Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentința nr. 82 din 11 martie 2013, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată, potrivit Legii contenciosului administrativ, de reclamanta SC V.B. SRL în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. Prahova, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a redat situația de fapt și conținutul actelor fiscale contestate, constatând următoarele aspecte:
Prin decizia de impunere din 14 iunie 2011 privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală din cadrul A.N.A.F., D.G.F.P. Prahova s-a imputat reclamantei SC V.B. SRL suma de 538.336 RON din care: impozit pe profit stabilit suplimentar, 49.337 RON; majorări de întârziere aferente impozitului, 17.845 RON ; TVA, stabilită suplimentar de plată, 374.175 RON; majorări de întârziere aferente TVA, 97.497 RON.
În urma verificărilor efectuate s-a întocmit raportul de inspecție fiscală parțială din data de 14 iunie 2011 care a stat la baza emiterii de către Activitatea de Inspecție Fiscală Prahova a deciziei de impunere din 14 iunie 2011.
În acest raport la Capitolul III, constatări fiscale s-a consemnat că, inspecția fiscală are ca obiectiv verificarea realității și legalității documentelor înregistrate în evidența contabilă a SC V.B. SRL și cuprinde perioada 1 iulie 2008-31 decembrie 2009 din care: 1 iulie 2008-30 septembrie 2009, este perioada reverificată în conformitate cu prevederile art. 105 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 republicată, în baza deciziei de reverificare din 4 aprilie 2011. A fost emis și avizul de inspecție fiscală din 11 aprilie 2011, iar verificarea a vizat și obiectivele solicitate de I.P.J. Prahova.
În perioada semestrul II 2008-semestrul II 2009, organul fiscal a constatat că se înregistrează o serie de neconcordanțe între achizițiile/livrările pe teritoriul național declarate de SC V.B. SRL și cele declarate de partenerii de afaceri ai acesteia.
Astfel, pe total perioadă verificată SC V.B. SRL a înregistrat în evidența contabilă și a declarat la organul fiscal, prin declarațiile informative, achiziții de bunuri și servicii, de la societățile tip „fantomă”, în valoare totală de 3.025.250 RON.
Conform celor consemnate în raportul de inspecție fiscală parțială încheiat la data de 14 iunie 2011, organele de control au constatat că, în perioada supusă reverificării, respectiv iulie 2008-septembrie 2009 și în perioada verificării, respectiv octombrie-decembrie 2009, SC V.B. SRL Bărcănești a înregistrat „achiziții de bunuri și servicii” în sumă totală de 3.025.250 RON, din care a înregistrat pe cheltuieli suma de 308.354 RON și a dedus TVA deductibilă în sumă de 381.200 RON.
Referitor la societățile de mai sus, organele de control au reținut următoarele:
1.) În cazul SC T.P. SRL Ploiești, la controlul efectuat de organe de inspecție ale Activității de Inspecție Fiscală Prahova, conform procesului-verbal din 30 septembrie 2009, s-a constatat că nu funcționează la sediul social și nu a depus nici un fel de declarații fiscale, drept pentru care începând cu data de 8 ianuarie 2010 a fost inclus în lista contribuabililor inactivi, conform Ordinului A.N.A.F. nr. 20. Totodată, în conformitate cu prevederile art. 49 C. proc. fisc., republicat, cu modificările și completările ulterioare, s-a efectuat și o inspecție fiscală parțială, consemnată în raportul de inspecție fiscală din 30 martie 2010, fiind sesizate și organele de cercetare penală de pe lângă Judecătoria Ploiești.
2.) În cazul SC R. SRL Ploiești, întrucât nu a mai depus declarații fiscale din data de 25 iulie 2008, conform Ordinului A.N.A.F. nr. 1167/2009, începând cu data de 11 iunie 2009, a fost declarat contribuabil inactiv, iar din data de 30 iulie 2010 se află în stare de insolvență. De asemenea, din controalele inopinate efectuate de comisari ai Gărzii Financiare, secția Prahova au rezultat constatări ce au condus la formularea de plângeri penale pentru infracțiuni prevăzute de Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, cu modificările și completările ulterioare.
În ceea ce privește relațiile comerciale dintre această societate și societatea comercială contestatoare în perioada august-septembrie 2008, comisarii Gărzii Financiare au considerat că „operațiunile patrimoniale respective sunt nereale, documentele fiind întocmite în scopul disimulării realității”.
3.) În cazul SC Q.P. SRL București, potrivit informațiilor furnizate de baza de date I.N.F.O.P.C. a A.N.A.F., a rezultat că obiectul principal de activitate este „Activități de consultanță pentru afaceri și management”, iar din facturile prezentate la control ca fiind emise de aceasta sunt consemnate livrări de mijloace fixe (rezervoare produse petroliere etc), materiale (fier beton) și prestări servicii de construcții (fosă septică, șanțuri canalizare, etc.), în condițiile în care societatea comercială nu are personal calificat angajat întrucât, potrivit vectorului fiscal, este înregistrată numai ca plătitoare de impozit pe profit și TVA. De asemenea, aceasta nu a depus declarații fiscale de la înființare, astfel că, începând cu data de 7 octombrie 2010 a fost declarat contribuabil inactiv, conform Ordinului A.N.A.F. nr. 2499/2010.
4.) În cazul SC S.T.S. SRL Măgurele, potrivit informațiilor furnizate de baza de date I.N.F.O.P.C. a A.N.A.F., precum și a celor furnizate de Garda Financiară, secția Prahova, s-a constatat că nu a mai depus declarații fiscale din luna iulie 2009 și nu funcționează la sediul social declarat. Astfel, conform Ordinului A.N.A.F. nr. 2130/2010, începând cu data de 21 iulie 2010, această societate comercială a fost inclusă în lista contribuabililor declarați inactivi.
Totodată, în conformitate cu prevederile art. 49 C. proc. fisc., republicat, cu modificările și completările ulterioare, s-a efectuat și o inspecție fiscală parțială, consemnată în raportul inspecție fiscală din 29 aprilie 2010, fiind sesizate și organele de cercetare penală.
5.) În cazul SC R.E.G. SRL Plopeni, întrucât, în data de 28 aprilie 2009, organele de inspecție fiscală din cadrul Activității de Inspecție Fiscală Prahova au constatat faptul că nu funcționează la sediul social și nu a depus declarații fiscale la două termene consecutive, au inițiat procedura de includere în lista contribuabililor inactivi. Astfel, conform Ordinului A.N.A.F. nr. 2130/2010, începând cu data de 21 iulie 2010, această societate comercială a fost inclusă în lista contribuabililor declarați inactivi.
Referitor la impozitul pe profit suplimentar în cuantum de 49.337 RON, calculul său s-a făcut ca urmare a înregistrării de către reclamantă a cheltuielilor deductibile în sumă de 308.354 RON, pe baza facturilor emise de societățile de mai sus.
În conformitate cu prevederile art. 49 C. proc. fisc., republicat, cu modificările și completările ulterioare, Activitatea de Inspecție Fiscală Prahova a dispus și efectuarea unei inspecții fiscale, rezultatele stabilite fiind consemnate în raportul de inspecție fiscală din 29 aprilie 2010, totodată fiind sesizate și organele de cercetare penală.
Pentru considerentele prezentate mai sus, organul de soluționare a contestației a constatat că facturile de achiziții de bunuri și servicii care au făcut obiectul inspecției fiscale din 14 iunie 2011, nu îndeplinesc condiția de document legal de proveniență, de document justificativ pentru beneficiarul SC V.B. SRL, conform prevederilor H.G. nr. 831/1997, cu modificările și completările ulterioare, Legii contabilității nr. 82/1991 republicată, cu modificările și completările ulterioare și Legii nr. 571/2003 privind C. fisc., cu modificările și completările ulterioare, deoarece nu se cunoaște care sunt furnizorii reali ai bunurilor înscrise în aceste facturi, constatare justificată cât timp acești furnizori nu funcționează la sediile declarate, nu au personal, nu au depus declarații fiscale, etc.
Chiar dacă operațiunile au fost reale, așa cum se susține în contestație, dreptul de deducere pentru beneficiar se acordă doar dacă facturile fiscale sunt întocmite de către o persoană impozabilă înregistrată ca plătitoare de taxă pe valoarea adăugată. Or, așa cum s-a arătat mai sus, acestea nu au depus declarații fiscale.
Judecătorul fondului a redat în continuare constatările organelor fiscale, respectiv că, deși facturile în discuție îndeplinesc condițiile prevăzute de art. 155 pct. 5 C. fisc. și sunt însoțite de documente de recepție, așa cum rezultă din raportul de expertiză întocmit în cauză, reclamanta ar fi avut drept de deducere doar dacă facturile ar fi fost întocmite de către o persoană impozabilă înregistrată ca plătitoare de taxă pe valoare adăugată, or, așa cum s-a arătat mai sus, societățile în discuție nu au depus declarații fiscale în timpul efectuării tranzacțiilor, motiv pentru care au fost declarate ulterior inactive.
Procedând astfel, în sensul angajării reclamantei în efectuarea unor tranzacții cu parteneri care nu pot fi considerați persoane impozabile în sensul legii C. fisc. (art. 146 raportat la art. 155), nu se poate invoca faptul că aceasta nu are nicio responsabilitate, întrucât răspunderea pentru corecta întocmire a acestor documente justificative este solidară, incluzând atât furnizorul, cât și cumpărătorul, așa cum se prevede la art. 6 alin. (2) din Legea contabilității nr. 82/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare: „(2) Documentele justificative care stau la baza înregistrărilor în contabilitate angajează răspunderea persoanelor care le-au întocmit, vizat și aprobat, precum și a celor care le-au înregistrat în contabilitate, după caz”.
De asemenea, organele de control au avut în vedere prevederile art. 6 C. proc. fisc. potrivit căruia „Organul fiscal este îndreptățit să aprecieze, în limitele atribuțiilor și competențelor ce le revin, relevanța stărilor de fapt fiscale și să adopte soluția admisă de lege, întemeiată pe constatări complete asupra tuturor împrejurărilor edificatoare în cauză” și ale art. 105 alin. (1) C. proc. fisc., potrivit căruia „(1) Inspecția fiscală va avea în vedere examinarea tuturor stărilor de fapt și raporturilor juridice care sunt relevante pentru impunere”.
Față de situația de fapt și de drept dedusă judecății, Curtea a constatat că actele întocmite de organele de control ce fac obiectul prezentului dosar sunt legale, motiv pentru care, văzând și dispozițiile art. 218 C. proc. civ., a respins acțiunea ca neîntemeiată.
Împotriva sentinței nr. 82 din data de 11 martie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs în termen legal reclamanta SC V.B. SRL Bărcănești prin care s-a solicitat admiterea căii extraordinare de atac și modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii contestației astfel cum a fost formulată și succesiv precizată, cu consecința anulării raportului de inspecție fiscală din 14 iunie 2011, a deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală din 14 iunie 2011 precum și a deciziei din 25 august 2011 emisă de D.G.F.P. Prahova, Biroul Soluționare Contestații ca nelegale, a obligării pârâtei D.G.F.P. Prahova la restituirea sumelor nedatorate, achitate în plus, în cuantum total de 172.236 RON, astfel cum sunt reținute în raportul de expertiză specialitatea contabilitate M.N.F., și a obligării aceleiași pârâte la plata cheltuielilor de judecată suportate de reclamantă atât în fața primei instanțe cât și în recurs.
S-a învederat, prin motivele de recurs, că hotărârea recurată este netemeinică și nelegală, din următoarele motive:
Instanța de fond a interpretat greșit actul dedus judecății, a aplicat greșit legea și nu a avut în vedere coroborarea tuturor probelor de la dosar, fiind incidente în cauză motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ., coroborat cu art. 3041 C. proc. civ.
Instanța de fond în mod nelegal a respins contestația reclamantei și nu a dat eficiență principiului coroborării probelor în procesul civil, mai mult aceasta a înlăturat în totalitate concluziile raportului de expertiză contabilă efectuat în litigiu, fără nicio motivare, ca și cum acesta nici nu ar fi existat. Dealtfel, concluziile raportului de expertiză se coroborează cu toate susținerile reclamantei, precum și cu înscrisurile existente în contabilitatea recurentei, depuse la dosarul cauzei.
Motivarea instanței de fond nu are nicio legătură cu actele și lucrările dosarului, preluând în totalitate susținerile inspectorilor fiscali atunci când afirmă că societățile partenere sunt de tip „fantomă”. Aceasta nu este concluzia instanței ca urmare a cercetării judecătorești efectuate în cauză, pentru că în mod evident din probele de la dosar rezultă contrariul, iar instanța a preluat cu copy paste concluziile raportului de inspecție fiscală, fără măcar a lua în considerare aspectele învederate de reclamantă cu privire la societățile partenere.
Astfel cum rezultă din actele depuse și din susținerile prezentate pe larg în fața instanței, la data la care reclamanta a lucrat cu aceste societăți erau legal înființate și funcționau conform legii. Abia la un an ulterior, sau chiar mai mult au intrat în insolvență sau în inactivitate. Mai mult, inspectorii fiscali s-au deplasat la sediul societăților partenere la mai bine de trei ani după desfășurarea relațiilor comerciale și abia atunci se susține că nu le-au mai găsit, deci nu s-a constatat la momentul desfășurării relațiilor dintre reclamantă și acestea.
Ori, a susține și a motiva o hotărâre în sensul că acestea aveau un comportament tip fantomă anterior intrării în ilegalitatea este abuziv și nelegal. În plus, la momentul desfășurării relațiilor comerciale aceste societăți aveau conturi la bancă, iar toate operațiunile s-au efectuat prin bancă, iar bunurile în cauză au fost efectiv achiziționate, unele fiind chiar și vândute mai departe.
Singura obligație a reclamantei era de a verifica pe site-ul Ministerului Finanțelor și la Oficiul Registrului Comerțului, la momentul la care lucra cu o anumită societate, dacă aceasta este în funcțiune. Dacă aceste condiții sunt îndeplinite, reclamanta nu mai are nicio obligație și nici vreo posibilitate să constrângă partenerii să nu intre în faliment sau în inactivitate. De altfel, este și absurd să pretinzi unei persoane să cunoască situații economice viitoare.
Comportamentul fiscal necorespunzător al societăților partenere nu are nicio legătură cu societatea recurentă. Nu poate fi impusă societatea contestatoare la plata unei sume suplimentare pentru că un co-contracatant nu și-a depus bilanțurile la Oficiul Registrului Comerțului sau că nu a depus celelalte declarații fiscale, ori că nu ar fi declarat livrările sau prestările de servicii. Aceste situații de fapt nu generează obligații fiscale în plus în sarcina reclamantei.
În plus, răspunderea fiscală este formă a răspunderii delictuale și pe cale de consecință instanța de fond trebuia să analizeze îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege cu privire la atragerea răspunderii, inclusiv vinovăția recurentei. Ori, nicăieri în motivarea instanței de fond nu rezultă analizarea acestor împrejurări, de altfel din nicio probă administrată în cauză nu rezultă că recurenta se află în culpă cu privire la situația creată. Ba mai mult, reclamanta și-a îndeplinit toate obligațiile impuse de lege, a depus toate declarațiile aferente, a achitat toate sumele solicitate de către bugetul de stat, a dat dovadă de bună credință pe tot parcursul activității desfășurate.
Continuând pe aceeași linie a motivării soluției dispuse, instanța de fond ajunge la un alt raționament juridic în sensul că facturile fiscale nu pot fi avute în vedere întrucât angajează răspunderea celor care le întocmesc și le înregistrează în contabilitate. O asemenea interpretare a dispozițiilor art. 6 alin. (2) din Legea contabilității nr. 82/1991 nu are nicio legătură cu legea, instanța de fond procedând practic la o rescriere a dispozițiilor legale. Răspunderea este a celui care emite factura și care o înregistrează în contabilitatea sa, deci este vorba de una și aceeași societate, iar nu de societatea parteneră care primește factura și care este de bună credință și o înregistrează în contabilitate ca atare.
Reclamanta, în relațiile sale comerciale cu cele 5 societăți comerciale, a luat toate măsurile rezonabile care permiteau verificarea transparenței din punct de vedere fiscal, respectiv avea contract sau comandă, copie de pe certificatul de înregistrare al societăților respective, facturi fiscale, plăți bancare, note de intrare ale produselor. Mai mult în litigiu este vorba inclusiv de mijloace fixe, mașini și rezervoare care se află în proprietatea societății și au fost vizualizate și de către organele de poliție și de experți.
Relația comercială s-a desfășurat în condiții de legalitate și transparență, pe bază de documente comerciale și fiscale, cu plata făcută prin bancă astfel că impunerea în sarcina reclamantei a unor condiții suplimentare pentru probarea caracterului licit al livrărilor de bunuri reprezintă o adăugare la lege, nepermisă organelor de control. Societatea reclamantă a acționat cu bună credință și nu avea obligația și nici mijloacele să facă verificări suplimentare pe circuitul comercial pentru a sesiza eventualele nereguli, din moment ce au fost luate toate măsurile rezonabile cerute de lege.
În sistemul de drept românesc dar și european buna credință este prezumată, iar reaua credință, sau respectiv participarea la fraudă trebuie dovedită. De asemenea orice persoană beneficiază de prezumția de nevinovăție atât din punct de vedere penal cât și fiscal. Prin urmare, atâta timp cât recurenta și-a îndeplinit integral toate obligațiile și cât documentele fiscale și contabile au fost întocmite potrivit legii, este pe deplin probată livrarea și cumpărarea de bunuri precum și deducerea de TVA, în acest sens fiind și concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză.
Pe cale de consecință, în virtutea principiului certitudinii impunerii, prevăzut de art. 3 C. fisc., este inadmisibil ca o autoritate fiscală de control să impună recurentei îndeplinirea unor condiții suplimentare pentru a se recunoaște dreptul de a beneficia de deducere de la plata taxei pe valoarea adăugată.
Toate aspectele invocate în actele fiscale contestate și în sentința recurată nu sunt situații de fapt care să genereze obligații fiscale în plus în sarcina recurentei, fiind doar fapte ale celorlalți comercianți care nu au dat declarații complete și corecte organului fiscal teritorial de care aparțin, deci nu sunt situații generate de culpa societății contestatoare.
Recurenta deține toate documentele justificative legale pentru activitatea desfășurată, astfel cum rezultă din probele de la dosar, are înregistrate în contabilitate toate facturile de achiziție, iar prin urmare toate aceste cheltuieli înregistrate în contabilitate în conformitate cu prevederile legale beneficiază atât de deductibilitatea TVA-ului, cât și de scăderea impozitului datorat.
De altfel, expertul desemnat de instanță, analizând toate documentele contabile, a concluzionat fără putință de tăgadă că facturile în litigiu conțin mențiunile obligatorii impuse de prevederile art. 155 pct. 5 C. fisc. și că facturile sosite de la furnizori sunt însoțite de documente de recepție conforme cu H.G. nr. 831/1997 și Ordinul nr. 3512/2008 privind documentele financiar, contabile comune pe economie, astfel că în mod nelegal au fost înlăturate de către inspectorii fiscali.
Mai mult, potrivit aceluiași raport de expertiză, cât și potrivit răspunsului la obiecțiuni, reclamanta a înregistrat în contabilitate documentele justificative ale tranzacțiilor efectuate cu societățile partenere, astfel încât SC V.B. SRL nu a efectuat tranzacții fără să emită documente justificative. Documentele justificative au fost înregistrate în evidența contabilă și în jurnalele de cumpărături, jurnalele de vânzări, fișe de magazie, registrul jurnal, iar mijloacele fixe achiziționate sau executate de societate se regăsesc în inventarierile anuale.
Organele de control au înlăturat în mod nelegal o serie de cheltuieli pe care reclamanta le-a considerat ca fiind deductibile, aspect susținut și de concluziile expertului contabil desemnat în cauză, expertiză înlăturată în mod nelegal de către instanța de fond.
Pe cale de consecință, având în vedere întregul material probator administrat în litigiu, reiese că actele contestate au fost întocmite în mod abuziv, fiind nelegale, că sumele reținute ca fiind datorate către bugetul de stat nu corespund realității, neavând nici un fundament legal, motiv pentru care s-a solicitat admiterea recursului și, modificând în tot sentința recurată, admiterea contestației astfel cum a fost formulată și precizată.
Prin precizarea depusă la data de 4 septembrie 2014 recurenta a înțeles, în susținerea recursului, să se prevaleze inclusiv de dispozițiile art. 1512 din Legea nr. 571/2003, apreciindu-se și pe baza acestui temei legal că instanța de fond în mod greșit a considerat că răspunderea pentru întocmirea corectă a documentelor justificative și răspunderea în achitarea taxei pe valoarea adăugată este solidară incluzând atât furnizorul cât și cumpărătorul. Or, recurenta și-a îndeplinit obligația de plată în sensul că a achitat prețul și taxa pe valoarea adăugată prin bancă, furnizorii fiind cei care nu și-au îndeplinit această obligație, astfel că reclamanta nu poate răspunde solidar cu furnizorii pentru a achita încă odată TVA.
Intimata D.G.F.P. Ploiești nu a depus la dosar întâmpinare.
Recursul declarat de SC V.B. SRL împotriva sentinței nr. 82 din data de 11 martie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, este fondat și urmează a fi admis, cu consecința casării hotărârii atacate și a trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Prin sentința nr. 82 din data de 11 martie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta SC V.B. SRL în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. a județului Prahova, acțiune prin care s-a solicitat anularea raportului de inspecție fiscală din data de 14 iunie 2011, a deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală din data de 14 iunie 2011, precum și a deciziei din 25 august 2011 emisă de D.G.F.P. Prahova, Biroul Soluționare Contestații, cu consecința obligării pârâtei la restituirea sumelor nedatorate, achitate în plus, în cuantum total de 172.236 RON, astfel cum sunt reținute în raportul de expertiză specialitatea contabilitate efectuat de M.N.F. (respectiv 120.372 RON sume poprite pentru TVA, 49.337 RON sume poprite pentru impozit pe profit și 2.527 RON sume poprite pentru majorări de întârziere impozit pe profit), și a obligării pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunța hotărârea mai sus menționată Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a reținut, în considerente, legalitatea și temeinicia actelor administrativ-fiscale contestate, prin preluarea argumentelor de fapt și de drept din cuprinsul raportului de inspecție fiscală, a deciziei de impunere și a deciziei din 25 august 2011 prin care a fost soluționată contestația administrativă a reclamantei, și fără a proceda la o cercetare, analiză și însușire/înlăturare fundamentată a motivelor de fapt și de drept invocate prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, precum și la arătarea argumentelor pentru care nu a considerat pertinente și concludente concluziile unei probe esențiale, administrate legal, anume proba cu expertiza contabilă efectuată de experta M.N.F.
Potrivit dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea judecătorească se dă în numele legii și trebuie să menționeze, printre altele, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.
O hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă în motivarea sa argumentele pro și contra care au format, în fapt și în drept, convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată, argumente care, în mod necesar, trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susținerile și apărările părților, iar, pe de altă parte, la dispozițiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecății, în caz contrar fiind lipsită de suport probator și legal și pronunțată cu nerespectarea prevederilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Motivarea este, prin urmare, un element esențial al unei hotărâri judecătorești, o puternică garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar de legalitate și temeinicie.
Instanța de judecată trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut prin acțiune și asupra tuturor mijloacelor ce au stat la temelia pretențiilor ridicate de părțile unui proces. Cu alte cuvinte, motivarea nu poate fi în principiu implicită, ci trebuie să poarte asupra tuturor criticilor formulate și, în general, asupra tuturor argumentelor de fapt și de drept invocate. Altfel spus, orice parte în cadrul unei proceduri are dreptul să prezinte judecătorului observațiile și argumentele sale și de a pretinde organului judiciar să le examineze pe acestea în mod efectiv, iar obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, exigență a art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Dreptul la un proces echitabil, prin urmare, nu poate fi considerat efectiv decât dacă observațiile părților sunt corect examinate de către instanță, instanță care are în mod necesar obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă, cel puțin pentru a le aprecia pertinența.
Se reține, în litigiu, că prin omisiunea instanței de fond de a analiza și cerceta, în mod efectiv, prin considerentele hotărârii recurate, nu numai motivele de fond invocate de reclamantă prin acțiunea în contencios administrativ (motive ce necesitau un răspuns specific și explicit) ci și pertinența și concludența unui mijloc esențial de probă, administrat în condițiile legii (raportul de expertiză contabilă), au fost nesocotite dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și a fost încălcat astfel dreptul reclamantei la un proces echitabil.
În aceste condiții, recurentei reclamante i s-a cauzat o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată altfel decât prin casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de fond, pentru a se asigura părților accesul la dublul grad de jurisdicție, ca garanție a legalității și temeiniciei hotărârii judecătorești ce va fi dată în cauză.
În raport de cele mai sus arătate, constatându-se că este nelegală și netemeinică hotărârea pronunțată în cauză, se va dispune, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, precum și a prevederilor art. 304 pct. 7, art. 312 alin. (1)-alin. (3) și art. 313 C. proc. civ., admiterea recursului declarat de reclamanta SC V.B. SRL împotriva sentinței nr. 82 din data de 11 martie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de SC V.B. SRL împotriva sentinței nr. 82 din 11 martie 2013 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.
Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 mai 2014.