G.C., pe care le-au editat ori la distribuirea cărora au participat, care se află în deținerea lor, sunt sechestrate sau retrase din circuitul comercial, cu aplicarea pe prima copertă interioară a fiecărui exemplar a unei ștampile cu inscripția clară, scrisă în caractere majuscule, având dimensiunea de cel puțin 12 puncte tipografice (0,5 cm): „Exemplar distribuit cu titlu gratuit la cererea Editura Intact și Editura Litera International, în vederea respectării drepturilor de autor și a cărții ca act de cultură”, sub sancțiunea amenzii civile în cuantum de 50 lei pe zi de întârziere, în temeiul art. 5803 C. proc. civ.;
4. Obligarea pârâtelor, sub sancțiunea amenzii civile în cuantum de 50 Lei pe zi de întârziere, în temeiul art. 5803 C. proc. civ., la comunicarea de informații cu privire la: tirajul romanului „E.O.” de G.C., astfel cum acesta este editat și/sau comercializat de către pârâte în cadrul colecției „100 de cărți pe care trebuie să le ai în bibliotecă”; contractul încheiat de către pârâte cu societatea italiană Grafica Veneta în scopul tipăririi exemplarelor din roman; informații referitoare la numărul exemplarelor vândute din romanul menționat; lista distribuitorilor prin intermediul cărora s-a realizat punerea efectivă pe piață a romanului; veniturile obținute de pârâte din comercializarea acestei opere; oricare alte informații privind editarea și distribuirea romanului „E.O.”, profitul obținut de pârâte prin aceste operațiuni și prejudiciul cauzat reclamantelor.
5. Obligarea pârâtelor la plata sumei de 200.000 lei, reprezentând despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului material suferit de către reclamante ca urmare a editării și distribuirii neautorizate a romanului „E.O.” de G.C., din care 100.000 lei vor fi plătiți reclamantei SC E.L.I. SRL, corespunzător prejudiciului material suferit de aceasta, iar suma 100.000 lei va fi plătită reclamantei SC E.I. SRL, aferentă prejudiciului material suportat de aceasta din urmă, cu posibilitatea pentru reclamante de a modifica ulterior cuantumul pretențiilor, în temeiul art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.;
6. Obligarea pârâtelor la plata echivalentului în lei la cursul B.N.R. din ziua plății al sumei de 500.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului moral suferit de către reclamante ca urmare a editării și distribuirii neautorizate a romanului „E.O.” de G.C., din care 250.000 euro vor fi plătiți reclamantei SC E.L.I. SRL, corespunzător prejudiciului moral suferit de aceasta, iar 250.000 euro vor fi plătiți reclamantei SC E.I. SRL, pentru acoperirea prejudiciului moral al acesteia din urmă, cu posibilitatea pentru reclamante de a modifica ulterior cuantumul pretențiilor, în temeiul art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.
În motivarea acțiunii, reclamantele au invocat dispozițiile art. 139 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor și drepturile conexe, conform cărora titularii drepturilor de autor pot solicita instanței recunoașterea drepturilor lor și constatarea încălcării acestora și pot pretinde acordarea de despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat, dispozițiile art. 1 din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale și dispozițiile art. 998-999 C. civ. privind răspunderea civilă delictuală pentru prejudiciul cauzat prin fapta ilicită a omului și au arătat că fapta ilicită a pârâtelor constă în editarea, reproducerea și publicarea romanului „E.O.” de G.C. în cadrul colecției „A. - 100 de cărți pe care trebuie să le ai în bibliotecă”, de natură să determine grave prejudicii materiale și morale privind situația economică și imaginea reclamantelor.
Au precizat că exercitarea drepturilor de autor nu se poate realiza decât de către persoanele îndreptățite, respectiv titularul dreptului de autor sau persoana căreia i s-au cesionat drepturile potrivit legii, în speță, reclamantele, dar, începând cu data de 23 aprilie 2009, pârâtele au editat și distribuit pe piață exemplare din romanul în cauză, deși nu aveau dreptul de a proceda la aceste operațiuni.
În concret, în anul 1965, G.C., autorul romanului „E.O.”, a decedat fără a avea urmași, la data respectivă materia drepturilor de autor fiind guvernată de dispozițiile Decretului nr. 321/1956 privind dreptul de autor - art. 6.
Prin aplicarea dispoziției legale menționate, drepturile patrimoniale de autor asupra operei intelectuale a lui G.C. au revenit de drept, exclusiv și integral soției acesteia, Vera Călinescu, aceasta decedând la rândul său în anul 1993, materia drepturilor de autor fiind în continuare reglementată de prevederile decretului - „La expirarea termenelor prevăzute de art. 6 și 7 sau, în lipsă de moștenitori, din momentul morții autorului, dreptul patrimonial de autor se stinge”.
În consecință, la data decesului soției lui G.C. și în condițiile în care autorul nu avea niciun urmaș, drepturile patrimoniale de autor asupra creației sale intelectuale, inclusiv asupra romanului „E.O.”, s-au stins, opera căzând în domeniul public și putând fi valorificată de oricine.
La 14 martie 1996 a intrat în vigoare Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor și drepturile conexe, care prevedea, în art. 149, alin. (3), că „Durata drepturilor de exploatare asupra operelor create de autorii decedați înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi și pentru care au expirat termenele de protecție se prelungește până la termenul de protecție prevăzut în prezenta lege. Prelungirea produce efecte numai de la intrarea în vigoare a prezentei legi”. Prin art. 25 alin. (1) se arătă că „Drepturile patrimoniale durează tot timpul vieții autorului, iar, după moartea acestuia se transmit prin moștenire, potrivit legislației civile, pe o perioadă de 70 de ani, oricare ar fi perioada la care opera a fost adusă la cunoștință publică în mod legal. Dacă nu există moștenitori, exercițiul acestor drepturi revine organismului de gestiune colectivă mandatat în timpul vieții de către autor sau, în lipsa unui mandat, organismului de gestiune colectivă cu cel mai mare număr de membri din domeniul respectiv de creație”. La art. 32 se prevedea că „Termenele stabilite în prezentul capitol se calculează începând cu data de 1 ianuarie a anului următor morții autorului sau aducerii operei la cunoștință publică, după caz”.
Potrivit principiului aplicării imediate a legii civile noi, legea nouă se aplică tuturor situațiilor juridice ivite după intrarea ei în vigoare, deci dispozițiile legale menționate au devenit de imediată aplicare, începând cu 14 martie 1996; referitor la domeniul de aplicare al art. 149 alin. (3) și art. 25 alin. (1), în virtutea aceluiași principiu rezultă că acestea se aplică atât situațiilor juridice ivite după intrarea în vigoare a legii, cât și efectelor viitoare ale unor situații juridice trecute.
În anul 2004, art. 149 alin. (3) al Legii nr. 8/1996 a fost modificat, astfel „Durata drepturilor de exploatare asupra operelor create înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi și pentru care nu au expirat termenele de protecție calculate potrivit procedurilor legislației anterioare se prelungește până la termenul de protecție prevăzut în prezenta Lege. Prelungirea produce efecte numai de la data intrării în vigoare a prezentei Legi”.
Prin procedurile prevăzute de legislația anterioară s-a avut în vedere totalitatea actelor normative anterioare Legii nr. 8/1996 în varianta modificată în 2004, deci inclusiv varianta inițială a Legii nr. 8/1996 și procedura de stabilire a duratei de protecție a drepturilor patrimoniale de autor asupra operelor create de către autorii decedați fără moștenitori, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 8/1996. Orice altă interpretare ar fi contrară principiului ocrotirii drepturilor câștigate, principiu care decurge în mod direct din principiul neretroactivității legii.
În temeiul variantei inițiale a Legii nr. 8/1996, în vigoare timp de 8 ani, protecția operelor lui G.C. s-a prelungit încă din anul 1996 până în anul 2036. O lege ulterioară, din anul 2004, nu putea restrânge această durată a protecției fără a aduce atingere drepturilor titularilor dreptului de autor câștigate prin varianta inițială a Legii nr. 8/1996. În consecință, această modificare legislativă consolidează soluția extinderii protecției asupra drepturilor patrimoniale de autor asupra romanului „E.O.” până în anul 2036.
Referitor la titularul drepturilor de autor asupra romanului „E.O.”, în lumina art. 25 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 8/1996, în condițiile în care G.C. a decedat fără a avea urmași și fără a mandata un organism de gestiune colectivă cu administrarea acestor drepturi, rezultă că gestionarea acestor drepturi a revenit în mod automat organismului de gestiune colectivă cu cel mai mare număr de membri din domeniul creației literare, anume C. - S.G.C.D.A., care a primit aviz conform Deciziei dir. gen. O.R.D.A. din nr. 8/1997, devenind organismul de gestiune colectivă pentru autorii decedați fără urmași și care nu au mandatat alt organism în timpul vieții.
Reclamanta a mai arătat că a încheiat la data de 27 ianuarie 2009 un contract de cesiune cu C., în virtutea căruia C. a acordat SC E.L.I. SRL, pentru o perioadă de 2 ani, dreptul de a publica romanul „E.O.” de G.C. într-un tiraj de maxim 150.000 de exemplare, iar, la 6 aprilie 2009, părțile au încheiat un al doilea contract, potrivit căruia tirajul inițial era suplimentat cu 100.000 de exemplare. Astfel, reclamanta a dobândit prin efectele contractului de cesiune dreptul de a publica opera lui G.C., fiind îndreptățită să o exploateze pe durata contractului.
În vederea tipăririi operei, SC E.L.I. SRL a încheiat un contract cu SC E.I. SRL, prima reclamantă obligându-se să asigure editarea și tipărirea operelor scrise comandate de către Editura Intact (inclusiv romanul „E.O.” de G.C.), iar a doua reclamantă să asigure distribuirea, la pachet, împreună cu publicația „J.N.”, a operelor scrise menționate în Anexa 1.
Reclamanta SC E.I. SRL a dobândit astfel dreptul de distribuire a operei, ambele reclamante dobândind în mod valabil drepturile de autor în discuție prin efectul contractelor arătate, fiind singurele îndreptățite să exploateze opera.
Ca atare, editarea și distribuirea de către pârâte a romanului „E.O.” reprezintă nu numai o încălcare a drepturilor de autor ale acestora, dar și un comportament concurențial neloial.
Astfel, decizia acestei publicări a survenit ca urmare a anunțării publicării romanului în două volume în „Colecția de literatură românească Biblioteca pentru toți” a cotidianului „J.N.”, în martie 2009 fiind anunțat pentru 29 aprilie și 6 mai 2009, dar pârâtele și-au modificat programul editorial al propriei colecții spre a publica o săptămână înainte același roman într-un singur volum și la un preț de dumping.
Actele de concurență neloială imputabile pârâtelor constau în practicarea unor prețuri de dumping și în adoptarea unor practici neloiale parazitare. Dumpingul este un procedeu contrar uzanțelor comerciale cinstite, care, în temeiul art. 1, 11 și 2 din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale, constituie un act de concurență neloială și care, în temeiul art. 3 din același act normativ, atrage răspunderea civilă a făptuitorului. Prețul de vânzare în cazul dumpingului este substanțial mai redus decât valoarea normală a mărfii, astfel prețul unui exemplar al colecției editate de „A.” se situa la valoarea de 9,99 lei în luna noiembrie a anului 2008, fiind în concordanță cu prețurile practicate de alți editori pe piața de carte din România, inclusiv prețurile practicate de reclamante pentru colecția „Biblioteca pentru toți” (prețul de 10,9 lei). Prețul practicat de „A.” a crescut în luna martie 2009 la suma de 10,99 lei, preț care reflecta, de asemenea, valoarea de piață a volumelor. Cu toate acestea, după publicarea programului editorial al „J.N.”, prețul practicat de „A.” a scăzut brusc la 7,99 lei, așadar cu 3 lei mai mic decât prețul practicat cu o lună înainte.
Pârâtele au practicat un preț de ruinare, mult sub valoarea normală a produselor pe piață în scopul destabilizării activității concurenților prin preluarea clientelei acestora, prin schimbarea programului editorial. Prejudiciul suferit de reclamante este cu atât mai ridicat cu cât prin practicile pârâtelor s-a ajuns la oprirea tipăririi volumului „E.O.”, aceasta nemaifiind fezabilă din punct de vedere economic în condițiile prețului practicat de pârâte.
Actele de concurență neloială constau și în practicile parazitare ale pârâtelor, săvârșite cu încălcarea art. 1 din Legea nr. 11/1991, reprezentând utilizarea parazitară, fără drept, în scopul dobândirii de clientelă, a unor elemente specifice ale unui concurent sau chiar ale unui agent economic ce operează pe o altă piață, precum metodele de publicitate, tipurile de promovare etc.
În speță, practicile neloiale ale pârâtelor au constat în utilizarea planului de editare al „J.N.”, cotidian realizat de editura Intact, și deturnarea avantajelor decurgând din acest plan de editare pentru promovarea volumului „E.O.” în cadrul colecției lor de carte.
Pârâtele au realizat un profit injust de pe urma publicității deja făcute apariției de către reclamante, prejudiciul suferit de reclamante comportând o latură materială și o latură nepatrimonială, reprezentată de daunele morale suferite de acestea.
În ce privește prejudiciul material, reclamantele au arătat că este compus din paguba efectiv suportată, reprezentată de plățile efectuate către cedentul drepturilor de autor, cheltuielile cu tipografia, cheltuielile cu investițiile în promovare, câștigul nerealizat, care constă în profitul rezonabil sperat înaintea publicării operei „E.O.” și profitul realizat de participanții la publicarea ilicită. În acest sens, paguba efectiv suportată prin publicarea fără drept a romanului „E.O.” de către pârâte constă în sistarea lucrărilor de tipărire a romanului în cadrul colecției „B.P.T.”, în condițiile în care, anterior, tipografia GCananle cu care a contractat reclamanta SC E.L.I. SRL începuse lucrările de tipărire a celor două volume ale romanului, iar reclamantele au trebuit să acopere aceste costuri de producție, deși s-au aflat în imposibilitate economică de a comercializa romanul.
De asemenea, întrucât au luat decizia respectării drepturilor de autor pentru romanul în cauză, reclamantele au achitat redevențe pentru achiziționarea acestor drepturi de la titularii lor, drepturi de al căror exercițiu s-au văzut însă private. Continuarea publicării, deși legitimă, nu ar fi făcut decât să sporească pierderea reclamantelor, întrucât piața deja saturată de exemplarele romanului deja puse în circulație de către pârâte n-ar fi putut absorbi exemplarele legitim tipărite la comanda reclamantelor, cu atât mai mult cu cât prețurile practicate de acestea din urmă ar fi fost mai mari.
Un alt element al prejudiciului material suferit de reclamante este reprezentat de câștigul nerealizat de acestea ca urmare a faptei ilicite a pârâtelor, constând în diferența dintre profitul mediu aferent tirajelor reclamantelor, anterioare publicării romanului „E.O.” de către A. și profitul mediu corespunzător tirajelor ulterioare publicării acestuia. Pe de altă parte, reclamantele au înregistrat un prejudiciu prin sistarea publicării și difuzării romanului, reprezentat de profitul pe care l-ar fi obținut fiecare dintre reclamante pentru fiecare exemplar vândut, înmulțit cu tirajul ce urma să fie efectiv publicat. Pentru fiecare dintre reclamante, profitul se determină ca diferență între veniturile pe care le-ar fi obținut prin comercializarea tirajului aflat în curs de publicare și costurile pe care ar fi fost nevoite să le suporte în vederea acestei publicări.
Reclamantele au solicitat ca despăgubiri triplul sumelor care ar fi fost legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite.
Referitor la daunele morale, reclamantele au precizat că li s-a creat un prejudiciu de imagine distinct, prin publicarea de către pârâte la un preț mai avantajos a aceluiași roman în perioada pregătită pentru publicare de către reclamante, vânzările volumelor din colecția B.P.T. scăzând simțitor ulterior declanșării scandalurilor de presă cu privire la drepturile de autor asupra romanului.
Reclamantele au contribuit la readucerea pe rafturile librăriilor și ale bibliotecilor a unei colecții de renume, „Biblioteca pentru toți”, beneficiind de campanii de promovare susținute de nume de marcă ale culturii române, asumându-și misiunea de a promova cultura română și adevăratele ei valori, iar acțiunile vătămătoare ale pârâtelor au avut tocmai scopul de a știrbi o asemenea imagine, ca principal competitor pe piață. Astfel, pârâtele au publicat articole în cotidianul „A.” în scopul denigrării Ed. I. Fapta ilicită a pârâtelor denotă o gravitate sporită prin aceea că reprezintă un concurs între încălcarea drepturilor de autor și concurența neloială, iar specificul faptei ilicite a pârâtelor este că aceasta a avut loc prin intermediul mijloacelor de comunicare în masă, impactul acțiunilor „A.” asupra publicului cititor fiind cu atât mai puternic cu cât publicația este de nivel național, iar conduita de piață a celor două trusturi de presă se află în centrul atenției publice.
Pârâtele au demonstrat prin articolele publicate frecvent în cotidianul „A.” că urmăresc discreditarea reclamantelor și destabilizarea acestora de pe pozițiile pe care le ocupă pe piața distribuitorilor de presă scrisă și de carte din România (art. „A. și concurența de tip sovietic”, art. „Adevăruri jenante pentru V.” din 27 aprilie 2009).
Reclamantele au mai solicitat, în temeiul art. 139 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, obligarea pârâtelor la comunicarea către unor informații, sub sancțiunea amenzii civile, în temeiul art. 5803 C. proc. civ.
Pârâta SC A.H. SRL a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii, cu cheltuieli de judecată. A invocat excepția inadmisibilității parțiale a primelor capete de cerere, sub aspectul amenzii civile, având în vedere aplicarea dispozițiilor art. 5802 și 5803 C. proc. civ. doar în faza de executare silită. Cu privire la cel de-al patrulea capăt de cerere, a precizat că este imprecis și nu poate fi adus la îndeplinire, iar cu referire la antrenarea răspunderii pentru concurența neloială a menționat ce cererea este prematur introdusă, în considerarea naturii comerciale a litigiului. Totodată, a invocat și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor față de dispozițiile art. 7201 C. proc. civ.
Pe fondul acțiunii, pârâta a arătat că în toamna anului 2008 a pregătit lansarea pe piață a unei colecției de carte, împreună cu ziarul „A.”, romanul „E.O.” fiind avut în vedere pentru colecție.
Întrucât F.N.Ș.A. s-a erijat în titular al drepturilor de autor cu privire la opera menționată, pârâta a încheiat contractul de cesiune din 15 septembrie 2008, dar, între timp, și C. - S.G.C.D.A. s-a erijat în titular al drepturilor de autor, precizând ulterior că are un contract exclusiv cu un trust de presă nenominalizat.
Pârâta a efectuat anumite verificări, constatând că referitor la câțiva autori C. nu deține drepturi de autor așa cum a pretins; cu privire la romanul „E.O.”, pârâta a ajuns la concluzia că aceasta face parte din patrimoniul cultural, putând fi utilizată liber de orice persoană fizică sau juridică. Consecința acestei situații de fapt este că exploatarea liberă a unei opere căzute în domeniul public nu poate constitui o faptă ilicită.
Autorul romanului în discuție, G.C., a decedat la 12 martie 1965, neavând descendenți sau ascendenți. Soția autorului, A.V.C., a fost singura moștenitoare, aceasta decedând, la rândul său, în 1993, astfel că la moartea sa opera lui G.C. a căzut în domeniul public în baza art. 6 lit. a) coroborat cu art. 8 din Decretul nr. 321/1956. La data de 24 iunie 1996, deci nu la 14 martie 1996, a intrat în vigoare noua Lege a drepturilor de autor, nr. 8/1996, dată la care era deja în vigoare și Convenția de la Berna pentru protecția operelor literare și artistice, la care a aderat și România, care prevede, la art. 18 alin. (2), că „dacă o operă, prin expirarea duratei de protecție care îi fusese anterior recunoscută, a intrat în domeniul public al țării în care este cerută protecția, această operă nu va mai fi protejată din nou în această țară.” De asemenea, în 1996 s-a adoptat și Tratatul O.M.P.I. privind dreptul de autor, semnat de România la 20 decembrie 1996, care stabilește, la art. 13, că părțile contractante aplică dispozițiile art. 18 din Convenția de la Berna în ceea ce privește ansamblul protecției prevăzute în tratat.
În consecință, conform legislației naționale și internaționale, nu se pot edicta legi retroactive care să confere protecție unei opere, după ce aceasta a intrat în domeniul public, respectiv să renască drepturile patrimoniale de autor stinse.
Cu privire la actele de concurență neloială de care este acuzată, pârâta a susținut că acestea nu există. Astfel, editarea și publicarea romanului „E.O.” era programată în cadrul colecției, așa cum rezultă din spotul publicitar general și Pliantul de promovare al colecției „A.” din 02 februarie 2009, deci înainte de apariția colecției J.N., iar C. nu ar fi somat pârâta să nu publice dacă nu ar fi cunoscut acest fapt. În contractul semnat de reclamante cu C. nu se precizează data apariției cărților.
Referitor la dumping, pârâta a arătat că nu a practicat un preț inferior valorii normale, întrucât în noiembrie 2008 prețul unei cărți din colecție cu ziarul era de 9,99 lei, acesta crescând în 2009 în raport de valoarea euro.
Cât privește practicile neloiale parazitare pe care le invocă reclamantele, pârâta a menționat că nu le-a utilizat, ba, dimpotrivă, reclamantele sunt acelea care au încercat să profite de pe urma eforturilor și investițiilor realizate de pârâtă pentru promovarea unei colecții la un preț accesibil. Pârâta nu a încercat să preia beneficiile reclamantelor de urma promovărilor efectuate de acestea și nu a încercat să creeze confuzie pe piață pentru cititori, având propria campanie de promovare.
Legat de prejudiciul material, a arătat că acesta nu poate consta în faptul că reclamantele au sistat lucrările de tipărire ale romanului, nefiind în situația de imposibilitate de comercializare a lucrării, atâta timp cât este vorba de colecții diferite și independente de carte, reclamantele acționând cu rea credință. De asemenea, suma pretinsă a fi achitată de SC E.L.I. SRL societății care a tipărit în parte volumele comandate nu poate fi considerată prejudiciu, deoarece opera tipărită îi stă la dispoziție, așa încât nu există legătură de cauzalitate între situația de fapt și prejudiciul pretins.
A menționat, de asemenea, că nu se pot pretinde daune morale, deoarece pârâta nu a încălcat drepturi de autor nepatrimoniale, reclamantele fiind acelea care folosesc o marcă notorie proprietatea statului - B.P.T. - săvârșind infracțiunea de contrafacere, marca fiind înregistrată de M.C.C. la O.S.I.M. în 2001.
Articolele apărute în „A.” reflectă poziția pârâtei privind acuzațiile aduse în mass media de către reclamante și presupun exercitarea dreptului la exprimare, nu săvârșirea de fapte de concurență neloială sau alte fapte ilicite, iar poziția de lider a cotidianului „A.” nu s-a obținut în mod ilicit, așa cum pretind reclamantele.
Pârâta SC A. SA a formulat, la rândul său, întâmpinare, prin care a solicitat admiterea excepției necompetenței funcționale a instanței civile cu privire la capetele de cerere 5-6, disjungerea acestora și trimiterea spre soluționare la secția comercială, a Tribunalului București; admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive și respingerea acțiunii ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; admiterea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei SC E.I. SRL, cu privire mai ales la capetele de cerere, întemeiate și argumentate pe dispozițiile Legii nr. 8/1996 și respingerea acestor capete de cerere ca fiind formulate de o persoană fără calitate procesuală activă; admiterea excepției inadmisibilității parțiale a capetelor de cerere, sub aspectul aplicării sancțiunii amenzii civile și respingerea în parte a acestor capete de cerere ca inadmisibile, iar, în subsidiar, respingerea acțiunii ca nefondată, cu cheltuieli de judecată ocazionate de proces.
Pârâta a invocat dispozițiile art. 6 lit. a) din Decretul nr. 321/1956 privind durata specială a protecției dreptului de autor transmise soțului supraviețuitor, limitată la viața acestuia, deci o transmisiune viageră a drepturilor de autor după moartea autorului.
Referitor la conflictul de legi în timp, între Decretul nr. 321/1956 și Legea nr. 8/1996, a precizat că acesta se soluționează în favoarea primului act normativ, în raport de art. 15 din Constituția României, care consacră principiul neretroactivității legii civile, precum și de art. 149 alin. (3) din Legea nr. 8/1996, așa cum a fost modificat prin Legea nr. 285/2004. În speță, termenul de protecție calculat conform legislației anterioare a expirat la data decesului soției autorului, durata drepturilor de autor nefiind prelungită la noua durată de 70 de ani, stabilită prin Legea nr. 8/1996, dispozițiile legii noi neaplicându-se facta praeterita. De asemenea, conform art. 25 coroborat cu art. 149 din noua lege, durata drepturilor patrimoniale de autor care nu erau stinse la data intrării noii legi în vigoare se prelungeau doar pentru moștenitorii autorului, nu și pentru organismul de gestiune colectivă, care a fost creat abia la 1 iulie 1997 și nu putea dobândi prin efectul legii în 1997 nici drepturi stinse în 1993 și nici drepturi prelungite în 1996. Așa fiind, nici C. și nici reclamantele nu dispun de drepturile de autor pentru lucrarea în litigiu.
A mai arătat, cu privire la acțiunea în concurență neloială, că nu este concurentă a reclamantelor în domeniul editării, distribuției și comercializării de carte, implicit a romanului „E.O.” de G.C., iar așa numitele fapte imputate sunt simple fabulații, care nu pot determina vreun prejudiciu pentru reclamante.
Pârâta SC A.H. SRL a formulat și cerere reconvențională, solicitând instanței: să constate nulitatea contractelor din 27 ianuarie 2009 și din 6 aprilie 2009 încheiate între C. și SC E.L.I. SA; să constate îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale a SC E.I. SRL, pentru campania de presă derulată împotriva SC A.H. SA și, ca efect al acesteia, să fie obligată pârâta la publicarea integrală a hotărârii, de sancționare sub titlul „Anunț judiciar”, pe cheltuiala sa în ziarul pe care îl editează, pe prima pagina a acestuia, cu aceleași caractere cu care sunt tipărite și articolele apărute în această publicație, să publice hotărârea pe adresa de internet a ziarului pe care îl editează, alături de articolele care au generat introducerea acestei cereri de chemare în judecată, dar și publicarea hotărârii, pe cheltuiala pârâtei, în 5 cotidiane centrale („Ev. Z.”, „R. Lib.”, „Z.”, „C.”, „G.”), precum și în celelalte publicații ale trustului I., respectiv „F.” și „S.F.”, sub același titlu „Anunț Judiciar” și cu aceleași caractere cu care sunt tipărite articolele apărute în aceste publicații; cu cheltuieli de judecată;
În motivarea cererii reconvenționale a arătat că sunt lovite de nulitate absolută pentru nevaliditatea obiectului contractele încheiate între C. - S.G.C.D.A. și SC E.L.I. SRL. Prin aceste contracte se transmite dreptul de a publica lucrarea „E.O.”, dar pentru a putea considera obiectul contractului ca fiind valid acesta trebuie să îndeplinească mai multe condiții, respectiv să existe, să fie determinat sau determinabil, să fie posibil, licit și moral, să fie în circuitul civil și să fie un fapt personal al celui care se obligă. Dintre acestea, obiectul contractelor indicate nu îndeplinește condiția aflării lui în circuitul civil, aspect analizat de unii autori și ca iliceitate, după definiția dată de art. 963 C. civ. Fiind în patrimoniul comun al umanității, dreptul de a publica lucrarea E.O. este scos din circuitul civil, neputând face obiectul vreunui contract, întrucât este res communes. Lipsa îndeplinirii acestei condiții face obiectul contractului invalid, iar invaliditatea obiectului contractului este caz de nulitate absolută.
În acest sens, a precizat că sunt ilicite prin obiectul lor și, ca atare, ineficiente, în baza art. 5, art. 963 și art. 1310 C. civ., actele de transmitere referitoare la bunurile excluse conform legii din circuitul civil, înțelegându-se prin comerț în acest caz posibilitatea de a face tranzacții private, acte juridice particulare. Astfel, s-a stabilit că „dacă cumva o dispoziție a legii împiedică transmisiunea unui lucru și însușirea lui de către particulari, el nu poate fi vândut”, or, în cazul de față, dreptul fiind în patrimoniul umanității nu poate fi însușit de particulari și nu poate fi vândut, fiind la dispoziția tuturor.
La data intrării în vigoare a Legii nr. 8/1996 - 24 iunie 1996, conform alin. (1) al art. 154, era în vigoare și Convenția de la Berna pentru protecția operelor literare și artistice, publicată în B. Of. nr. 84 din 31 iulie 1969, convenție la care România aderase la 01 ianuarie 1927. În același an se adopta la Geneva la 20 decembrie 1996 Tratatul O.M.P.I. privind dreptul de autor. În raport de aceste norme,rezultă că dispozițiile Legii nr. 8/1996 nu puteau retroactiva, mai precis nu puteau reglementa fapte care înainte de intrarea sa în vigoare au dat naștere, au modificat sau stins o situație juridică si nici nu puteau reglementa efecte pe care acea situație le-a produs înainte de intrarea sa în vigoare.
Prin urmare, interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 25 cu cele ale art. 149 din varianta inițială a Legii nr. 8/1996 conduce la ideea după care, per absurdum, dacă au renăscut drepturi patrimoniale stinse, aceasta s-a realizat doar în beneficiul moștenitorilor, nu pentru ca acestea să fie acordate unui organism de gestiune colectiva. Sub acest aspect, doctrina și practica judiciară au observat o eroare de redactare a textului legal, în sensul că proiectul de lege, adoptat în această formă, nu conținea particula “nu”, eroare sesizata ulterior și corijată prin modificarea Legii nr. 8/1996, în baza Legii nr. 285/2004 (intrată în vigoare la data de 30 iulie 2004). Interpretarea a fost împărtășită de majoritatea covârșitoare a literaturii de specialitate, neexistând puncte de vedere contrarii, fiind și soluția practicii judiciare a Curții de Apel București, în sensul interpretării gramaticale, logice, sistematice și istorico - teologice și nu a interpretării literale, restrictive, a normei art. 149 alin. (3), în forma din 1996, arătându-se că nu s-a urmărit reactivarea protecției pentru operele căzute anterior în domeniul public, ci s-a dorit reglementarea situațiilor juridice reprezentate de crearea unor opere de către autorii decedați anterior legii noi și a căror durată de protecție nu a expirat până la intrarea în vigoare a legii noi, ipotezele descrise în text fiind consecința omisiunii particulei de negație.
În interpretarea pur literală ar însemna că rămân în afara protecției operele ale căror termene nu au expirat până la intrarea în vigoare a legii noi, ce reprezintă situații juridice în derulare, născute sub imperiul legii vechi, și care nu și-au epuizat efectele până în iunie 1996; în cazul operelor căzute în domeniul public nu s-ar putea vorbi de o ½prelungire½ a protecției, din moment ce termenul prevăzut de legea anterioară a expirat, ci de un nou termen de protecție.
Ultimul argument este acela că norma din art. 149 alin. (3) a fost modificata prin Legea nr. 285/2004 chiar în sensul reglementării explicite a întinderii protecției în cazul situațiilor juridice în curs de derulare, ce a fost asigurată exclusiv prin inserarea în text a particulei de negație omise în formularea din 1996.
De altfel, intenția legiuitorului roman, în materia drepturilor de autor (interbelic, comunist sau contemporan) a fost aceea de a nu bulversa stabilitatea raporturilor juridice în materie, cu excepția prelungirii sau restrângerii duratei de protecție (evident pentru operele protejate), niciodată însă prin reactivarea protecției asupra unor opere căzute în domeniul public. Or, interpretarea literală intră în contradicție cu art. 18 alin. (2) din Convenția de la Berna.
Pârâta reclamantă a mai menționat că i-au fost diminuate credibilitatea, onorabilitatea și creditul de care se bucură în desfășurarea activităților de presă și cu privire la modul în care prezintă colecția de carte, fiind expusă la acuze grave, chiar cu privire la fapte catalogate ca infracționale, fiindu-i afectat prestigiul profesional și încrederea în serviciile pe care le oferă clienților.
În ce privește fapta ilicită, a susținut că dispozițiile art. 30 alin. (8) din Constituția României și art. 10 alin. (2) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale subliniază limitele libertății de exprimare în anumite situații, inclusiv cu privire la protecția reputației sau a drepturilor altora, art. 10 menționat garantând doar exercitarea cu bună credință a dreptului la libertatea de exprimare, situație care nu se regăsește în speță, deoarece reclamantele au adus acuze violente cu privire la săvârșirea unui furt intelectual, acte de mercenariat, colecția pârâtelor fiind denumită „colecție penală”, în vederea prejudicierii imaginii pârâtei, potențate prin aparițiile televizate ale directorului și redactorului-șef de la „J.N.”
De asemenea, există legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, pentru că aceste materiale de presa și nu o altă împrejurare exterioară au cauzat prejudiciul moral reclamat, iar vinovăția reclamantelor îmbracă forma relei credințe, scopul acestora evident fiind de a afecta concurența de pe piață, de a diminua vânzările pârâtei pentru a le crește pe ale lor.
La data de 19 iunie 2009 a formulat cerere de intervenție accesorie în sprijinul reclamantelor intervenienta C. - S.G.C.D.A., arătând că își însușește toate capetele de cerere ale acțiunii reclamantelor.
În motivarea cererii de intervenție a precizat că a examinat disponibilitatea titlului „E.O.”, aflat în evidența sa în calitate de unic organism de gestiune colectivă pentru autorii de opere scrise fără moștenitori, conform art. 25 din Legea nr. 8/1996, iar ulterior a încheiat contractele de cesiune a drepturilor de autor cu editura care a respectat termenii contractelor din 27 ianuarie 2009 și din 06 aprilie 2009.
Pârâta din cauză nu a cerut avizul C. pentru editarea și difuzarea operei lui G.C. și nu a făcut niciun demers în acest sens, iar, ca urmare a notificării trimise cu adresa din 05 martie 2009, privind faptul că drepturile de autor asupra operei „E.O.” aparțin repertoriului său protejat, C. a notificat F.Ș.A. pentru denunțarea contractului încheiat, recunoscându-se apartenența drepturilor de autor și exercițiul acestora de către C. Totuși, ulterior, la data de 22 aprilie 2009, pârâta a informat public despre editarea și difuzarea, începând cu 23 aprilie 2009, a romanului.
C. a înștiințat pârâta cu adresa din 22 aprilie 2009 asupra nelegalității actului de editare și difuzare a lucrării, solicitând stoparea oricărui act de editare și difuzare, precum și publicitatea media, întrucât încalcă dispozițiile art. 13 coroborat cu art. 25 și 43 din Legea nr. 8/1996 modificată, drepturile de autor fiind recunoscute organismului de gestiune colectivă în domeniul operelor scrise. C. a difuzat, de asemenea, și un comunicat de presă din 24 aprilie 2009, evidențiind actul de editare și difuzare realizat cu rea credință de pârâta SC A.H. SA.
Reclamantele și intervenienta au formulat întâmpinare la cererea reconvențională, solicitând respingerea acesteia ca neîntemeiată.
Prin încheierea din 11 decembrie 2009, tribunalul a respins ca neîntemeiată excepția insuficientei timbrări a cererii principale, respectiv a cererii reconvenționale.
Reclamantele au formulat concluzii scrise cu privire la excepția necompetenței funcționale a secției civile, a Tribunalului București cu privire la capetele de cerere, excepția fiind soluționată prin încheierea din 30 martie 2010 - respinsă ca neîntemeiată.
Prin încheierea din 25 mai 2010, tribunalul a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor în cererea principală; a admis excepția inadmisibilității parțiale a capetelor de cerere în ceea ce privește sancțiunea amenzii civile; a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC A. SA în cererea principală; a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale active a pârâtei SC A.H. SRL în promovarea cererii reconvenționale; a respins ca inadmisibile capetele de cerere 1-4 în ce privește obligarea pârâtelor la plata amenzi de 50 de lei/zi de întârziere.
Prin sentinta civilă nr. 1078 din 8 iunie 2011, Tribunalul Bucuresti, sectia a III-a civilă, a respins excepția inadmisibilității formulării cererii reconvenționale, ca neîntemeiată, a respins cererea principală formulată de reclamante, precum și cererea de intervenție accesorie în favoarea reclamantelor, ca neîntemeiate, a admis în parte cererea reconvențională, a constatat nulitatea contractelor din 27 ianuarie 2009 și din 06 aprilie 2009 încheiate între C. și SC E.L.I. SRL, a respins capatul doi al cererii reconventionale, ca neîntemeiat.
Pentru a hotari astfel, tribunalul a retinut urmatoarele:
Cu referire la excepția inadmisibilității cererii reconvenționale, instanța a constatat că argumentele intervenientei accesorii nu sunt întemeiate, întrucât pretențiile pârâtei SC A.H. SA au ca obiect constatarea nulității absolute a contractelor de cesiune pe care se întemeiază acțiunea principală a reclamantelor, prin care s-au cesionat drepturile de autor privind romanul „E.O.”, de la intervenienta C. către reclamante, având legătură cu acțiunea și îndeplinind condițiile unei cereri de chemare în judecată. Prin cererea reconvențională, pârâta tinde să-și valorifice propriile pretenții, având calitatea de persoană interesată în anularea contractelor în discuție, interesul pârâtei fiind în sensul de a înlătura acuzațiile referitoare la exploatarea și utilizarea fără drept a romanului „E.O.”, cu încălcarea drepturilor de autor, cu privire la care reclamantele susțin că le aparțin.
Pe fondul cererii principale, SC E.I.E.L.I. SRL pretind că au suferit prejudicii grave, de ordin material și moral, întrucât pârâtele au editat și comercializat același titlu de carte, în aceeași formulă, respectiv colecție de carte difuzată săptămânal, împreună cu un ziar, la preț accesibil, dar fără a avea dreptul, atâta timp cât reclamantele au încheiat contracte de cesiune a drepturilor de autor, cu titularul drepturilor de autor aferente romanului respectiv.
La dosar s-a depus contractul de cesiune neexclusivă din 27 ianuarie 2009, încheiat în baza art. 25 din Legea nr. 8/1996 modificată, prin care C. acordă SC E.L.I. SRL dreptul neexclusiv de a publica lucrarea „E.O.”, fiind prevăzute: anul apariției 27 ianuarie 2009-27 ianuarie 2010, termenul de vânzare, teritoriul și limba, tirajul, prețul de difuzare al exemplarelor, mențiunile de pe carte, remunerația (în total suma brută de 28.800 lei). Se prevede, de asemenea, că se încheie contract doar pentru o ediție în tirajul de 150.000 exemplare menționat. În contractul din 06 aprilie 2009, între aceleași părți, sunt cuprinse aceleași clauze, cu modificări privind anul apariției, prețul de difuzare al cărții, tirajul și remunerația cuvenită C..
Pentru editarea și comercializarea lucrării reclamantele au încheiat între ele contractul din 02 februarie 2009, în vederea derulării mai multor operațiuni comerciale: editarea, distribuirea, preluarea retururilor și valorificarea acestora, rabatul comercial. În anexa contractului se menționează la poziția 28 - vol.I din „E.O.” și la poziția 29 - vol. II. Reclamanta SC E.L.I. SRL a încheiat în vederea tipăririi lucrărilor din cadrul colecției B.P.T. ce urmau să apară cu „J.N.”, săptămânal, un contract din 03 ianuarie 2009 și un act adițional la acesta cu G.C.C., care se obliga să efectueze servicii tipografice. Reclamantele pretind că au sistat lucrările de tipărire, deoarece pe piață a apărut același roman editat de pârâte. Astfel, la 23 aprilie 2009 s-a pus în vânzare romanul „E.O.”, la chioșcurile de ziare, în cadrul colecției lansate în toamna anului 2008 de SC A.H. SA „100 de cărți pe care trebuie să le ai în bibliotecă”, într-un singur volum, împreună cu ziarul „A.”.
Pârâtele au încheiat contract în vederea editării lucrării cu F.N.Ș.A., privind cesiunea drepturilor de autor cu privire la opera menționată, dar ulterior au reziliat contractul de cesiune din 15 septembrie 2008, având în vedere că S.G.C.D.A. - C. a emis pretenții cu privire la drepturile de autor în cauză.
La dosar a fost depusă corespondența purtată între A. și C., în vederea lămuririi aspectelor legate de titularitatea drepturilor de autor pentru romanul în litigiu, aceasta demonstrând faptul că pârâta SC A.H. SA a fost de bună credință, întrucât mai întâi a încheiat contract cu Fundația condusă de E.S., care a „cedat” drepturile patrimoniale asupra operei prin contract, pentru ca ulterior să se probeze că nu deținea niciun fel de drepturi pentru operele lui G.C., împrejurare de natură să o facă pe pârâtă să fie mai circumspectă în legătură cu această problemă, în relațiile ulterioare cu C. Mai mult, pârâta a contestat autoritatea morală a societății respective privind copyright-ul, așa cum rezultă din corespondența cu C., ținând cont de existența mai multor cazuri care s-au disputat între C. și moștenitori drepturile de autor de pe urma acestora. C. a notificat pârâta referitor la deținerea drepturilor de autor, dar ulterior SC A.H. SA a ajuns la concluzia că operele autorului G.C. fac parte din patrimoniul cultural, fiind căzute în domeniul public, așa încât a decis editarea acestora fără a încheia contract cu C.
Reclamantele au susținut prin cererea de chemare în judecată că pârâtele au săvârșit o faptă ilicită, de natură să cauzeze grave prejudicii materiale și morale privind situația economică și imaginea lor, editând și comercializând romanul „E.O.”, deși au fost notificate de C. în sensul că drepturile de autor au fost cesionate acestora, săvârșind fapta ilicită cu vinovăție, așa încât se impune angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtelor prin condamnarea lor, în solidar, la compensarea prejudiciului pe care l-au cauzat, susțineri care nu sunt întemeiate.
În primul rând, fapta ilicită a pârâtelor nu există, întrucât ele au editat și comercializat opera lui G.C. având dreptul să o facă, atâta timp cât operele acestui autor au căzut în domeniul public.
Autorul G.C. a decedat la 12 martie 1965, fără descendenți sau ascendenți, singura moștenitoare fiind soția sa E.C., căreia i-a revenit întreaga masă succesorală, fiind titulara drepturilor de autor asupra operei defunctului. Soția autorului a decedat la rândul său, iar în certificatul de moștenitor din 02 mai 1996 eliberat de B.N.P. G.E. nefiind menționate drepturi de autor, ci doar bunuri mobile. Moștenitorii cu titlu particular indicați sunt Academia Română, K.C.T. și Fundația G.C.
La moartea autorului erau în vigoare dispozițiile Decretului nr. 321/1956 privind dreptul de autor, care, la art. 6, prevedea că „La moartea autorului sau a vreunuia dintre coautori, drepturile patrimoniale de autor se transmit prin moștenire, potrivit C. civ., însă numai pe următoarele termene: a) soților și ascendenților autorului, pe tot timpul vieții fiecăruia;”, iar, „La expirarea termenelor prevăzute de art. 6 și 7 sau, în lipsă de moștenitori, din momentul morții autorului, dreptul patrimonial de autor se stinge”. De asemenea, art. 41 alin. (3) prevedea că „Termenele privind dreptul de autor și exercițiul lui, prevăzute în legi anterioare, vor continua să curgă până la împlinirea lor, fără a putea însă depăși termenele corespunzătoare cuprinse în prezentul decret, socotite de la intrarea lui în vigoare.”
Făcând aplicarea dispozițiilor legale menționate, drepturile patrimoniale de autor asupra creației autorului G.C. au revenit conform legii, așa cum este arătat și în certificatul de moștenitor, soției autorului. La moartea soției lui G.C., în 1994, erau în vigoare tot dispozițiile din Decretul nr. 321/1956. Prin certificatul de moștenitor depus la dosar s-a probat că la data morții soției lui G.C. nu mai existau alți moștenitori ai autorului și față de dispozițiile în vigoare care prevedeau transmiterea drepturilor doar pe durata vieții soțului autorului, acestea s-au stins, opera căzând în domeniul public și putând fi valorificată de oricine, cu obligația respectării drepturilor morale imprescriptibile.
Reclamantele și intervenienta sunt de acord cu această concluzie, dar au arătat că prin apariția Legii nr. 8/1996 în forma inițială au renăscut drepturile de autor pentru o perioadă de 70 de ani, calculată de la moartea autorului, începând cu 1 ianuarie al anului următor morții - art. 149 alin. (3), art. 25 alin. (1), art. 149 alin. (1). A mai susținut intervenienta în mod eleiat că Legea nr. 8/1996 a prelungit perioada generală de protecție a drepturilor de autor, dar nu și pe cea a drepturilor succesorale ale moștenitorilor, ceea ce este greșit, întrucât legea nu face astfel de distincții, fiind modificat, prin dispozițiile noii legi, termenul de protecție pentru dreptul de autor, de la 50 de ani, la 70 de ani, socotiți după data morții autorului, fără alte precizări cu privire la regimul juridic, iar, referitor la moștenitori, s-au eliminat diferențele prevăzute în decretul abrogat, în funcție de clasa moștenitorilor, în ce privește durata pentru care se transmiteau drepturile patrimoniale de autor.
Or, în mod evident s-a strecurat o greșeală în textul legii din 1996, greșeală reparată la modificarea adusă prin Legea nr. 285/2004, care a dat textului actuala formă corectă: „Durata drepturilor de exploatare asupra operelor create de autorii decedați înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi și pentru care nu au expirat termenele de protecție se prelungește până la termenul de protecție prevăzut în prezenta lege”. Este, de altfel, logic să fie așa, întrucât nu se putea ca o dată legiuitorul să dorească să reînvie protecția pentru operele căzute în domeniul public, iar cu ocazia modificării legii să revină și să prelungească durata doar pentru operele care nu au căzut în domeniul public (aceasta fiind situația normală).
Prin urmare, operele lui G.C. au căzut în domeniul public în 1994 și nu au fost niciodată resuscitate, astfel că sunt corecte susținerile pârâtei SC A.H. SRL, în sensul că legiuitorul român a stabilit principiul neprotejării operei căzute în domeniul public încă de la apariția Legii nr. 126/1923 privind proprietatea literară și artistică (pentru operele deja căzute în domeniul public, prezenta lege nu are efect retroactiv, drepturile moștenitorilor ca și ale cesionarilor fiind definitiv stinse prin expirarea celor 10 ani de la moartea autorului, prevăzuți de legea de la 1862), menținând aplicarea lui și prin normele ulterioare, acest principiu fiind consacrat de Convenția de la Berna în art. 18 alin. (2), convenție care era în vigoare în 1996 la apariția Legii nr. 8, fiind ratificată de România la data respectivă, prin Decretul nr. 549/1969 (prin care s-au făcut rezerve doar cu privire la durata protecției, nu și cu privire la regimul acesteia). Astfel, dacă s-ar considera că textul legii din 1996 nu conține o eroare de redactare și că prevede renașterea unor opere deja căzute în domeniul public, atunci ar intra în contradicție cu prevederea internațională de la art. 18 alin. (2), care stabilește că nu este posibil ca o operă ce a căzut în domeniul public să fie protejată din nou. În cazul conflictului între prevederea din dreptul intern și cea internațională, Constituția României, la art. 20 alin. (2), stabilește că dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale. Principiul neprotejării ulterioare a unei opere căzute în domeniul public a fost reluat de Tratatul O.M.P.I., la care România a aderat în 2000 prin Legea nr. 205, acesta stabilind la art. 13 că părțile aplică dispozițiile art. 18 al Convenției de la Berna în ceea ce privește ansamblul protecției prevăzute în tratat, art. 18 fiind astfel ridicat la nivel de principiu general, aplicabil pe toată perioada în care este în vigoare convenția și nu doar la momentul ratificării de către statele membre.
Concluzia că în textul Legii nr. 8/1996 inițial s-a strecurat o greșeală constând în lipsa termenului „nu”, greșeală reparată prin modificarea adusă legii în 2004 se regăsește în doctrina și practica judiciară în materie, Curtea de Apel București stabilind că legiuitorul nu a urmărit reactivarea protecției pentru operele căzute anterior în domeniul public, ci s-a intenționat reglementarea situațiilor juridice reprezentate de crearea unor opere de către autori decedați înainte de apariția legii noi și a căror durată de protecție nu a expirat încă. Astfel, legea nouă nu se mai poate aplica raporturilor juridice născute, derulate și epuizate sub imperiul legii vechi - facta praeterita - extinderea protecției echivalând cu retroactivitatea legii, fapt inadmisibil în raport de art. 15 din Constituție.
Tribunalul a înlăturat, în consecință, susținerile reclamantelor cu privire la aplicarea legii în timp (argumente în cadrul cărora au arătat că de fapt cel care operează este principiul aplicării de îndată a legii noi, deoarece varianta inițială reglementează efecte viitoare pentru o situație juridică trecută - facta futura - iar, deși situațiile juridice rezultând din drepturile patrimoniale asupra romanului s-au stins sub imperiul legii vechi, aceasta nu înseamnă că legea nouă nu putea reglementa efecte viitoare ale acestor raporturi juridice trecute. Astfel, așa cum prin voința legiuitorului dreptul patrimonial de autor s-a stins în 1993, tot așa, prin voința legiuitorului, acesta a renăscut în persoana celor îndreptățiți, cu efect numai pentru viitor, nu și pentru trecut).
Având în vedere că s-a stabilit împlinirea duratei de protecție a drepturilor de autor la data morții soției lui G.C., în 1994, precum și faptul că după această dată legea nu putea să renască, la 26 iunie 1996, pentru ca mai apoi să stingă din nou drepturile de autor, în 2004, rezultă că, începând cu 1994, opera lui G.C. a intrat în domeniul public. Pe cale de consecință, intervenienta C., care nici nu era înființată, de altfel, la data intrării în vigoare a Legii nr. 8/1996, fiind autorizată de O.R.D.A. în vederea înființării abia în 1997, nu poate pretinde că a dobândit drepturile de autor în baza art. 25 din lege și nu poate să exercite drepturi de autor, respectiv să le cesioneze terților, cu titlu exclusiv sau neexclusiv, din moment ce aceste drepturi nu mai există. Societatea de gestiune colectivă din domeniul operelor literare C. nu poate pretinde nimănui să îi ceară autorizarea sau să încheie contract, pentru a edita și comercializa unul sau mai multe titluri din opera autorului G.C., încheierea contractelor de cesiune și remunerația pretinsă de la reclamante pentru editarea și comercializarea romanului „E.O.” neavând nicio bază legală.
Tribunalul a constatat astfel că pârâtele au acționat în mod legal atunci când au editat și comercializat opera în discuție în cadrul propriei lor colecții, aceste operațiuni fiind corecte și neîntrunind deci caracterul de faptă ilicită, deoarece nu au fost încălcate drepturile de autor pentru opera respectivă, căzută în domeniul public. Pe cale de consecință, nu se poate interzice pârâtelor să editeze, să comercializeze și să efectueze orice operațiune comercială în legătură cu romanul „E.O.”, pentru că au încălcat drepturile de autor.
În ce privește faptele de concurență neloială, săvârșite de pârâtele din cauză, tribunalul a reținut că nici acestea nu există. În acest sens, a constatat că pârâtele au lansat colecția „100 de cărți .” care urma să apară cu ziarul „A.” în toamna lui 2008, fiind difuzat un spot T.V. în noiembrie 2008, care anunța mai multe titluri printre care și „E.O.”, reclamantele luând cunoștință de publicitatea făcută colecției, deoarece partea cu care s-a încheiat contractul de cesiune a drepturilor de autor, respectiv C., a transmis o scrisoare de avertizare către SC A.H. SA (adresa din 05 martie 2009), prin care soma pârâta să nu editeze.
Reclamantele nu au fixat un termen limită până la care urma să apară romanul în discuție, prin contractele încheiate în acest sens, acestea anunțând doar că în cadrul colecției lor vor apărea o serie de titluri din literatura română, iar, pe parcurs, au schimbat ordinea de apariție a acestora, revizuind planul, așa cum au făcut și pârâtele, astfel de schimbări apărând ca firești și dictate de diverse rațiuni ce țin de politica editorială și economică.
Susținerile pârâtelor sunt corecte în ce privește nedovedirea practicii de dumping la apariția romanului „E.O.”, atâta timp cât acest titlu nu a fost singurul pentru care s-a aplicat un preț mai mic, de 7,9 lei, acest preț fiind decis pentru a crește vânzările ziarului, într-o perioadă anume și a fost valabil pentru mai multe lucrări din colecția „100 de cărți (…)”. În noiembrie 2008, au arătat pârâtele, prețul unei cărți din colecție cu ziarul era de 9,99 lei, acesta crescând în 2009, iar, față de numărul mare al vânzărilor, s-a stabilit scăderea promoțională a prețului de vânzare al pachetului la 7,99 lei, la 19 martie 2009, fără nicio legătură cu romanul în discuție, vândut abia la 23 aprilie 2009, timp în care au apărut 12 cărți cu acest preț promoțional, prevăzut pentru o perioadă limitată de timp (până la 11 iunie 2009). Au fost deci înlăturate susținerile reclamantelor privind practicarea unui preț de ruinare, la fel ca și discuția legată de editarea în două volume a romanului, având în vedere că reclamantele au preluat și ele ideea unei colecții de carte care să apară împreună cu ziarul, o dată pe săptămână, la un preț asemănător, cu cărți numerotate, singura diferență fiind că această colecție se numește Biblioteca Pentru Toți (numele colecției celebre a fostei Edituri M.).
În consecință, pârâtele nu au efectuat practici neloiale parazitare, deoarece nu ele au preluat caracteristicile principale ale colecției de carte și nici nu au urmărit să concureze neloial pe piață un competitor.
Ca atare, nu se reține nici existența vreunui prejudiciu pe care să-l fi suferit reclamantele, de ordin material sau moral, dispozițiile invocate din legea combaterii concurenței neloiale nefiind aplicabile în cauză. Împrejurarea că reclamantele au sistat lucrările de tipărire nu poate fi imputată pârâtelor, așa cum nu se poate imputa vreo sumă pe care reclamantele au avansat-o pentru editarea și publicarea romanului, inclusiv sumele de bani plătite cu titlu de drepturi de autor, necuvenite, de altfel, către C..
Cu privire la prejudiciul moral, tribunalul a apreciat că nu s-a arătat în ce constă acesta, în primul rând pentru că pârâtele nu au încălcat drepturi de autor nepatrimoniale, iar, în al doilea rând, deoarece nu s-a probat vreo atingere adusă onoarei, demnității sau imaginii reclamantelor, pentru ca acestea să pretindă repararea prejudiciului moral. De asemenea, nu s-a dovedit existența vinovăției pârâtelor, pentru că nu s-a stabilit că există fapte ilicite, pârâtele desfășurând activitatea publicistică în limitele uzanțelor normale comerciale, promovând propria colecție care a inclus romanul „E.O.” și apreciind în mod just că nu este cazul să solicite autorizarea C. pentru a edita și comercializa respectiva operă.
Referitor la cererea reconvențională, tribunalul a constatat că este întemeiată în parte. Astfel, contractul încheiat între reclamante și C. este un contract de cesiune a unor drepturi, care trebuie să îndeplinească toate condițiile de validitate ale contractului în general, indiferent de felul contractului, cu privire la obiect. Pentru a putea considera obiectul contractului ca fiind valid, acesta trebuie să îndeplinească mai multe condiții, respectiv să existe, să fie determinat sau determinabil, să fie posibil, licit și moral, să fie în circuitul civil și să fie un fapt personal al celui care se obligă. Obiectul contractelor din 27 ianuarie 2009 și din 6 aprilie 2009 nu îndeplinește condiția aflării lui în circuitul civil, conform dispozițiilor art. 963 C. civ., care prevede că numai lucrurile care sunt în comerț pot face obiectul unui contract. În speță, drepturile de autor aferente operei lui G.C., așa cum sunt reglementate de legea specială (de editare, de reproducere, de distribuire, de reprezentare, de comunicare publică etc.) nu mai subzistă, nu mai sunt în ființă, opera fiind în patrimoniul comun, deci sunt scoase din circuitul civil și nu pot face obiectul vreunui contract, ca res communes.
Efectul caracterului de res communes al drepturilor de autor aferente operei lui Călinescu este invaliditatea contractului, iar lipsa condiției validității contractului determină nulitatea absolută a acestuia. Actele de transmitere referitoare la bunurile excluse conform legii din circuitul civil, înțelegându-se prin comerț în acest caz posibilitatea de a face tranzacții private, acte juridice particulare, sunt ilicite prin lipsa obiectului lor și, deci, ineficiente, conform dispozițiilor art. 5, art. 963 și art. 1310 C. civ. Astfel, în cauză, dreptul de autor fiind în domeniul public, nu poate fi însușit de particulari și nu poate fi vândut, fiind la dispoziția tuturor.
Tribunalul a înlăturat ca neîntemeiate susținerile reclamantelor, în sensul că nu se aplică sancțiunea nulității absolute în acest caz, ci sancțiunea răspunderii pentru evicțiune a părții din contract, respectiv C., care a garantat prin clauză specială, conform art. 1392 C. civ. (cel ce vinde o creanță, sau orice lucru necorporal, este dator să răspundă de existența sa valabilă în folosul său, în momentul vânzării, deși vânzarea n-ar cuprinde această îndatorire de răspundere). Răspunderea pentru evicțiune privește situația în care dreptul există, însă cel care a garantat prin contract l-a pierdut prin fapta terților sau nu l-a avut în patrimoniul său, dar nu situația în care drepturile sunt inexistente deoarece sunt scoase din circuitul civil, așa cum este cazul în speță. Pe de altă parte, obligația de garantare în contractul de cesiune se naște prin efectul legii, în baza art. 970 alin. (2) C. civ., dar nu poate reprezenta o cauză de îndepărtare a motivelor de nulitate, acestora urmând a li se da eficiență, cu prioritate; deci, existența unor obligații între părțile contractului, stabilite prin lege sau din lege nu pot transforma un act nul într-unul valabil.
Tribunalul a respins ca neîntemeiat capătul doi al cererii reconvenționale, constatând că pârâta SC A.H. SA a susținut că publicarea unor articole și aparițiile televizate ale directorilor de la publicația „J.N.”, în cadrul cărora au fost comentate editarea și publicarea de către „A.” a romanului „E.O.”, folosind termeni jignitori și incriminatori, de natură să aducă atingere onoarei pârâtei și imaginii acesteia (furt intelectual, mercenari etc.), constituie o faptă ilicită care atrage răspunderea civilă delictuală a reclamantelor. În acest sens, tribunalul a reținut că argumentele pârâtei nu sunt corecte, având în vedere că la momentul când au apărut aceste articole, reclamantele încheiaseră de bună credință contractele din ianuarie 2009, prin care C. a cesionat către acestea drepturile de autor privind romanul în litigiu, astfel că au socotit, cu bună credință, că numai ele au dreptul să publice și să vândă respectiva lucrare. Chiar dacă s-ar considera că reclamantele au pornit o campanie de presă împotriva pârâtei, aceasta ar apărea ca îndreptățită, având în vedere existența acestor contracte, pentru încheierea cărora reclamantele au plătit la C. o remunerație exagerată, în raport de caracterul neexclusiv al cesiunii (deși specific contractului de editare este caracterul exclusiv al cesiunii) și raportat la uzanțele obișnuite privind remunerația cuvenită autorului, în caz de reeditare a unei opere. Un alt element care înlătură caracterul de faptă ilicită al actelor reclamantelor este faptul că acestea au avut câștig de cauză în formularea cererii de ordonanță președințială, având ca obiect solicitarea de obligare a pârâtelor la încetarea editării și comercializării romanului călinescian, având încă un motiv de a fi convinse că acționează corect și legal și că pot face dezvăluiri cu privire la acțiunile pârâtelor pe care le-au considerat de natură ilegală la momentul respectiv.
Tribunalul a reținut ca întemeiate susținerile reclamantelor privind exercitarea dreptului la liberă exprimare și că nu se poate vorbi de un prejudiciu moral al pârâtei, în cauză fiind aplicabile prevederile art. 30 din Constituția României privind libertatea de exprimare, precum și cele ale art. 10 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului, toate articolele înscriindu-se în limitele exercitării acestui drept, așa cum rezultă din jurisprudența Curții Europene, deoarece reclamantele au adus la cunoștința publică o problemă de interes public pentru mediile culturale și pentru cititori, respectiv încălcarea de către o instituție de presă importantă a drepturilor asupra unei opere a unui autor important român, problema făcând obiectul dezbaterii publice.
Tribunalul a mai reținut susținerile cu privire la aspectele stabilite de C.E.D.O., referitor la rolul esențial al presei într-o societate democratică, conform cărora libertatea presei implică și posibilitatea recurgerii la o anumită doză de exagerare sau chiar de provocare, pentru a permite presei să își exercite rolul de „câine de pază” al societății, art. 10 fiind aplicabil nu numai „informațiilor” sau „ideilor” care sunt primite favorabil sau privite ca inofensive sau indiferente, dar și celor care jignesc, șochează sau deranjează, acestea fiind cerințele pluralismului și toleranței, fără de care nu poate exista o societate democratică.
Pentru că nu se poate vorbi de o faptă ilicită și ca atare nu există un prejudiciu pe care să-l fi suferit pârâta, nu există vinovăția reclamantelor, deci nu pot fi obligate acestea, în baza art. 998-999 C. civ., la publicarea hotărârii în ziarul reclamantelor sau în alte cotidiane centrale, așa cum s-a solicitat de către SC A.H. SA.
Prin Decizia civilă nr. 60/A din 3 aprilie 2012, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, în majoritate, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta SC A.H. S.R.L., a admis apelurile formulate de reclamante și intervenienta accesorie, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a admis cererea principală în parte și cererea de intervenție accesorie în folosul reclamantelor, a obligat pârâtele la: 1. încetarea imediată a editării, importului, achiziționării și a comercializării sub orice formă, inclusiv distribuirea, difuzarea sau orice altă transmitere a dreptului de proprietate sau predare către terți a romanului „E.O.” de G.C.; 2. retragerea din circuitul comercial a exemplarelor romanului „E.O.” de G.C.; 3. punerea la dispoziția bibliotecilor județene și a sucursalelor acestora, cu titlu gratuit, în scopuri necomerciale, a tuturor exemplarelor din romanul „E.O.” de G.C. pe care l-au editat ori la distribuirea cărora au participat, care se afla în deținerea lor, sunt sechestrate sau retrase din circuitul comercial, cu aplicarea pe prima copertă interioară a fiecărui exemplar a unei ștampile cu inscripția clară, scrisă în caractere majuscule, având dimensiunea de cel puțin 12 puncte tipografice (0,5 cm): „Exemplar distribuit cu titlu gratuit la cererea SC E.I. SRL și SC E.L.I. SRL în vederea respectării dreptului de autor și a cărții ca act de cultură”; 4. comunicarea de informații cu privire la: tirajul romanului „E.O.” de G.C., astfel cum acesta este editat și/sau comercializat în cadrul colecției „100 de cărți pe care trebuie să le ai în bibliotecă”; contractul încheiat de către pârâte cu societatea italiană Grafica Veneta în scopul tipăririi exemplarelor din romanul „E.O.” de G.C.; numărul exemplarelor vândute din romanul menționat; lista distribuitorilor prin intermediul cărora s-a realizat punerea efectivă pe piață a romanului menționat; veniturile obținute de pârâte din comercializarea acestei opere; oricare alte informații privind editarea și distribuirea romanului „E.O.” de G.C.; profitul obținut de pârâte prin aceste operațiuni și prejudiciul cauzat reclamantelor; 5. la plata către reclamanta SC E.I. SRL, a sumei de 184.122,98 lei, reprezentând despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului material suferit ca urmare a editării și distribuirii neautorizate de către pârâte a romanului „E.O.” de G.C. Curtea a respins restul cererilor reclamantelor, ca neîntemeiate, precum și capătul de cerere reconvențională referitor la constatarea nulității contractelor din 2009 încheiate între C. și SC E.L.I. SRL, a menținut dispozițiile sentinței în ce privește soluționarea excepției inadmisibilității formulării cererii reconvenționale, respingerea capătului doi al cererii reconvenționale.
În privința apelului formulat de SC A.H. SRL, Curtea a reținut următoarele:
Expresiile incriminate de pârâtă din cuprinsul articolului „Hoțul strigă „Hoții!” apărut în cadrul editiei „J.N.” din 24 aprilie 2009 nu se referă la aceasta, ci la persoana fizică care deține controlul în cadrul societații.
Pe de altă parte, apariția articolelor și intervențiile televizate invocate au avut loc în contextul în care reclamantele încheiaseră cu C. contractele de cesiune de drepturi de autor, așa încât în mod justificat atrăgeau atenția opiniei publice asupra faptului că volumul apărut pe piață este publicat cu încălcarea acestor drepturi.
În mod corect a reținut prima instanță că nu au fost încălcate limitele normale de exercitare ale libertății de exprimare, întrucât în menționatele articole și intervenții televizate a fost folosit limbajul jurnalistic, cu doza de exagerare specifică, pentru a reda, într-o notă de indignare, o situație de fapt care, în lumina contractelor de cesiune de drepturi de autor, conducea la concluzia că publicarea romanului „E.O.” de către SC A.H. SA se face cu încălcarea drepturilor de autor. Chiar reținând numai existența acelor contracte, nu se poate vorbi de o exercitare abuzivă a dreptului la libera exprimare, ținând seama de împrejurarea că demersul viza atât informarea publicului cu privire la împrejurarea că SC A.H. SA publică un roman cu privire la care SC E.L.I. SRL cumpărase drepturile de publicare și difuzare, cât și exprimarea punctului de vedere personal și, prin urmare, subiectiv, referitor la acest fapt al principalului concurent. De asemenea, existența contractelor de cesiune constituia o bază factuală suficientă, pentru că, raportat la momentele în care au avut loc demersurile jurnalistice incriminate, să nu se poată vorbi de acțiuni nejustificate sau arbitrare, independent de soluțiile pleiunțate în procesele desfășurate ulterior între părți.
Mai mult, nu doar existența contractelor de cesiune încheiate de reclamante, ci și conduita pârâtei a justificat tonul de indignare al intervențiilor, din moment ce a înțeles să publice în propria colecție o operă a cărei apariție era deja certă și din timp anunțată ca urmând să aibă loc în cadrul colecției realizate de SC E.I. SRL, în condițiile în care nu se poate reține vreo limitare în alegerea operelor care compun colecția, existând în mod evident numeroase alte opere din literatura română sau universală care ar fi putut prezenta pentru publicul cititor același interes ca și romanul „E.O.” și, prin urmare, ar fi permis apelantei să-și atingă scopul urmărit prin difuzarea colecției împreună cu publicația „A.”, respectiv creșterea vânzărilor acestei publicații datorită interesului prezentat de opera literară împreună cu care publicația în cauză era vândută.
Nu poate fi reținută nici susținerea că SC E.I. SRL ar fi desfășurat o campanie de denigrare împotriva apelantei, întrucât o astfel de campanie ar fi presupus lipsa oricărei fapte a apelantei care să justifice intervențiile și articolele imputate și, totodată, ar fi presupus imputări repetate pe o perioadă lungă de timp, cu conținut diferit, în timp ce apariția articolelor și intervențiile televizate imputate s-au referit doar la apariția romanului „E.O.”și au fost desfășurate într-un interval scurt de timp raportat la data apariției operei menționate. De asemenea, nu poate fi reținută susținerea în sensul că simpla părere a unui jurist ar fi fost de natură să o determine pe pârâtă să ajungă la altă concluzie, întrucât problema în cauză nu era aceea de a ști dacă operele căzute în domeniul public pot sau nu să fie exploatate liber, ci aceea de a ști dacă la momentul respectiv, prin raportare la legislația succesiv aplicabilă în materie, opera în discuție era sau nu căzută în domeniul public, aspect ce face chiar obiectul litigiului de față și care urmează a fi lămurit abia la finalizarea acestuia.
De altfel, nici apelanta nu era așa de convinsă de regimul juridic al operei în discuție, din moment ce, pentru aceeași opera, a încheiat contractul de cesiune de drepturi de autor din 15 septembrie 2008.
Pe de altă parte, majoritatea acuzelor aduse de reclamante nu au privit-o în mod direct pe pârâta SC A.H. SRL, ci persoana fizică care deține controlul în cadrul acestei societati, așa încât în analiza susținerilor referitoare la caracterul jignitor al modului de exprimare a acestor critici instanța se poate raporta doar la referirile directe la societate.
Or, pârâta este persoană juridică și, prin urmare, printre atributele potențial lezate de acțiunile reclamantelor nu se afla onoarea și demnitatea, atribute specifice doar ființei umane, ci doar imaginea și reputația, iar apelanta, fiind competitor pe piața media, dispune de mijloacele media de apărare și contracarare eficientă a demersurilor prin care competitorii săi tind, justificat sau nu, să aducă atingere imaginii și reputației sale.
Prin urmare, nu se reține o depășire a limitelor normale ale dreptului la exprimare.
Nu este fondată nici susținerea potrivit căreia problema drepturilor de autor pentru romanul „E.O.” nu ar fi constituit o problemă de interes public. Astfel, dacă reclamantele și pârâta nu ar fi fost la acel moment angrenate în activități de publicare de opere literare în cadrul unor colecții, opere comercializate la prețuri accesibile publicului larg și împreună cu publicații difuzate la nivel național, problema drepturilor de autor asupra romanului menționat nu ar fi fost una de interes public. Însă, în conditiile în care reclamantele și pârâta publicau saptămânal câte o operă literară, titlurile operelor a căror publicare urma fiind aduse la cunoștința publicului cu câteva săptămâni înainte, publicarea unei opere în cadrul uneia dintre colecții în condițiile în care ea deja fusese anunțată a fi publicată în cadrul celeilalte colecții și în conditiile în care partea care anunțase prima publicare avea încheiate și contracte de cesiune a drepturilor de autor nu mai era o problemă particulară și nu se mai poate vorbi de o lipsă de interes a publicului cu privire la acest subiect. Potențialii cumpărători aveau dreptul să știe că există o dispută pe această temă, precum și riscul ca, datorită acestei prime apariții pe piață, opera să nu mai apară și în colecția în care fusese mai întai anunțată, asa încât să ia în cunoștință de cauza decizia de a cumpăra sau nu opera în discuție în ediția apărută mai repede pe piață și, totodată, pentru a cunoaște împrejurările care au determinat nerespectarea de către reclamante a listei operelor ce vor fi publicate.
Împrejurarea că alte trusturi de presă nu s-au arătat interesate de subiect este irelevantă, interesul public fiind analizat nu din perspectiva pieței media, ci din perspectiva publicului interesat de achiziția de cărți în cadrul uneia sau alteia dintre cele două colecții sau în cadrul ambelor colecții. Prin urmare, nici din această perspectivă nu se poate vorbi de depășirea limitelor libertății de exprimare.
Cu referire la greșita aplicare a dispozitiilor art. 998-999 C. civ. coroborate cu art. 6 din C.E.D.O., Curtea a reținut că exercitarea dreptului la liberă exprimare a fost realizată în limitele sale normale, astfel că nu se poate vorbi de o faptă ilicită. Față de cadrul procesual creat prin cererea reconvențională, existența sau nu a condițiilor angajării răspunderii civile delictuale nu poate fi analizată decât prin raportare la faptele imputate în mod direct SC E.I. SRL, respectiv articolele din „J.N.” editat de aceasta și intervențiile televizate conducerii acestei edituri, intervenții realizate în această calitate.
Prin urmare, referirile la sancțiunile aplicate de C.N.A. posturilor de Tv. A. 1 și A. 3 prin Deciziile nr. 537 din 5 mai 2009 și nr. 567 din 14 mai 2009 sunt fără legatură cu prezenta cauză, întrucât pârâți în cererea reconventională nu au fost nici SC T.V.A. 1 SA, nici SC A. 3 SA.
În plus, prin cele două decizii au fost sancționate cele două posturi pentru încălcarea unor dispoziții din Codul audiovizualului, respectiv cele prin care radiodifuzorii sunt obligati să prezinte și punctul de vedere al persoanei căreia îi sunt aduse acuzațiile sau părarea unor specialiști.
Pentru angajarea raspunderii civile delictuale este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor condiții: existența unei fapte ilicite, săvârșită cu vinovăție, existența unui prejudiciu și existența legăturii de cauzalitate între faptă și prejudiciu. În prezenta cauză nu poate fi reținut caracterul ilicit al faptelor imputate SC E.I. SRL. Deși aceste fapte au fost săvârșite cu intenție, acest aspect este fără relevanță, întrucât intenția poate fi analizată ca formă a vinovăției doar în ipoteza în care a fost săvârșită o faptă ilicită.
De asemenea, în conditiile în care nu poate fi reținut caracterul ilicit al faptelor imputate, existența unui prejudiciu moral cauzat prin aceste fapte nu poate conduce, singură, la angajarea răspunderii civile delictuale.
În plus, prejudiciul moral invocat se datorează și propriei fapte, întrucât, luând decizia de a publica în propria colecție romanul „E.O.” se putea, în mod rezonabil, aștepta la reacția de indignare a concurenței lezate și la faptul că aceasta va aduce la cunoștința publicului circumstanțele apariției romanului în discuție în colecția concurentă, cu atât mai mult cu cât încheiase și contracte cu privire la dreptul de autor asupra operei și, totodată, era interesată să-și apere reputația și imaginea în fața publicului, reputație și imagine care ar fi avut de suferit dacă ar fi renunțat la publicarea romanului „E.O.” în propria colecție fără a justifica circumstanțele în care această renunțare a intervenit.
Cât privește apelul formulat de reclamante, Curtea a constatat că în mod greșit instanța de fond a apreciat că lipsa particulei de negație „nu” din cuprinsul alin. (3) al art. 149 din Legea nr. 8/1996 ar fi fost o simplă greșeală materială. Acest fapt rezultă din analiza conținutului întregului articol și, în special, din coroborarea dispozițiilor cuprinse în alin. (2) și (3) în redactarea lor inițială.
Potrivit legislației anterioare în materie, reprezentată de Decretul nr. 321/1956, termenul de protecție a operei după moartea autorului era unul neunitar (art. 6). În art. 7 era consacrat un regim juridic diferit în ceea ce privește termenul de protecție în raport cu anumite categorii de opere și în raport de titular, stabilind și un regim diferit al protecției în caz de succesiune.
Or, acest regim juridic diferit al termenelor de protectie în raport cu categoria de moștenitori care venea la succesiunea defunctului a condus sub imperiul legislatiei anterioare la situația nefirească ca o operă să fie protejată într-o anumită cotă, iar într-o altă cotă să fie căzută în domeniul public.
Cum scopul legiuitorului la edictarea art. 149 din Legea nr. 8/1996 a fost acela de uniformizare a regimului juridic al protecției acordate operelor, acest scop nu putea fi atins în lipsa dispozițiilor cuprinse în alin. (3) al acestui articol, în forma de la intrarea în vigoare a legii. Astfel, ar fi fost aplicabil doar alin. (2), iar efectele acestui alineat ar fi fost aplicabile termenele de protecție prevăzute de Legea nr. 8/1996 și operelor create anterior, însă numai dacă acestea se aflau în termenul de protecție prevăzut de legislația anterioară.
Ceea ce se reproșa legislației anterioare în materie era împrejurarea că durata de protecție a unei opere nu este stabilită în raport de natura operei, ci de existența sau inexistența moștenitorilor și, respectiv, în raport de categoria de moștenitori, firesc fiind ca opere de aceeași natură să aibă aceeași durată de protecție, iar protecția să nu depindă de elemente extrinseci operei, cum ar fi existența moștenitorilor sau categoria acestora.
Or, dispozițiile din alin. (3) al art. 149 din Legea nr. 8/1996 au avut rolul de a acoperi și această situație, în sensul că termenul de protecție al operelor să fie același pentru toate operele de aceeași natură, indiferent de criteriile extrinseci impuse de legislația anterioară și indiferent dacă, datorită acestor criterii extrinseci, ele se aflau integral, fracționat sau deloc în termenul de protecție la momentul intrarii în vigoare a Legii nr. 8/1996.
Un alt argument pentru care este eleiată susținerea primei instante este reprezentat de dispozitiile art. 71 din Legea nr. 24/2000. Aceeași operațiune era prevăzută pentru erorile materiale și de Decretul nr. 16/1976, în vigoare la momentul apariției Legii nr. 8/1996.
Or, în măsura în care inexistența negației ar fi fost o greșeală materială, operațiunea prin care ar fi fost îndreptată era rectificarea, iar nu modificarea actului. În plus, rectificarea se poate face oricând, nefiind necesară eleborarea unui nou act normativ, ca în cazul modificarii. De asemenea, rectificarea produce efecte retroactive, în timp ce modificarea produce efecte de la intrarea în vigoare a actului de modificare.
Prin urmare, introducerea negației în cuprinsul alin. (3) al art. 149 din Legea nr. 8/1996 fiind realizată pe calea modificarii, nu produce efecte decât de la intrarea în vigoare a legii de modificare, respectiv a Legii nr. 285/2004, neputând aduce atingere drepturilor dobandite în temeiul textului legal mentionat, în redactarea de la intrarea în vigoare a Legii nr. 8/1996.
De altfel, modificarea alin. (3) al art. 149 din Legea nr. 8/1996 prin Legea nr. 285/2004 a fost generată de împrejurarea că în unele interpretări s-a susținut că dispozițiile din alin. (3) sunt de natură să excludă de la protecția Legii nr. 8/1996 operele autorilor decedați anterior și care, la intrarea în vigoare a legii, se mai aflau în termenul de protecție potrivit legislației anterioare.
Interpretarea era în mod vădit eleiată, întrucât ipoteza invocată ca fiind exclusă era, de fapt, acoperită de dispozițiile din alin. (2) și nu necesita precizări suplimentare, spre deosebire de ipoteza din alin. (3), care necesita astfel de precizari, întrucât, în această ipoteză, se punea problema repunerii în termen a efectelor acesteia și a momentului de la care aceasta operează.
Întrucât situația juridică prevazută de alin. (3) în forma inițială era epuizată, toate operele corespunzand acestei situații fiind repuse în termenul de protecție de la momentul intrării în vigoare a legii, astfel că reglementarea în forma inițială devenise inutilă, și pentru a înlatura posibilitatea interpretării textului în maniera descrisă mai sus, a fost modificat alin. (3) în forma prevazută de Legea nr. 285/2004.
De altfel, împrejurarea că intenția legiuitorului din 1996 nu a fost cea reținută de prima instanță rezultă și din faptul că partea finală a alin. (3) a avut sens și consecințe doar în forma inițială a textului, fiind complet lipsită de sens și de efecte după modificarea intervenită din 2004.
Pe de altă parte, folosirea termenului prelungire s-a făcut pentru a sugera că e vorba de o majorare a termenului de protecție inițial, fără nicio legatură cu împrejurarea că termenul inițial expirase sau nu. De altfel, pentru reglementarea în discuție nu există niciun termen care să corespundă pe deplin operațiunii respective. Astfel, nu se poate vorbi nici de o naștere, întrucât nu e vorba de un nou drept, nici de o renaștere, întrucât nu e vorba de nașterea din nou a dreptului, nici de o repunere în termen propriu-zisă, întrucât noua protecție are alt conținut decât cea inițială. Ca atare, folosirea termenului „prelungire” corespunde cel mai bine operațiunii realizate prin dispozițiile legale menționate, întrucât și noul termen de protecție vine în prelungirea protecției acordate pe timpul vieții autorului, acoperind astfel și situația în care, datorită lipsei moștenitorilor și ca efect al dispozițiilor art. 8 din Decretul nr. 321/1954, nu a existat o protecție ulterioară decesului autorului. Protecția astfel prelungită, cu conținutul dat de noua lege, nu operează însă pentru intervalul cuprins între expirarea termenului de protecție corespunzator categoriei de moștenitori ori data decesului autorului, dupa caz, și data intrarii în vigoare a Legii nr. 8/1996.
Referitor la incidența Convenției de la Berna, Curtea a constatat că a fost ratificată de Romania prin Decretul nr. 549/1969, în art. 2 lit. a) stipulându-se că Romania, „în conformitate cu art. 7 alin. (7) din convenție, (…) înțelege să mențină prevederile legislației naționale a R.S.R., în vigoare la data semnării convenției, cu privire la durata protecției”.
Prin urmare, la data intrarii în vigoare a Legii nr. 8/1996, Convenția de la Berna era aplicabilă în Romania în forma ratificată în anul 1969, astfel că Romania nu era ținută de vreun termen de protecție prevăzut de conventie. De altfel, statele părți aveau dreptul să prevadă termene mai lungi decât cele din convenție.
Cât privește art. 18 alin. (2) din Convenție, acesta nu este incident în cauză, întrucât reglementează situația solicitării protecției operei în alt stat decât cel de origine, situație fără legatură cu prezenta cauză. De asemenea, dispoziția reglementează regimul operelor care, la momentul intrării în vigoare a Convenției, erau deja aflate în domeniul public al țării în care se solicita protecția, deși erau încă sub protecție în țara de origine.
Mai mult, dispozițiile Convenției au în vedere protecția drepturilor de autor, putând fi invocate de autori sau succesorii în drepturi ai acestora în situațiile în care prevederile Convenției sunt mai favorabile decât cele din statul de origine sau din statul în care se solicită protecția operei, iar nu pentru a fi invocate de terții care neagă existența drepturilor respective.
Prin urmare, la decesul soției lui G.C., drepturile patrimoniale de autor cu privire la romanul „E.O.”, pe care aceasta le moștenise cu caracter viager în temeiul art. 6 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 321/1954, au intrat în domeniul public.
Efect al dispozitiilor art. 149 alin. (3) din Legea nr. 8/1996, la intrarea în vigoare a acestei reglementari aceste drepturi au fost protejate din nou începând cu momentul intrării în vigoare a Legii nr. 8/1996 și până la 31 decembrie 2035 (70 de ani de la moartea autorului, calculați de la 1 ianuarie al anului urmator celui în care a intervenit decesul - art. 25 alin. (1) corborat cu art. 32 din Legea nr. 8/1996).
În condițiile în care nu s-a făcut vreo dovadă că E.C. ar fi avut succesori universali sau succesori cu titlu universal în patrimoniul cărora să poată intra drepturile patrimoniale de autor pentru opera în discuție, exercițiul acestor drepturi a revenit organismului de gestiune cu cel mai mare număr de membri, din domeniul creației literare (art. 25 alin. (1) fraza a II-a din Legea nr. 8/1996), în cauză acest organism fiind C., care a primit aviz de functionare și exercitare a drepturilor ca organism de gestiune colectivă a drepturilor de autor în domentiul operelor scrise începând cu data de 1 iunie 1997, în temeiul Deciziei directorului general al O.R.D.A. nr. 8 din 01 iunie 1997.
În speță, Legea nr. 8/1996 nu stipulează că organismul de gestiune colectivă este titular al drepturilor patrimoniale de autor pentru situația analizată, ci doar că exercită aceste drepturi. Din această perspectivă legea nu specifică cine este titularul acestor drepturi și, prin urmare, identificarea acestuia se poate face fie din perspectiva regimului bunurilor fără stăpân, fie din perspectiva regimului bunurilor vacante, însă acest aspect excede obiectului cererii cu care instanța a fost învestită, singurul aspect relevant în această privință fiind acela că exercițiul acestor drepturi a revenit organismului de gestiune colectivă care a întrunit condițiile prevăzute de lege în acest sens, iar analiza exercițiului acestor drepturi în prezenta cauză privește o perioadă de timp ulterioară înființării acestui organism de gestiune și, deci, ulterioară momentului în care aceasta a preluat exercițiul drepturilor asupra romanului în discuție.
Pe de altă parte, dispozitiile art. 149 alin. (3) nu fac nicio distincție, stipulează doar că protecția este prelungită până la expirarea termenului prevăzut de Legea nr. 8/1996.
Scopul instituirii dreptului de administrare al organismelor de gestiune colectivă pentru situația lipsei moștenitorilor a fost tocmai acela ca, independent de existența sau nu a moștenitorilor, drepturile patrimoniale de autor să fie în egală măsură protejate pentru toate operele de aceeași natură, pe aceeași durată, inclusiv în situația în care moștenitorii autorului sau o parte din ei decedează fără moștenitori. Prin urmare, lipsa moștenitorilor moștenitorilor autorului sau lipsa moștenitorilor moștenitorilor nu împietează asupra protecției operei, aceasta fiind asigurată prin administrarea drepturilor de către organismul de gestiune colectivă corespunzator, integral sau împreună cu moștenitorii în viață, după caz.
În privința faptei ilicite, Curtea a constatat că prin editarea și publicarea de către pârâte a romanului „E.O.” începând cu 23 aprilie 2009, acestea au încălcat drepturile de publicare și distribuire cu privire la aceeași operă, drepturi deținute de SC E.L.I. SRL în temeiul contractelor de cesiune încheiate cu C., respectiv de Editura Intact în temeiul contractului încheiat cu SC E.L. SRL.
Curtea a mai reținut că pârâtele nu au practicat prețuri de dumping. În prezenta cauză nu s-a făcut dovada că prețul practicat de pârâte pentru opera „E.O.” este sub nivelul consturilor de producție. Pe de altă parte, practicarea prețurilor promoționale nu are ca scop deturnarea clientelei, ci promovarea propriilor produse sau servicii. În plus, în prezenta cauză vanzarea operelor din colecția pârâtelor la preț promoțional s-a facut doar o perioadă limitată de timp.
Pentru a se reține o practică de dumping ar fi trebuit ca pârâtele să ofere în mod constant spre vânzare aceleași opere ca și reclamantele, în condiții de calitate similare, la prețuri constant disproporționat mai mici, ceea ce nu s-a dovedit.
Referitor la săvârșirea de practici neloiale parazitare, instanța reținut că este adevarat că reclamantele, anunțând primele apariția romanului în cadrul propriei colecții, au creat o stare de așteptare în rândul persoanelor interesate să achiziționeze acest roman, asteptare care a fost satisfacută însă de apariția romanului în cadrul colecției concurente, însă acest fapt nu se reține ca fapt de concurență neloială sub forma unor practici parazitare, atât timp cât pârâtele nu au profitat efectiv de publicitatea și promovarea realizate de reclamante, care privea apariția romanului la alt moment și în altă colectie, ci au realizat propria campanie de anunțare a apariției romanului în colecția proprie.
Prin urmare, faptele pârâtelor au avut caracter ilicit, constând în publicarea și distribuirea fără drept a romanului „E.O.”, publicare și distribuire care a fost realizată cu încălcarea drepturilor deținute de reclamante, fără însă ca aceste fapte să constituie și fapte de concurență neloială sub forma dumping-ului sau a practicilor parazitare.
Instanța de apel a mai reținut că prin fapta ilicită a pârâtelor a fost creat reclamantelor un prejudiciu constând în încălcarea drepturilor acestora de publicare și distribuire a romanului „E.O.” și, pe de altă parte, în sumele achitate de SC E.I. SRL către SC E.L.I. SA în vederea editării romanului, în conditiile în care, după apariția romanului menționat în colecția pârâtelor, publicarea romanului în colectia reclamantelor a devenit lipsită de interes pentru public, motiv care a determinat reclamantele să renunțe la publicarea acestuia.
În determinarea întinderii prejudiciului, Curtea a plecat de la dispozițiile cuprinse în art. 139 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor și drepturile conexe, în varianta consecințelor economice negative reprezentate de cheltuielile realizate în vederea publicării romanului, publicare ce nu a mai avut loc din cauza faptelor pârâtelor, precum și în varianta finală, reprezentată de elementele în afara factorilor economici, cum ar fi daunele morale cauzate titularului dreptului.
Pe de altă parte, în raport de modul în care reclamantele au formulat acțiunea, solicitând printr-un capăt de cerere distinct obligarea pârâtelor să le pună la dispoziție o serie de informații legate de tiraj, vânzări, distribuitori, profit, determinarea prejudiciului prin raportare la beneficiile realizate pe nedrept de către pârâte, Curtea a considerat că pretenția nu poate fi realizată, întrucât ele însele vor fi în măsură să cunoască datele respective numai după finalizarea cauzei cu stabilirea în sarcina pârâtelor a obligației de a pune la dispoziția reclamantelor informațiile solicitate.
Însă, instanța poate stopa realizarea de către pârâte a unor beneficii rezultate din operațiunile comerciale având ca obiect romanul publicat cu încălcarea drepturilor de publicare și distribuire aparținând reclamantelor, dispunând obligarea pârâtelor SC A.H. S.R.L. și S.C. A. S.A. la încetarea imediată a editării, importului, achiziționării și a comercializării sub orice formă, inclusiv distribuirea, difuzarea sau orice altă transmitere a dreptului de proprietate sau predare către terți a romanului „E.O.” de G.C., precum și la retragerea din circuitul comercial a exemplarelor acestuia.
Prejudiciul material suferit de reclamanta SC E.I. SRL este reprezentat de suma de 41.412 lei, din care 6.612 lei T.V.A., reprezentând contravaloarea drepturilor de autor pe care editura a înțeles să le suporte conform contractului încheiat cu SC E.L.I. SRL, de suma de 79.706,25 lei, din care 6581,25 lei T.V.A., reprezentând contravaloarea coperților pentru romanul „E.O.”, suma achitată de SC E.I. SRL către SC E.L.I. SRL, precum și de suma de 63.004,73 lei, din care 5.202,23 lei T.V.A., reprezentând contravaloarea secțiunilor romanului „E.O.”, plată făcută tot de SC E.I. SRL catre SC E.L.I. SRL
Prejudiciul material suferit de SC E.L.I. SRL, în suma totala de 177.500,25 lei, reprezentat de contravaloarea serviciilor de tipar achitate tipografiei SC G.C.C. SRL și contravaloarea drepturilor de autor a fost acoperit de SC E.I. SRL, care a achitat SC E.L.I. SA sumele menționate mai sus cu același titlu.
Cât priveste daunele morale solicitate pentru prejudiciul de imagine invocat de reclamante, Curtea a constatat că în prezenta cauză au existat premisele ca un astfel de prejudiciu de imagine să fie suferit de reclamante, prin aceea că, deși anunțaseră public apariția romanului „E.O.” în cadrul colecției „Biblioteca pentru toți”, această apariție nu a mai avut loc din cauza faptei pârâtelor, care au publicat același roman la o dată anterioară celei anunțate de reclamante, împrejurare care ar fi putut conduce publicul la concluzia lipsei de seriozitate a reclamantelor.
Însă, reclamantele au reacționat prompt la fapta pârâtelor de publicare a romanului la o dată anterioară, prin articole de presă și intervenții televizate, așa încât publicul a fost în măsură să cunoască împrejurările care au determinat oprirea publicării romanului în cadrul colecției reclamantelor, astfel că imaginea reclamantelor nu a ajuns să fie prejudiciată decât într-o măsură mai mică, respectiv prin scăderea încrederii publicului asupra programului de publicare anunțat.
Nu a fost reținută susținerea în sensul că scăderea vânzărilor după declanșarea situației litigioase între părți s-ar fi datorat publicării romanului „E.O.” de către pârâte cu încălcarea drepturilor reclamantei. Fiind vorba de opere diferite, interesul publicului nu este constant și, prin urmare, vânzările fiecarei opere în parte depind de interesul publicului în achiziționarea acesteia.
În analiza prejudiciului de imagine nu a fost luat în considerare prețul practicat de pârâte pentru vânzarea operelor din propria colecție, întrucât nu s-a reținut caracterul ilicit al acestei fapte. De asemenea, nu s-a avut în vedere la analiza prejudiciului de imagine invocat împrejurarea că pârâtele au publicat articole prin care s-ar fi urmarit discreditarea reclamantelor, întrucât în prezenta cauză instanța nu a fost învestită cu analiza faptei de publicare a acestor articole, ci doar cu analiza faptei de publicare a romanului „E.O.” cu încălcarea drepturilor reclamantelor și prin folosirea unor practici de dumping și a unor practici parazitare.
Prin urmare, Curtea a apreciat că cea mai adecvată modalitate de reparare a prejudiciului de imagine suferit de reclamante este admiterea celui de-al treilea capăt de cerere, prin care s-a solicitat obligarea pârâtelor să pună la dispoziția bibliotecilor județene și a sucursalelor acestora, cu titlu gratuit, în scopuri necomerciale, a tuturor exemplarelor din romanul „E.O.” de G.C., pe care l-au editat ori la distribuirea cărora au participat, care se află în deținerea lor, sunt sechestrate sau retrase din circuitul comercial, cu aplicarea pe prima copertă interioară a fiecărui exemplar a unei ștampile cu inscripția clară, scrisă în caractere majuscule, având dimensiunea de cel puțin 12 puncte tipografice (0,5 cm): „Exemplar distribuit cu titlu gratuit la cererea SC E.I. SRL și SC E.L.I. SRL în vederea respectării dreptului de autor și a cărții ca act de cultură”. Aceasta modalitate de reparare a prejudiciului corespunde și dispozițiilor art. 139 alin. (1) - (4) lit. d), fraza a II-a din Legea nr. 8/1996.
Referitor la condiția vinovăției, Curtea a constatat că pârâtele au cunoscut că nu sunt titularele drepturilor de publicare ale romanului „E.O.”, întrucât fuseseră informate de C. în acest sens prin adresa din 05 martie 2009, această adresă fiind invocată și ca temei al declarației de denunțare unilaterală a contractului încheiat cu F.N.S.A., denunțare care a avut loc anterior publicării romanului.
Nu a fost reținută susținerea formulată de SC A.H. SRL și SC A. SA în sensul că ar fi acționat cu convingerea că opera este căzută în domeniul public și că aceasta convingere ar fi rezultat din împrejurarea că SC A.H. SRL a înțeles să denunțe contractul de cesiune din 2008. Astfel, denunțarea unilaterală conduce la rezilierea contractului, reziliere care presupune recunoașterea valabilitatii contractului și a faptului că acesta va înceta să producă efecte numai pentru viitor. Or, dacă ar fi avut o astfel de convingere, pârâta ar fi acționat în instanță pentru constatarea nulității contractului respectiv.
De altfel, chiar dacă ar fi acceptată susținerea în cauză, această împrejurare este irelevantă, întrucât tinde la demonstrarea împrejurării că pârâtele nu au acționat cu intenție, ci din culpă. Însă, angajarea raspunderii civile delictuale se face atât în cazul săvârșirii faptei din culpă, cât și în cazul savârșirii acesteia cu intenție.
În speță, nu s-a făcut dovada existenței vreunei cauze care înlătură vinovăția. Ca atare, pârâtele au săvârșit faptele ilicite reținute mai sus cu vinovăție.
Fapta pârâtei de publicare a romanului „E.O.” în colecția proprie s-a făcut cu încălcarea drepturilor de publicare și difuzarea aparținând reclamantelor, determinând în mod direct prejudicierea acestora cu sumele plătite pentru achiziția drepturilor de publicare și difuzare, precum și cu o parte din lucrarile de tipărire a romanului, precum și cu deteriorarea imaginii pârâtelor în ochii cititorilor, datorită împrejurării că acestea, ca urmare a faptei pârâtelor, au fost nevoite să renunțe la publicarea romanului în propria colecție.
Referitor la apelul formulat de intervenienta accesorie C., Curtea a considerat că este fondat pentru considerentele reținute în analiza apelului formulat de reclamante.
Prin urmare, reținând că, potrivit dispozițiilor art. 149 alin. (3) din Legea nr. 8/1996 în forma avută la intrarea în vigoare, coroborate cu dispozițiile art. 25 alin. (1) din aceeași lege, C. are dreptul legal de administrare cu privire la drepturile patrimoniale de autor asupra operei în discuție, apare fondat și motivul de apel referitor la netemeinicia cererii de constatare a nulității contractelor de cesiune încheiate între C. și SC E.L.I. SRL, contractele fiind valabile din punct de vedere al obiectului acestora.
De altfel, soluția primei instanțe sub acest aspect este contradictorie, aceasta reținând că obiectul contractelor, respectiv drepturile de autor asupra operei în discuție, nu există și, în același timp, obiectul este scos din circuitul civil. Or, pentru a fi scos din circuitul civil un bun trebuie în primul rând să existe.
Este nefondat însă motivul de apel prin care se invocă inadmisibilitatea cererii reconvenționale, pentru că nulitatea absolută poate fi invocată de orice parte interesată, iar pârâtele aveau interesul să solicite nulitatea contractelor de cesiune pentru nevalabilitatea obiectului tocmai pentru a demonstra că prin publicarea romanului nu au adus atingere unui drept legal dobândit al reclamantelor.
De asemenea, inadmisibilitatea cererii reconvenționale cu privire la capătul de cerere prin care se solicită angajarea răspunderii civile delictuale a reclamatelor, este lipsită de interes, întrucât prin sentința apelată acest capăt de cerere a fost respins ca nefondat.
În termen legal au declarat recurs pârâtele S.C. A. S.A. și SC A.H. S.R.L.
În motivarea recursului, pârâta S.C. A. S.A. a arătat că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor legale incidente, respectiv a art. 25 și 149 din Legea nr. 8/1996.
Astfel, se constată că interpretarea dată textelor de lege contravine practicii jurisprudențiale constante în materie, care a considerat că există o eroare de redactare a art. 149 alin. (3) din Legea nr. 8/1996, în sensul că proiectul de lege nu conținea particula „nu”, eroare sesizată ulterior și corectată prin modificarea adusă prin Legea nr. 285/2004. Aceeași opinie este însușită și de literatura de specialitate, care dă valoare interpretării gramaticale, logice, sistematice, istorico-teleologice și nu interpretării literare restrânse a normei art. 149 alin. (3) în forma în vigoare în 1996.
În caută, termenul folosit de legiuitor, de „prelungire”, este impropriu pentru a-l alătura operelor a căror durată de protecție a expirat, întrucât a prelungi înseamnă a amâna un termen care este în curs, propriu operelor a căror durată de protecție nu a expirat; a „prelungi” nu este sinonim cu a „renaște” un termen împlinit.
Or, este ilogic ca legiuitorul să fi dorit în realitate a renaște drepturi stinse și să refuze prelungirea protecției pentru operele a căror durată de protecție nu a expirat.
Intenția legiuitorului român a fost aceea de a nu bulversa stabilitatea raporturilor juridice în materia drepturilor de autor, cu excepția prelungirii sau restrângerii duratei de protecție, niciodată însă prin reactivarea protecției unor opere căzute în domeniul public.
În al doilea rând, instanța de apel nu interpretează coroborat art. 149 alin. (3) al Legii nr. 8/1996 în varianta inițială cu prevederile internaționale și constituționale, respectiv cu alte legi care cuprind dispoziții similare - Convenția de la Berna pentru protecția operelor literare și artistice, art. 18 cu referire la art. 20 din Constituția României, Tratatul O.M.P.I., art. 15 alin. (2) din Constituția României. Potrivit legislației interne, cât și internaționale, legiuitorul nu putea edicta legi retroactive care să confere protecție unei opere după ce aceasta intrat în domeniul public, respectiv să renască drepturi patrimoniale de autor stinse.
În speță, dispozițiile art. 149 alin. (3) trebuie coroborate cu cele ale art. 25 din Legea nr. 8/1996, întrucât la momentul decesului se observă existența moștenitorilor, iar nu la momentul iunie 1996. Numai dacă nu există moștenitori la data deschiderii succesiunii exercițiul acestor drepturi trebuie acordat altcuiva, în speță unui organ de gestiune colectivă.
În plus, drepturile civile se pot transmite numai unei persoane care există la acel moment; or, C. putea dobândi drepturi numai după înființare și pentru fiecare autor care decedează fără moștenitori după data înființării și autorizării sale.
Recurenta a mai arătat că instanța de apel în mod greșit a considerat că sunt întrunite condițiile generale pentru atragerea răspunderii civile a societății în cauză - art. 999-1000 C. civ.
Referitor la inexistența faptei ilicite, recurenta a susținut că, la decesul soției autorului (1994), drepturile patrimoniale de autor asupra operei „E.O.” s-au stins, respectiv această operă a căzut în domeniul public, putând fi utilizate liber, că, în ceea ce privește conflictul de legi în timp, între Decretul nr. 321/1956 și Legea nr. 8/1996, acesta se soluționează în favoarea primului act normativ în raport atât de dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituția României, cât și de art. 149 alin. (3) din Legea nr. 8/1996. Se poate observa clar că drepturile de autor nu erau stinse la data intrării în vigoare a legii și că reclamantele și intervenienta pretind că dispus de drepturi pe care nu le au.
În ceea ce privește inexistența prejudiciului material, recurenta a precizat că intimatele au realizat și continuă să realizeze profit din vânzarea romanului „E.O.”, acesta fiind comercializat și la data prezentei acțiuni, că nu s-a depus niciun înscris care să justifice tirajul realizat la 31 martie 2010, astfel că suma achitată cu titlu de remunerație C. nu poate fi avută în vedere. Pe de altă parte, contractele de cesiune nu există cu certitudine cu privire la modificarea, completarea sau denunțarea ulterioară a acestora, și, pe cale de consecință, sumele achitate în baza lor nu pot fi solicitate ca prejudiciu.
În legătură cu inexistența vinovăției, recurenta a învederat că nu i se poate imputa vreo culpă de vreme ce la data publicării exista un contract de cesiune încheiat între SC A.H. S.R.L. și F.Ș.A. cu privire la opera în cauză, iar opera se afla în domeniul public. Recurenta de față nu editează și nici nu comercializează romanul menționat, nu-l plasează în circuitul comercial, ci doar editează un ziar.
În aceste condiții, în raport de cele de mai sus, nu este dovedită nici legătura de cauzalitate.
Recurenta SC A.H. SRL a formulat aceleași critici în ceea ce privește aplicarea greșită a dispozițiilor legale incidente în materia dreptului de autor, art. 149 alin. (3) și art. 25 din Legea nr. 8/1996, cu trimitere la dispozițiile constituționale și internaționale - art. 18 Convenția de la Berna pentru protecția operelor literare și artistice, art. 6 C.E.D.O.
Totodată, a susținut că instanța de apel a considerat eleiat a fi întrunite condițiile răspunderii civile delictuale.
Astfel, în privința faptei ilicite a învederat că aceasta nu există, întrucât exercitarea unui drept subiectiv, acela de a exploata o operă căzută în domeniul public s-a făcut în condițiile în care se încheiase contractul de cesiune de drepturi de autor din 15 septembrie 2008 cu F.N.Ș.A.
Referitor la prejudiciu, recurenta a arătat că suma acordată de instanță nu are la bază o calculație a unui specialist și este susceptibilă de critici, în continuare dezvoltând aceleași argumente ca și pârâta S.C. A. S.A. A precizat că reluarea editării romanului, în martie 2010, tirajul acestuia, precum și prețul comercializării acestuia au constituit hotărâri exclusive ale reclamantelor, fără o legătură de cauzalitate de editarea romanului de către SC A.H. SRL.
Recurenta a invocat și interpretarea greșită a dispozițiilor art. 963, 970 și 1310 C. civ., cu consecințe asupra primului capăt al cererii reconvenționale, în sensul că instanța de apel nu a menținut dispoziția de constatare a nulității absolute a contactelor de cesiune încheiate între intimate.
Astfel, obiectul acestor contracte nu îndeplinește condiția aflării lui în circuitul civil; fiind în patrimoniul comun al umanității, dreptul de a publica lucrarea este scos din circuitul civil, nu poate face obiectul vreunui contract pentru că este res communes.
Cât privește intervenția C. în sprijinul reclamantelor, aceasta este fără relevanță sub aspectul problemei analizate, întrucât nu se poate susține afirmația SC E.L.I. SRL cu privire la angajarea răspunderii pentru evicțiune, în condițiile în care în dosar nu s-a formulat o astfel de cerere.
În situația de față, în materia cesiunii de creanță și de bunuri incorporale vânzarea unui res communes atrage nulitatea absolută a contractului; cauzele de nulitate absolută intervin și în acest caz, chiar dacă părțile acelui contract nu au reușit să se desocotească.
Recurenta a mai invocat și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului coroborat cu art. 30 din Constituția României și a dispozițiilor art. 998-999 C. civ. coroborat cu art. 6 C.E.D.O., în sensul că instanța de apel a respins capătul din cererea reconvențională vizând sancționarea unui delict de presă.
Or, în situația recurentei, s-au depășit limitele firești impuse de normele constituționale, pentru că s-au încălcat grosolan drepturile acestei părți, limbajul folosit fiind unul extrem de violent, chiar „de cartier”, iar baza factuală a afirmațiilor intimatei a lipsit cu desăvârșire. Modul de exprimare depășește limitele rezonabile ale unei critici, cuprinzând insulte și jigniri de natură să atingă grav drepturile subiective.
Așadar, instanța nu a ținut cont de faptul că libertatea de exprimare nu este absolută, că presa nu are voie să scrie orice, mai ales în scopul de a-și denigra concurența, spre a căpăta o poziție mai bună pe piață; chiar C.E.D.O. a apreciat că se impune sancționarea/condamnarea jurnaliștilor pentru depășirea limitelor libertății de exprimare.
Pe de altă parte, deși instanța de fond a considerat că problema drepturilor de autor pentru romanul în cauză este o chestiune de interes public, față de definiția dată acestei noțiuni, în cauză aspectele evocate, fără fundament, de altfel, nu afectează viața unei comunități, ci puteau influența publicul să nu mai cumpere produsele recurentei.
În loc să se rezume în a-și expune nemulțumirile față de situația creată în cererea de chemare în judecată sau transmițând un comunicat civilizat, SC E.I. SRL începe o virulentă campanie de denigrare a concurenței, în paginile ziarului pe care îl editează sau prin reprezentanți, deși niciun al trust de presă nu și-a manifestat interesul față de subiect.
În plus, faptele reclamantei constituie și încălcări grosolane ale principiilor de etică și deontologie profesională ale profesiei de ziarist.
Or, în acest context nu se poate susține că reclamanta ar putea fi protejată de prevederile ce reglementează libertatea de exprimare, că nu este faptă ilicită campania de denigrare desfășurată împotriva pârâtei SC A.H. SRL, cu atât mai mult cu cât aceasta a fost sancționată de C.N.A. pentru proferarea acuzațiilor în cauză, demonstrându-se astfel caracterul ilicit al afirmațiilor realizate.
Totodată, în mod eleiat instanța de fond a considerat că fapta ilicită a intimatei în cauză nu a fost săvârșită cu vinovăție, scopul afirmațiilor făcute fiind evident acela de a afecta concurența de pe piață, de a diminua vânzările pârâtei, precum și faptul că recurenta nu a suferit niciun prejudiciu,. Afirmațiile univoce denigratoare nu pot crea o stare de bine destinatarului acestora și nici nu pot genera o reacție pozitivă din partea celorlalți, aspect ce nu mai trebuie dovedit. Prejudiciul moral produs prin aceste afirmații este evident față de faptul că imaginea, reputația și demnitatea persoanei reprezintă valori de ordine constituțională a căror protecție este impusă imperativ de legea fundamentală.
Referitor la legătura de cauzalitate, aceasta rezultă ex re, din materializarea faptelor, fiind logic faptul că afirmații denigratoare de tipul celor proferate de intimată conduc inevitabil la apariția unui prejudiciu moral.
Prin întâmpinare, intimata SC E.L.I. SRL a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate.
În esență, a arătat că forma în vigoare a alin. (3) al art. 149 din Legea nr. 8/1996 până în anul 2004 a avut ca efect renașterea, în temeiul legii, a drepturilor de autor cu privire la operele pentru care aceste termene expiraseră potrivit legislației anterioare, acest efect producându-se de la intrarea în vigoare a legii și, prin urmare, fără afectarea drepturilor dobândite de terți, cât timp fusese în domeniul public.
În speță, nu este incident art. 18 alin. (2) din Convenția de la Berna, întrucât reglementează situația solicitării protecției operei în alt stat decât cel de origine, situație fără legătură cu prezenta cauză.
Nu se poate reține nici susținerea conform căreia, coroborând art. 149 alin. (3) din Legea nr. 8/1996 cu art. 25 alin. (1) din același act normativ, se ajunge la concluzia că protecția este prelungită doar în favoarea moștenitorilor, nu și în favoarea organismelor de gestiune colectivă. Art. 149 alin. (3) nu face nicio distincție sub acest aspect, prevăzând doar că protecția este prelungită până la expirarea termenului prevăzut de Legea nr. 8/1996.
Intimata a mai arătat că, în raport de situația de fapt reținută, instanța de apel a apreciat în mod corect că, prin editarea și publicarea romanului de către recurente, începând cu 23 aprilie 2009, acestea au încălcat drepturile de publicare și distribuire cu privire la aceeași operă, drepturi deținute de intimate în baza contractelor de cesiune încheiate cu C., fiind, așadar, îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale.
Intervenienta C. - S.G.C.D.A. a solicitat, prin întâmpinare, respingerea recursurilor declarate în cauză, întrucât instanța de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor în materia drepturilor de autor. În plus, SC A.H. SRL a notificat, în baza adresei emise de intervenientă, din 2009, F.N.Ș.A., prin aceasta denunțând propriul contract încheiat cu un terț, recunoscând astfel apartenența drepturilor de autor și exercițiul lor de către organismul de gestiune colectivă unic în domeniul de creație a operelor scrise.
Examinând decizia recurată prin prisma art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile declarate în cauză sunt fondate pentru următoarele considerente:
O primă critică dezvoltată prin cele două recursuri se referă la a greșita aplicare în apel a dispozițiilor legale incidente, respectiv a art. 25 și 149 din Legea nr. 8/1996.
În cauză, G.C. a decedat, fără descendenți sau ascendenți, singura moștenitoare fiind soția sa E.C., căreia i-a revenit întreaga masă succesorală, fiind titulara drepturilor de autor asupra operei defunctului. Soția autorului a decedat la data de 09 noiembrie 1994, în certificatul de moștenitor eliberat la deces nefiind menționate drepturi de autor, ci doar bunuri mobile.
La moartea celor doi erau în vigoare dispozițiile Decretului nr. 321/1956 privind dreptul de autor, care, la art. 6, prevedea că „La moartea autorului sau a vreunuia dintre coautori, drepturile patrimoniale de autor se transmit prin moștenire, potrivit C. civ., însă numai pe următoarele termene: a) soților și ascendenților autorului, pe tot timpul vieții fiecăruia;”, iar, „La expirarea termenelor prevăzute de art. 6 și 7 sau, în lipsă de moștenitori, din momentul morții autorului, dreptul patrimonial de autor se stinge”. De asemenea, art. 41 alin. (3) prevedea că „Termenele privind dreptul de autor și exercițiul lui, prevăzute în legi anterioare, vor continua să curgă până la împlinirea lor, fără a putea însă depăși termenele corespunzătoare cuprinse în prezentul decret, socotite de la intrarea lui în vigoare.”
Ca atare, față de dispozițiile în vigoare care prevedeau transmiterea drepturilor doar pe durata vieții soțului autorului, acestea s-au stins, opera căzând în domeniul public și putând fi valorificată de oricine, cu obligația respectării drepturilor morale imprescriptibile.
Intimatele au arătat că prin apariția Legii nr. 8/1996 în forma inițială au renăscut drepturile de autor pentru o perioadă de 70 de ani, calculată de la moartea autorului, începând cu 1 ianuarie al anului următor morții, conform art. 149 alin. (3), art. 25 alin. (1).
Pentru analiza motivului de recurs invocat, Înalta Curte reține că aprecierea instanței de apel este greșită, din interpretarea gramaticală, logică, sistematică și istorico - teleologică a normei la care Curtea a făcut referire neputând a se formula o concluzie de natura celei expuse prin hotărârea recurată în cauză.
Potrivit art. 149 alin. (3) în forma inițială a Legii nr. 8/1996, „durata drepturilor de exploatare asupra operelor create de autorii decedați înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi și pentru care au expirat termenele de protecție se prelungește până la termenul de protecție prevăzut în prezenta lege. Prelungirea produce efecte numai de la intrarea în vigoare a prezentei legi”.
Dacă se interpretează restrictiv norma, cu referire strictă la situațiile juridice reglementate explicit, se poate ajunge la concluzia în sensul că s-a intenționat reactivarea protecției, în ceea ce privește exercițiul drepturilor patrimoniale recunoscut moștenitorilor autorului, pentru operele căzute în domeniul public anterior intrării în vigoare a legii - iunie 1996.
Această constatare este, însă, contrară voinței reale a legiuitorului la momentul edictării normei, în realitate, intenționându-se reglementarea situațiilor juridice reprezentate de crearea unor opere de către autori decedați anterior legii noi și a căror durată de protecție nu a expirat până la intrarea în vigoare a legii noi, ipotezele descrise în text fiind consecința omisiunii particulei de negație, după cum se va demonstra în continuare:
a. Situațiile juridice descrise reprezintă facta praeterita, respectiv raporturi juridice născute, derulate și epuizate sub imperiul legii vechi, de vreme ce se face referire la opere create de autori al căror deces a survenit anterior legii noi și a căror durată de protecție a expirat până la intrarea în vigoare a legii noi.
În acest caz, extinderea protecției prevăzute de legea nouă asupra situațiilor juridice consumate, epuizate, ar echivala cu o retroactivitate a acestei legi, inadmisibilă în aplicarea art. 15 alin. (2) din Constituția României.
Acest efect poate fi evitat dacă textul se interpretează în sensul enunțat anterior, argument ce se coroborează cu cele ce urmează a fi expuse.
b. Dacă reținem interpretarea pur literală, ar însemna că rămân în afara protecției operele ale căror termene de protecție nu au expirat până la intrarea în vigoare a legii noi, ce reprezintă situații juridice în derulare, născute sub imperiul legii vechi și care nu și-au epuizat efectele până în iunie 1996, adică tocmai acele facta pendentia supuse conflictului de legi în timp și a căror reglementare trebuie să constituie obiectul preocupării prioritare a legiuitorului.
Referirea din art. 149 alin. (2) din lege la operele create anterior intrării în vigoare a acesteia, în sensul că și aceste opere beneficiază de protecția prezentei legi, nu este suficientă pentru reglementarea regimului juridic al protecției garantate.
În alin. (2) se precizează doar regimul actelor juridice încheiate sub regimul legislației anterioare, prin coroborare cu alin. (1) la care se trimite, consacrându-se explicit principiul tempus regit actum ce interesează aplicarea legii în timp, fără a se reglementa și chestiunea întinderii în timp a protecției, respectiv a termenelor de exercitare a drepturilor patrimoniale.
De acest ultim aspect se preocupa tocmai alin. (3), care, citit restrictiv, nu are în vedere durata protecției operelor ce creează facta pendentia, ceea ce nu este acceptabil.
Beneficiul protecției legii noi este legat tocmai de durata protecției, stabilită prin Legea nr. 8/1996 (art. 25 alin. (1)) la 70 de ani după decesul autorului, în favoarea moștenitorilor, indiferent de clasa din care aceștia fac parte și chiar dacă nu există moștenitori.
Or, ar fi discriminatoriu să se recunoască acest beneficiu numai operelor ce se materializează în facta praeterita, nu și celor care își produc efectele la momentul intrării în vigoare a legii noi, care, în fapt, sunt primele ce ar trebui să se bucure de regimul favorabil în raport cu cel al legii vechi.
Înlăturarea acestor consecințe discriminatorii este posibilă prin interpretarea logică a normei din art. 149 alin. (3), în sensul ca aceasta să-și producă efectele preconizate de legiuitor, așadar acelea de a asigura beneficiul regimului de protecție al legii noi operelor ce constituie facta pendentia.
c. Constatarea că legiuitorul a urmărit, în fapt, acest efect al legii noi este confirmată și de interpretarea gramaticală a normei în discuție, în condițiile în care se face referire la prelungirea „duratei drepturilor de exploatare asupra operelor create de autorii decedați înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi”.
În cazul operelor căzute în domeniul public, nu s-ar putea vorbi de o prelungire a protecției, din moment ce termenul prevăzut de legea anterioară a expirat, ci de un nou termen de protecție.
„Prelungirea”, în sens de continuare a producerii efectelor protecției, are înțeles doar în cazul operelor pentru care termenele nu au expirat, fiind evidentă intenția legiuitorului de a se preocupa de soarta acestora prin norma din art. 149 alin. (3).
De altfel, dacă am accepta referirea la facta praeterita, nu ar avea nicio noimă asigurarea protecției pentru o durată egală cu diferența dintre termenul prevăzut de legea veche și cea nouă: din moment ce este vorba despre un nou termen de protecție, ar însemna să se aplice durata prevăzută de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, așadar cea de 70 de ani.
Or, este lipsită de o bază rațională o durată atât de îndelungată în cazul operelor anterior căzute în domeniul public, a căror protecție ar fi vădit excesivă în raport cu cele care încă își produc efectele la data intrării în vigoare a legii noi, context în care este vădită intenția legiuitorului de a reglementa prin art. 149 alin. (3) întinderea protecției tocmai în cazul situațiilor juridice în curs de derulare.
d. Nu în ultimul rând, este de menționat că norma din art. 149 alin. (3) a fost modificată prin Legea nr. 285/2004 chiar în sensul reglementării explicite a întinderii protecției în cazul situațiilor juridice în curs de derulare, ce a fost asigurată exclusiv prin inserarea în text a particulei de negație omise în formularea din 1996.
Departe de a se crea în acel fel un regim juridic nou față de cel avut în vedere în 1996, Înalta Curte apreciază că, dimpotrivă, noua formă a normei confirmă intenția legiuitorului de la 1996 astfel cum a fost descrisă în considerentele deja expuse, ceea ce echivalează cu interpretarea normei în discuție din perspectivă istorico - teleologică.
Astfel, Înalta Curte apreciază că textul în forma din 1996 are, în fapt, următorul conținut: „Durata drepturilor de exploatare asupra operelor create de autorii decedați înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi și pentru care nu au expirat termenele de protecție se prelungește până la termenul de protecție prevăzut în prezenta lege.”, conținut ce concordă în esență formei actuale, conturate prin Legea nr. 285/2004.
În acest context, se constată că prin reglementarea conturată prin Legea nr. 8/1996 nu s-a schimbat regimul juridic al operei literare în cauză, care a rămas în domeniul public, situație ce persista la data formulării cererii de chemare în judecată și persistă și în prezent.
Această constatare subzistă chiar dacă am accepta că legiuitorul a vizat producerea de efecte juridice a normei în forma de la 1996, astfel cum ar rezulta din interpretarea restrictivă.
În acest caz, protecția ar fi reactivată și ar începe să curgă termenul legal, însă numai până la data modificării normei în anul 2004, întrucât situația juridică ce se presupune că a fost creată în anul 1996 nu intră în obiectul de reglementare a legii modificate.
Potrivit art. 149 alin. (3) în forma din 2004, „Durata drepturilor patrimoniale asupra operelor create înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi și pentru care nu au expirat termenele de protecție calculate conform procedurilor legislației anterioare se prelungește până la termenul de protecție prevăzut în prezenta lege; prelungirea produce efecte numai de la intrarea în vigoare a prezentei legi”.
Astfel, sunt avute în vedere exclusiv situațiile juridice în derulare la data intrării în vigoare a Legii nr. 8/1996 - iunie 1996, vizând termene de protecție calculate potrivit legislației anterioare reglementării din 1996. Nu se poate considera că forma inițială a Legii nr. 8 ar reprezenta „legislație anterioară” formei concepute în anul 2004, pentru a socoti că norma modificată se aplică și situațiilor create în anul 1996, întrucât este vorba despre același act normativ - Legea nr. 8, ce a suferit modificări în timp; prin atare sintagmă este avut în vedere, în principal, Decretul nr. 321/1956.
În acest caz, nefacând obiectul reglementării din 2004, situația juridică ce se presupune că a fost creată în anul 1996 își încetează de drept efectele, urmare a modificării normei ce a creat-o.
Este lipsit de relevanță, astfel cum au susținut intimatele în fața instanței, că, la data formulării cererii de chemare în judecată, în vigoare era norma în forma inițială și că, în aplicarea principiului tempus regit actum, modificarea ulterioară a normei în discuție nu ar avea niciun efect.
Norma de drept substanțial este de imediată aplicare, fiind incidentă, în cazul litigiului pendinte interesând situațiile juridice în curs de derulare - facta pendentia.
Rezultă că, și în această ipoteză, instanța de apel a interpretat și aplicat greșit prevederile Legii nr. 8/1996, ignorând modificarea survenită în 2004.
În speță, fiind stinse, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 8/1996, încă din anul 1994, și neexistând vreo dispoziție legală care să dea naștere altor drepturi patrimoniale de autor de pe urma autorului G.C. în anul 1994, când de pe urma acestuia nu au mai existat alți moștenitori, urmare a decesului soției supraviețuitoare care beneficiase până atunci de asemenea drepturi, drepturile patrimoniale de autor privind pe autorul G.C. nu au primit prin nicio dispoziție a Legii nr. 8/1996 vreun termen nou de protecție de exclusivitate în exploatare și, cu atât mai mult, în lipsă de moștenitori, nu s-a născut legal un asemenea termen în favoarea unui organism de gestiune colectivă de drepturi de autor ulterior înființat.
Așadar, operele lui G.C. au căzut în domeniul public în 1994 și nu au fost niciodată resuscitate, astfel că sunt corecte considerentele tribunalului, în sensul că legiuitorul român a stabilit principiul neprotejării operei căzute în domeniul public încă de la apariția Legii nr. 126/1923 privind proprietatea literară și artistică (pentru operele deja căzute în domeniul public, prezenta lege nu are efect retroactiv, drepturile moștenitorilor ca și ale cesionarilor fiind definitiv stinse prin expirarea celor 10 ani de la moartea autorului, prevăzuți de legea de la 1862), menținând aplicarea lui și prin normele ulterioare, acest principiu fiind consacrat de Convenția de la Berna în art. 18 alin. (2), convenție care era în vigoare în 1996 la apariția Legii nr. 8, fiind ratificată de România la data respectivă, prin Decretul nr. 549/1969.
Mai mult, dacă s-ar considera că textul legii din 1996 nu conține o eroare de redactare și că prevede renașterea unor opere deja căzute în domeniul public, atunci ar intra în contradicție cu prevederea internațională de la art. 18 alin. (2), care stabilește că nu este posibil ca o operă ce a căzut în domeniul public să fie protejată din nou. În cazul conflictului între prevederea din dreptul intern și cea internațională se aplică art. 20 alin. (2) din Constituția României.
De altfel, principiul neprotejării ulterioare a unei opere căzute în domeniul public a fost reluat de Tratatul O.M.P.I., la care România a aderat în 2000 prin Legea nr. 205, acesta stabilind, la art. 13, că părțile aplică dispozițiile art. 18 al Convenției de la Berna în ceea ce privește ansamblul protecției prevăzute în tratat.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte, făcând aplicarea dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. cu referire la art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursurile declarate de pârâtele SC A.H. SRL și S.C. A. SA împotriva Deciziei civile nr. 60/A din 3 aprilie 2012 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, va modifica, în parte, decizia recurată, în sensul că va respinge, ca nefondate, și apelurile declarate de reclamantele SC E.I. SRL, SC E.L.I. SRL și intervenienta C. - S.G.C.D.A. împotriva sentinței civile nr. 1078 din 8 iunie 2011 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, urmând a menține celelalte dispoziții ale deciziei atacate.
În raport de soluția adoptată, Înalta Curte constată că sunt justificate criticile dezvoltate în recurs privind, pe de o parte, neîndeplinirea condițiilor generale pentru atragerea răspunderii civile a pârâtei S.C. A. S.A., iar, pe de altă parte, privind interpretarea greșită a dispozițiilor art. 963, 970 și 1301 C. civ., cu consecințe asupra primului capăt al cererii reconvenționale, respectiv menținerea dispoziției de constatare a nulității absolute a contactelor de cesiune încheiate între intimate.
De altfel, prin respingerea apelurilor declarate de reclamantele SC E.I. SRL, SC E.L.I. SRL și intervenienta C. - S.G.C.D.A. împotriva sentinței civile nr. 1078 din 8 iunie 2011 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, în condițiile mai sus arătate, în cauză soluția primei instanțe vizând respingerea cererii principale formulate de reclamante, precum și a cererii de intervenție accesorie în favoarea reclamantelor, ca neîntemeiate, dar și admiterea în parte a cererii reconvenționale, cu consecința constatării nulității contractelor din 27 ianuarie 2009 și din 06 aprilie 2009 încheiate între C. și SC E.L.I. SRL, rămâne irevocabilă.
Întrucât pârâtele au acționat în mod legal atunci când au editat și comercializat opera în discuție în cadrul propriei lor colecții, deoarece nu au încălcat drepturile de autor pentru opera respectivă, căzută în domeniul public, așadar fără a fi întrunit caracterul de faptă ilicită, nu se poate susține obligarea lor la repararea prejudiciului creat reclamantelor. Nu se poate imputa pârâtelor vreo sumă de bani pe care reclamantele au avansat-o pentru editarea și publicarea romanului ori pentru drepturi de autor, necuvenite, în condițiile în care cele dintâi au acționat în mod legal.
De altfel, instanța de apel a apreciat a fi dovedit doar prejudiciul material, nu și cel moral, ce ar putea fi cuantificat într-o sumă de bani, considerând doar că fapta pârâtei SC A. SA de publicare a romanului „E.O.” în colecția proprie s-a făcut cu încălcarea drepturilor de publicare și difuzarea aparținând reclamantelor, ceea ce a determinat în mod direct prejudicierea acestora cu sumele plătite pentru achiziția drepturilor de publicare și difuzare, precum și cu o parte din lucrarile de tipărire a romanului.
Curtea a constatat că în prezenta cauză au existat premisele ca un prejudiciu de imagine să fie suferit de reclamante, prin aceea că, deși anunțaseră public apariția romanului „E.O.” în cadrul colecției „Biblioteca pentru toți”, această apariție nu a mai avut loc din cauza faptei pârâtelor, care au publicat același roman la o dată anterioară celei anunțate de reclamante, împrejurare care ar fi putut conduce publicul la concluzia lipsei de seriozitate a reclamantelor.
Însă, reclamantele au reacționat prompt la fapta pârâtelor de publicare a romanului la o dată anterioară, prin articole de presă și intervenții televizate, așa încât publicul a fost în măsură să cunoască împrejurările care au determinat oprirea publicării romanului în cadrul colecției reclamantelor, astfel că imaginea reclamantelor nu a ajuns să fie prejudiciată decât într-o măsură mai mică, respectiv prin scăderea încrederii publicului asupra programului de publicare anunțat.
Referitor la măsura dispusă de instanța de apel în legătură cu capătul principal al cererii reconvenționale, Înalta Curte constată că aceasta nu este legală, cât timp obiectul convențiilor în cauză îl reprezintă o operă căzută în domeniul public. Astfel, opera nu mai putea fi trecută în exploatare exclusivă decât printr-o dispoziție legislativă expresă în acest sens, nu prin interpretări în afara sensului și spiritului Legii nr. 8/1996. Așa cum corect a invocat pârâtă SC A.H. SRL în concluziile orale pe fondul apelului, cu referire la art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la C.E.D.O., odată opera căzută în domeniul public, s-au născut drepturile de exploatare din acest domeniu, inclusiv pentru pârâtă.
În speță, este vorba de contracte de cesiune a unor drepturi, care trebuie să îndeplinească toate condițiile de validitate ale contractului în general, indiferent de felul acestuia, cu privire la obiect, pentru a fi valid: să existe, să fie determinat sau determinabil, să fie posibil, licit și moral, să fie în circuitul civil și să fie un fapt personal al celui care se obligă.
Or, obiectul contractelor din 27 ianuarie 2009 și din 6 aprilie 2009 nu îndeplinește condiția aflării lui în circuitul civil, conform dispozițiilor art. 963 C. civ. (numai lucrurile care sunt în comerț pot face obiectul unui contract).
Astfel, cum reține și tribunalul, drepturile de autor aferente operei lui G.C., așa cum sunt reglementate de legea specială (de editare, de reproducere, de distribuire, de reprezentare, de comunicare publică etc.) nu mai subzistă, nu mai sunt în ființă, opera fiind în patrimoniul comun, deci sunt scoase din circuitul civil și nu pot face obiectul vreunui contract, ca res communes.
Lipsa condiției validității contractului determină nulitatea absolută a acestuia. Actele de transmitere referitoare la bunurile excluse conform legii din circuitul civil sunt ilicite prin lipsa obiectului lor și, prin urmare, ineficiente, potrivit prevederilor art. 5, art. 963 și art. 1310 C. civ.
În cauză, dreptul de autor fiind în domeniul public, nu poate fi însușit de particulari și nu poate fi vândut, fiind la dispoziția tuturor.
Intimata intervenientă accesorie C. a susținut că ar fi trebuit să aibă relevanță în analiza cererii de declarare a nulității contractelor faptul că în urma comunicării unei adrese de la C., 488 din 5 martie 2009, pârâtă SC A.H. SRL a preferat să evite riscurile viitoare în relația contractuală cu F.N.Ș.A., denunțând unilateral contractul cu aceasta.
Or, o asemenea împrejurare excede analizei cauzelor de nulitate a unui act juridic ce vizeaza împrejurări de fapt și de drept anterioare sau concomitente emiterii lui, ce se referă la validitatea/nulitatea acestuia, nu la actele juridice ale unor terți care de bună voie înțeleg să aștepte dezlegarea relației conflictuale în care s-au implicat, pe cale judecătorească, neantrenând alte persoane juridice în acest raport litigios până la soluționarea lui irevocabilă. O astfel de situație nu are nici valențele unei recunoașteri (mărturisiri), recunoaștere care poate viza doar fapte personale, nu probleme de drept.
Înalta Curte reține și că pârâta SC A.H. SRL a invocat și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului coroborat cu art. 30 din Constituția României și a dispozițiilor art. 998-999 C. civ. coroborat cu art. 6 C.E.D.O., în sensul că instanța de apel a respins capătul din cererea reconvențională vizând sancționarea unui delict de presă.
A susținut recurenta că instanța de apel nu a ținut cont de faptul că libertatea de exprimare nu este absolută, că presa nu are voie să scrie orice, mai ales în scopul de a-și denigra concurența, spre a căpăta o poziție mai bună pe piață. De latfel, chiar C.E.D.O. a apreciat că se impune sancționarea/condamnarea jurnaliștilor pentru depășirea limitelor libertății de exprimare.
Înalta Curte constată că această critică nu este fondată, sens în care, față de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va fi înlăturată pentru următoarele argumente:
Parte din articolele invocate în speță se referă la săvârșirea unor fapte de către o persoana fizică, indicate, ceea ce înseamnă că recurenta nu vizează imaginea societății comerciale, persoana juridică distinctă de o persoană fizică. Așadar, recurenta nu justifică pretenția de publicare în favoarea sa a anunțului pretins, asemenea pretenție fiind la latitudinea persoanei fizice interesate de a acționa în măsura în care ar fi apreciat justificat.
Pe de altă parte, faptul că pârâta se referă la articole în care se vorbește de concurență neloială nu ar justifica în sine publicarea unei hotărâri de condamnare pe temeiul răspunderii civile delictuale pentru săvârșirea unei fapte ilicite cu rea-credință. Exercitarea dreptului de chemare în judecată a fost tocmai cea care a dus la dezlegarea cauzei, legal și corect de către prima instanță, după cum se apreciază și în opina separată în apel.
În acest sens, tribunalul a reținut că la momentul când au apărut articolele incriminate, reclamantele încheiaseră de bună credință contractele din ianuarie 2009, prin care C. a cesionat către acestea drepturile de autor privind romanul în litigiu, astfel că au socotit, cu bună credință, că numai ele au dreptul să publice și să vândă respectiva lucrare.
În acest context, campanie de presă pornită de reclamante împotriva pârâtei ar fi fost justificată datorită contractelor încheiate de acestea, pentru care au plătit la C. o remunerație.
Cum în speță interveniseră contractele de vânzare a drepturilor de autor de către C. către SC E.I. SRL, iar la data afirmațiilor aceste contracte erau în vigoare, nefiind anulate, afirmațiile aveau în vedere situația reală - că se cumpăraseră drepturi de autor de o persoana juridică și se realiza valorificarea lor de către alta care nu le cumpărase, fiind nefondată susținerea că ar fi trebuit să se ceară o simplă părere a unui jurist cunoscător al materiei dreptului de autor sau să citească măcar o lucrare de specialitate care trata aceasta chestiune. Articolele de presă semnalau public o problemă de interes public - drepturile de exploatare asupra unei opere literare a unui renumit autor - în baza contractelor existente.
Totodată, reclamantele au avut câștig de cauză în formularea cererii de ordonanță președințială, având ca obiect solicitarea de obligare a pârâtelor la încetarea editării și comercializării romanului în cauză, având încă un motiv de a fi convinse că acționează corect și legal și că pot face dezvăluiri cu privire la acțiunile pârâtelor, împrejurare ce se constituie într-un alt element care înlătură caracterul de faptă ilicită al actelor reclamantelor.
În cauză, societatea recurentă avea la dispoziție și acțiunea patrimonială referitoare la prejudiciile patrimoniale aduse dreptului său la clientelă, dar referirile la demnitate (onorabilitate, credibilitate) nu vizează drepturile morale ale unei persoane juridice, ci ale unor persoane fizice. Or, recurenta invocă tocmai faptul că libertatea de exprimare nu trebuie să depășească limitele referitoare la protejarea demnității exterioare (reputației) unei persoane fizice, ceea ce nu este cazul său - persoană juridică.
În speță, afirmațiile vizează fapte invocate în considerarea unui contract neanulat, astfel că nu poate fi admisă cererea de publicare a hotărârii de constatare a săvârșirii afirmațiilor cu rea-credintă (în scopul creșterii vânzărilor reclamantei în detrimentul pârâtei), o asemenea rea-credință neputând fi reținută.
Pentru că nu se poate vorbi de o faptă ilicită și, ca atare, nu există un prejudiciu pe care să-l fi suferit pârâta, nu există vinovăția reclamantelor, deci nu pot fi obligate acestea, în baza art. 998-999 C. civ., la publicarea hotărârii în ziarul reclamantelor sau în alte cotidiane centrale, așa cum s-a solicitat de către SC A.H. SA.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
D E C I D E
Admite recursurile declarate de pârâtele reclamante SC A.H. SRL prin administrator judiciar S.R.L. Ipurl și SC A. SA prin lichidator activ lichidator Ipurl împotriva Deciziei nr. 60/A din data de 3 aprilie 2012 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Modifică, în parte, decizia recurată, în sensul că respinge, ca nefondate, și apelurile declarate de reclamantele pârâte SC E.I. SRL prin lichidator judiciar V.F. Insolvență Sprl, SC E.L.I. SRL și intervenienta C. - S.G.C.D.A. împotriva sentinței nr. 1078 din data de 8 iunie 2011 a Tribunalului București, secția a III-a civilă.
Menține celelalte dispoziții ale deciziei.
Irevocabilă.
Pleiunțată în ședință publică, astăzi 10 decembrie 2013.