Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa la data de 24 februarie 2011, sub nr. 3497/118/2011, reclamantul I.G. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA, anularea parţială a Hotărârii de stabilire a despăgubirilor nr. 99 din 11 noiembrie 2010, emisă de Comisia de verificare a drepturilor de proprietate sau a altui drept real de la nivelul localităţii Murfatlar în ceea ce priveşte despăgubirile în cuantum de 4,15 lei mp pentru terenul expropriat în suprafaţă de 6.924,00 mp, precum şi obligarea expropriatorului la plata unei despăgubiri în cuantum de 84 RON/mp şi la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că este proprietarul parcelei X1, având număr cadastral X2, în suprafaţă de 6.924,00, teren înscris în CF nr. X3. La data de 26 ianuarie 2011 i-a fost comunicată Hotărârea nr. 99 din 11 noiembrie 2010 prin care a luat la cunoştinţă că suma cu care a fost despăgubit a fost stabilită sub 1 euro/mp.
A susţinut reclamantul că pârâta, atunci când a stabilit cuantumul despăgubirii, nu a avut în vedere criteriile prevăzute de art. 26 din Legea nr. 33/1994.
Astfel, imobilul supus exproprierii se află pe raza teritorială a oraşului Murfatlar, în aproprierea unor importante căi de acces (drumuri judeţene, orăşeneşti şi comunale) şi dispune de toate utilităţile pe care le impune regimul său agricol, iar terenuri din imediata apropiere au fost vândute pe piaţa liberă cu sume mai mari chiar decât cea solicitată prin cererea de chemare în judecată.
A mai arătat reclamantul că solicită să fie avut în vedere şi prejudiciul care i-a fost creat prin faptul că terenul pe care l-a deţinut în proprietate avea o formă compactă, iar după expropriere a fost divizat în două parcele despărţite de autostradă, accesul la una dintre ele fiind extrem de dificil.
Pârâtul Satul Român a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, arătând că rapoartele de evaluare realizate în procedura exproprierii au fost întocmite în conformitate cu standardele internaţionale de evaluare.
Prin Sentinţa civilă nr. 4702 din 24 septembrie 2012 Tribunalul Constanţa a admis acţiunea, a dispus anularea parţială a Hotărârii nr. 99 din 11 noiembrie 2010 emisă de pârât, în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor, şi a obligat pârâtul la plata sumei de 65.257 RON, către reclamant, reprezentând despăgubiri cuvenite pentru terenul expropriat în suprafaţă de 6924 mp. De asemenea, pârâtul a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată, către reclamant, reprezentând onorariu de expert şi de avocat.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă, analizând acţiunea în raport de dispoziţiile art. 9 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 198/2004 şi art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994, a reţinut că valoarea imobilului expropriat din proprietatea reclamantului este de 65.257 RON (15.233 euro), conform opiniei majoritare a comisiei de experţi care a întocmit raportul de expertiză judiciară.
Nu a fost reţinută opinia separată a expertului V.I. potrivit căreia preţul pe metru pătrat al parcelei expropriate este de 1,07 euro/mp, apreciindu-se că nu este fundamentată.
A apreciat tribunalul că, la stabilirea despăgubirii, experţii au avut în vedere valoarea reală a terenului expropriat, pentru stabilirea preţului fiind folosită atât metoda rentei funciare (conform căreia evaluarea terenului supus exproprierii are la bază elemente reale de calcul pornind de la capacitatea de producţie a terenului respectiv şi preţul produsului obţinut pe teren), cât şi metoda comparaţiei relative.
În temeiul dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., ale art. 10 din Legea 198/2004, potrivit cărora "cheltuielile necesare pentru realizarea expertizelor de evaluare a cuantumului despăgubirilor cuvenite ca urmare a exproprierii în cadrul litigiilor prevăzute la alin. (1) vor fi avansate în conformitate cu procedura de drept comun" şi, respectiv, ale art. 38 din Legea nr. 33/1994, conform cărora "toate cheltuielile efectuate pentru realizarea procedurilor de expropriere şi retrocedare, inclusiv înaintea instanţelor judecătoreşti, se suportă de expropriator", prima instanţă l-a obligat pe pârât la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat şi expert.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamantul I.G., cât şi pârâtul Statul Român, prin C.N.A.D.N.R.
Apelantul-reclamant a susţinut că soluţia primei instanţe nu este legală, întrucât nu a observat că nu au fost respectate etapele procedurii de expropriere prevăzute de Legea nr. 255/2010, cu consecinţe asupra transferului dreptului de proprietate pentru imobilul expropriat.
A arătat reclamantul că, în lipsa consemnării sumelor cu titlu de despăgubire către proprietari, H.G. nr. 415/2010 privind declanşarea procedurilor de expropriere a imobilelor proprietate privată situate pe amplasamentul lucrării de utilitate publică "Autostrada Bucureşti-Constanţa, pe tronsonul 6, Cernavodă-Constanţa" este afectată de o condiţie suspensivă în ceea ce priveşte efectul translativ al dreptului de proprietate.
Apelantul-reclamant a mai arătat că în expertiza efectuată de experţii ANEVAR pentru Nota de fundamentare care stă la baza emiterii H.G. nr. 415/2010 s-a stabilit o despăgubire medie de 22 RON/mp, în timp ce în expertizele depuse la dosarul cauzei de către expropriator, aceiaşi experţi au subevaluat despăgubirea până la 7,2 RON/mp.
În opinia apelantului-reclamant, despăgubirea acordată de Tribunalul Constanţa nu este justă, deoarece instanţa de judecată nu a avut în vedere înscrisurile pe care le-a depus la dosar şi nu a luat în considerare cea mai bună utilizare a terenului, respectiv planurile de dezvoltare viticolă ale zonei şi investiţia pentru construcţia de turbine eoliene, valoarea pe metru pătrat de teren fiind în această ipoteză de 6,42 euro. De asemenea, prima instanţă nu a reţinut faptul că reclamantul a depus înscrisuri din care rezultă că pe piaţa liberă s-au vândut terenuri în aceeaşi zonă cu preţuri cuprinse între 6,42 euro şi 15 euro/mp.
Apelantul-pârât Statul Român, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA, a susţinut că hotărârea primei instanţe este netemeinică şi nelegală deoarece la efectuarea raportului de expertiză nu au fost respectate dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, a fost înlăturată opinia separată a expertului desemnat de C.N.A.D.N.R. şi a fost ignorată jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu referire la Decizia nr. 5881/2011.
Prin Decizia civilă nr. 62C din 29 mai 2013 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, a fost respins apelul declarat de apelantul-reclamant I.G., împotriva Sentinţei civile nr. 4702 din 24 septembrie 2012, pronunţată de Tribunalul Constanţa, a fost admis apelul declarat de apelantul-pârât Statul Român, prin Departamentul pentru Proiecte de Infrastructură şi Investiţii Străine, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA Bucureşti, împotriva aceleiaşi sentinţe, a fost schimbată în tot hotărârea apelată în sensul că a fost respinsă cererea de chemare în judecată, ca nefondată; de asemenea, a fost respinsă cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, ca nefondată.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Cu referire la legea aplicabilă, s-a arătat că în mod corect instanţa de fond s-a raportat la prevederile Legii nr. 198/2004 şi ale Legii 33/1994, chiar în cererea de chemare în judecată fiind indicată, ca temei în drept, Legea nr. 198/2004.
Potrivit art. 6 alin. (1) din Noul C. civ. (act normativ în vigoare la data emiterii hotărârii de stabilire a despăgubirilor care face obiectul prezentei contestaţii), legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare, aceasta neavând putere retroactivă, iar conform alin. (2), actele juridice încheiate înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii lor.
În speţă, obiectul contestaţiei l-a constituit Hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 99 din 11 noiembrie 2010, emisă în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 198/2004.
Adoptarea, la 14 decembrie 2010, a Legii nr. 255/2010 prin care s-a abrogat Legea nr. 198/2004 nu poate produce efecte juridice asupra legalităţii şi temeiniciei acestui act juridic, iar împrejurarea că prin art. 32 din Legea 255/2010 se arată că "În cazul procedurilor de expropriere aflate în curs de desfăşurare, pentru continuarea realizării obiectivelor, se aplică prevederile prezentei legi" nu conduce la concluzia că pentru contestarea actelor juridice emise sub imperiul legii vechi se aplică legea nouă, ci doar că procedurile aflate în derulare urmează să aibă în vedere reglementarea intrată în vigoare.
Pentru aceste considerente au fost înlăturate criticile de nelegalitate vizând incidenţa Legii nr. 255/2010.
Pe fond, curtea de apel a reţinut că nu sunt întemeiate criticile apelantului-reclamant legate de modalitatea de determinare prealabilă, prin Nota de fundamentare la H.G. nr. 415/2010, a evaluărilor de către experţii ANEVAR, legate de neprezentarea dovezilor privind plata de către expropriator a sumei calculate cu titlul de despăgubiri, precum şi interpretările care ar reieşi din norma adoptată ulterior emiterii hotărârii contestate, câtă vreme ceea ce verifică instanţa este acordarea de către C.N.A.D.N.R., prin Comisia constituită la nivelul localităţii Medgidia, a despăgubirilor cuvenite reclamantului pentru suprafaţa expropriată conform Legii nr. 198/2004.
S-a arătat că susţinerile apelantului-reclamant potrivit cărora exproprierea este nelegală câtă vreme nu există "despăgubiri prealabile", conforme normei constituţionale, sunt lipsite de relevanţă deoarece nu problema neconsemnării la dispoziţia expropriatului a sumelor acordate ca despăgubire a fost pusă în discuţie prin acţiunea formulată la 24 februarie 2011, ci nemulţumirea reclamantului, titular al dreptului de proprietate, asupra cuantumului acestor despăgubiri oferite prin hotărârea atacată.
Astfel, în art. 5 alin. (7) din Legea nr. 198/2004 se arată modalitatea în care se procedează cu sumele stabilite de expropriator ca despăgubiri, dar pe care proprietarul le contestă ori le refuză.
Prin urmare, toate argumentele care fac trimitere implicită sau explicită la acele dispoziţii constituţionale sunt nefondate, întrucât ceea ce s-a supus judecăţii nu este faptul că nu i s-a înmânat efectiv reclamantului vreo sumă (legea interzicând eliberarea sumei consemnate până la clarificarea în proces a litigiului), ci dacă acea sumă conferită constituie sau nu o justă despăgubire.
De asemenea, au fost găsite neîntemeiate criticile prin care apelantul-reclamant a susţinut că exproprierea are regimul juridic al actelor bilaterale, translative de drepturi, supuse unei "condiţii suspensive", respectiv aceea a plăţii prealabile a "preţului".
A arătat instanţa de apel că exproprierea este un mod legal de pierdere a dreptului de proprietate pentru o cauză de utilitate publică, iar nu un act juridic sinalagmatic, de transmitere a dreptului real în temeiul unei convenţii. Prin urmare, plata prealabilă a unei despăgubiri nu este o "condiţie suspensivă" a procedurii, ci un imperativ decurgând inclusiv din textul art. 1 din Primul Protocol adiţional al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, respectiv acela de a prelua legitim proprietatea unei persoane în schimbul unei juste "despăgubiri".
Cu privire la valoarea terenului în suprafaţă de 6924 mp situat în extravilanul localităţii Murfatlar, jud. Constanţa, reprezentând parcela X1 expropriată în vederea realizării lucrării de utilitate publică "Autostrada Bucureşti-Constanţa, tronsonul 6, Cernavodă-Constanţa", analizând şi criticile formulate de apelantul-pârât C.N.A.D.N.R. în ceea ce priveşte modalitatea de interpretare şi aplicare de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, instanţa de apel a apreciat, pe baza unor considerente comune, că apelul apelantului-pârât este întemeiat, iar apelul declarat de apelantul-reclamant este nefondat.
Astfel, aşa cum a arătat şi instanţa de fond, dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994 impun calcularea despăgubirilor în funcţie de preţurile cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială.
În speţă, dezlegarea dată în primă instanţă nu respectă aceste dispoziţii, câtă vreme prin opinia majoritară a experţilor judiciari B. şi D. s-a calculat o valoare a terenului de 65.257 RON, prin raportarea la o comparabilă cu valoare de 3 euro/mp, reprezentând teren extravilan situat în localitatea Ciocârlia, jud. Constanţa. Prima instanţă nu a observat că evaluarea prin metoda comparaţiei nu a avut în vedere un teren similar, situat în aceeaşi unitate administrativ-teritorială şi având caracteristici similare celui expropriat.
În aceste condiţii instanţa de fond a conchis în mod eronat, cu încălcarea prevederilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, că este incorectă evaluarea efectuată de expropriator, nefiind obligatoriu, aşa cum s-a procedat, ca expertiza judiciară să fie preluată necenzurat în hotărârea judecătorească.
Spre deosebire de această abordare, atât evaluatorul privat (SC S.G.E.T. SA), cât şi expertul cu opinie separată (V.I.) au pornit în metoda comparaţiei de la terenuri similare, aflate în aceeaşi zonă şi având aceeaşi categorie de folosinţă; în acest mod s-a obţinut o valoare de 1,07 euro/mp şi respectiv o valoare de piaţă a bunului imobil expropriat de 31.470 RON, valoare foarte apropiată de valoarea de 1 euro/mp, respectiv de 28.700 RON stabilită prin evaluarea făcută de expropriator.
A arătat instanţa de apel că evaluarea opiniei majoritare a experţilor B. şi D. trebuia înlăturată de tribunal şi pentru că nu a avut în vedere criteriul "preţului cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel din unitatea administrativ-teritorială", comparabilele rezultate din contractele de vânzare-cumpărare încheiate în formă autentică şi depuse la dosar de către pârât, fiind în mod nejustificat înlăturate pe motiv că "folosirea strictă numai a valorilor din aceeaşi unitate administrativ-teritorială nu poate conduce decât la valori nereale, ce nu pot fi compatibile cu alte valori ale terenurilor situate în lungul autostrăzii".
Având în vedere că terenul expropriat de la reclamantul I.G. era destinat exclusiv, la data exproprierii, pentru exploatare agricolă (cultură de cereale), reclamantul nu poate pretinde evaluarea lui ca teren destinat exploatării viticole, chiar dacă zona Murfatlar este o zonă viticolă; terenul reclamantului nu avea nicio investiţie de plantaţie viticolă sau pomicolă, precum în cazul altor terenuri expropriate în această localitate.
Susţinerile apelantului-reclamant în sensul că valoarea stabilită de expropriator de 28.700 RON, reprezentând 1 euro/mp nu este justă şi proporţională cu prejudiciul suferit prin expropriere întrucât nu a avut în vedere cea mai bună utilizare a terenului pentru producţia agricolă au fost găsite nefondate în condiţiile în care s-a dovedit că, în anul 2010, pentru terenuri similare înstrăinate pe piaţa liberă, situate în extravilanul oraşului Murfatlar, în afara ariei de expropriere, proprietarii vânzători au încasat preţuri inferioare despăgubirilor plătite de stat, respectiv 0,65 - 0,66 RON/mp (aprox. 0,15 euro/mp), astfel cum rezultă din contractele de vânzare-cumpărare încheiate la Biroul Notarului Public B.M.L. şi depuse la dosar. Aceste date sunt relevante pentru a verifica faptul că, în cauză, valoarea oferită reclamanţilor de către expropriator respectă criteriile prevăzute de art. 26 din Legea nr. 33/1994 şi este în acord cu Decizia nr. 5881/2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în această materie.
Pentru considerentele expuse, în baza art. 296 C. proc. civ., a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-reclamant şi a fost admis apelul formulat de apelantul-pârât, cu consecinţa schimbării în tot a sentinţei apelate, în sensul respingerii acţiunii reclamantului, ca nefondată; cererea apelantului-pârât Statul Român de acordare a cheltuielilor de judecată a fost respinsă, instanţa de apel constatând că nu au fost depuse dovezi referitoare la cheltuielile suportate în această etapă procesuală, respectiv chitanţe de plată a onorariului de avocat.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., recurentul-reclamant I.G., solicitând admiterea recursului şi modificarea deciziei recurate sub aspectul cuantumului despăgubirii.
În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că în mod greşit instanţa de apel a apreciat că expertiza întocmită de comisia de experţi numită de instanţă nu reflectă valoarea reală a despăgubirii, şi de asemenea, în mod greşit s-a reţinut că nu există înscrisuri şi acte doveditoare prin care să arate că în aceeaşi rază teritorială a localităţii Murfatlar s-au vândut terenuri agricole cu preţuri mai mari.
Instanţa de fond şi în continuare instanţa de apel în mod greşit au acordat o valoare mai mare unei simple evaluări făcute de către intimata-pârâtă într-un mod evident părtinitor, în defavoarea şi chiar cu ignorarea unui raport de expertiză, care este o probă documentată ştiinţific şi în care şi-au exprimat opinia trei experţi specialişti în domeniu.
A susţinut recurentul că, în ceea ce priveşte etapele procedurii de expropriere, Legea nr. 255/2010 prevede că etapa consemnării sumei individuale reprezentând plata despăgubirii pentru imobilele care fac parte din coridorul de expropriere este anterioară etapei în care se realizează transferul dreptului de proprietate, iar potrivit art. 9 alin. (4) din lege, "transferul dreptului de proprietate asupra imobilelor din proprietatea privată a persoanelor fizice sau juridice în proprietatea publică a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale şi în administrarea expropriatorului operează de drept la data emiterii actului administrativ de expropriere de către expropriator, ulterior consemnării sumelor aferente despăgubirii". Prin această dispoziţie sunt respectate dispoziţiile art. 44 alin. (3) din Constituţie, care prevăd că despăgubirea trebuie să fie prealabilă exproprierii.
Cu privire la condiţia ca despăgubirea să fie justă, recurentul-reclamant a arătat că, la momentul stabilirii cuantumului despăgubirii prin hotărârea judecătorească, instanţa este obligată să respecte normele juridice de trimitere cuprinse în 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.
H.G. nr. 415/2010 a fost adoptată potrivit unei Note de fundamentare, în care, la pct. 2, se menţionează că "suma globală estimată cu titlu de despăgubire în valoare de 87.098 RON înscrisă în cuprinsul proiectului de act normativ ca justă despăgubire ce urmează a fi acordată proprietarilor imobilelor proprietate privată situate pe amplasamentul lucrării, rezultată din raportul de expertiză întocmit de către expert autorizat ANEVAR pentru o suprafaţă de 3.967.408 mp". Or, un simplu calcul matematic arată că Guvernul României a acordat iniţial un preţ de 22 RON/mp pentru despăgubirile care trebuiau consemnate la dispoziţia proprietarilor de terenuri.
În plus, în raportul de expertiză efectuat de experţi ANEVAR, pentru Nota de fundamentare care stă la baza emiterii H.G. nr. 415/2010 aceştia au stabilit o despăgubire de 22 RON/mp, în vreme ce în rapoartele de expertiză depuse la dosar, valoarea stabilită de aceiaşi experţi ANEVAR este de numai 7.2 RON/mp.
A susţinut recurentul-reclamant că, la data formulării acţiunii, cadrul legal în materia exproprierilor pentru cauză de utilitate publică era reglementat prin Legea nr. 33/1994, care la art. 26 prevede că: "La calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum şi de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, luând în considerare şi dovezile prezentate de aceştia", şi prin Legea nr. 255/2010, care a abrogat Legea nr. 198/1994.
Or, în aplicarea Legii nr. 33/1994, legiuitorul a legat cele două momente - al transferului dreptului de proprietate din proprietatea privată a expropriatului în proprietatea publică a statului şi cel al plăţii despăgubirii efective - şi de momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti pronunţate în cauză având ca obiect expropriere, cu respectarea imperativului constituţional consacrat de art. 44 alin. (3) din Constituţie potrivit căruia "Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu o dreaptă şi prealabilă despăgubire".
A arătat recurentul că potrivit art. 28 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, "Transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor supuse exproprierii în patrimoniul expropriatorului se produce îndată ce obligaţiile impuse lui prin hotărâre judecătorească au fost îndeplinite", iar potrivit alin. (4) al aceluiaşi text de lege, "Hotărârea de expropriere va stabili despăgubirea ţinând seama, pentru drepturile reale prevăzute la alin. (3), de dispoziţiile art. 26".
Prin urmare, în opinia recurentului-reclamant, norma de drept procesual cu privire la modalitatea "de soluţionare a acţiunii expropriatului nemulţumit de cuantumul despăgubirilor stabilite pentru exproprierea unui teren necesar pentru realizarea unor lucrări construcţie de autostrăzi şi drumuri naţionale" trimite la norma de drept procesual din dreptul comun în materia procedurii de expropriere, respectiv art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994. Această modalitate de legiferare (prin norme de trimitere la dreptul comun în materia exproprierii, aşa cum au fost ele reglementate prin Legea nr. 33/1994) a fost menţinută şi de Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local (publicată în M. Of. nr. 853/20.12.2010), lege care a abrogat Legea nr. 198/2004.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 22 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 255/2010: "Expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirii prevăzute la art. 19 se poate adresa instanţei judecătoreşti competente în termenul general de prescripţie, care curge de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, sub sancţiunea decăderii, fără a putea contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator asupra imobilului supus exproprierii, iar exercitarea căilor de atac suspendă efectele hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii şi transferului dreptului de proprietate. Acţiunea formulată în conformitate cu prevederile prezentului articol se soluţionează potrivit dispoziţiilor art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în ceea ce priveşte stabilirea despăgubirii".
Printr-o altă critică, recurentul-reclamant a susţinut că la stabilirea despăgubirii nu au fost respectate dispoziţiile legale întrucât experţii nu au avut în vedere înscrisurile autentice prin care terenurile din zonă au fost tranzacţionate, în care preţul plătit a fost unul real şi a fost încasat efectiv (contracte de vânzare-cumpărare), sau planurile de dezvoltare viticolă ce se găsesc la Staţiunea de cercetări viticole din oraşul Murfatlar; experţii nu au avut în vedere pierderea recoltei agricole care a fost distrusă cu aproximativ o lună înainte de recoltare, făcând în mod nejustificat menţiunea că "nu este cazul".
Cu privire la prejudiciul cauzat prin secţionarea terenului experţii au apreciat că "nu este cazul", fără a observa că terenul este secţionat chiar pe mijlocul suprafeţei expropriate, ori în acea zonă din mijloc, nu sunt drumuri de acces, motiv pentru care vor exista costuri suplimentare pentru lucrarea acestor suprafeţe de teren.
Sub un alt aspect s-a arătat că instanţa de apel a greşit atunci când a decis să nu reţină concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză, statuând, peste opinia expusă de cei trei experţi, că preţul rezultat din raportul de expertiză este unul prea mare, înlăturând raportul de expertiză tehnică de evaluare şi substituindu-se experţilor.
Instanţa de apel nu a avut în vedere înscrisurile depuse de reclamant (antecontracte de vânzare-cumpărare autentificate), din care rezultă, dacă se ia în considerare cea mai bună utilizare, investiţia pentru construcţia de turbine eoliene, că valoarea de circulaţie pentru terenul ce face obiectul evaluării este de 6,42 euro/mp, iar conform dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 255/2010, modificată la data de 7 noiembrie 2011, "lucrările de interes naţional pentru realizarea, dezvoltarea şi producerea de energie electrică" se încadrează tot în cadrul dispoziţiilor legale privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică.
De asemenea, din înscrisurile depuse la dosarul cauzei rezultă fără putinţă de tăgadă că, pentru cauză de utilitate publică pe raza administrativ-teritorială a aceleiaşi localităţi (Murfatlar), există o societate de interes naţional şi internaţional (SC M. SA) care a vândut terenuri la valoarea de 15 euro /mp.
Instanţa de fond nu a înţeles din înscrisurile depuse de către reclamant faptul că s-au acordat despăgubiri mult mai mari, iar critica instanţei de fond este neconvingătoare întrucât însăşi exproprierea unei suprafeţe de teren a creat un prejudiciu reclamantului prin deposedarea acestuia de terenul respectiv şi de foloasele pe care le realizează acest teren pe o perioadă de timp egală cu perioada de exploatare a autostrăzii.
În consecinţă, instanţa a ignorat dispoziţiile art. 27 din Legea nr. 33/1994, care sunt imperative şi prevede că primind rezultatul expertizei, instanţa îl va compara cu oferta şi cu pretenţiile formulate de către părţi şi va hotărî. Despăgubirea acordată de instanţă nu va putea fi mai mică decât cea oferită de expropriator şi nici mai mare decât cea solicitată de expropriat.
În conformitate cu dispoziţiile legale menţionate, persoanele expropriate formulează pretenţii sau solicită despăgubiri dacă înţeleg să-şi exercite dreptul de dispoziţie, drept ce nu poate fi îngrădit de instanţa de judecată, care are numai atribuţia de a compara oferta şi cererea.
Instanţa de fond, în virtutea faptului că menţionează în considerentele hotărârii dispoziţiile art. 26 şi 27 din Legea nr. 33/1994, a omis să facă aplicarea lor, sens în care, interpretând înscrisurile şi probatoriile încuviinţate în cauză în maniera personală, nu a ţinut cont de valoarea de despăgubire din hotărârea atacată sau de valoarea de expertiză stabilită în cauză şi, în consecinţă, a pronunţat o hotărâre nelegală prin respingerea cererii de chemare în judecată, ca nefondată.
A mai arătat recurentul-reclamant că a depus înscrisuri din care rezultă că s-au vândut pe piaţa liberă a tranzacţiilor imobiliare terenuri agricole în aceeaşi zonă administrativ-teritorială cu preţuri cuprinse între 6,42 euro/mp şi 15 euro/mp şi că potrivit dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994 (care se referă la faptul că despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite), la calcularea cuantumului despăgubirilor experţii şi instanţa de judecată vor ţine seama de preţurile cu care se vând în mod obişnuit imobile de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum şi de daunele aduse proprietarului, luând în considerare şi dovezile prezentate de aceştia.
Or, hotărârea recurată se bazează pe o evaluare având stabilit un obiectiv care nu a respectat prevederile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.
În cauză, reclamantul a pretins prin cererea de chemare în judecată că exproprierea la care a fost supus a determinat o fărâmiţare excesivă a proprietăţii sale şi că prejudiciul astfel suferit ar consta în scăderea valorii terenului rămas în proprietate, ţinând seama şi de scopul folosirii acestuia, respectiv desfăşurarea de activităţi specifice profilului său economic, respectiv agricol, care asigurau venituri considerabile întreţinerii familiei.
Sintagma "preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele" are semnificaţia de preţ plătit efectiv, respectiv preţul de tranzacţionare a bunului, consemnat ca atare în contracte de vânzare-cumpărare, el neputând fi raportat la ofertele de preţ ale agenţiilor imobiliare sau ale rubricilor de vânzări din anunţurile de mică publicitate sau de pe internet.
În condiţiile economice actuale de devalorizare a monedei naţionale, este posibil ca în momentul când despăgubirea va fi efectiv plătită ca să nu mai corespundă valorii reale a terenului şi nici cuantumului prejudiciului produs reclamantului, sens în care se impune actualizarea cuantumului despăgubirilor.
A susţinut recurentul-reclamant că valoarea corectă a terenului din zona Murfatlar trebuie apreciată ţinându-se seama că acest teren este situat într-o zonă viticolă recunoscută naţional şi internaţional. În plus, nu s-a ţinut seama că terenul are posibilităţi de irigare.
A concluzionat recurentul-reclamant că în mod greşit instanţa de fond a înlăturat concluziile celor trei experţi apreciind că aceştia nu au realizat o evaluare obiectivă şi corectă a terenului şi că jurisprudenţa contenciosului european a statuat că în virtutea art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, o măsura privativă de proprietate trebuie să păstreze un echilibru just între exigenţele interesului general al comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului, cu alte cuvinte ea trebuie să fie în acelaşi timp convenabilă pentru realizarea ţelului ei legitim şi nedisproporţionată faţă de acesta. Preţul rezultat din contractele depuse de la notariatul din Murfatlar nu reprezintă o probă absolută, deoarece acest preţ este doar rezultatul negocierilor dintre acele părţi, fiecare urmărind anumite interese. Preţul corect este cel stabilit de comisia de expertiză care a făcut o evaluare întemeiată, ştiinţifică şi argumentată.
Intimatul-pârât, legal citat, nu a formulat întâmpinare şi nu a învederat instanţei excepţiile şi mijloacele sale de apărare.
În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat şi urmează să fie respins, pentru considerentele ce succed:
Sub un prim aspect, Înalta Curte menţionează că recursul care, în reglementarea C. proc. civ. de la 1865, poate fi exercitat împotriva unei hotărâri judecătoreşti date în apel, este o cale extraordinară de atac ce poate fi exercitată exclusiv pentru motive de nelegalitate.
Aceste critici de nelegalitate trebuie să se subsumeze motivelor prevăzute de art. 304 C. proc. civ.; nu pot face obiectul cercetării în recurs stabilirea situaţiei de fapt şi interpretarea probelor administrate în cauză, întrucât acestea sunt aspecte care vizează temeinicia, iar nu legalitatea hotărârii atacate.
Pe de altă parte, în căile de atac nu pot fi puse în discuţie aspecte care nu au fost deduse judecăţii în primă instanţă.
În consecinţă, cu prilejul examinării criticilor formulate de recurentul-reclamant vor fi analizate exclusiv criticile de nelegalitate formulate cu respectarea cadrului procesual sub aspectul obiectului cererii de chemare în judecată.
Astfel, Înalta Curte reţine că prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, reclamantul a formulat contestaţie împotriva Hotărârii de stabilire a despăgubirilor din 11 noiembrie 2010, cu referire la cuantumul acestor despăgubiri.
Din motivarea cererii rezultă că reclamantul s-a declarat nemulţumit de valoarea de 4,15 RON pe metru pătrat, acordată de expropriator, arătând că nu reprezintă valoarea reală a terenului, dar şi că nu s-a ţinut seama de prejudiciul care rezultă din divizarea restului de teren rămas în proprietatea sa, din posibilităţile limitate de acces la "terenul de dincolo de autostradă" şi din costurile suplimentare pentru exploatarea acestuia.
În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 198/2004, în vigoare la data emiterii hotărârii de stabilire a despăgubirilor contestate.
În consecinţă, reclamantul nu a învestit prima instanţă cu cercetarea condiţiilor de realizare a etapelor procedurii de expropriere prevăzute de Legea nr. 255/2010, a interpretării dispoziţiilor art. 44 alin. (3) din Constituţie, ori a momentului la care operează transferul dreptului de proprietate.
Pe de altă parte, se constată că în expunerea nesistematizată a criticilor formulate în recurs, recurentul-reclamant a arătat că sunt deopotrivă nelegale hotărârea primei instanţe şi cea a instanţei de apel, în condiţiile în care obiectul recursului îl constituie hotărârea pronunţată în apel.
În consecinţă, Înalta Curte reţine că din perspectiva criticilor de nelegalitate care pot fi încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care vizează decizia recurată şi se subsumează limitelor învestirii primei instanţe, urmează a analiza legalitatea modului în care instanţa de apel a determinat cuantumul despăgubirilor cuvenite recurentului-reclamant.
Sub aspectul legii aplicabile, se constată că decizia contestată a fost emisă sub imperiul Legii nr. 198/2004.
Potrivit dispoziţiilor art. 9 din acest act normativ, expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirii se poate adresa instanţei judecătoreşti, fără a putea contesta transferul dreptului de proprietate, acţiunea urmând a fi soluţionată în conformitate cu dispoziţiile art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994.
Legea nr. 255/2010, în vigoare la data formulării contestaţiei, prevede la art. 32 că "În cazul procedurilor de expropriere aflate în curs de desfăşurare, pentru continuarea realizării obiectivelor, se aplică prevederile prezentei legi".
Aceste dispoziţii trebuie interpretate în sensul că finalizarea formalităţilor de expropriere este supusă dispoziţiilor legii noi, în vreme ce actele anterioare trebuie cenzurate prin raportare la legea în vigoare la data efectuării lor.
În plus, art. 31 prevede că: "Orice documentaţie tehnică sau de evaluare realizată ori aflată în curs de realizare anterior intrării în vigoare a prezentei legi se consideră valabilă".
În ceea ce priveşte temeiul juridic în baza căruia expropriatul nemulţumit se poate adresa instanţei, Înalta Curte apreciază că sunt aplicabile dispoziţiile în vigoare la data emiterii hotărârii atacate, respectiv Legea nr. 198/2004, cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel.
Se impune totuşi a se menţiona că, în speţă, stabilirea legii aplicabile nu are consecinţe practice, de vreme ce şi Legea nr. 255/2010 prevede la art. 22 că, în ceea ce priveşte stabilirea despăgubirii, cererea de chemare în judecată urmează a fi soluţionată în conformitate cu dispoziţiile art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994.
Sub aspectul modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 26 şi 27 din Legea nr. 33/1994, se constată că în speţă era obligatorie administrarea probei cu expertiză judiciară de către o comisie de experţi având componenţa prevăzută de art. 25 din acelaşi act normativ. Experţii nu au avut opinii concordante, astfel că au fost expuse două modalităţi de calcul al despăgubirilor.
Prima instanţă şi-a însuşit opinia majoritară, în vreme ce instanţa de apel, luând act de declaraţia reprezentantului convenţional al apelantului-reclamant că nu mai solicită efectuarea unui supliment la raportul de expertiză, valorificând opinia minoritară, coroborată cu înscrisurile depuse la dosar, a concluzionat că despăgubirea acordată de expropriator corespunde valorii de circulaţie a bunului expropriat.
Înalta Curte reţine că Legea nr. 33/1994 impune administrarea probei cu expertiză judiciară, însă nu prevede obligativitatea acesteia în fiecare fază procesuală devolutivă.
Pe de altă parte, acest act normativ nu conferă raportului de expertiză o valoare probatorie superioară altor mijloace de probă, câtă vreme art. 27 alin. (1) prevede obligaţia instanţei de a compara valoarea din raportul de expertiză cu oferta şi cu pretenţiile formulate de părţi, ceea ce înseamnă că aceasta va verifica, în toate cazurile, în concret, respectarea dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994.
Nu pot fi primite criticile cu caracter general formulate de recurent, în sensul că nu au fost avute în vedere contracte autentice de vânzare neidentificate în concret, instanţa de apel valorificând tocmai asemenea înscrisuri, dar care contrazic opinia recurentului sub aspectul valorii.
În ceea ce priveşte solicitarea de evaluare a terenului din perspectiva planurilor de dezvoltare viticolă, se constată că instanţa de apel a arătat că terenul expropriat nu avea o asemenea destinaţie şi nici investiţii viticole sau pomicole, simpla situare a terenului într-o zonă viticolă nefiind de natură să crească valoarea terenului cu altă destinaţie.
Ţinând seama de criteriile legale de evaluare, se constată că este corect raţionamentul instanţei de apel care s-a raportat la categoria de folosinţă a terenului expropriat.
În ceea ce priveşte pierderea de recoltă, se constată că prin cererea de chemare în judecată nu s-a reclamat un asemenea prejudiciu şi, în plus, nu au fost propuse dovezi pentru dovedirea unui asemenea prejudiciu, în condiţiile în care în raportul de expertiză tehnică, întocmit în faza administrativă, s-a menţionat că terenul supus exproprierii este cultivat cu plante tehnice şi cereale care vor fi adunate până la începerea efectivă a lucrărilor.
De asemenea, reclamantul nu a combătut susţinerile expropriatorului cu referire la lipsa necesităţii de acordare de compensaţii pentru secţionarea terenului, iar prin cererea de apel s-a referit la prejudiciul rezultat din fărâmiţarea proprietăţii, fără a formula critici în ceea ce priveşte prejudiciul rezultat din lipsa posibilităţilor de acces la restul terenului neexpropriat.
Nefondate sunt şi argumentele privitoare la determinarea despăgubirilor prin raportare la Nota de fundamentare a H.G. nr. 415/2010, faţă de dispoziţiile legale enunţate care prevăd că, în faza judiciară, despăgubirile se calculează prin raportare la valoarea de piaţă a bunului imobil expropriat, cu respectarea criteriilor prevăzute de art. 26 din Legea nr. 33/1994.
Concluzionând, Înalta Curte reţine că recursul nu este fondat, astfel că, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) şi 304 pct. 9 C. proc. civ., îl va respinge, având în vedere că, prin raportare la situaţia de fapt reţinută, instanţa de apel a făcut corecta aplicare a dispoziţiilor art. 26 şi 27 din Legea nr. 33/1994.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant I.G. împotriva Deciziei civile nr. 62C din 29 mai 2013, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 8 octombrie 2014.
Procesat de GGC - AZ