Contract de vânzare-cumpărare. Vicierea consimţământului prin eroare asupra substanţei obiectului contractului. Condiţii şi efecte
Cuprins pe materii : Drept comercial. Contracte
Index alfabetic: acţiune în anulare
-contract de vânzare-cumpărare
-eroare asupra substanţei obiectului contractului
Codul civil din 1864, art. 953, art. 954
Pentru a se reţine eroarea asupra substanţei obiectului contractului se impune ca partea care invocă acest viciu de consimţământ să fi fost în eroare cu privire la calităţile substanţiale ale obiectului contractului, iar cocontractantul să fi cunoscut starea de eroare a celeilalte părţi cu privire la un element esenţial în încheierea contractului.
Astfel, în cazul în care prin acţiunea în anularea unui contract de vânzare-cumpărare se invocă de către vânzătorul reclamant eroarea cumpărătorului asupra caracterului esenţial al obligaţiei prevăzute în sarcina cumpărătorului de construire pe terenul vândut a unui muzeu, nu este incidentă ipoteza legală din art. 954 alin. (1) C. civ. întrucât părţile contractante pot invoca doar eroarea proprie ca viciu de consimţământ, nu şi eroarea cocontractantului.
Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 3631 din 19 noiembrie 2014
Prin sentinţa nr. 6898 din 16 decembrie 2008, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, conform art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., reţinând că valoarea obiectului cererii este peste 500.000 lei.
Prin sentinţa nr. 1053 din 14 mai 2012, Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamanţilor P.C.H. şi E.N.H. în contradictoriu cu pârâţii N.V. şi N.D.I.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că prin cererea completatoare şi precizatoare de la 13 mai 2008, reclamanţii au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii, anularea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2714/24 septembrie 2004, pentru vicierea consimţământului prin eroare asupra substanţei obiectului contractului. În subsidiar, reclamanţii au solicitat desfiinţarea cu efect retroactiv a contractului, pentru îndeplinirea condiţiei rezolutorii exprese, şi restituirea prestaţiilor efectuate.
Tribunalul a reţinut că părţile în proces au încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. 2714/2004, prin care autorul reclamanţilor – E.N. a înstrăinat pârâţilor suprafaţa de 2100 mp teren, situat în Bucureşti, pentru preţul de 1 miliard ROL, preţ achitat integral la data autentificării contractului. Prin acest contract, părţile au convenit ca N.V. – cumpărător, să edifice pe terenul dobândit o construcţie cu destinaţia de muzeu care să adăpostească operele de artă ale vânzătorului, pe toată durata acestora, obligaţie neîndeplinită de acesta.
Tribunalul a mai reţinut că o parte are deschisă calea acţiunii în anulare pentru eroare asupra substanţei obiectului doar atunci când eroarea priveşte substanţa propriei obligaţii, nu şi pe aceea a cocontractantului. Or, a reţinut prima instanţă, vânzătorul nu s-a aflat în eroare asupra obligaţiei de a înstrăina cumpărătorului terenul vândut şi de a-l preda.
Totodată, prima instanţă a apreciat că lipsa din contract a menţiunilor privind termenul şi condiţiile în care trebuia îndeplinită de către cumpărător obligaţia de edificare a muzeului nu poate fi asimilată erorii asupra substanţei obiectului contractului. Pe de altă parte, lipsa din contract a acestor menţiuni se datorează şi vânzătorului care nu a dat dovadă de diligenţă la încheierea contractului, astfel încât nu-şi poate invoca propria culpă constând în omisiunea menţionării în contract a detaliilor obligaţiilor cumpărătorului de edificare a muzeului.
În ceea ce priveşte capătul de cerere subsidiar privind rezoluţiunea de drept a contractului, tribunalul a reţinut că în contract părţile nu au inserat un pact comisoriu de gradul IV care să atragă rezoluţiunea de drept a contractului, astfel încât reclamanta trebuie să dovedească punerea în întârziere a părţilor printr-o notificare anterioară cererii de chemare în judecată şi, respectiv, culpa părţilor în executarea contractului. Or, a reţinut prima instanţă, reclamanţii nu au probat cele două aspecte învederate, din probele administrate, reieşind că reclamanţii au făcut dovada demersurilor efectuate în vederea îndeplinirii obligaţiei de edificare a construcţiei – eliberarea terenului de garajele construite fără autorizaţie, încheierea contractelor cu furnizorii de utilităţi, prezentarea autorului reclamanţilor a mai multor proiecte ale construcţiei întocmite de arhitecţii contactaţi de pârâţi. Dimpotrivă, a reţinut tribunalul, autorul reclamanţilor nu a fost de acord cu niciunul dintre aceste proiecte, având obiecţiuni cu privire la dimensiunea terenului pe care trebuia edificat muzeul, deşi înţelegerea părţilor nu a fost ca pe terenul respectiv să fie edificat exclusiv muzeul.
Tribunalul a apreciat ca nefondat şi capătul de cerere privind obligarea pârâtelor la plata către reclamanţi a despăgubirilor morale pentru distrugerea majorităţii operelor autorului lor în incendiul din 13 octombrie 2007, întrucât neexecutarea obligaţiei de edificare a muzeului nu le este imputabilă părţilor.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel, reclamanţii, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin decizia nr. 272 A/26 septembrie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a respins apelul reclamanţilor ca nefondat, obligându-i la plata cheltuielilor de judecată în apel.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut ca nefondată critica apelanţilor – reclamanţi privind greşita interpretare de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 953 – 954 C. civ., întrucât toate împrejurările de fapt dovedite în speţă nu susţin pretenţia reclamanţilor că autorul lor ar fi semnat un alt act decât acela convenit cu pârâţii, consimţământul acestuia nefiind afectat de eroare distructivă de voinţă.
În ceea ce priveşte capătul de cerere subsidiar întemeiat pe neexecutarea obligaţiilor asumate de pârâţi prin contract, instanţa de apel a reţinut că în convenţia părţilor nu s-a prevăzut un termen limită până la care să se realizeze construcţia, nefiind prevăzut un pact comisoriu expres. În plus, probele administrate au dovedit că pârâţii au făcut demersuri pentru îndeplinirea acestei obligaţii, iar faptul că apelanţii-reclamanţi invocă insuficienţa acestor demersuri este fără relevanţă atâta timp cât în contract părţile nu au prevăzut expres condiţiile în care trebuie să fie îndeplinită această obligaţie.
Curtea de apel a respins ca nefondată şi critica privind valoarea foarte mică a preţului în raport cu valoarea terenului, menţionând că preţul de 1 miliard ROL nu este un preţ derizoriu, fiind stabilit în baza voinţei liber exprimate a părţilor contractante.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, reclamanţii, criticând soluţia instanţei de apel pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art.304 pct.8 şi 9 Cod procedură civilă.
- În dezvoltarea acestor critici de nelegalitate, recurenţii-reclamanţi au arătat că instanţa de apel a interpretat greşit contractul de vânzare-cumpărare încheiat de părţi, schimbându-i natura or înţelesul vădit neîndoielnic, precum şi dispoziţiile legale privind eroarea substanţială asupra obiectului contractului, conform art. 953 şi 954 C. civ. Recurenţii-reclamanţi au arătat că, prin contractul de vânzare-cumpărare, intimaţii-pârâţi şi-au asumat obligaţia de a construi pe terenul cumpărat de la autorul – reclamanţilor un muzeu destinat să adăpostească operele de artă ale acestuia, prestaţia cumpărătorilor fiind considerată de către vânzător ca esenţială, fiind cauza, motivul determinant al încheierii contractului, în absenţa căruia contractul de vânzare-cumpărare nu ar fi fost încheiat. De altfel, au arătat recurenţii, acesta a fost motivul pentru care preţul vânzării a fost sub valoarea terenului. În mod greşit, s-a învederat de către recurenţii-reclamanţi, instanţa de apel a reţinut că nu s-a observat că autorul reclamanţilor ar fi fost în eroare cu privire la natura actului juridic, întrucât nu acesta a fost motivul de nulitate susţinut în cauză.
Recurenţii au susţinut că în mod greşit instanţa de apel a apreciat că eroarea asupra substanţei obiectului putea să fie invocată doar de către cumpărători, întrucât nu se menţionează nicăieri că eroarea trebuia să privească propria prestaţie, nu şi pe aceea a cocontractantului.
- Recurenţii-reclamanţi au învederat că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile legale privind condiţia rezolutorie, respectiv, art. 1019 – 1020 C. civ., hotărârea pronunţată fiind lipsită de temei legal, conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
S-a arătat că, pe lângă obligaţia de a construi un muzeu, intimaţii pârâţi şi-au asumat şi obligaţia de a asigura adăpostirea şi paza operelor autorului reclamanţilor, pe durata existenţei acestora, asigurându-le toată grija necesară prestări.
Inserarea unei obligaţii de construire a unui muzeu într-un contract de vânzare – cumpărare se aseamănă cu pactul comisoriu expres, astfel că neîndeplinirea acestei obligaţii atrage desfiinţarea actului.
Recurenţii-reclamanţi au arătat că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru a se dispune rezoluţiunea contractului. În ceea ce priveşte absenţa punerii în întârziere a părţilor, recurenţii au învederat că autorul lor le-a atras atenţia pârâţilor în repetate rânduri, ameninţându-i că-i va acţiona în judecată, iar relativ la absenţa termenului de îndeplinire a obligaţiei intimaţilor-pârâţi s-a arătat că, deşi contractul nu prevede un astfel de termen, instanţele de judecată erau obligate, să facă referire la termenul rezonabil de executare, termen care, în raport de data încheierii actului – 24 septembrie 2004, şi data acţionării în judecată – 20 septembrie 2007, a fost depăşit.
Cât priveşte reţinerea instanţei de apel relativă la aşa-zisele demersuri efectuate de către intimaţi pentru îndeplinirea obligaţiilor contractuale, aceasta este infirmată de probele administrate care dovedesc că, în fapt, intimaţii-pârâţi nu şi-au îndeplinit obligaţiile asumate. De asemenea, în mod greşit s-a reţinut că autorul reclamanţilor ar fi refuzat proiectele propuse de către pârâţi, întrucât la dosar nu exista refuzul scris al acesteia.
Recurenţii-reclamanţi au mai arătat că instanţa de apel a interpretat greşit şi dispoziţiile Ordinului nr. 2297/2006 care prevede criteriile de acordare a avizului prealabil al Comisiei Naţionale a Muzeelor şi Colecţiilor, ordin la care pârâţii nu fac nicio referire, fiind evident că nu ştiau că trebuie să obţină un atare aviz.
Intimaţii-pârâţi au depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Examinând actele şi lucrările dosarului, prin prisma motivelor de nelegalitate formulate, văzând şi dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ, Înalta Curte a reţinut că recursul declarat este nefondat, pentru următoarele considerente:
Conform art. 954 alin. (1) C. civ.: „Eroarea nu produce efecte decât atunci când cade asupra substanţei obiectului convenţiei”.
Art. 954 C. civ. reglementează în alin. (1) eroarea – viciu de consimţământ, respectiv, falsa reprezentare a realităţii asupra calităţilor substanţiale, fizice şi intelectuale ale obiectului actului juridic, de către una dintre părţile acesteia – error in substantium. Ca atare, eroarea – viciu de consimţământ presupune un element de factură psihologică – falsa reprezentare a realităţii la încheierea actului care, pentru a determina vicierea consimţământului şi, în consecinţă, pentru a testa valabilitatea actului juridic, trebuie să îndeplinească două condiţii: elementul asupra căruia cade eroarea să fi fost hotărâtor, determinant pentru încheierea actului, în sensul că în caz contrar, nu s-ar fi încheiat actul juridic şi, respectiv, cocontractantul să fi cunoscut faptul că elementul asupra căruia există eroare este determinant pentru încheierea contractului. În alţi termeni, pentru a se reţine eroarea asupra substanţei obiectului contractului se impune ca partea care invocă acest viciu de consimţământ să fi fost în eroare cu privire la calităţile substanţiale ale obiectului contractului, iar cocontractantul să fi cunoscut starea de eroare a celeilalte părţi cu privire la un element esenţial în încheierea contractului.
Pornind de la aceste consideraţii teoretice, Înalta Curte a reţinut că instanţele de fond au făcut o corectă interpretare a art. 953 şi art. 954 C. civ., întrucât recurenţii-reclamanţi invocă faptul că autorul său a considerat că edificarea muzeului este un element esenţial al contractului încheiat – per à contrario, nu a existat eroare în reprezentarea realităţii la data perfectării actului juridic întrucât această obligaţie este prevăzută în contract şi recunoscută de intimaţii-pârâţi. Ceea ce susţin, în realitate, recurenţii-reclamanţi este că falsa reprezentare vizează caracterul esenţial sau neesenţial al obligaţiei menţionate, aspect care priveşte modul de executare a unui contract, neafectând valabilitatea acestuia. Ca atare, capătul principal din acţiunea reclamanţilor – anularea contractului de vânzare-cumpărare pentru eroare asupra substanţei obiectului, faţă de modul în care a fost susţinut de recurenţii-reclamanţi nu se încadrează în ipoteza legală din art. 954 alin. (1) C. civ.
Mai mult, Înalta Curte a reţinut că recurenţii-reclamanţi au invocat eroarea asupra substanţei obiectului contractului, susţinând fie că, deşi obligaţia de construire a muzeului era considerată ca esenţială de autorul acestora, cocontractanţii-pârâţi nu i-au acordat aceeaşi valoare – sub acest aspect, fiind corectă soluţia instanţelor de fond care au reţinut că părţile contractante pot invoca doar eroarea proprie ca viciu de consimţământ, nu şi eroarea cocontractantului, fie natura esenţială a obligaţiei arătate nu a fost suficient relevată de clauzele contractuale. Şi sub acest aspect, este corectă reţinerea instanţelor de fond că nemenţionarea condiţiilor în care trebuie executată obligaţia de edificare a muzeului îi este imputabilă autorului reclamanţilor care nu a dat dovadă de diligenţă la momentul perfectării actului, astfel încât, clauza cuprinzând obligaţia de construire asumată de către intimaţii-pârâţi, fiind îndoielnică şi lapidară, se interpretează în favoarea debitorilor-pârâţi, conform art. 983 C. civ.
Înalta Curte a respins şi motivul privind greşita reţinere a instanţei de apel, în sensul că eroarea ar privi natura actului încheiat, în realitate, invocându-se eroarea asupra caracterului esenţial al obligaţiei de construire a muzeului, întrucât astfel cum s-a arătat anterior, acţiunea recurenţilor-reclamanţi este motivată, inclusiv în susţinerea motivelor de recurs, ca fiind o falsă reprezentare a obligaţiei de construire, considerată motivul determinant al actului de vânzare-cumpărare. Or, contractul dedus judecăţii este un contract de vânzare-cumpărare, aspectul invocat de recurenţii-reclamanţi nefiind inclus în clauzele acestui contract.
Înalta Curte a respins şi motivul de recurs relativ la greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 1019 – 1020 C. civ. Sub acest aspect, recurenţii-reclamanţi au invocat existenţa în contractul de vânzare-cumpărare a unui pact comisoriu de gradul IV pentru ipoteza în care intimaţii-pârâţi nu îndeplinesc obligaţia de construire a muzeului. Instanţa de recurs reţine că, pentru a înlătura rolul instanţei de judecată în stabilirea şi aprecierea condiţiilor rezoluţiunii contractuale, conţinutul pactului comisoriu de gradul IV trebuie să fie clar şi explicit. Per à contrario, revine instanţei de judecată pe baza probelor administrate, sarcina de a aprecia dacă sunt îndeplinite condiţiile pentru aplicarea acestei sancţiuni ce intervine în caz de neexecutare culpabilă a obligaţiilor contractuale. Or, clauza la care fac referire recurenţii-reclamanţi este una generică făcând referire la „anularea” contractului, anulare care, în toate cazurile, se dispune de către instanţa de judecată, nefiind la îndemâna părţilor contractante care, conform art. 969 C. civ., pot conveni, aşadar, este vorba despre un acord de voinţă – mutuus dissensus – desfiinţarea actului încheiat. Ca atare, în mod corect instanţele de fond au apreciat că, nefiind vorba despre un pact comisoriu, se impune analizarea condiţiilor rezoluţiunii judiciare, respectiv, punerea în întârziere, existenţa unui termen de executare a obligaţiei de construire a muzeului, existenţa unor neexecutări culpabile. Dacă aspectul privind punerea în întârziere a intimaţilor-pârâţi poate fi o critică de nelegalitate, întrucât, pentru debitorul care nu este de drept în întârziere, legea impune obligaţia efectuării acestui demers de către creditor, prevăzând expres modalitatea de realizare a acestuia, art. 1079 C. civ., astfel încât faptul invocat de recurenţi privind avertizarea intimaţilor nu se încadrează în această dispoziţie legală, toate celelalte aspecte nu mai pot fi invocate în faţa instanţei de recurs, fiind aspecte de netemeinicie, ce nu pot face obiectul căii extraordinare de atac a recursului, conform art. 304 C. proc. civ., care stabileşte motivele exprese ce pot fi invocate în această cale de atac.
Cu aceeaşi motivare va fi respins şi motivul privind greşita reţinere a instanţei de apel cu privire la aşa-zisele demersuri ale intimaţilor-pârâţi, recurenţii-reclamanţi invocând aspecte de netemeinicie ce nu pot fi analizate de către instanţa de recurs.
Nu poate fi reţinut nici motivul de recurs relativ la greşita interpretare a Ordinului nr. 2297/2006 de către instanţa de apel, Înalta Curte reţinând că în mod corect instanţa de fond a reţinut că neobţinerea avizului prevăzut de acest ordin nu poate fi asimilată unei neexecutări culpabile a contractului, atâta timp cât părţile nu au prevăzut expres condiţiile în care să fie îndeplinită obligaţia de construire asumată de intimaţii-pârâţi.
Pentru considerentele mai sus invocate, în baza art. 312 C. proc. civ.‚ Înalta Curte a respins recursul declarat ca nefondat.