Scrisoare de garanţie bancară. Acţiune oblică formulată împotriva garantului. Condiţii de admisibilitate
Cuprins pe materii: Drept comercial. Obligaţii
Index alfabetic: acţiune în pretenţii
-contract de închiriere
-scrisoare de garanţie bancară
-acţiune oblică
C. civ. din 1864, art. 969, art. 974, art. 1073
Consecinţa emiterii unei scrisori de garanţie bancară constă în asumarea unei obligaţii noi de plată în condiţiile expres stipulate, obligaţie distinctă şi autonomă de obligaţia principală, care obligă garantul strict în limita obiectului indicat în cuprinsul său.
În cazul în care garantul nu şi-a asumat obligaţia de a suporta obligaţiile debitoarei locatar din contractul de închiriere, ci numai obligaţia de a emite o scrisoare de garanţie bancară în limita unei anumite sume de bani - pe care a şi îndeplinit-o – nu se poate reţine că locatorul creditor are faţă de acesta un drept privind toate obligaţiile debitoarei care să poată fi valorificat prin exercitarea unei acţiuni oblice.
Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 3969 din 11 decembrie 2014
Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti reclamanta S.D.C.S. SRL a chemat în judecată pârâtele SC R.B. SRL şi SC M.H. SRL solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea pârâtei R.B. şi a pârâtei M.H. la plata sumei de 6.451.500,67 Ron reprezentând debit principal datorate către reclamantă; obligarea pârâtei R.B. şi a pârâtei M.H. la plata sumei de 5.907.986,71 RON reprezentând penalităţi de întârziere, cu cheltuieli de judecată.
Prin cerere precizatoare, formulată la 22.02.2013, reclamanta a solicitat obligarea pârâtelor R.B. şi a M.H. la plata sumei de 6.454.373,75 lei reprezentând debit principal; obligarea pârâtelor la plata sumei de 11.362.033,09 lei penalităţi de întârziere datorate până la data de 22.02.2013, cu cheltuieli de judecată.
Prin întâmpinarea şi cererea reconvenţională formulate la 11.12.2012, SC R.B. SRL a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată; obligarea reclamantei de a permite accesul R.B. în spaţiul comercial închiriat în vederea efectuării inventarului anual prevăzut de Legea nr. 82/1991, cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 3528 din 26.04.2013, Tribunalul Bucureşti a admis în parte cererea de chemare în judecată; a admis cererea reconvenţională; a obligat pârâta-reclamantă şi pârâta SC M.H. la plata în solidar a sumei de 1.099.784,64 lei debit restant; a obligat pârâta-reclamantă SC R.B. la plata sumei de 5.354.589,11 lei debit restant; a obligat pârâta-reclamantă la plata sumei de 6.454.373,75 lei penalităţi de întârziere aferente debitului principal datorat; a obligat reclamanta-pârâtă să permită accesul în spaţiul în suprafaţă de 10.225 mp în vederea efectuării inventarului anual.
A obligat părţile la plata cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel părţile.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea de apel a apreciat apelurile nefondate pentru următoarele considerente, ce vor fi redate în rezumat:
Cu privire la apelul formulat de către reclamanta S.D.C.S. în limitele învestirii, sintetizând motivele de apel invocate, s-a apreciat că prima instanţă a procedat la o corectă interpretare a actului dedus judecăţii stabilind natura raporturilor juridice stabilite între M.H. (R.I.&M.), pe de o parte, şi debitoarea R.B. şi creditoarea SDCS, pe de altă parte, urmare a semnării Actului adiţional nr. 1 la contractul de închiriere din 09. 08.2006.
Astfel, prin Actul adiţional nr. 1 la contractul de închiriere din data de 09.08.2006 s-a convenit, pe lângă preluarea drepturilor şi obligaţiilor asumate de M. Pipera de către M. Berceni, în considerarea calităţii de asociat majoritar a SC M.H. la M. Berceni cu scopul sprijinirii dezvoltării afacerilor societăţii, garantarea executării obligaţiilor ce ar reveni acestei societăţi din contractul de închiriere.
Obligaţia asumată a fost circumstanţiată prin art. 3 al actului adiţional:
„În vederea garantării executării obligaţiilor asumate de SC M. Berceni SRL prin semnarea actului adiţional, SC M.H. SRL pune la dispoziţia proprietarului scrisoarea de garanţie bancară emisă în termen de 5 zile de la semnarea actului”.
A rezultat că, în considerarea art. 6.2 din contractul de închiriere, M.H. a emis două SGB nr. S115155/20.12.2007 pentru suma de 245.400 Euro cu termen de valabilitate 20.12.2007 – 01.07.2008 şi nr. BBDIGT 08 – 4610/19.12.2008 cu termen de valabilitate 19.12.2008 – 18.12.2009, prelungit până la 18.12.2010 şi, ulterior la 18.12.2011.
Curtea de apel a reţinut că S.D.C.S. nu a formulat cerere de plată în cadrul termenului de valabilitate precizat în scrisoarea de garanţie bancară, aşa cum acesta a fost prelungit, respectiv până la data de 18.12.2011.
S-a mai reţinut că M.H. a garantat în temeiul art. 6.2 din contract pentru îndeplinirea tuturor obligaţiilor cuprinse între data semnării contractului şi data predării spaţiului comercial, predare care a avut loc la 18.11.2009, însă ca urmare a prelungirii ulterior, cu acceptul tacit al proprietarului, în condiţiile în care nu s-a probat emiterea SGB conform art. 6.1 din contract, rezultă că pârâta a înţeles să garanteze plata contravalorii a trei chirii lunare în cuantum de 245.400 EURO până la data de 18.12.2011.
Referitor la calitatea de fidejusor pentru obligaţiile asumate prin contract de către R.B. în integralitatea lor, s-a stabilit că discuţia în litigiu poartă cu prioritate asupra caracterului autonom al scrisorii de garanţie, în ce măsură acesta se subsumează fidejusiunii.
S-a reţinut că scrisoarea de garanţie reprezintă o modalitate de garantare în sine, cu trăsături specifice, deosebite de cele ale fidejusiunii, printre cele mai semnificative fiind lipsa efectelor accesorialităţii faţă de obligaţia raportului primar.
Consecinţa emiterii SGB constă în asumarea unei obligaţii noi de plată în condiţiile expres stipulate, obligaţie distinctă şi autonomă de obligaţia principală.
În timp ce fidejusiunea implică garantarea de către fidejusor a obligaţiilor asumate de debitorul garantat cu toate bunurile prezente şi viitoare, aflate în patrimoniul său, emiterea scrisorii de garanţie obligă garantul strict în limita obiectului indicat în cuprinsul său, suma menţionată şi în limita perioadei de valabilitate.
Astfel, din termenii Actului adiţional nr. 1 la contractul de închiriere de la 09.08.2006 coroborat cu prevederile SGB mai sus menţionate nu rezultă faptul că M.H. a consimţit constituirea unei garanţii personale supusă dispoziţiilor art. 1652 şi art. 1654 C. civ., de esenţa contractului de fidejusiune fiind manifestarea expresă a voinţei, în termeni clari care să excludă echivocul.
Dimpotrivă, a rezultat, faţă de conţinutul art. 6.2 din contractul de închiriere, că s-a garantat iniţial îndeplinirea obligaţiilor asumate până la predarea spaţiului comercial, şi ulterior acestei date, în condiţiile prelungirii valabilităţii scrisorii de garanţie, plata contravalorii a trei chirii lunare, în cuantum de 245.400 Euro, până la data de 18.12.2011 exclusiv prin emiterea unei scrisori de garanţie bancară.
Cu privire la caracterul scrisorii de garanţie de tip Revolving sau de tip non revolving, s-a reţinut prin analiza art. 6, art. 6.1 şi art. 6.2 din contract că de esenţa SGB tip revolving este reîntregirea cu valoarea corespunzătoare la scadenţă, diminuare sau anulare, în cauză rezultând că părţile au optat pentru SGB revolving numai pentru situaţia diminuării valorii.
Din probatoriul administrat a rezultat că pe tot parcursul termenului de valabilitate proprietarul nu a formulat cerere de plată, astfel că nu a operat o diminuare a valorii constituite garanţie.
Chiar şi aşa fiind, acceptarea unei SGB revolving nu are drept consecinţă modificarea limitelor garanţiei astfel cum acesta a fost constituită iniţial şi nici nu poate fi interpretată în sensul garantării nelimitate a obligaţiilor izvorâte din contractul de închiriere, limita de sumă fiind aceeaşi de 245.400 euro, cu acelaşi termen de valabilitate 18.12.2011.
În consecinţă, din cuprinsul Actului adiţional nr. 1 la Contractul de închiriere de la 09.08.2006, din cele consemnate în Preambul referitor la asumarea obligaţiei de garantare a contractului, obligaţia circumstanţiată prin art. 3 nu rezultă constituirea unei garanţii personale conform art. 1654 C. civ., ci exclusiv obligaţia de remitere a unei scrisori de garanţie bancară cu respectarea art. 6 din contract, obligaţie îndeplinită de către M.H.
Cu privire la criticile purtând asupra omisiunii de analizare a cererii de atragere a răspunderii mediate a M.H. faţă de R.B., cerere întemeiată pe dispoziţiile art. 974 C. civ., potrivit cărora creditorii pot exercita toate drepturile şi acţiunile debitorului lor pentru valorificarea unui drept care aparţine debitorului, s-a reţinut că fidejusiunea nu poate lua naştere decât prin convenţia încheiată între fidejusor şi creditor, fie şi fără ştirea debitorului principal, convenţie prin care obligaţia de garantare cu întreg patrimoniul să rezulte cu claritate, fără echivoc.
Rezultă că prin contractul de fidejusiune nu se nasc drepturi în patrimoniul debitorului R.B., ci exclusiv în patrimoniul creditorului SDCS, astfel că acesta nu are deschisă calea acţiunii subrogatorii întemeiate pe dispoziţiile art. 974 C. civ., ci doar calea acţiunii directe.
Cu privire la cel de al doilea motiv al apelului formulat de reclamantă s-a stabilit că dreptul de retenţie, recunoscut de lege şi de cocontractant, însă, nu este în contradicţie cu dreptul şi obligaţia proprietarului bunurilor sechestrate de a inventaria bunurile cu respectarea legislaţiei contabile în vigoare.
În consecinţă, a fost respins ca nefondat apelul formulat de către reclamanta S.D.C.S.
Examinând apelul formulat de către R.B. SRL s-a constatat că întemeiat instanţa a înlăturat argumentele pârâtei. Chiar şi în situaţia în care existenţa inconvenientelor în folosirea spaţiului rezultă fără tăgadă din materialul probator administrat şi nu a fost contestată de reclamantă, s-a apreciat că nu sunt suficient de importante pentru a determina refuzul plăţii chiriei pentru un spaţiu de 10225 mp nici pentru perioada noiembrie 2011 – ianuarie 2012, cu atât mai puţin timp de 11 luni.
În consecinţă, instanţa de apel a respins apelul formulat de R.B. SRL ca nefondat.
Cu privire la apelul formulat de către M.H. (R.I.&M.) s-a reţinut că rezultă cu evidenţă atât din cuprinsul Actului adiţional, preambul coroborat cu art. 3, că SC M.H. şi-a exprimat intenţia de a garanta exclusiv prin emiterea unei scrisori de garanţie, faptul că aceasta a fost emisă şi acceptată de proprietar în considerarea art. 6.2 iniţial, pentru ca apoi, după predarea spaţiului comercial locatarului, în condiţiile art. 6.1 în limita a trei chirii.
Întrucât prin art. 4 alin. 1 şi 3 s-au stipulat în termeni fără echivoc condiţiile plăţii în termenul de valabilitate al scrisorii bancare, precum şi consecinţele neintroducerii cererii de plată înăuntrul acestuia, ”scrisoarea de garanţie devine în mod automat nulă şi neavenită după expirarea termenului de valabilitate, indiferent dacă documentul este sau nu restituit”, s-a apreciat că ulterior datei de 18.12.2011 reclamanta nu mai poate solicita obligarea M.H. (R.I.&M.) la plata sumei de 245.400 Euro.
În consecinţă, a fost admis apelul SC M.H. (R.I.&M.), schimbată în parte sentinţa atacată în sensul că a fost respinsă acţiunea formulată de S.D.C.S. împotriva M.H. ca nefondată; s-a înlăturat şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată stabilită în sarcina acestei părţi ; au fost respinse apelurile formulate de S.D.C.S. SRL şi SC R.B. SRL.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Împotriva deciziei civile nr. 112 din 24.02.2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, în termen legal, a formulat recurs recurenta S.D.C.S. SRL care a solicitat modificarea în parte a deciziei recurate în sensul respingerii apelului formulat de R.H. şi admiterii apelului formulat de S.D.C.S.
În motivarea recursului s-au invocat următoarele critici de nelegalitate a deciziei recurate:
1) Incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. în ceea ce priveşte respingerea apelului formulat de S.D.C.S.
S-a arătat că instanţa de apel, fără temei legal, a constatat că obligaţia de garanţie ar fi limitată la suma aferentă scrisorii de garanţie bancară. În opinia recurentei, atât fidejusiunea, cât şi scrisoarea de garanţie bancară au aceeaşi funcţionalitate practică, aceea de a garanta obligaţiile unui terţ, SGB fiind o variantă a fidejusiunii.
Atât din preambulul actului adiţional, cât şi din dispoziţiile art. 3 rezultă că există un raport de garanţie separat de obligaţia de furnizare a SGB, această scrisoare fiind numai unul din mijloacele prin care se materializează obligaţia de garanţie, nelimitată, preexistentă.
S-a învederat că şi instanţa de apel a interpretat eronat mecanismul SGB deoarece tipul Revolving presupunea că, indiferent de suma trasă şi de mărimea obligaţiilor scadente garantate, SGB trebuia reîntregită astfel încât să permită întotdeauna acoperirea datoriilor scadente.
Întrucât pârâta R.B. nu a solicitat societăţii mamă, R.H. emiterea unei SGB şi garantarea sa în relaţia cu S.D.C.S. se impunea obligarea R.H. la garantarea obligaţiilor R.B. în baza dispoziţiilor art. 974 şi urm. C. civ.
De asemenea, s-a arătat că, prin permiterea accesului R.B. în spaţiul comercial, atât instanţa de fond, cât şi cea de apel au nesocotit clauzele contractuale care permit reclamantei închiderea spaţiului comercial şi interzicerea accesului R.B. în acesta.
2) Incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. în ceea ce priveşte admiterea apelului formulat de R.H.
Deşi s-a reţinut de către instanţa de apel că, în mod corect, instanţa de fond a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a R.H., s-a apreciat în mod greşit că nu s-a introdus cerere de plată în interiorul termenului de valabilitate a SGB întrucât la 23.11.2011 reclamanta a formulat cererea de plată nr. 53 către A.B. România, iar refuzul de plată al băncii a fost comunicat la data de 19.12.2011. Aceste aspecte fac obiectul dosarului xx94/3/2012 aflat pe rolul instanţei supreme.
Obligaţia de garanţie a R.H., aşa cum a fost constatată prin actul adiţional la contractul de închiriere, nu prevede vreo limitare a răspunderii R.H. faţă de reclamantă, iar limitarea garanţiei la suma prevăzută în SGB nu este implicită şi nu poate fi dedusă ca atare.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 969, 970, 1073 C. civ.
Prin întâmpinarea formulată de R.I. s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Analizând decizia recurată din perspectiva criticilor de nelegalitate invocate de recurentă, instanţa supremă constată că acestea se circumscriu, de fapt, susţinerii că instanţa de apel a interpretat greşit scrisoarea de garanţie bancară, a stabilit în mod greşit că nu există obligaţia R.I. de a plăti suma de 245.000 Euro şi a apreciat în mod greşit că nu sunt întrunite condiţiile pentru formularea acţiunii oblice, prevăzute de art. 974 C. civ., motive ce pot fi încadrate în prevederile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ de la 1865.
În analiza primului motiv de recurs, instanţa supremă constată că sunt neîntemeiate criticile formulate de recurentă.
Pornind de la analiza art. 3 din Actul adiţional nr.1 la contractul de închiriere din 9.08.2006, se reţine că SC M.H. SRL s-a obligat să pună la dispoziţia reclamantei Scrisoarea de Garanţie Bancară emisă de A.B., în vederea garantării obligaţiilor asumate de SC M.B. SRL prin semnarea actului adiţional. Această scrisoare este cea prevăzută de art. 6.2 din contractul de închiriere, în valoare de 245.000 Euro, reprezentând valoarea a trei luni de chirie, fiind emisă pentru garantarea tuturor obligaţiilor din perioada cuprinsă între data semnării contractului şi data predării spaţiului către locatar.
Prin punerea la dispoziţia proprietarului a scrisorii de garanţie bancară, R.I. nu a devenit parte în contractul de închiriere din 9.08.2006, rămânând un terţ faţă de acesta şi nu şi-a asumat obligaţia de a plăti în numele SC R.I. debitul datorat de debitorul reclamantei.
Actul adiţional nr. 1 la contractul de închiriere a dat naştere unei obligaţii de sine stătătoare, respectiv aceea de a pune la dispoziţia reclamantei a unei scrisori de garanţie bancară pentru suma de 245.000 Euro, obligaţie pe care niciuna dintre părţi nu contestă că SC R.I. şi-ar fi îndeplinit-o.
R.I., prin semnarea actului adiţional la contractul de închiriere, nu a dobândit calitatea de debitor solidar cu debitorul principal sau de fidejusor, iar referirea în preambulul actului adiţional nr. 1 la calitatea sa de garant se referă, având în vedere conţinutul art. 3, la punerea la dispoziţia proprietarului a unei scrisori de garanţie bancară emisă de A.B., în termen de 5 zile de la semnarea actului.
Întrucât în cuprinsul actului adiţional nu se face nicio referire la obligaţia intimatei de a emite o nouă scrisoare de garanţie bancară, o asemenea obligaţie fiind prevăzută numai în sarcina locatarului, rezultă că raţionamentul recurentei care pretinde că scrisoarea de garanţie bancară este de tip revolving, urmând a fi alimentată după fiecare tragere, este nesusţinut de conţinutul convenţiei părţilor.
În plus, se reţine şi faptul că, şi în condiţiile în care s-ar admite ideea că intimata R.I. ar răspunde pentru neexecutarea obligaţiilor locatarului, această răspundere poate fi angajată, conform scrisorii de garanţie emisă de A.B. şi acceptată de proprietar, numai pentru suma maximă de 245.000 Euro, plătibilă în lei la cursul oficial al BNR din ziua plăţii şi numai pentru garantarea obligaţiilor chiriaşului cuprinse între data semnării contractului şi data predării spaţiului către locatar, iar în prezenta cauză debitul solicitat, constând în chirie neachitată, nu face obiectul garanţiei.
Întrucât R.I. nu şi-a asumat obligaţia de a suporta obligaţiile debitoarei locatar din contractul de închiriere, ci numai obligaţia de a emite scrisoarea de garanţie bancară (pe care, de altfel, a şi îndeplinit-o), în mod corect s-a reţinut de către instanţa de apel că R.B. nu are faţă de R.I. un drept care să poată fi valorificat prin exercitarea unei acţiuni oblice.
Prin urmare, susţinerile recurentei din cadrul celui de-al doilea motiv de recurs sunt neîntemeiate.
Sub aspectul cererii reconvenţionale, criticile din recurs referitoare la permiterea accesului R.B. în spaţiul închiriat pentru a efectua inventarul anual al bunurilor, sunt apreciate ca neîntemeiate întrucât o astfel de măsură nu contravine dispoziţiilor contractuale care abilitează reclamanta să închidă spaţiul comercial şi să interzică accesul pârâtei în acesta, în condiţiile neîndeplinirii obligaţiilor asumate.
Astfel, este necontestată împrejurarea că pârâta a lăsat anumite bunuri în spaţiul comercial şi că legea contabilităţii o obligă să efectueze inventarul anual. Accesul în spaţiul comercial pentru inventarierea bunurilor nu presupune reinstalarea pârâtei în acesta sau ridicarea bunurilor, ci numai întocmirea unei liste a bunurilor aflate în locaţie prin inventarierea acestora, societăţile comerciale având obligaţia de a efectua inventarierea generală a activelor cel puţin odată în cursul exerciţiului financiar, conform art. 7 din Legea nr. 82/1991.
Criticile recurentei legate de aprecierea greşită a faptului că nu s-a introdus, în termenul legal cererea de plată a sumei care face obiectul scrisorii de garanţie bancară nu vor fi analizate întrucât, pe de-o parte, acestea ţin de aprecierea materialului probator administrat în cauză, iar, pe de altă parte, recurenta nu a depus la dosar hotărârile aferente cauzei xx94/3/2012 la care se referă în recurs.
Faţă de considerentele expuse pe larg mai sus, instanţa supremă a constatat că recursul nu este fondat, motiv pentru care l-a respins conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.