Recurs în casaţie. Cazul prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 din noul Cod de procedură penală. Cazul prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 12 din noul Cod de procedură penală
Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Judecata. Căile extraordinare de atac. Recursul în casaţie
Indice alfabetic: Drept procesual penal
- recurs în casaţie
C. proc. pen., art. 438 alin. (1) pct. 7, pct. 12
1. Fapta persoanei care, în public, prin violenţe comise împotriva bunurilor, precum şi prin ameninţări şi injurii, tulbură ordinea şi liniştea publică este incriminată în dispoziţiile art. 371 C. pen., referitoare la tulburarea ordinii şi liniştii publice, nefiind dezincriminată şi, în consecinţă, recursul în casaţie întemeiat pe cazul reglementat în art. 438 alin. (1) pct. 7 din noul Cod de procedură penală, cu motivarea că fapta menţionată nu este prevăzută de legea penală, este nefondat.
2. Încadrarea juridică a faptei de violare de domiciliu în dispoziţiile art. 224 alin. (1) C. pen. referitoare la forma de bază a infracţiunii sau în dispoziţiile art. 224 alin. (2) C. pen. referitoare la varianta agravată a acestei infracţiuni nu se include în sfera cazului de recurs în casaţie prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 din noul Cod de procedură penală, întrucât, în cadrul acestui caz de recurs în casaţie, instanţa stabileşte dacă fapta este sau nu este incriminată, neputându-se dispune schimbarea încadrării juridice a faptei pe calea recursului în casaţie.
3. Verificarea legalităţii limitelor de pedeapsă, în cadrul cazului de recurs în casaţie prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 12 din noul Cod de procedură penală, se realizează în funcţie de încadrarea juridică stabilită sau menţinută prin hotărârea atacată, instanţa care judecă recursul în casaţie nefiind abilitată prin dispoziţiile noului Cod de procedură penală să dispună schimbarea încadrării juridice a faptei.
I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 250/RC din 14 octombrie 2014
Prin sentinţa penală nr. 54 din 26 aprilie 2013 pronunţată de Judecătoria Zimnicea a fost condamnat inculpatul B.C. la pedeapsa închisorii de 1 an, în baza dispoziţiilor art. 321 alin. (1) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a), art. 75 alin. (1) lit. a), art. 76 şi art. 80 C. pen. anterior şi la pedeapsa închisorii de 2 ani, în baza dispoziţiilor art. 192 alin. (2) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) şi art. 76 C. pen. anterior. În baza dispoziţiilor art. 33-34 C. pen. anterior, au fost contopite pedepsele aplicare inculpatului, urmând ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea de 2 ani închisoare.
Prin decizia nr. 134 din 20 februarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia I penală, au fost admise apelurile formulate de inculpaţii D.P., C.P., G.F., M.M., P.A., B.G., B.C., E.M., D.M., M.A., N.G., D.E., R.L., S.F., S.L., N.V., T.I., S.A. şi N.M. împotriva sentinţei penale nr. 54 din 26 aprilie 2013 a Judecătoriei Zimnicea.
A fost desfiinţată, în parte, sentinţa apelată şi în fond, rejudecând, între altele:
Au fost descontopite pedepsele aplicate inculpaţilor D.M., E.M. şi M.A. în pedepsele componente, de 1 an închisoare pentru fapta prevăzută în art. 321 alin. (1) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a), art. 75 alin. (1) lit. a), art. 76 şi art. 80 C. pen. anterior, respectiv 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute în art. 208 alin. (1), art. 209 alin. (1) lit. a), e) şi i) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) şi art. 76 C. pen. anterior.
În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen., au fost achitaţi inculpaţii pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute în art. 208 alin. (1), art. 209 alin. (1) lit. a), e), i) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) şi art. 76 C. pen. anterior.
Împotriva deciziei nr. 134 din 20 februarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia I penală, a declarat prezentul recurs în casaţie condamnatul B.C.
Prin cererea de recurs în casaţie condamnatul B.C. a criticat hotărârea recurată sub următoarele aspecte:
a. instanţa de apel şi-a însuşit motivarea primei instanţe şi nu a făcut nicio apreciere cu privire la motivele de apel depuse de inculpat, având în vedere că această instanţă era obligată să facă aplicarea legii penale mai favorabile conform art. 5 C. pen. De asemenea, în cuprinsul deciziei atacate, instanţa de apel nu face referire la noile încadrări ale faptelor pentru care a fost trimis în judecată şi condamnat în primă instanţă inculpatul B.C. şi nu schimbă încadrarea juridică a acestora, deşi în mod evident noul Cod penal reprezenta legea penală mai favorabilă, pentru următoarele considerente:
1) infracţiunea de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice, prevăzută în art. 321 alin. (1) C. pen. anterior, raportat la noua încadrare juridică a faptei, art. 371 C. pen., prin prisma conţinutului infracţiunii şi la situaţia de fapt reţinută în sarcina inculpatului B.C., nu subzistă;
2) infracţiunea de violare de domiciliu, prevăzută în art. 192 alin. (2) C. pen. anterior, raportat la noua încadrare juridică a faptei, art. 224 alin. (1) C. pen., nu se poate reţine în sarcina inculpatului B.C.
A arătat că toate aceste aspecte au fost învederate instanţei de apel, însă aceasta a omis să se pronunţe asupra lor, fiind incidente dispoziţiile art. 438 alin. (2) C. proc. pen.
b. instanţa de apel a omis să ţină cont şi de aplicarea dispoziţiilor art. 74-76 C. pen. anterior.
Ca urmare, în mod greşit instanţa de apel a menţinut cuantumul pedepselor aplicate, în condiţiile prin care prin noul Cod penal pedeapsa prevăzută pentru faptele ce fac obiectul prezentului dosar este închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amenda.
Prin încheierea nr. 166/RC din 16 septembrie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis, în principiu, cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul B.C. împotriva deciziei nr. 134 din 20 februarie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia I penală.
Examinând pe fond recursul în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
Recurentul şi-a întemeiat, în principal, cererea pe cazul de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., arătând că infracţiunile de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice şi violare de domiciliu, în varianta normativă reţinută în sarcina inculpatului, nu mai sunt prevăzute de legea penală.
Instanţa reţine că, în esenţă, cazul de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. - hotărârile sunt supuse casării, dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală - se circumscrie situaţiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunţat soluţia definitivă de condamnare nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă sau subiectivă prevăzută de norma de incriminare, când instanţa a ignorat o normă care conţine dispoziţii de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi noua configurare legală a tipului respectiv de infracţiune. Acest caz de casare nu poate fi invocat pentru a se obţine schimbarea încadrării juridice a faptei sau pentru a se constata incidenţa unei cauze justificative sau de neimputabilitate, acesta fiind atributul exclusiv al instanţelor de fond şi de apel.
Instanţa de recurs în casaţie constată că inculpatul B.C. a fost condamnat, în fond, pentru săvârşirea infracţiunilor de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice, prevăzută în art. 321 alin. (1) C. pen. anterior şi de violare de domiciliu, prevăzută în art. 192 alin. (2) C. pen. anterior, infracţiuni care în noul Cod penal au fost transpuse cu un conţinut normativ sau cu denumire marginală diferită în textul art. 371, respectiv textul art. 224 C. pen.
Art. 321 alin. (1) C. pen. anterior incrimina „fapta persoanei care, în public, săvârşeşte acte sau gesturi, proferează cuvinte ori expresii, sau se dedă la orice alte manifestări prin care se aduce atingere bunelor moravuri sau se produce scandal public ori se tulbură, în alt mod, liniştea şi ordinea publică.”
În actuala reglementare, art. 371 alin. (1) C. pen. incriminează „fapta persoanei care, în public, prin violenţe comise împotriva persoanelor sau bunurilor ori prin ameninţări sau atingeri grave aduse demnităţii persoanelor, tulbură ordinea şi liniştea publică.”
Din analiza comparativă a textelor vechii şi noii reglementări a infracţiunii de tulburare a ordinii şi liniştii publice, se constată similarităţi sub aspectul conduitei interzise de norma de incriminare, a condiţiei ca fapta să fie săvârşită în public şi a rezultatului socialmente periculos (o tulburare a ordinii şi liniştii publice).
Diferenţa faţă de incriminarea corespondentă din Codul penal anterior constă în aceea că, în noua reglementare, sunt precizate clar modalităţile prin care sunt afectate ordinea şi liniştea publică, operând astfel o restrângere faţă de vechea reglementare care, în partea finală a textului, folosea expresia „orice alte manifestări”, fapta de tulburare a ordinii şi liniştii publice putând fi realizată în următoarele modalităţi: prin acte de violenţă îndreptate împotriva persoanelor sau bunurilor ori prin ameninţări sau atingeri grave aduse demnităţii persoanelor.
În absenţa unei precizări a legii, violenţa îndreptată asupra persoanelor poate fi atât fizică, cât şi verbală, în timp ce violenţa împotriva bunurilor este fizică şi realizează conţinutul infracţiunii de distrugere.
Ameninţările au înţelesul definit de art. 206 C. pen. (fapta prin care i se aduce la cunoştinţă unei persoane că urmează să i se întâmple un rău ce poate consta în săvârşirea unei infracţiuni sau a unei fapte păgubitoare îndreptate împotriva sa sau a altei persoane, dacă este de natură să îi producă o stare de temere), iar atingerile grave aduse demnităţii persoanelor semnifică acele acţiuni cu caracter ofensator care sunt de natură să vatăme sentimentul de preţuire pe care persoana îl are faţă de ea însăşi sau consideraţia, aprecierea de care aceasta se bucură din partea celorlalţi membri ai societăţii.
Or, fapta inculpatului B.C. care s-a deplasat către Balta S., în punctul „A.”, împreună cu un grup mare de persoane cărora le-a pus Ia dispoziţie diferite mijloace de transport ce au fost folosite pentru a distruge porţile principale de acces în curtea părţii vătămate D.E., stâlpii din beton care susţineau porţile de fier şi gardul împrejmuitor din partea opusă intrării principale, în condiţiile în care, în acel moment, locuinţele deţinute de către partea vătămată D.E. în apropierea Bălţii S. erau păzite de forţele de ordine (jandarmi şi poliţişti) şi de a adresa injurii şi ameninţări la adresa părţii vătămate D.E., strigându-i să plece din comună şi dedându-se la manifestări prin care s-a adus atingere bunelor moravuri, provocând scandal public şi tulburând ordinea şi liniştea publică, este săvârşită în toate modalităţile de comitere a faptei prevăzute de noua normă de incriminare.
Apărările inculpatului, în sensul că acesta nu a participat la distrugerea bunurilor părţii vătămate şi la actele de agresiune îndreptate împotriva acesteia, nu au fost reţinute de către instanţele de fond şi nu pot face obiectul analizei instanţei de recurs, având în vedere limitarea acestei căi extraordinare de atac doar la chestiunile de legalitate expres prevăzute de lege. Prin urmare, raportat la modalitatea concretă de săvârşire a faptei de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburare a ordinii şi liniştii publice pentru care a fost condamnat inculpatul, nu se poate reţine dezincriminarea acesteia.
În ceea ce priveşte infracţiunea de violare de domiciliu, art. 192 alin. (2) C. pen. anterior incrimina „pătrunderea fără drept, în orice mod, într-o locuinţă. încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de acestea, fără consimţământul persoanei care le foloseşte, sau refuzul de a le părăsi la cererea acesteia”, „în cazul în care fapta se săvârşeşte de o persoană înarmată, de două sau mai multe persoane împreună, în timpul nopţii sau prin folosire de calităţi mincinoase.”
În actuala reglementare, art. 224 alin. (1) incriminează „pătrunderea fără drept, în orice mod, într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de acestea, fără consimţământul persoanei care le foloseşte, ori refuzul de a le părăsi la cererea acesteia”, iar alin. (2), „pătrunderea fără drept, în orice mod, într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de acestea, fără consimţământul persoanei care le foloseşte, ori refuzul de a le părăsi la cererea acesteia”, „în cazul în care fapta se săvârşeşte de o persoană înarmată, în timpul nopţii ori prin folosire de calităţi mincinoase.”
Or, din analiza comparativă a celor două reglementări, rezultă că forma de bază a infracţiunii de violare de domiciliu are un conţinut identic, diferenţa constând practic în înlăturarea din forma agravată a noii reglementări a coautoratului şi a complicităţii concomitente şi în extinderea principiului disponibilităţii.
Prin urmare, nu se poate vorbi de o dezincriminare a faptei de violare de domiciliu pentru care a fost condamnat inculpatul B.C.; cel mult se poate pune în discuţie aplicarea legii penale mai favorabile raportat la forma de bază a infracţiunii, aşa cum este aceasta prevăzută de Codul penal actual, aspect ce nu poate fi încadrat în cazul de casare prevăzut de pct. 7 al art. 438 alin. (1) C. proc. pen.
În ceea ce priveşte legalitatea pedepsei cu închisoarea aplicată inculpatului, se constată că art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. reglementează ca şi caz de casare situaţia în care s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.
Aprecierea legalităţii limitelor de pedeapsă în calea de atac a recursului în casaţie se face în funcţie de încadrarea juridică reţinută/menţinută prin hotărârea atacată, instanţa de recurs nefiind abilitată de lege să dispună schimbarea încadrării juridice a faptei.
Se reţine că, pentru infracţiunea de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice, prevăzută în art. 321 alin. (1) C. pen. anterior, i s-a aplicat inculpatului o pedeapsă de 1 an închisoare, reţinându-se concursul între cauzele de agravare şi de atenuare prevăzute în art. 74 alin. (1) lit. a) şi art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. anterior, în condiţiile în care limitele speciale ale pedepsei cu închisoarea sunt cuprinse între 1 an şi 5 ani.
În situaţia concursului între cauzele de agravare şi de atenuare, art. 80 C. pen. anterior lasă la aprecierea instanţei coborârea pedepsei sub minimul special prevăzut de lege, care poate aplica inculpatului o pedeapsă cuprinsă între minimul general şi maximul special al pedepsei cu închisoarea, respectiv de la 15 zile la 5 ani.
Prin urmare, pedeapsa de 1 an închisoare, aplicată inculpatului B.C. pentru infracţiunea de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice prevăzută în art. 321 alin. (1) C. pen. anterior, este în limitele prevăzute de lege.
Pentru infracţiunea de violare de domiciliu, prevăzută în art. 192 alin. (2) C. pen. anterior, i s-a aplicat inculpatului o pedeapsă de 2 ani închisoare, ca urmare a aplicării art. 74 alin. (1) lit. a) şi art. 76 C. pen. anterior, în condiţiile în care limitele speciale ale pedepsei cu închisoarea sunt cuprinse între 3 şi 10 ani.
Art. 76 C. pen. anterior impune instanţei, în cazul reţinerii circumstanţelor atenuante, coborârea pedepsei sub minimul special prevăzut de lege, respectiv sub 3 ani, dar nu mai jos de 3 luni (art. 76 alin. 1 lit. c C. pen. anterior)
Se constată că pedeapsa de 2 ani închisoare aplicată inculpatului respectă dispoziţiile art. 76 alin. (1) lit. c) C. pen. anterior, fiind coborâtă sub minimul special prevăzut de lege (3 ani), dar nu mai jos de 3 luni, fiind cuprinsă astfel în limitele legale.
În ceea ce priveşte aspectele privind greşita individualizare a pedepsei, invocate de apărare în concluziile orale, instanţa reţine că acestea exced cazurilor de casare prevăzute de lege, circumscrise numai la chestiuni de legalitate, precum şi limitelor fixate prin încheierea de admitere în principiu a recursului în casaţie de faţă.
Pentru aceste considerente, în baza art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul B.C. împotriva deciziei nr. 134 din 20 februarie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia I penală.