Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
Prin sentința comercială nr. 16453 din 2 noiembrie 2011 a Judecătoriei Craiova, secția civilă, s-a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe în cauza privind pe reclamanții C.G. și C.L., în contradictoriu cu pârâții N.I. și SC U.Ț.B. SA, având ca obiect constatarea simulației actului de adjudecare încheiat între pârâți, la data de 4 februarie 2008, și pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare între reclamanți și primul pârât, pentru imobilul, situat în Craiova, compus din teren în suprafață de 200 mp și construcții; s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj, raportat la valoarea imobilului în litigiu și la dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ.
Prin sentința nr. 826 din 8 noiembrie 2012 pronunțată de Tribunalul Dolj, secția a II-a civilă, s-a admis acțiunea formulată de reclamanți, s-a constatat simulat actul de adjudecare încheiat la 04 februarie 2008, între SC U.Ț.B. SA și N.I., precum și procesul verbal de vânzare din 16 ianuarie 2008; s-a constat că adjudecatari ai imobilului din Craiova, compus din teren în suprafață de 200 mp (272 mp din măsurători) și construcțiile edificate pe el, sunt C.G. și C.L., care au calitatea de proprietari. Prezenta hotărâre ține loc de act autentic.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reținut următoarele:
În ceea ce privește excepția de prematuritate a acțiunii, instanța a respins-o, întrucât procedura prealabilă prevăzută de art. 7201 C. proc. civ. este impusă doar în „procesele și cererile în materie comercială evaluabile în bani”, or, în speță, obiectul acțiunii îl constituie constatarea simulației, ce nu are ca obiect restituirea unei sume de bani.
Pe fondul cauzei, instanța a reținut că apartamentul în litigiu a fost cumpărat la licitație, în urma unei executări silite, de către pârâtul N.I., cu credit bancar obținut de la SC U.Ț.B. SA
Înainte de licitație, între reclamant și pârât a existat o înțelegere potrivit căreia acesta din urmă cumpăra imobilul pe numele său, încadrându-se la condițiile impuse de Bancă, de a obține un credit ipotecar (reclamanții neavând venituri suficiente în acest sens, cererea lor de creditare fiind refuzată), urmând să treacă imobilul în proprietatea reclamanților.
Avansul în sumă de 72.400 lei a fost achitat de către reclamanți, conform chitanței de depunere din data de 16 ianuarie 2008, pentru N.I.
Între aceștia nu a fost constituit un act autentic sau sub semnătură privată, date fiind relațiile de rudenie (pârâtul este văr primar al reclamantului), însă înțelegerea recunoscută, la interogatoriu, de către N.I., a fost ca bunul imobil să fie cumpărat pe numele său, urmând să transfere proprietatea asupra reclamanților, iar aceștia să achite ratele la Bancă.
Reclamanții au intrat în posesia imobilului imediat după cumpărarea bunului la licitație (elocventă, în acest sens, este declarația martorului B.A.), au încheiat contracte de utilități, au plătit impozitul, folosind bunul și în prezent, fără să fie tulburați.
Simulația presupune existența concomitentă, între aceleași părți, a cel puțin două contracte, unul public, aparent, denumit și contract simulat, prin care se creează o anumită aparență juridică, ce nu corespunde realității, un altul secret, denumit contraînscris, care corespunde voinței reale a părților, și prin care acestea anihilează, în tot sau în parte, aparența juridică creată de actul public, dar simulat.
Este adevărat că, pentru a se admite, pe cale judecătorească, o acțiune în simulație, care să înlăture efectele contractului aparent, este necesar ca actul secret să îndeplinească condițiile de valabilitate, de fond și de formă, cerute de lege, la data încheierii actului.
Însă, în speță, convenția dintre reclamanți și pârâtul N.I. a fost una verbală, dovedită prin recunoașterea, la interogatoriu, de către pârât, părțile fiind în imposibilitatea morală de a preconstitui un înscris, dată fiind relația de rudenie dintre ele.
Pârâta SC U.Ț.B. SA nu neagă că a avut cunoștință despre o asemenea înțelegere, reclamanții învederând că au solicitat, anterior, acordarea unui credit pe numele lor, însă nu au îndeplinit condițiile cerute de Bancă, fiind sfătuiți de angajații acesteia să folosească o persoană interpusă, care să îndeplinească condițiile pentru creditare.
Chiar dacă aspectul în discuție nu a fost dovedit în mod direct, faptul că toate plățile făcute de reclamanți, atât avansul, cât și ratele ulterioare, au fost acceptate de pârâtă valorează o recunoaștere tacită a acestei înțelegeri.
Mai mult, asupra imobilului în litigiu există o ipotecă, ce poartă asupra bunului, indiferent de schimbarea proprietarului.
Este adevărat că, în baza contractului de credit încheiat între N.I. și Bancă, înstrăinarea este interzisă, însă, atât timp cât ipoteca există asupra imobilului, riscul prejudicierii pârâtei, în caz de neplată a ratelor, nu subzistă; ca atare, pentru siguranța circuitului civil și reglementarea unei situații de fapt, transferul imobilului pe numele reclamanților, adevărații plătitori ai avansului și ratelor, este justificat, fără a aduce atingere patrimoniului pârâtei SC U.Ț.B. SA Aceasta cu atât mai mult cu cât titularul contractului de credit este în penitenciar, în executarea unei pedepse privative de libertate.
Una dintre formele pe care le poate îmbrăca simulația este interpunerea de persoane, ceea ce presupune existența unui act juridic public, ale cărui părți, împreună cu o a treia persoană, care rămâne anonimă, încheie actul secret, care prevede că efectele actului public se produc, în realitate, față de acest din urmă participant la actul ocult, adevăratul beneficiar al dreptului transmis sau constituit prin actul aparent.
În speță, dispozițiile art. 1175 C. civ. își găsesc aplicabilitatea, la operațiune juridică participând trei categorii de părți. Din cauza unor dispoziții bancare restrictive în privința acordării creditelor, părțile au apelat, însă, la simulația prin interpunere de persoane, pentru realizarea acesteia fiind necesar acordul între cele trei persoane, fapt dovedit prin probele administrate.
Atât timp cât operațiunea nu a avut un caracter ilicit, sunt relevante voința reală a părților și efectele juridice pe care acestea au urmărit să le producă în realitate.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta SC U.Ț.B. SA
Prin Decizia civilă nr. 14 din 6 martie 2013, Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, a admis apelul, a schimbat sentința, în sensul că a respins acțiunea, dispunând obligarea intimaților reclamanți la 2.949,42 lei cheltuieli de judecată.
Curtea de Apel a apreciat apelul fondat, pentru următoarele considerente:
Simulația presupune existența, concomitent, între aceleași părți, a două contracte: unul public, aparent, (denumit contract simulat), prin care se creează o anumită aparență juridică, ce nu corespunde realității, și un altul secret, (denumit contraînscris), care corespunde voinței reale a părților și prin care acestea anihilează, în tot sau în parte, aparența juridică creată prin actul public, simulat.
Pentru a exista simulația prin interpunere de persoane, trebuie să fie îndeplinite, cumulativ, anumite condiții: să existe două contracte (unul public, unul secret), contractul secret să fie concomitent sau anterior celui public, contractele să fie încheiate între aceleași persoane, cu intenția de a desemna, ca beneficiar, o altă persoană decât cea din contractul public.
Efectul acțiunii în simulație constă în înlăturarea efectelor contractului secret, cu condiția ca acesta să fie valabil încheiat.
Din analiza înscrisurilor și a celorlalte probe administrate la instanța de fond, se constată, însă, că, în cauză, nu sunt îndeplinite condițiile simulației.
În primul rând, nu există două contracte.
Dacă, în ce privește înțelegerea încheiată între reclamanți și pârâtul P.N., aceasta îndeplinește cerințele unui contract verbal, actul public, actul de adjudecare, nu îndeplinește condițiile art. 1294 C. civ., referitoare la contractul de vânzare-cumpărare. Nu se regăsește acordul de voință al proprietarului, de a înstrăina un bun, ci o executare silită, prin care un terț, cu atribuții în faza de executare silită a obligațiilor, transmite dreptul de proprietate asupra bunului supus executării, independent de voința proprietarului. El este un act de executare, nu un acord de voință al părților, proprietar și cumpărător.
Pe de altă parte, nu este îndeplinită nici condiția ca cele două acte (cel public și cel secret) să fie încheiate între aceleași persoane.
Dacă actul secret a fost încheiat între reclamanții C.G. și C.L. și pârâtul N.I., cel public a fost încheiat de executorul bancar cu adjudecatarul, N.I.
Nu este îndeplinită nici condiția ca părțile din actul public să fi știut că beneficiari ai acestuia sunt, conform actului secret, reclamanții.
Nici banca și, cu atât mai puțin executorul bancar, neluând parte la încheierea actului secret, nu aveau cum să știe că adjudecarea se face nu pentru sine, de pârâtul N.I., adevărații cumpărători fiind reclamanții.
Deși se susține, în acțiune, că un angajat al băncii a propus reclamanților să apeleze la o interpunere de persoane, pentru a cumpăra imobilul în discuție, nu s-a probat acest lucru și, oricum, un angajat nu poate reprezenta Banca, în lipsa unui mandat special, dat în formă scrisă.
Mai mult, nici nu reiese, clar, cine ar fi sugerat reclamanților această operațiune, deoarece reclamanții vorbesc, în concluziile scrise, despre executorul bancar, în timp ce pârâtul N.I., în cuvântul pe fond, a făcut referire la unul dintre directorii Băncii.
Faptul că reclamanții au achitat ratele la bancă, în numele pârâtului N.I., nu reprezintă un acord al Băncii, în sensul că aceștia au devenit proprietari ai imobilului, cât timp titular al contractului de credit era N.I., iar plățile erau făcute pentru acesta, nu în locul lui.
Plata acestor sume la Bancă, precum și încheierea unor contracte cu furnizorii de utilități, direct, de către reclamanți, dovedesc că a existat o convenție între reclamanți și pârâtul P.N., dar nu că sunt îndeplinite celelalte condiții ale simulației.
Dincolo de toate aceste considerente, nici actul secret nu îndeplinește condițiile unui veritabil act de vânzare-cumpărare.
Fiind vorba despre imobile, actul secret ar fi avut valoarea unui contract de vânzare-cumpărare numai dacă ar fi fost încheiat în formă autentică, ceea ce i-ar înlătura caracterul secret.
Pentru toate aceste considerente, Curtea a considerat că, în cauză, nu sunt îndeplinite condițiile simulației prin interpunere de persoane, astfel încât, în baza art. 296 C. proc. civ., a admis apelul și a schimbat sentința, în sensul că a respins acțiunea, ca nefondată.
Prin încheierea pronunțată în camera de consiliu, la data de 8 mai 2013, instanța de apel a admis cererea formulată de petenta SC U.Ț.B. SA și a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în minuta și dispozitivul deciziei, în sensul că a dispus obligarea intimaților reclamanți la plata sumei de 7.390,42 lei cheltuieli de judecată, în loc de 2.949,42 lei, cum din eroare s-a calculat. A menținut restul dispozițiilor deciziei.
Împotriva deciziei nr. 14/6 martie 2013 și a încheierii din 8 mai 2013 au declarat recurs reclamanții C.G. și C.L.
I. Recurenții reclamanți au criticat decizia, pentru următoarele motive:
1. Există neconcordanță între dispozitiv și considerentele deciziei, cu privire la părțile din această cauză. Astfel, în dispozitiv, figurează N.I., în calitate de intimat pârât, în timp ce, în considerente, la pag. 5 și 6, este menționat P.N., care nu este parte în dosar și cu care reclamanții nu au încheiat niciun act juridic. Ca atare, nu rezultă cum instanța de apel a analizat contractul încheiat de recurenți cu această persoană.
2. S-a reținut, în mod eronat, de către instanța de apel, că nu sunt îndeplinite condițiile simulației prin interpunere de persoane, apreciindu-se că nu s-au încheiat două contracte, unul public și altul secret.
S-a probat că, la data de 15 decembrie 2007, au convenit cu pârâtul N.I. să cumpere imobilul în litigiu, cu credit ipotecar, pentru recurenți, pârâtul fiind de acord să contracteze creditul pentru achitarea diferenței de preț, avansul fiind achitat de reclamanți, să participe la vânzarea directă și să adjudece imobilul, cu condiția ca recurenții să achite ratele împrumutului. Pârâtul s-a obligat ca, după încheierea actului de adjudecare, să perfecteze actele de vânzare-cumpărare pentru imobil, conform convenției încheiate cu reclamanții.
N.I. este vărul primar al reclamantului C.G., așa cum rezultă din actele de stare civila și din recunoașterea pârâtului la interogatoriu.
Recurenții, fiind într-o relație foarte apropiată cu acesta, nu au redactat contraînscrisul, încheind numai o convenție verbală cu privire la vânzarea imobilului în litigiu, urmând ca, după încheierea actului de adjudecare, pârâtul să treacă imobilul pe numele acestor părți.
Din anul 2006, reclamanții au contractat mai multe credite, cu scopul de a achiziționa un imobil în municipiul Craiova, pe care părțile le detaliază în cererea de recurs, susținând că au reușit să obțină suma de 73.000 lei.
Arată, în continuare, că, în anul 2007, au aflat că SC U.Ț.B. SA, prin executor bancar, a scos la licitație imobilul în litigiu și că a fost instituită, în favoarea Băncii, o ipotecă pentru un credit acordat debitoarei SC P. SRL asupra acestui bun, existând dosar de executare pentru neachitarea creditului, din 2007.
După depunerea dosarului privind acordarea creditului ipotecar, Banca le-a comunicat că nu pot beneficia de creditul solicitat, întrucât ambii soți aveau în derulare alte credite pentru nevoi personale, iar veniturile din salarii nu erau suficiente pentru a angaja creditul de 37.000 euro.
Determinat de această situație, recurenții au apelat, la sugestia executorului bancar, la pârâtul N.I., pentru ca acesta să contracteze creditul pentru achiziționarea imobilului în litigiu.
La data de 17 decembrie 2007, au intrat în posesia imobilului, posesie pe care o exercită și în prezent, cheile imobilului fiindu-le predate de P.D.M., fostul proprietar.
La data de 16 ianuarie 2008, C.G. a achitat, pentru N.I., avansul în sumă de 72.400 lei, conform chitanței de depunere din aceeași dată, și s-a încheiat procesul-verbal de vânzare directă, având ca obiect imobilul situat în Craiova, între executorul bancar, D.P.V., și pârâtul N.I., suma totală cu care a fost vândut bunul fiind de 238.000 lei, inclusiv T.V.A.
Conform mențiunilor din act, prețul urma să se achite în trei rate, respectiv:
- 72.400 lei, la data încheierii procesului verbal de vânzare directă;
- 132.480 lei, la data de 01 martie 2008;
- 33.120 lei, la data de 15 martie 2008.
La 04 februarie 2008, a fost încheiat actul de adjudecare pentru imobil, iar, la 18 aprilie 2008, C.G. a achitat suma de 33.120 lei, conform chitanței de depunere de numerar, reprezentând cea de-a treia rată.
Pentru plata ratei a doua din preț, a fost contractat un împrumut de către N.I., pentru suma de 36.800 euro, în baza contractului de credit din 16 mai 2008, menționându-se, în cuprinsul actului, că această sumă va fi utilizată numai pentru achiziționarea imobilului în litigiu.
La data de 16 mai 2008, a fost încheiat și contractul de garanție imobiliară autentificat sub nr. 1033 de către B.N.P. D.T., constituindu-se, în favoarea Băncii, ipotecă asupra bunului sus-menționat.
Conform înțelegerii avute cu pârâtul N.I., recurenții au început să achite ratele creditului în sumă de suma de 36.800 euro, pentru beneficiarul N.I., conform chitanțelor de depunere în numerar.
După intrarea în posesia imobilului (17 decembrie 2007), pentru o parte dintre utilități, recurenții au încheiat, în nume propriu, contracte cu furnizorii de servicii, pe care le menționează în cererea de recurs, iar contravaloarea celorlalte utilități a fost plătită tot de aceștia, pe numele fostului proprietar.
Instanța de apel reține, în mod greșit, că nici Banca și nici executorul bancar nu aveau cum să știe că adjudecarea se face nu de către pârâtul N.I., adevărații cumpărători fiind reclamanții. Banca avea cunoștință de aceasta, întrucât toate plățile, pentru avans, pentru T.V.A., pentru restul ratelor, s-au efectuat de recurenți.
De asemenea, Curtea constată, în mod eronat, că actul secret nu îndeplinește condițiile unui veritabil act de vânzare-cumpărare, deoarece, fiind vorba despre un imobil, actul secret ar fi avut valoarea unui contract de vânzare-cumpărare numai dacă ar fi fost încheiat în formă autentică.
Pe de o parte, imobilul se compune din teren și casă, iar, pe de altă parte, recurenții au invocat și probat imposibilitatea morală a preconstituirii înscrisului, fiind vorba de rude, veri primari, C. și N.
De, altfel pârâtul N. a fost de acord să încheie actul de vânzare în formă autentică, în timpul procesului. Banca s-a opus, însă, la perfectarea contractului, fiind constituită o ipotecă asupra imobilului, pentru creditul acordat. Reclamanții au fost de acord cu menținerea garanției imobiliare, până la achitarea integrala a creditului.
Instanța de fond, în mod corect, a reținut existența concomitentă, între aceleași părți, a celor două acte - cel public (actul de adjudecare), aparent, care este cel simulat, și actul secret, denumit contraînscris (convenția încheiată la 15 decembrie 2007, între reclamanți și pârâtul N.I.), care corespunde voinței reale a părților și anihilează, în totalitate, aparența juridică creată de actul public, dar simulat - actul de adjudecare.
Atât doctrina, cât și jurisprudența, au stabilit, în materia simulației, că, pentru a fi în prezența interpunerii de persoane, este absolut necesar ca toate cele trei părți implicate în operațiune să aibă cunoștință atât de existența actului public, cât și de cea a actului secret, respectiv să știe în patrimoniul cui se produc, în realitate, efectele actului public. Altfel spus, pentru a se realiza simulația prin interpunere de persoane este necesar ca acordul simulatoriu să se realizeze între, cel puțin, trei persoane, și anume cele două părți ale actului real și persoana interpusă, cum este și situația în cauza de față, cele trei părți fiind reclamanții, pârâtul N. și Banca.
Recurenții au solicitat admiterea căii de atac, modificarea deciziei recurate și respingerea apelului declarat de către pârâta SC U.Ț.B. SA
Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.
II. Recurenții au criticat încheierea pronunțată la data de 8 mai 2013, susținând că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 281 C. proc. civ., întrucât nu poate fi vorba despre o eroare de calcul, fiind o mare diferență între suma acordată, inițial, cu titlu de cheltuieli de judecată, de 2.949 lei, și cea acordată prin încheierea recurată, respectiv 7.240 lei.
Eroare de calcul ar fi fost dacă suma rezultată era greșit calculată. Or, în cauza de față, au fost acordate cheltuielile de judecată privind onorariul de avocat, nefiind acordate cheltuielile privind taxa de timbru, în condițiile în care nu s-a formulat o cerere de completare a dispozitivului deciziei.
Recurenții au solicita admiterea recursului, modificarea încheierii atacate, în sensul respingerii cererii de îndreptare a erorii materiale.
Intimata pârâtă SC U.Ț.B. SA a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în esență, respingerea ambelor recursuri, ca nefondate. A invocat, la ultimul termen de judecată, și excepția nulității recursului declarat împotriva deciziei Curții de Apel, arătând că recurenții nu formulează critici de nelegalitate, ci reiau motivele de apel.
Analizând, prioritar, excepția nulității recursului, în condițiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta nu poate fi primită, întrucât recurenții invocă încălcarea regulilor procedurale în structura deciziei atacate (primul motiv de recurs), critici susceptibile de încadrare în cazul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., respectiv îndeplinirea condițiilor simulației prin interpunere de persoane, raportat la art. 1175 C. civ. (motivul doi de recurs), critici circumscrise motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 din același cod. Susținerile prin care se tinde la reevaluarea situației de fapt în raport de probele administrate în cauză, formulate în cadrul celui de-al doilea motiv de recurs, nu vor fi avute în vedere de prezenta instanță, în soluționarea recursului, față de structura actuală a căii de atac, în fundamentarea căreia nu se mai pot aduce critici de netemeinicie a hotărârii atacate, raportat la abrogarea cazului de casare ce permitea o asemenea analiză (art. 304 pct. 11 C. proc. civ., abrogat prin art. 1 pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000).
Analizând decizia și încheierea atacate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru următoarele considerente:
I. 1. Critica referitoare la existența contradicției între considerente și dispozitivul deciziei, în privința persoanei care figurează în calitate de pârât și cu care reclamanții ar fi convenit încheierea actului de adjudecare privind imobilul în litigiu, trecut, în mod corect, în dispozitiv, ca fiind N.I., dar, în mod greșit, în anumite paragrafe ale considerentelor, ca fiind un anume P.N., va fi examinată din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Acest motiv de recurs permite casarea deciziei atacate, în condițiile în care, prin încălcarea normelor de procedură, s-a produs părții o vătămare care nu poate fi înlăturată în alt mod decât prin anularea hotărârii. Nu este cazul speței de față.
Este real că, în două paragrafe din considerentele deciziei atacate (pag. 5 - parag. antepenultim; pag. 6 - parag. 7 din decizie), instanța de apel a făcut vorbire despre „pârâtul P.N.”, care a participat la convenția încheiată cu reclamanții, ce constituie actul ocult, dar această referire, la o persoană care nu este pârât în dosar și cu privire la care reclamanții nu au susținut că ar fi încheiat înțelegerea de transmisiune a proprietății imobilului în litigiu, în procedura adjudecării, reprezintă o simplă eroare materială, susceptibilă de îndreptare prin intermediul procedurii reglementate de art. 281 C. proc. civ. Este fără dubiu că instanța de apel a menționat, din eroare materială, numele pârâtului ca fiind P.N. în loc de N.I., iar nu că ar fi avut în vedere un participant real la proces, cu acest nume, în calitate de pârât, având în vedere că, pe parcursul litigiului, a fost citat, în această calitate, pârâtul N.I., care a și fost prezent la ultimul termen de judecată, soluția cuprinsă în dispozitivul deciziei recurate a fost pronunțată în contradictoriu cu această persoană și, în cuprinsul altor paragrafe ale considerentelor, este indicat numele corect al pârâtului, ca fiind N.I.
În plus, cum menționarea eronată a numelui pârâtului, în anumite părți ale considerentelor, nu schimbă soluția pronunțată și, ca atare, nu este de natură să producă vreo vătămare recurenților, în raport de care datele speței rămân în aceeași configurație, Înalta Curte constată că nu sunt întrunite condițiile motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., astfel încât va înlătura criticile subsumate acestui motiv de recurs, ca neîntemeiate.
2. Nici susținerile care vizează fondul raporturilor juridice dintre părți nu pot fi primite.
În cea mai mare a redactării prezentului motiv al căii de atac, astfel cum a fost expusă în precedent, recurenții expun situația de fapt, pe care o consideră relevantă în sprijinul modificării soluției instanței de apel, și care nu poate forma obiect de analiză a prezentei instanțe, față de actuala structură a recursului, care, așa cum s-a arătat, permite doar invocarea unor critici de nelegalitate a hotărârii atacate, iar nu și reevaluarea situației de fapt. De altfel, susținerile recurenților, sub acest aspect, coincid, în mare măsură, cu cele reținute, în fapt, de către Curtea de Apel - existența convenției dintre aceste părți și pârâtul N.I., privind achiziționarea imobilului pentru reclamanți, plata avansului și a ratelor de preț de către recurenți, perfectarea, în viitor, a contractului de vânzare-cumpărare între participanții actului ocult, relația de rudenie dintre reclamant și pârâtul N., care a condus la imposibilitatea întocmirii, în scris, a actului secret, reținerea existenței actului ocult, achitarea utilităților de către reclamanți, parte, în nume propriu, parte pentru N.
Instanța de apel nu a dat, însă, eficiență efectelor simulației prin interpunere de persoane, deoarece a considerat că nu sunt îndeplinite toate condițiile pentru incidența acestei instituții. Astfel, a menționat că actul public, actul de adjudecare, nu îndeplinește cerințele art. 1294 C. civ., de a fi un contract de vânzare-cumpărare, neexistând acordul de voință al proprietarului, de a transmite dreptul de proprietate asupra imobilului; actul de adjudecare reprezintă un act efectuat în faza executării silite, prin care se transferă dreptul, independent de voința proprietarului.
De asemenea, a mai reținut Curtea că cele două acte nu sunt încheiate între aceleași persoane, singurul participant comun la convenții fiind pârâtul N.I.
În plus, nu este îndeplinită nici cerința ca Banca, parte la actul de adjudecare, să fi cunoscut, prin reprezentanții săi legali, că adjudecarea imobilului se face pentru reclamanți, iar nu pentru adjudecatar, pârâtul N.I. Sub acest aspect, au fost înlăturate, ca neprobate, susținerile reclamanților privind apelarea la instituția interpunerii de persoane, la sugestia angajaților Băncii, și au fost considerate nerelevante, în analiza poziției persoanei juridice față de persoana adjudecatarului, elemente de fapt ca plata ratelor de preț de către reclamanți, dar în numele pârâtului adjudecatar, precum și a contravalorii utilităților.
A mai considerat Curtea că actul secret nu reprezintă un act juridic valabil, condiție, de asemenea, impusă în materia simulației, deoarece, având ca obiect un imobil, trebuia încheiat în formă autentică, ceea ce, în speță, nu s-a realizat; totodată, îndeplinirea acestei cerințe de formă ar fi înlăturat caracterul ocult al actului.
Din perspectiva acestor argumente, care au condus la respingerea acțiunii în simulație, recurenții au contestat următoarele aspecte reținute de Curte:
- împrejurarea că pârâta SC U.Ț.B. SA nu ar fi cunoscut și nu ar fi acceptat, în consecință, nu ar fi participat la convenția secretă dintre reclamanți și pârâtul N.; recurenții susțin, în acest sens, că angajații Băncii le-au sugerat soluția interpunerii de persoane pentru dobândirea imobilului adjudecat de N.I. pentru ei, precum și că plata avansului și a ratelor de preț dovedesc cunoașterea și acceptarea de către Bancă a convenției secrete:
- necesitatea încheierii actului secret în formă autentică.
Concluzionează că, în speță, sunt întrunite condițiile simulației prin interpunere de persoane, astfel cum, în mod corect, a reținut prima instanță.
În ceea ce privește prima chestiune dintre cele evocate mai sus, recurenții critică, în realitate, un element de fapt reținut de instanța de apel, afirmând că, din probele administrate (plata avansului și a ratelor de preț, de către reclamanți, coroborate cu propunerea angajaților Băncii făcută recurenților, de a apela la interpunerea de persoane) rezultă că pârâta persoană juridică a cunoscut și a acceptat că imobilul în litigiu a fost adjudecat, în realitate, pentru ei. Contrar celor arătate de recurenți, Curtea a constatat că nu este probată intervenția angajaților Băncii în realizarea acordului simulatoriu, cu privire la care chiar reclamanții au făcut precizări contradictorii, referindu-se fie la executorul bancar, fie la unul dintre directorii Băncii. Referitor la plata sumelor de bani către Unicredit, de către părțile menționate, a constatat că aceasta nu justifică acordul Băncii la adjudecarea bunului în numele reclamanților, în condițiile în care plata s-a realizat pentru N.I., titular al contractului de credit. În plus, plata utilităților de către recurenți a fost considerată un element doveditor al convenției oculte dintre ei și pârâtul N., dar nu și a celorlalte condiții ale simulației. Aceste aspecte de fapt, astfel cum au fost reținute de Curte, raportat la probele administrate în cauză (lipsa intervenției angajaților Băncii în realizarea scopului recurenților, de a dobândi imobilul în litigiu prin intermediul simulației prin interpunere de persoane, cunoașterea, de către Bancă, a adevăratului dobânditor al imobilului adjudecat, în persoana reclamanților, cu consecința participării persoanei juridice la acordul simulatoriu și la perfectarea actului secret) nu mai pot forma obiect al examinării instanței de recurs, față de abrogarea motivului de netemeinicie, prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., prin art. 1 pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000, cum s-a arătat deja. În consecință, Înalta Curte nu poate schimba situația de fapt, astfel cum a fost reținută de instanța de apel.
Referitor la necesitatea încheierii actului secret în formă autentică, pentru a fi în prezența unui contract valabil, și, ca atare, a întrunirii condițiilor simulației din perspectiva contractului ocult, susținerile recurenților sunt întemeiate, dar nu modifică soluția instanței de apel. Este real, ca principiu, că, în materie de simulație, este necesar ca actele juridice în conflict să întrunească toate condițiile de valabilitate prevăzute de lege. În cazul special în care obiect al convențiilor, publică și secretă, și al acordului simulatoriu, îl reprezintă un teren, care, potrivit dispozițiilor legale în materie, necesită forma autentică, pentru transferul dreptului de proprietate, dacă s-ar pretinde ca actul ocult să respecte cerința de formă, ar însemna că acest act și-ar pierde caracterul secret, propriu simulației, cu consecința finală, dar de neacceptat, ca, în cazul în care se pune problema transferului dreptului de proprietate asupra unui teren, să nu se poată invoca niciodată simulația. Or, și în cazul terenurilor, invocarea simulației, inclusiv prin interpunere de persoane, este posibilă.
Prin urmare, argumentul Curții, în sensul că și actul secret ar fi trebuit să fie valabil, din perspectiva respectării cerinței formei autentice, întrucât vizează un imobil, este greșit, însăși instanța de apel acceptând că, în acest caz, convenția respectivă și-ar pierde caracterul ocult.
Înlăturarea considerentului instanței de apel, sub acest aspect, nu este și suficientă, însă, pentru modificarea deciziei recurate, în condițiile în care celelalte critici ale recurenților nu subzistă, deoarece vizează aspecte de fapt, iar unul dintre elementele considerate hotărâtoare de către instanța de apel în respingerea acțiunii nici nu a fost contestat de reclamanți (cel referitor la împrejurarea că actul de adjudecare nu reprezintă un contract de vânzare-cumpărare, în sensul art. 1294 C. civ., care să aibă ca efect transferul dreptului de proprietate, prin acordul de voință al părților contractante).
Cum toate cerințele simulației prin interpunere de persoane, astfel cum au fost dezvoltate de instanțele anterioare și chiar de către recurenți, trebuie îndeplinite cumulativ, ceea ce nu este cazul în speță, pentru argumentele expuse în precedent, în mod corect Curtea a pronunțat soluția de respingere a acțiunii, raportat la dispozițiile art. 1175 C. civ.
În consecință, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanți împotriva Deciziei nr. 14 din 6 martie 2013 a Curții de Apel Craiova, secția a II-a civilă, nefiind întrunite cerințele motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 din același cod.
II. Nici criticile privind încheierea de îndreptare a erorii materiale din 8 mai 2013, referitoare la cheltuielile de judecată acordate în favoarea intimatei pârâte SC U.Ț.B. SA, în sumă de 7.390,42 lei, nu sunt fondate.
Contrar susținerilor recurenților, în mod corect, Curtea a acordat întreaga sumă solicitată și dovedită ca reprezentând cheltuieli de judecată, în favoarea apelantei pârâte, în urma admiterii cererii de îndreptare a erorii materiale strecurate în decizie, formulate de această parte.
Dispozițiile art. 281 alin. (1) C. proc. civ., interpretate și aplicate, în mod corect, de către instanța de apel, permit îndreptarea hotărârii, în ceea ce privește erorile sau omisiunile de calcul. O astfel de omisiune o reprezintă și neluarea în calcul a sumei de bani, constând în taxa judiciară de timbru și timbrul judiciar, achitată de apelantă în apel și nemenționată în decizia îndreptată prin încheierea din 8 mai 2013 (în cuantum de 4.441 lei - 4.436 lei taxă judiciară de timbru și 5 lei timbru judiciar), fiind, astfel, îndeplinite condițiile textului de lege sus-menționat.
Nu poate fi primită aserțiunea recurenților, în sensul că, în scopul obținerii acestor cheltuieli, apelanta pârâtă ar fi trebuit să formuleze cerere de completare a deciziei, în condițiile art. 2812 C. proc. civ., întrucât instanța nu a omis să se pronunțe asupra cererii privind cheltuielile de judecată pretinse de apelantă, pentru a fi incidente dispozițiile acestui text, ci a omis să ia în calcul o parte dintre cheltuieli, respectiv taxa judiciară de timbru și contravaloarea timbrului judiciar, ceea ce reprezintă o eroare materială în sensul art. 281 din Cod.
Față de aceste argumente, Înalta Curte urmează ca, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., să respingă, ca nefondat, și recursul declarat de reclamanți împotriva încheierii de îndreptare a erorii materiale, pronunțate la data de 8 mai 2013, nefiind întrunite cerințele motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanții C.G. și C.L. împotriva Deciziei civile nr. 14 din 6 martie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, și a încheierii de îndreptare eroare materială a acestei decizii, pronunțată de aceeași instanță, la data de 8 mai 2013.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 decembrie 2013.