Deliberând asupra prezentului recurs civil, constată următoarele:
1. Instanța de fond
Reclamanții C.C. și A.H.L. au formulat la 19 octombrie 2011 o acțiune împotriva pârâtului B.M. având ca obiect constatarea calității de autor a reclamanților și pârâtului, pe capitole, în opera comună intitulată „Poluarea electromagnetică vol. II, în sensul art. 5 alin. (4) din Legea nr. 8/1996 și, în subsidiar, constatarea că pârâtul este autorul exclusiv al cap. 1, 3, 4 și 5 din lucrarea menționată.
Reclamanții și-au motivat acțiunea pe împrejurarea că, instituțiile superioare de învățământ la care aceștia sunt profesori, Universitatea Politehnică București și Universitatea V. din Targoviște, au primit o sesizare din partea autorului german al lucrării „Compatibilitatea electromagnetică".
Sesizarea se referea la împrejurarea că vol. 11 al lucrării „Poluarea electromagnetică" reproduce părți importante din traducerea în limba română a cărții autorului german Adolf J. Schwab. Reclamanții au susținut că verificările, în urma sesizării, au relevat împrejurarea că pasajele reclamate au fost introduse în volumul II al lucrării „Poluarea electromagnetică", la inițiativa pârâtului care, la vremea elaborării lucrării, era doctorand, pasajele inserate constituind o parte din viitoarea sa teză de doctorat.
Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința civilă nr. 1955 din 16 noiembrie 2011 a respins acțiunea formulată de reclamanții C.C. și A.H.L împotriva pârâtului B.M., ca neîntemeiată.
În motivarea sentinței, s-a reținut că în lucrarea care îi are coautori pe cei doi reclamanți si pe pârât nu se fac precizări nici în cuprins, nici pe copertă despre repartizarea pe capitole a contribuției autorilor, împrejurare care a condus Ia concluzia că lucrarea realizată are regimul de operă comună, în sensul art 5 din Legea nr. 8/1995, fiind prezumați coautori, toți autorii menționați pe copertă și că aceasta a fost manifestarea de voință a autorilor.
S-a apreciat că pentru răsturnarea prezumției sus-amintite, referatul "Metode de măsurare utilizate în evaluarea compatibilității electromagnetice a echipamentelor radioelectrice", întocmit de inginer B.M., pârâtul din cauză, nu constituie o dovadă a afirmațiilor reclamanților, în sensul că pârâtul, autor al acestui referat, este și autor al cap. 1, 3, 4 și 5 din lucrare. La această concluzie a ajuns instanța de fond, reținând că în cauză nu a existat o constatare de specialitate privind identitatea dintre conținutul referatului și conținutul capitolelor menționate și nici nu a existat o recunoaștere din partea pârâtului, în acest sens.
Constatându-se că reclamanții nu au dovedit cererea formulată, potrivit regulii actori incumbit probaîio, acțiunea a fost respinsă.
2. Instanța de apel
Curtea de Apel București, secția a IX-a, prin Decizia civilă nr. 109A din 30 mai 2013 a respins apelul formulat de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 1955 din 16 noiembrie 2011 a Tribunalului București, secția a III-a civiiă.
Instanța de apel a reținut că pentru operele comune pentru care există prezumția legală de coautor asupra întregii opere - instituită de art. 5 alin. (1) și (2) din Legea nr. 8/1996 - legiuitorul a prevăzut posibilitatea de a răsturna această prezumție prin introducerea în art. 6 din aceeași lege, în mod expres, a interdicției de a se atribui vreunuia dintre autori a unui drept distinct asupra ansamblului operei create.
S-a constatat că deși reclamanții au solicitat o serie de probe pentru a răsturna prezumția legală a coautoratului, asupra operei în ansamblul ei, instanța de fond a omis să se pronunțe asupra acestor probatorii necesare soluționării fondului cauzei, deși în considerentele sentinței s-a reținut caracterul insuficient al probelor administrate.
Sub acest aspect, instanța de apel a considerat Întemeiată critica formulată de reclamanți în apel, observându-se ca instanța a ignorat obligațiile ce îi revin judecătorului în virtutea rolului său activ.
În apel au fost încuviințate pentru apelanții reclamanți și pentru intimatul pârât, probe cu înscrisuri, interogatorii reciproce și o expertiză având ca obiective constatarea identității dintre conținutul referatului de doctorat aparținând intimatului pârât și conținutul cap. 1, 3, 4 și 5 din lucrarea „Poluarea electromagnetică", precum și verificarea cu privire la conținutul acestei lucrări, în sensul dacă aceasta se identifică cu lucrarea „Compatibilitatea electromagnetică" avându-l ca autor pe Adolf J. Schwab.
Instanța a constatat că pârâtul, prin întâmpinarea formulată, a susținut în principal, că nu a avut cunoștință despre publicarea lucrării „Poluarea electromagnetică" și că nu și-a exprimat acordul pentru preluarea unor părți din lucrarea sa de doctorat în cadrul acesteia, astfel încât el nu este nici coautor al lucrării în ansamblu și nici autor ai capitolelor menționate.
În urma analizei probelor administrate în această fază a dosarului precum și în prima instanță, curtea de apel a reținut că nu s-a dovedit existența acordului pârâtului B.M. pentru publicarea unor părți din referatul sau de doctorat în cadrul lucrării „Poluarea electromagnetică" vol. II și, ca urmare, s-a constatat că pârâtul nu are calitatea de autor exclusiv asupra cap. 1, 3, 4 și 5 din această lucrare. S-a apreciat că lucrarea are caracterul de operă comună, în sensul art. 4 din lege, deoarece din probele administrate în cauză, nu a rezultat voința autorilor de a se face distincție cu privire la paternitatea pe capitole a lucrării.
S-a constatat că din cuprinsul răspunsurilor Ia interogatoriu propus de pârâtul B.M., reclamantul C.C. a recunoscut că nu a solicitat pârâtului să semneze un acord privind preluarea unor părți din referatele depuse în vederea susținerii lucrării de doctorat, și nici pentru editare și că această colaborare s-a bazat pe încredere.
S-a reținut că reclamantul H.A., în interogatoriul luat de pârât acestuia, a afirmat că a existat doar o înțelegere verbală pentru a lucra și redacta împreună această carte.
instanța a mai reținut că un înscris intitulat „declarație", reprezentând un acord al pârâtului privind publicarea lucrării în cauză, nu a fost semnat, pârâtul afirmând că a fost contactat de reclamantul C. pentru a-și asuma contribuția la volumul II al lucrării în sensul de a semna această declarație, însă a refuzat semnarea acelui document.
S-a mai observat - deși în adresa M.E.N., s-a afirmat că lucrarea „Poluarea electromagnetică" vol. II, a făcut parte din contractul încheiat în anul 2005 de I.C.P.E. - Editura E. cu M.E.C. - că acest contract nu a fost găsit în arhiva A.N.C.S., iar contractul de editare al acestei lucrări (fila 525 din dosarul de apel), este semnat, în calitate de autor doar de către reclamantul C.C.
Din raportul de expertiză tehnică efectuată în cauză, curtea de apel a reținut concluzia expertului în sensul că, exceptând conținutul a 3 figuri menționate în tabelul 1, referatul de doctorat al pârâtului, din data de 28 septembrie 2004 este identic cu conținutul celor 4 cap. 1, 3, 4, 5 din volumul lî al lucrării analizate. S-a mai reținut concluzia că lucrarea „Poluarea electromagnetică" conține pasaje și figuri care se regăsesc în mod identic în lucrarea „Compatibilitatea electromagnetică" avându-l ca autor pe Adolf J. Schwab.
Instanța de apel a apreciat că deși prin raportul de expertiză s-a făcut dovada identității dintre referatul de doctorat aparținând pârâtului și cap. 1, 3, 4, 5 din lucrarea în cauză, în absența dovedirii acordului pârâtului la includerea referatului său în conținutul lucrării cât și pentru publicarea acestei lucrări sub numele său și al reclamanților, nu se poate reține că pârâtul are calitatea de autor exclusiv al capitolelor menționate.
Cât privește încălcarea dreptului de divulgare al pârâtului cu privire la care fac vorbire reclamanții în cuprinsul notelor scrise, instanța de apel a reținut că acesta poate privi publicarea fără acordul său a tezei de doctorat, însă în spetață este vorba despre preluarea acestei teze de doctorat în cadrul unei alte lucrări, tară acordul pârâtului. Mai mult decât atât, s-a reținut că pârâtul în cauză nu a susținut niciodată încălcarea dreptului sau de divulgare, ci faptul că acesta nu este autorul capitolelor menționate în cuprinsul lucrării.
S-a constat în mod egal că în cauză nu s-a dovedit intenția pârâtului de a publica o lucrare științifică având conținutul referatelor de doctorat depuse de acesta la decanatul facultății, cu toate consecințele juridice ce decurg din aceasta.
A fost considerată ca fiind nefondată susținerea apelanților reclamanți, în sensul posibilității manifestării opoziției de către pârât la publicarea lucrării, apreciindu-se că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 5 alin. (3) din Legea nr. 8/1996.
Nefondată a fost calificată și susținerea apelanților reclamanți privind caracterul public al referatelor, cu consecința publicării acestora fără acordul autorului lor, reținându-se în acest sens că nu s-a tăcut dovada susținerii publice a referatului din 2004 întocmit de pârât.
S-a reținut că la dosar s-a depus o cerere formulată de intimatul pârât la data de 2 decembrie 2008 pentru prelungirea cu un an a perioadei de pregătire a doctoratului, iar îa această cerere a fost atașată o formă nedefinită a lucrării de doctorat, aceste înscrisuri fiind ulterioare publicării lucrării „Poluarea electromagnetică" vol. II. S-a considerat că depunerea ulterioară de către pârât la decanat, a unui referat cu un conținut similar, nu face dovada caracterului public al acestui document, câtă vreme lucrarea nu a fost susținută în mod public și nu a fost incorporată de către autor în conținutul altei lucrări științifice.
Apărarea pârâtului - în sensul că nu este autor, deoarece pe coperta lucrării în discuție, nu apare numele său, fiind indicat M.B. și nu M.B., cum se numește acesta - a fost apreciată ca nefondată deoarece menționarea greșită a numelui, constituie o simplă eroare materială de la momentul apariției lucrării care ulterior a fost corectată prin inserarea unei erate.
Cât privește respingerea primului capăt de cerere, referitor la constatarea calității de autor a reclamanților și respectiv a pârâtului, pe capitole, instanța de apel a reținut că în apel nu s-au formulat critici sub acest aspect, așa încât soluția pronunțată de instanța de fond nu poate fi analizată decât în condițiile prevăzute de art 295 C. proc. civ., respectiv în limitele cererii de apel
Totodată, s-a apreciat că și în ipoteza în care s-ar fi constatat că prin cererea de apel s-a criticat în mod implicit și felul de soluționare a primului capăt de cerere, s-a reținut că atâta vreme cât s-a considerat ca nefiind dovedită calitatea pârâtului de autor exclisiv pentru cap. 1, 3, 4, 5 din lucrare, în cauză neadministrându-se probe privind calitatea de autori a reclamanților pentru capitolele mai sus arătate, în mod corect a fost respinsă această cerere ca nefondată.
3. Recursul
Reclamanții au declarat recurs la 26 septembrie 2013, în termen legal, împotriva Deciziei nr. 109/A din 30 mai 2013 a Curții de Apel București.
Au fost invocate motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., dezvoltate prin trei critici principale.
În primul rând s-a susținut că decizia atacată este rezultatul unei motivări străine de cererea cu care a fost investită instanța, fiind totodată rezultatul aplicării greșite a legii în ceea ce privește principiile legale ale aprecierii probelor.
S-a arătat că în mod nefondat au fost înlăturate concluziile raportului de expertiză cu privire la identitatea referatului de doctorat aparținând intimatului și a cap. 1, 3, 4, și 5 din carte, pe baza unei prezumții a instanței că pârâtul nu și-ar fi dat acordul la includerea referatului în conținutul cărții și la publicarea acesteia.
S-a susținut că au fost încălcate dispozițiile art. 20Î alin. (1) C. proc. civ., care nu permit motivarea deciziei pe baza prezumției magistratului câtă vreme instanța a considerat necesară părerea unui specialist, sens în care s-a și efectuat o expertiză în cauză.
Recurenții au invocat greșita reținere a considerentului potrivit căruia referatul de doctorat nu ar fi fost susținut public, instanța considerând în mod eronat și în neconcordanță cu inscrisurile administrate o asemenea realitate. S-a arătat că reclamanții au dovedit și în fața instanței de apel că ia 28 septembrie 2004 în temeiul dispozițiilor art. 17 din H.G. nr. 37/1999, privind organizarea și desfășurarea doctoratelor, referatele de cercetare din cadrul doctoratului, inclusiv referatul intimatului pârât, se susțineau public în fața Comisiilor de doctorat,
Recurenții au mai arătat că instanța de apel a dezlegat greșit problema raportului juridic născut din contractul de editare, necercetând acest act și nici înscrisurile depuse la dosar de către M.E.C. (fișa de calcul economic de la fila 524, inscrisul emis de Editura E., care îl menționează printre coautori pe B.M., site-ul aceluiaș minister în care apare numele pârâtului ca autor al cărții, imaginile din laboratorul condus de pârât trimise reclamantului C.C. pentru a fi inserate în carte).
De asemenea s-a criticat modul în care instanța a interpretat, în favoarea pârâtului răspunsurile acestuia la interogatoriul luat de către reclamanți, contrar principiului potrivit căruia mărturisirea se poate folosi numai în favoarea părții potrivnice.
În al doilea rând recurenții au susținut că decizia pronunțată are o motivare contradictorie atât în ceea ce privește aplicarea normelor juridice referitoare la interpretarea probelor cât și la stabilirea legii incidente.
Recurenții au arătat că deși instanșa de apel a reținut coautoratul pârâtului deoarece autorii nu au precizat contribuția lor distinctă, pe capitole, la lucrare, refuză să constate identitatea dintre capitolele în cauză și referatul intimatului pârât.
S-a susținut că de vreme ce pârâtul figurează pe coperta lucrării, iar reclamanții și-au însușit în mod deliberat rezultatul muncii și creației acestuia, instanța nu poate prezuma lipsa acordului pârâtului pentru ca referatul acestuia sa fie inclus în lucrare, prezumția instanței bazându-se pe simpla afiramație a pârâtului, acauzat de plagiat.
Recurenții au mai susținut că au fost încălcate dispozițiile art. 3 și 4 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, deoarece pârâtul și-a asumat calitatea de autor al referatului ce constituie conținutul cap. 1, 3, 4 și 5 din lucrare, încă de la data susținerii referatului în mod public, la 28 septembrie 2004, în cadrul comisiei.
S-a mai susținut că insuși pârâtul a recunoscut în întâmpinarea depusă în apel că, el personal a întocmit referatele ce constituie cap. 1, 3, 4 și 5 ale lucrării și că este posibil ca la întocmirea acestora să fi apelat la materiale preluate de pe internet unde nu întotdeauna sunt indicate sursele. Ca urmare, au susținut recurenții, nu este permis instanței, pe baza unor prezumții să rețină o situație contrară celei recunoscute de intimatul pârât,
S-a mai arătat că deși instanța de apel a reținut că lipsește dovada acordului intimatului pentru publicarea unor părți din referatul acestuia, cu consecința constatării lipsei calității de coautor a intimatului, instanța, în mod contradictoriu statuează că există o prezumție a paternității unei creații pentru persoana sub numele căreia opera a fost adusă la cunoștința publică, potrivit art. 4 din Legea nr. 8/1996, recunoscând implicit calitatea de coautor a intimatului pârât însî asupra întregii lucrări,
În acest sens recurenții au arătat că în cauză este aplicabil art. 3 din Legea nr 8/1996, cu consecința răsturnării prezumției de coautorat pentru întreaga lucrare, întemeiată pe dispozițiile art. 4 alin. (1) din aceeași Lege, bazată pe menționarea numelor coautorilor pe coperta lucrării, față de recunoastrerea pârâtului că este autorul refereatelor de doctorat, iar cap. 1, 3, 4 si 5 din lucrare redau întocmai conținutul referatului susținut public la 28 septembrie 2004 .
Recurenții au mai criticat faptul că instanța a stabilit că în absența dovedirii acordului pârâtului la includerea referatului său în conținutul lucrării nu se poate reține că s-a dovedit calitatea pârâtului de autor exclusiv al capitolelor menționate. Aceasta deoarece pârâtul a recunoscut că referatele care constituie capitolele sus menționate ale lucrării îi aparțin, iar la această concluzie a ajuns și raportul de expertiză în care se afirmă că referatul pârâtului se regăsește întocmai în capitolele în discuție.
În al treilea rând recurenții au susținut că hotărârea instanței de apel a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale, și anume a art. 295 C. proc. civ. rămânând nedezlegat primul capăt de cerere din acțiune privind constatarea, în cadrul operei comune, a contribuției distincte a coautorilor, pe capitole.
Recurenții au arătat că la punctul lî din motivele de apel au criticat soluția instanței de fond cu privire la fiecare capăt de cerere iar în notele scrise depuse separat în dosar au adus argumente în susținerea cererii privind stabilirea contribuției proprii, distincte, pe capitole.
Recurenții au arătat că instanța de apel a omis să cerceteze această critică și a înlăturat, tară temei și fără să motiveze, apărările reclamanților privitoare la corecta stabilire a situației de fapt în raport de pretențiile deduse judecății.
S-a mai susținut greșita aplicare a art. 177 C. proc. civ., verificarea de scripte, formulată la termenul din 16 mai 2013 și care nu a mai fost dezlegată, soluție greșită deoarece recurentul C.C. a denunțat contractul de editare la termenul din 11 aprilie 2013.
Intimând pârât, M.B., a formulat o întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
A susținut, în esență, că la data publicării lucrării „Poluarea electromagnetică" voi II, în anul 2005, lucrarea, sa de doctorat nu fusese finalizată și nici susținută, acesta solicitând în anul 2008 chiar o prelungire cu un an a perioadei de pregătire a doctoratului.
În acest context pârâtul a afirmat că nersepectarea dispozițiilor art. 201 C. proc. civ., critică susținută în recurs de reclamanți, este nefondată. Această dispoziție nu obligă instanța să valorifice un raport de expertiză efectuat în cauză, ci îi dă posibilitatea să-l valideze sau nu în raport de ansamblul probelor administrate.
S-a susținut ca în mod corect instanța a reținut concluziile expertizei care se referă la „draftul referatului de doctorat din 28 septembrie 2004" și la conținutul volumului ii al lucrării din discuție, dar și la pasaje și figuri care se regăsesc în lucrarea „Compatibilitatea electromagnetică" avându- ca autor pe Adolf J. Schwab, publicată în 1996.
Ca urmare, a susținut intimatul-pârât, instanța nu putea să țină seama de un referat de doctorat care nu a fost niciodată susținut în mod public și a conscluzionat în mod corect că pârâtul nu și-a dat acordul la publicarea lucrării.
Intimatul-pârât a mai arătat că nu are nici o responsabilitrate pentru apariția lucrării, neavând inițiativa de a publica părți ale posibilei lucrări de doctorat, că nu și-a înscris numele pe lucrare și nici nu a avut nici un beneficiu patrimonial sau nepatrimonial, din faptul publicării acesteia.
Pârâtul a mai semnalat că erata cu privire la numele unuia dintre autori apărut pe carte (M. în loc de M.) s-a făcut în anul 2012, după depunerea apelului și după formularea întâmpinării de către pârât.
Cât privește afirmația „acuzat de plagiat", existentă în recursul reclamanților, intimatul- pârât a solicitat a se observa că, nefiind finalizată lucrarea sa de doctorat, nici unul din referate și nici presupusa lucrare de doctorat nu sunt Însoțite de o bibliografie (care este de regula inserată la finele unei asemenea lucrări). Cum pârâtul a renunțat la obținerea titlului de doctor și la susținerea lucrării, nu s-a mai depus o atare bibliografie șî, în lipsa acesteia, nu exista posibilitatea de a se verifica dacă a existat sau nu un element intenționai de a prezenta textele preluate si necitate, ca fiind creația sa persoanală.
Intimatul pârât a mai solicitat respingerea și a motivului de recurs referitor la nedezlegarea primului capăt de cerere din acțiune, în raport de Împrejurarea că instanța de apel nu a încălcat dispozițiile art. 295 C. proc. civ., ci a procedat întocmai prevederilor acestui articol. S-a stabilit corect situația de fapt constatand-se că pârâtul nu și-a dat niciodată acordul pentru editarea lucrării și nici pentru preluarea vreunui referat, în vederea publicării.
Faptul ca instanța a respins solicitarea de a se constata paternitatea asupra capitolelor în persoana pârâtului nu înseamnă, a susținut intimatul, că au fost încălcate prevederile invocate. Instanța a dispus completarea probelor în temeiul art. 295 alin. (2) C. proc. civ. și, în lipsa prezentării originalului contractului de editare, în mod corect s-a concluzionat că acest document nu cuprinde și voința pârâtului având în vedere și alte probe și anume faptul că Editura E. a purtat întreaga corespondență exclusiv cu reclamantul C.C.
4. Analiza instanței de recurs.
Examinând decizia atacată prin prisma motivelor de recurs și în raport de actele dosarului, se contată că aceasta este nelegală sub aspectele și pentru considerentele ce se vor arăta în cele ce urmează.
În cauză, instanța a considerat aplicabile sau nu dispoziții ale legii nr. 8/1996 deși situația de fapt nu a fost pe deplin stabilită, pe baza probelor administrate, analizate și interpretate în raport de poziția divergentă a părților, pentru verificarea și confirmarea susținerilor și apărărilor acestora.
Sub acest aspect deși s-a reținut prezumția legală de coautor asupra întregii opere a pârâtului, în temeiul art. 5 alin. (1) și (2) din Legea nr. 8/1996 - instanța a constatat totuși că pârâtul este redactorul unor referate de doctorat dar nu și-a dat acordul pentru includerea acestora în lucrarea publicată.
La acest punct, instanța, în mod greșit face aplicarea prezumției de autor, facându-l pe pârât în mod paradoxal și contradictoriu, autorul întregii opere, deși atât reclamanții prin acțiune cât și pârâtul, prin declarațiile din timpul procesului au susținut că pârâtul nu a elaborat decât anumite referate, regăsite în cap. 1, 3, 4 și 5 din vol. 2 al lucrării.
Cu alte cuvinte, instanța deși stabilește că pârâtul nu este autorul capitolelor în discuție pentru că nu și-a dat acordul să fie introduse în lucrarea publicată, îl face pe acesta, aplicând prezumția de coautorat» autor al întregii opere în temeiul art. 5, alin. (1).
Soluția instanței se bazează pe o motivare contradictorie și pe o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor Legii nr. 8/ 1996, cât privește noțiunile de operă (comună/colectivă) și autor (coautor), astfel cum ele sunt reglementate în art. 1-6.
Instanța de apel nu s-a preocupat să examineze probele existente în dosar și eventual să dispună noi probe, pentru a identifica dacă există elemente din care să se poată reține că pârâtul și-a dat acordul pentru publicarea referatelor întocmite de el pe parcursul elaborării tezei de doctorat.
Astfel, în documentul depus în dosarul de apel ia filele 210-216, se prezintă o listă a subvențiilor acordate de Ministerul Educației pentru anul 2004, publicată în format electronic. La pag. 7 în acest document (fila 276 în dosar) este menționată Editura E. (poziția 331), cu mai multe lucrări, printre care și lucrarea „Poluarea electromagnetică" vol. II (poziția 343) care are indicat la rubrica autori numai pe B.M. (trecut al treilea pe coperta cărții în discute).
Nu a fost identificată nici persoana de la care s-au transmis prin poșta electronică fotografii din laborator, solicitate de editură și care au apărut în cap. 5 din vol. II ai cărții (filele 262-269 în dosar).
Instanța nu a elucidat nici modul în care s-a încheiat contractul de editare, chiar și în lipsa originalului acestui document, și a lăsat neclarificată veridicitatea copiei depusă îa dosar, conținând semnătura și domiciliul reclamantului C., contestate de acesta, potrivit declarațlor exprese făcute de parte în ședință publică și consemnate în încheierea din 11 aprilie 2013.
Se constată întemeiate criticiie fondate în motivele de recurs invocate (art. 304 alin. (7) și (9) C. proc. civ.), cu privire la motivarea contradictorie și greșita interpretare a legii.
Observând așadar ca împrejurările de fapt nu au fost pe deplin stabilite, înalta Curte nu se poate pronunța asupra fondului pricinii în condițiile prevăzute de art. 314 C. proc. civ., împrejurare în raport de care se impune admiterea recursului și casarea deciziei cu trimitrea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.
Față de poziția diferită a părților (reclamanții pretind existența unei înțelegeri cu pârâtul pentru publicare, iar acesta din urmă neagă o asemenea înțelegere, susținând că editura a corespondat exclusiv cu reclamantul C., care a și semnat contractul de editare), se impun -pentru corecta stabilire a situației de fapt și, corespunzător acesteia, a raporturilor create între părți, având în vedere calitatea și natura relațiilor dintre acestea la acel moment - analizarea înscrisurilor mai sus semnalate precum și a oricăror alte elemente (probe) pertinente, din examinarea cărora să se poată stabili dacă conduita pârâtului poare fi interpretată în sensul existenței unui acord pentru publicarea lucrării, având In vedere și dispozițiile corespunzătoare din Legea nr. 8/1996 cu privire la raporturile dintre autor si editor.
După determinarea situației de fapt și, în raport de aceasta, a relațiilor juridice create între părți, instanța va examina și criticile referitoare la modul în care a fost soluționat primul capăt de cerere din acțiune, cu privire ia care în mod greșit s-a reținut că nu s-au formulat critici în apel.
Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., s-a admis recursul și s-a dispus casarea deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului la aceeași instanță de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanții C.C. și A.H. împotriva Deciziei nr. 109/A din data de 30 mai 2013 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale.
Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecarea apelului la aceeași instanță.
Irevocabilă.