Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 15 februarie 2010, reclamantul V.V. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin M.F.P., solicitând obligarea acestuia la plata despăgubirilor cu suma estimativă de bani care va fi detaliată în cuprinsul cererii, pentru acoperirea prejudiciului care i-a fost cauzat ca urmare a arestării sale pe nedrept, trimiterii abuzive în judecată, precum şi urmare a consecinţelor dispoziţiilor hotărârilor judecătoreşti penale prin care au fost dispuse îngrădiri privind posibilitatea de exercitare efectivă a profesiei.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că la data de 12 august 1996, ca urmare a susţinerii concursului pentru postul de comandant adjunct, a fost angajat pe o perioadă nedeterminată ca şef serviciu Trafic-sol la R.A.A.I. Bucureşti - Otopeni (denumită în continuare R.A.A.I.B.O.), prin decizia C.I.M. nr. 915 din 12 august 1996, aceasta deoarece postul de comandant adjunct nu era disponibil la acel moment.

Ulterior, a fost încadrat pe funcţia de comandant adjunct la R.A.A.I.B.O. prin decizia C.I.M. nr. 1113 din 01 octombrie 1997.

La data de 17 aprilie 1998, ofiţerii de poliţie din cadrul Inspectoratului de Poliţie Transporturi Bucureşti au fost sesizaţi de către reprezentanţi ai vămii că în curtea Vămii Chitila au fost conduse mai multe autotrenuri încărcate cu baxuri de ţigări sustrase controlului vamal, ţigări încărcate dintr-un avion parcat la un depozit situat în Aeroportul Otopeni. În urma acestei constatări s-a întocmit dosar penal, iar prin rechizitoriul nr. 70/P/1998 din 23 iulie 1998 al Parchetului de pe lângă Curtea Militară de Apel s-a dispus trimiterea în judecată a mai multor inculpaţi, inclusiv a sa.

În perioada 07 mai 1998 - 13 august 1998 reclamantul a fost supus arestării preventive şi, din cauza acestei arestări preventive, prin decizia nr. 136/07 iulie 1998 a fost concediat conform art. 130 alin. (1) lit. j) C. muncii (în forma anterioară).

Reclamantul a arătat că în urma eliberării din arest preventiv a fost reangajat pe o perioadă nedeterminată ca referent la biroul reglementări aeronautice al R.A.A.I.B.O. prin decizia C.I.M. nr. 1148 din 03 septembrie 1998, mai precis pe postul de referent de specialitate în cadrul Serviciului Management, Calitate şi Reglementări - Biroul Reglementări Aeronautice, post mult inferior pregătirii sale şi parcurgerii etapelor profesionale în urma cărora obţinuse prin examen postul de comandant adjunct, deţinut anterior arestării preventive abuzive.

Conducerea de la acel moment a companiei a motivat că nu putea să îl reîncadreze pe acelaşi post deoarece figura ca inculpat în dosarul penal în cadrul căruia fusese dispusă arestarea preventivă împotriva sa.

Astfel, activitatea desfăşurată în concret de reclamant ca referent presupunea un grad de pregătire inferior (studii liceale) şi excludea desfăşurarea activităţii în zone cu acces restricţionat - mai precis piste, platforme de rulaj aerian s.a., conform reglementarilor aeronautice. Prin interzicerea accesului în acest tip de zone, în mod evident reclamantul nu a mai avut posibilitatea desfăşurării activităţii profesionale conform pregătirii în domeniul aeronautic, care presupunea accesul tocmai în aceste zone; în acelaşi timp, angajatorul i-a limitat activitatea, urmare a procesului penal, la activitatea de referent, mult inferioară competenţelor sale profesionale, deoarece presupunea doar întocmirea de acte birocratice, administrative.

Prin sentinţa penală nr. 19 din 18 februarie 1999, Tribunalul Militar Bucureşti a dispus condamnarea reclamantului pentru faptele reţinute în rechizitoriu, soluţie păstrată la Curtea Militar ă de Apel.

Începând cu data de 11 decembrie 2000, în urma atribuirii unui mandat de deputat, pe listele unui partid politic, ca urmare a alegerilor parlamentare din 26 noiembrie 2000, contractul de muncă i-a fost suspendat până la încetarea exercitării mandatului de parlamentar.

În recurs, Curtea Suprema de Justiţie, secţia penală, prin decizia nr. 992 din 26 februarie 2001 a dispus restituirea cauzei, în privinţa reclamantului, la Parchetul de pe lângă Curtea Militară de Apel în vederea completării urmăririi penale.

D.N.A. a dispus, prin Ordonanţa nr. 13/P/2004 din 24 noiembrie 2004 neînceperea urmăririi penale faţă de reclamant pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 254 C. pen. Prin aceeaşi ordonanţă s-a declinat cauza în favoarea Parchetului de pe lângă Curtea Militară de Apel pentru completarea urmăririi penale cu celelalte acte dispuse de instanţa supremă, cauza înregistrându-se la nr. 26/P/2002.

Prin Ordonanţa nr. 26/P/2002 din 09 decembrie 2004, Parchetul Militar de pe lângă Curtea Militară de Apel a dispus declinarea competenţei în favoarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, întrucât la acea dată reclamantul avea calitatea de deputat.

La data de 17 decembrie 2004, dosarul a fost trimis de către Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică la Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, cauza fiind înregistrată la nr. 26/D/P/2005.

La încetarea mandatului de deputat, în anul 2004, reclamantul a solicitat din nou reîncadrarea pe postul de comandant adjunct ori pe un post similar - corespunzător pregătirii şi experienţei profesionale, fapt ce i-a fost refuzat nejustificat de către conducerea companiei, deşi, între timp, prin decizia nr. 992 din 26 februarie 2001, Curtea Supremă de Justiţie dispusese restituirea cauzei, în privinţa sa, la Parchetul de pe lângă Curtea Militară de Apel în vederea completării urmăririi penale, neexistând probe pentru stabilirea vinovăţiei penale.

Prin Ordonanţa din 20 august 2009 dată în Dosarul nr. 26/D/P/2005 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală faţă de reclamant pentru infracţiunile prevăzute la art. 323 alin. (2) C. pen., art. 26 C. pen. raportat la art. 175, 179 din Legea nr. 141/1997, cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 33 C. pen., soluţie pronunţată conform art. 249 raportat la art. 11 lit. b, art. 10 lit. d) C. proc. pen.

Reclamantul a arătat că în perioada 07 mai 1998 - 13 august 1998 a fost arestat în mod nelegal, motiv pentru care a solicitat repararea daunelor materiale şi morale grave suferite în urma acestei arestări preventive nelegale, trimiterea sa în judecată fiind, de asemenea, abuzivă.

Cu privire la prejudiciul material efectiv înregistrat, reclamantul a arătat că se constituie din:

1) salariile (ce urmează a fi reevaluate prin indexare, majorare şi reactualizare) - conform C.I.M. nr. 1113 din 01 octombrie 1997, în calitate de comandant adjunct la Regia Autonomă Aeroportul Internaţional - Otopeni (persoana juridică antecesoare a actualei C.N.A.I.O.B. SA), neîncasate urmare a arestării preventive şi desfacerii contractului de muncă potrivit art. 61 lit. b) C. muncii, de care ar fi trebuit să beneficieze privesc următorul interval de timp: 07 mai 1998 - 12 august 1998, între momentul arestării preventive şi momentul reangajării pe un post inferior. Pentru intervalul 06 mai 1998 - 02 septembrie 1998, salariul neîncasat (conform înscrierilor din cartea de muncă) a fost de 4.197.960 lei/rol, la data de 07 mai 1998. Actualizând (estimativ) funcţie de indicele lunar al preturilor de consum, conform datelor disponibile pe site-ul Institutului Naţional de Statistică se obţine suma estimativă (potrivit formulei A = suma iniţială de actualizat x IPC/100) 4.197.960 lei/rol x 646,86/100 = 27.154.924,056 lei/rol/luna. Prin urmare, pentru aproximativ trei luni de arestare preventivă rezultă un total de 81.464.772 lei/rol, adică 8.146,47 RON.

2) Suma ce constituie diferenţa salarială, în cuantum indexat, majorat şi reactualizat dintre salariul avut înainte de arestare şi salariul stabilit după reangajare, pentru perioada 03 septembrie 1998 - 11 decembrie 2000, perioada în care a fost reangajat pe postul de referent, post mult inferior pregătirii sale profesionale, experienţei profesionale acumulate şi examenelor susţinute pentru a accede la postul deţinut înaintea arestării abuzive. După cum a rezultat din înscrierile în cartea de muncă, diferenţa salarială (rezultată din CIM nr. 1113 din 01 octombrie 1997 faţă de CIM nr. 1148 din 03 septembrie 1998) a fost de 4.197.960 lei/rol - 3.087.400 lei/rol = 1.110.560 lei/rol/lună. Estimativ, potrivit calculului de mai sus, funcţie de indicele lunar al preţurilor de consum, rezultă suma de 1.105.560 lei/rol X 646,86/100 = 7.151.425,416 lei/rol/lună. Având în vedere că intervalul 03 septembrie 1998 – 11 decembrie 2000 cuprinde 25 de luni, rezultă o sumă totală de 7.151.425,416X27 de luni =193.088.486,232 lei/rol (adică 19.309 RON).

3) Reclamantul a arătat că, începând cu data de 11 decembrie 2000, în urma atribuirii unui mandat de deputat, pe listele unui partid politic, ca urmare a alegerilor parlamentare din 26 noiembrie 2000, contractul de muncă i-a fost suspendat până la încetarea exercitării mandatului de parlamentar, la 10 decembrie 2004. Pentru acest interval urmează a fi calculată diferenţa dintre veniturile obţinute ca parlamentar şi cele ce i s-ar fi cuvenit în calitate de comandant adjunct, urmând să completeze cererea, dacă este cazul, cu suma astfel estimată.

4) La data de 19 mai 1998 a fost aplicat sechestru asigurător de către organele de poliţie asupra bunurilor reclamantului, apartamentul situat la parterul blocului din Str. Vioara, Bucureşti. Sechestrul asigurător a fost ridicat abia prin Ordonanţa din 19 noiembrie 2007 dată în Dosarul nr. 26/D/P/2005 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Printre bunurile sechestrate se află şi un autoturism marca W., evaluat la momentul sechestrării la 5 milioane lei/rol.

Reclamantul a mai arătat că beneficiul nerealizat rezultă mai întâi din refuzul reangajării din partea angajatorului, astfel încât după data de 10 decembrie 2004 contractul de muncă a încetat prin aşa-zisul acord al părţilor, deoarece a refuzat să continue activitatea într-un post total impropriu raportat la pregătirea sa profesională. Este evident că refuzul reangajării a fost o consecinţă directă a arestării nelegale şi procesului penal prelungit abuziv şi nerezonabil, iar prejudiciul în forma beneficiului nerealizat este cert, concretizându-se în salariile neîncasate pe perioada 10 decembrie 2004 - septembrie 2009 (momentul stabilirii definitive a nevinovăţiei penale).

Reclamantul a mai precizat că imposibilitatea parcurgerii carierei în domeniul aeronautic, conform aptitudinilor demonstrate şi examenelor susţinute în obţinerea calificărilor enumerate, s-a datorat erorilor judiciare din procesul penal desfăşurat împotriva sa. Mai mult, durata excesivă a acestui proces a condus la situaţia actuală, constatată şi în cuprinsul Ordonanţei din 19 noiembrie 2007 dată în Dosarul nr. 26/D/P/2005 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de ridicare a măsurilor de sechestru asigurător în sensul de a nu mai avea posibilitatea reangajării în domeniu.

Reclamantul a susţinut că i-a fost lezată demnitatea, ce presupunea în acest caz şi onoarea militară, desconsiderată în mod injust, fapt dovedit de stabilirea nevinovăţiei penale.

Nu în ultimul rând, detenţia în sine i-a produs tulburări psiho-somatice serioase, care, coroborate cu durata excesivă a procesului penal la care a fost supus pe o perioadă de mai mult de zece ani, au condus la afecţiuni ce i-au alterat grav starea de sănătate şi condiţia de viaţă, alterări ce urmează să fie suplinite prin acordarea de daune morale.

De asemenea, a mai arătat că, în speţă, există eroare judiciară, deoarece a fost arestat preventiv ilegal în perioada 07 mai 1998 - 13 august 1998, în timp ce prin Ordonanţa din 20 august 2009 dată în Dosarul nr. 26/D/P/2005 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală faţă de reclamant, deoarece, în conformitate cu art. 10 lit. d) C. proc. pen., s-a constatat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii, lipsind vinovăţia făptuitorului.

Prin urmare, prejudiciile care i-au fost cauzate reclamantului prin această eroare judiciară gravă sunt atât de ordin material, cât şi moral, nefiind reparate până la momentul introducerii acţiunii.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 504 Cod de procedură penală şi următoarele şi art. 998 şi următoarele C. civ.

La data de 11 mai 2010, respectiv 18 iunie 2010, reclamantul a depus o precizare a acţiunii privind temeiul juridic al acţiunii. Prin aceasta a arătat că daunele materiale şi morale s-au produs în speţă dintr-un complex de cauze în strânsă legătură cu procesul penal în cadrul căruia a suferit măsura arestării preventive, în care a fost pusă în mişcare acţiunea penală împotriva sa şi a fost condamnat de două instanţe.

Reclamantul a precizat că, în principal, arestarea preventivă a avut ca efect imediat şi grav concedierea sa prin decizia nr. 136 din 07 iulie 1998. Refuzul reangajării potrivit pregătirii profesionale a fost motivat de angajatorul de la acel moment în baza acestei arestări preventive. În plus, reclamantul a fost trimis în judecată prin rechizitoriu încă din 23 iulie 1998, primul termen de judecată în faţa Tribunalului Militar Bucureşti având loc la 01 septembrie 1998, oferind un motiv suplimentar angajatorului de a refuza reangajarea pe postul de conducere ocupat anterior, în timp ce reangajarea sa, pe post inferior, s-a produs la 03 septembrie 1998.

Arestarea preventivă suferită s-a coroborat cu alte măsuri restrictive de libertate luate împotriva reclamantului pe parcursul procesului penal, precum interdicţia de a părăsi localitatea, dar şi trimiterea în judecată şi condamnarea în două instanţe - cauze generatoare de prejudicii conform art. 504 şi urm. Cod de procedură penală.

Pe de altă parte, evoluţia profesională a reclamantului a fost afectată în mod grav şi ireversibil şi, în consecinţă, acestuia i-au fost lezate viaţa socială, profesională, precum şi cea personală, toate afectând demnitatea şi personalitatea, adică au fost grav lezate acele drepturi nepatrimoniale a căror încălcare produce daune morale.

Prin încheierea din 30 iunie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia inadmisibilităţii în ceea ce priveşte capetele de cerere referitoare la sumele ce constituie diferenţe salariale, la cele neîncasate pe perioada mandatului de deputat, la contravaloarea autoturismului sechestrat, la beneficiul nerealizat şi capătul de cerere referitor la daunele morale (care nu privesc arestarea) întemeiate pe dispoziţiile art. 504 şi următoarele C. proc. pen.

La data de 02 februarie 2011, reclamantul a formulat cerere de majorare a cuantumului pretenţiilor şi precizare a sumelor solicitate cu titlu de daune morale, prin care a mărit valoarea sumei solicitate cu titlu de daune morale la 1.000.000 lei. Daunele morale solicitate sunt indisolubil legate de arestarea preventiva, de restricţionarea libertăţii de mişcare (prin măsura interdicţiei de a paraşi localitatea), apoi de inculparea, trimiterea în judecata şi condamnarea de către doua instanţe. Reclamantul a arătat că despăgubirea de ordin moral se explică printr-o încercare de a contrabalansa efectele negative multiple ale vătămării produse de arestarea preventivă nelegală, restricţionarea libertăţii de mişcare, inculparea şi, în final, condamnarea sa.

Prin sentinţa civilă nr. 1429 din 7 iulie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca inadmisibile, capetele de cerere A 1 II, A 1 III, A 1 IV, A 2 I şi capătul de cerere referitor la daunele morale (care nu privesc arestarea) întemeiate pe dispoziţiile art. 504 şi următoarele C. proc. pen., a admis în parte acţiunea precizată, a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 13.688 lei cu titlu de daune materiale şi a sumei de 140.000 lei cu titlu de daune morale, a respins în rest acţiunea, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că, prin încheierea din 30 iunie 2010, tribunalul a admis excepţia inadmisibilităţii în ceea ce priveşte capetele de cerere sus indicate şi, astfel, s-a impus a fi respinse, ca inadmisibile.

Pe fond, tribunalul a reţinut că, prin Ordonanţa din 07 mai 1998 emisă de Parchetul de pe lângă Curtea Militară de Apel s-a dispus arestarea preventivă a reclamantului, fiind emis mandatul de arestare nr. 13 din 07 mai 1998, acesta fiind încarcerat, după cum rezultă din biletul de liberare emis de Inspectoratul General al Poliţiei - Unitatea 0106 în perioada 07 mai 1998 - 13 august 1998, ca urmare a prelungirilor succesive intervenite.

Prin Ordonanţa din 15 mai 1998 emisă de Parchetul de pe lângă Curtea Militară de Apel s-a dispus aplicarea sechestrului asigurator asupra bunurilor reclamantului, ridicat prin Ordonanţa din 25 octombrie 2007 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, între bunurile cu privire la care s-a aplicat această măsură numărându-se şi apartamentul din str. Vioara, parter şi autoturismul marca W. cu nr. de înmatriculare x, an fabricaţie 1984.

Prin rechizitoriul nr. 70/P/1998 din 23 iulie 1998 al Parchetului de pe lângă Curtea Militară de Apel s-a dispus trimiterea în judecată a reclamantului pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 323 alin. (1) C. pen., art. 26 C. pen. raportat la art. 175 cu referire la art. 179 din Legea nr. 141/1997 cu aplic art. 41 alin. (2) C. pen.

Prin sentinţa penală nr. 19 din 18 februarie 1999, Tribunalul Militar Bucureşti a dispus condamnarea reclamantului pentru faptele reţinute în rechizitoriu la pedeapsa cea mai grea de şapte ani închisoare şi patru ani interzicerea unor drepturi prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. şi de art. 64 lit. c) C. pen., în sensul interzicerii ocupării unei funcţii de natura aceleia de comandat adjunct de aeroport. Totodată, s-a luat faţă de reclamant măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea Bucureşti, iar, prin decizia nr. 67 din 08 iunie 2000 pronunţată de Curtea Militară de Apel, pedeapsa a fost redusă la şase ani închisoare.

Prin decizia nr. 992 din 26 februarie 2001, Curtea Suprema de Justiţie, secţia penală, a dispus restituirea cauzei la Parchetul de pe lângă Curtea Militară de Apel, în ceea ce îl priveşte pe reclamant, în vederea completării urmăririi penale.

Prin Ordonanţa nr. 13/P/2004 din 24 noiembrie 2004, D.N.A. a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de reclamant pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 254 C. pen., precum şi declinarea cauzei în favoarea Parchetului de pe lângă Curtea Militară de Apel pentru completarea urmăririi penale în sensul celorlalte motive reţinute prin decizia nr. 992 din 26 februarie 2001 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, cauza înregistrându-se la nr. 26/P/2002.

Prin Ordonanţa nr. 26/P/2002 din 09 decembrie 2004, Parchetul Militar de pe lângă Curtea Militară de Apel a dispus declinarea competenţei în favoarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, întrucât la acea dată reclamantul avea calitatea de deputat.

La data de 17 decembrie 2004 dosarul a fost trimis de către Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică la Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, cauza fiind înregistrată sub nr. 26/D/P/2005.

Prin Ordonanţa din 20 august 2009 dată în Dosarul nr. 26/D/P/2005 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală faţă de reclamant, pentru infracţiunile prevăzute la art. 323 alin. (2) C. pen., art. 26 C. pen. raportat la art. 175, 179 din Legea nr. 141/1997, cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 33 C. pen., întrucât lipseşte un element constitutiv al infracţiunii, şi anume vinovăţia făptuitorului.

La data luării măsurii arestării preventive reclamantul ocupa funcţia de comandant adjunct la R.A.A.I.B.O., potrivit cu decizia C.I.M. nr. 1113 din 01 octombrie 1997.

Prin decizia nr. 136 din 07 iulie 1998, reclamantului i s-a desfăcut contractul de muncă în temeiul art. 130 alin. (1) lit. j) C. muncii (în forma anterioară), potrivit cu care contractul de muncă poate fi desfăcut din iniţiativa unităţii, în cazul când cel în cauză este arestat mai mult de 60 de zile.

Prin decizia C.I.M. nr. 1148 din 03 septembrie 1998 reclamantul a fost angajat în funcţia de referent de specialitate în cadrul Serviciului Management, Calitate şi Reglementări - Biroul Reglementări aeronautice, contractul fiind suspendat în data de 11 decembrie 2000 în temeiul art. 7 din Legea nr. 4/1990 pe durata exercitării mandatului de deputat.

Potrivit certificatului de radiere autoturismul W. cu nr. de înmatriculare x, an fabricaţie 1984, a fost radiat din evidenţele Inspectoratului de Poliţie - Serviciul circulaţie ca urmare a radierii R., la dosar fiind depus şi certificatul de distrugere.

În drept, tribunalul a avut în vedere art. 52 alin. 3 din Constituţie şi art. 504-505 C. proc. pen., precum şi art. 5 alin. (5) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. De asemenea, a reţinut şi incidenţa art. 998-999 C. civ.

Faţă de dispoziţiile de drept de mai sus, cât şi de situaţia de fapt reţinută, tribunalul a constatat că prin luarea măsurii arestării preventive de către organul de urmărire penală, măsură care nu a fost urmată de condamnarea definitivă a reclamantului, ci de măsurile neînceperii urmăririi penale şi scoaterii de sub urmărirea penală sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 504 şi următoarele C. proc. pen., în sensul constatării erorii judiciare, ceea ce îndreptăţeşte reclamantul la acoperirea prejudiciului material şi moral cauzat prin această măsură.

În ceea ce priveşte întinderea prejudiciu material cauzat de măsura arestării preventive, tribunalul a constatat că acesta nu poate consta decât în cuantumul salariilor, indexate şi majorate pentru perioada 07 mai 1998 - 02 septembrie 1998, astfel cum au fost stabilite prin expertiză, dar cu scăderea sumei de reprezintă actualizarea cu inflaţia pe prima lună (cum a solicitat pârâtul). În total, această sumă datorată este de 8.426 lei.

Referitor la celelalte sume solicitate pentru acoperirea prejudiciului material cauzat de arestarea preventivă, tribunalul a considerat că nu există o legătură de cauzalitate dovedită între măsura luată şi reducerea veniturilor salariale ale reclamantului.

Susţinerea potrivit cu care angajatorul ar fi refuzat reangajarea pe aceeaşi funcţie pe motiv că reclamantul ar fi fost arestat şi ar exista proces penal împotriva acestuia, în afară de faptul că nu a fost dovedită, nu intră în spera de aplicabilitate a art. 504 C. proc. pen., atât timp cât angajatorul nu a procedat în această maniere, determinat de o dispoziţie legală (precum cea a art. 130 lit. j) din vechiul Cod al muncii). Mai mult, tribunalul a reţinut că, potrivit susţinerilor reclamantului, contractul de muncă a încetat, ulterior, prin acordul părţilor.

De asemenea, având în vedere că s-a invocat şi răspunderea civilă delictuală, tribunalul a apreciat că acest prejudiciul nu intră în sfera prejudiciilor pentru care răspunde pârâtul de faţă, acesta deoarece reclamantul trebuie să adreseze instanţelor de dreptul muncii în cazul în care se considera nedreptăţit prin măsurile luată de angajator, atât în ceea ce priveşte reîncadrarea pe un post inferior, cât şi în ceea ce priveşte încetarea raporturilor de muncă, iar pedeapsa complementară dispusă prin sentinţa penală de condamnare nu a rămas definitivă şi, deci, nu a produs efecte de natura celor în discuţie.

Asupra perioadei în care reclamantul a ocupat funcţia de deputat, tribunalul a reţinut că reclamantului i-a fost suspendat contractul de muncă, iar salarizarea sa s-a făcut potrivit Legii nr. 53/1991, republicată.

În ceea ce priveşte solicitarea acordării unei rente viagere atât în aplicarea art. 505 alin. (2) C. proc. pen., cât şi prin raportare la dispoziţiile art. 998 şi următoarele C. civ., tribunalul a constatat că este neîntemeiată, având în vedere că reclamantul nu a dovedit că arestarea, cât şi existenţa procesului penal au fost de natură a influenţa în mod direct şi determinant carierea profesională a acestuia.

Astfel, reclamantul nu a dovedit că după data de 3 septembrie 1998 există o legătură de cauzalitate între măsura arestării şi angajarea pe un post inferior şi nici că existenţa procesului penal ar fi influenţat o viitoare angajare pe un post similar celui avut înainte de arestare sau corespunzător pregătirii sale profesionale. Timp de patru ani reclamantul a avut calitatea de deputat, iar, ulterior raporturile de muncă au încetat prin acord, decizia de desfacere a contractului de muncă nefiind contestată. Pe de altă parte, nu s-a dovedit care au fost demersurile întreprinse şi nici că neocuparea unui post corespunzător pregătirii sale profesionale ar fi fost determinată de măsura arestării şi de procesul penal derulat împotriva reclamantului.

Cât priveşte daunele materiale provocate prin măsura instituirii sechestrului asigurator, tribunalul a reţinut că întinderea prejudiciului cauzat reclamantului este de 5.262 lei stabilit potrivit expertizei de specialitate şi constă în valoarea actualizată a autoturismului W.

Tribunalul a avut în vedere că măsura indisponibilizării bunului o perioada îndelungată de timp, în condiţiile în care autoturismul avea deja o vechime de opt ani, reprezintă în realitate o veritabilă lipsire de proprietate, pentru care statul trebuie să răspundă în temeiul dispoziţiilor art. 998 şi următoarele C. civ.

Referitor la apartamentul asupra căruia s-a aplicat aceeaşi măsură, reclamantul nu a precizat în ce constă prejudiciul cauzat şi nici a dovedit existenţa şi întinderea unui prejudiciu.

Tribunalul a mai constatat că reclamantului i s-a produs şi un prejudiciu moral ca urmare a arestări nelegale, prejudiciul rezultat din aceea că a fost arestat timp de mai mult de patru luni de zile, că a fost îndepărtat din mediul în care trăia şi a fost nevoit să trăiască în condiţii de detenţie cu toate constrângerile şi neplăcerile pe care le poate presupune. O astfel de modificare radicală a vieţii este de natură să producă inclusiv modificări ale comportamentului persoanei respective, cu consecinţe de lungă durată.

Nu se poate nega faptul că arestarea a avut repercusiuni nu numai asupra persoanei reclamantului, ci şi asupra familiei şi asupra relaţiilor cu colegii de muncă, aceste aspecte fiind relevate de declaraţiile martorilor audiaţi.

Pe de altă parte, deşi arestarea şi procesul ce a urmat au fost puternic mediatizate, trezind ecouri şi în momentul de faţă, totuşi tribunalul a constatat că în plat social măsurile luate împotriva reclamantului au avut un impact relativ redus şi de scurtă durată din moment ce, în plină desfăşurare a procesului penal, reclamantul a reuşit să ocupe un loc de deputat în urma alegerilor parlamentare desfăşurate în noiembrie 2000.

Pentru stabilirea unui cuantum adecvat a sumei acordate, tribunalul a avut în vedere atât durata arestării, cât şi persoana reclamantului, pregătirea sa de militar, funcţia ocupată, calităţile şi meritele acestuia anterioare măsurii arestării.

În consecinţă, în raport de toate aceste criterii, tribunalul a apreciat că suma de 100.000 lei reprezintă o sumă menită să ofere o reparaţie adecvată pentru prejudiciul cauzat prin măsura de privare de libertate.

Consecinţă a arestării a fost şi măsura concedierii dispusă de angajator în temeiul unor dispoziţii legale care prevedeau această posibilitate, şi anume art. 130 lit. j) din vechiul Cod al muncii, această măsură fiind de natura a afecta pe reclamant nu doar în plan material, ci şi moral. În consecinţă, şi acest prejudiciu a fost reparat prin raportare la art. 504 şi urm. C. proc. pen., tribunalul apreciind că se impune acordarea sumei de 20.000 lei cu titlu de daune morale.

În ceea ce priveşte acordarea de daune morale pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin luarea măsurii preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea, precum şi decurgând din durata procesului penal, tribunalul a constatat că aceste solicitări nu intră în sfera de aplicabilitate a dispoziţiilor art. 504 şi următoarele C. proc. pen., atragerea răspunderii statului neputând fi antrenată decât pe baza dispoziţiilor art. 998 şi următoarele C. civ., ţinându-se cont şi de practica Curţii Europene a Drepturilor Omului cu referire la durata rezonabilă a unui proces penal.

Faţă de aceste precizări, având în vedere că măsura obligării de a nu părăsi localitatea a adus atingere dreptului la liberă circulaţie pentru o perioadă îndelungată de timp, drept fundamental garantat de dispoziţiile art. 25 din Constituţie, tribunalul a apreciat că răspunderea statului este antrenată şi într-o astfel de situaţie pentru acoperirea prejudiciului moral cauzat reclamantului. Tribunalul a considerat că suma de 10.000 de lei este de natură a oferi reclamantului o reparaţie justă şi echitabilă.

Referitor la durata de soluţionare a procesului penal, tribunalul a reţinut că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces într-un termen rezonabil. Faptul că nu există dispoziţii speciale în dreptul intern în acest domeniu nu reprezintă un impediment pentru instanţă de a da curs solicitării reclamantului, acesta deoarece, pe de o parte, în calitatea sa de prim judecător al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, judecătorul naţional are obligaţia de a asigura efectul deplin al normelor Convenţiei, iar, pe de altă parte, dispoziţiile art. 3 C. civ. interzic judecătorului să refuze să judece, sub cuvânt ca legea nu prevede, este neclară sau neîndestulătoare.

În consecinţă, tribunalul a apreciat că dispoziţiile răspunderii civile delictuale mai sus menţionate reprezintă un temei de drept suficient de la care să se plece în analiza de fond a cererii reclamantului referitoare la acordarea de daune morale pentru durata procesului penal.

Verificând dosarele penale, tribunalul a apreciat că perioada de timp scursă de la data începerii urmăririi penale şi până la data pronunţării deciziei nr. 992 din 26 februarie 2001 de către Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, de mai puţin de trei ani, nu poate fi catalogată ca o perioadă nerezonabilă în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, având în vedere complexitatea deosebită a cauzei şi implicaţiile acesteia, cauză care privea şaptesprezece inculpaţi şi a presupus audierea atât în faza de urmărire penală, cât şi în faţa instanţei de judecată nu mai a acestora, ci şi a mai bine de 150 de martori, fără a mai vorbi de celelalte lucrări specifice ce s-au impus a fi efectuate. Totodată, nu trebuie omis că în această perioadă s-au derulat atât urmărirea penală, cât şi cele trei faze ale procesului în faţa instanţelor de judecată

Nu acelaşi lucru se poate reţine în ceea ce priveşte etapele procesuale derulate după pronunţarea deciziei din recurs, ordonanţele care au dus la soluţionarea cauzei fiind emise la data de 24 noiembrie 2004 şi la data de 20 august 2009, fără ca lucrările efectuate în acest interval de timp să fie de amploarea şi complexitatea celor derulate în etapele mai sus menţionate.

Pe de altă parte, pârâtul nu a făcut niciun fel de apărări cu privire la aceste aspecte, apărări care să fi putut releva existenţa unor cauze obiective care să fi condus la soluţionarea cu întârziere a procesului pornit împotriva reclamantului.

În consecinţă, tribunalul a constatat că şi în această situaţie se impune atragerea răspunderii statului pentru acoperirea prejudiciului moral cauzat reclamantului, considerând că suma de 10.000 de lei este de natură a oferi reclamantului o reparaţie justă şi echitabilă pentru prejudiciul cauzat.

Împotriva acestei sentinţe, la data de 17 iulie 2012, a declarat apel reclamantul, solicitând să se dispună modificarea în parte a hotărârii anterior menţionate, în sensul admiterii în totalitate a acţiunii în daune pentru eroare judiciară, aşa cum a fost formulată şi precizată, sau în parte a acesteia (în sensul majorării sumei cu titlul de daune) şi să fie obligat Statul Român să acopere integral prejudiciul material (care a fost stabilit de către expertiza contabilă efectuată în cauză ca fiind în cuantum de 638.915 RON, la care se adăuga suma de 9.437 RON/ lună, contravaloarea rentei viagere pe care trebuie să o plătească Statul Român reclamantului (de la data de 20 august 2009 şi până la decesul acestuia) şi prejudiciul moral care a fost apreciat de către reclamant ca fiind în cuantum de 1.000.000 lei, prejudicii care i-au fost cauzate acestuia prin arestarea nelegală şi prin întreg procesul penal abuziv care s-a derulat împotriva sa (cu toate implicaţiile, interdicţiile şi consecinţele acestuia), cu cheltuieli de judecată.

În esenţă, a susţinut că hotărârea s-a dat cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 504 şi 505 C. proc. pen., art. 998 şi următoarele, art. 1084 şi 1169 C. civ., art. 5 şi 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale şi art. 52 din Constituţia României. Astfel, instanţa a considerat în mod greşit că doar salariile neîncasate în perioada arestului preventiv (06 mai 1998 - 02 septembrie 1998) şi valoarea autoturismului sechestrat în timpul procesului penal şi devenit ulterior inutilizabil constituie singurele consecinţe materiale, prejudiciul material al erorii judiciare a cărei victima a fost reclamantul, restul capetelor de cerere declarându-le inadmisibile.

Or, instituţia reparaţiunii integrale a prejudiciului, ale cărei principii sunt înscrise în art. 998 şi art. 1084 C. civ. impune ca şi daunele datorate de către stat, în temeiul art. 504 C. proc. pen., să reprezinte o justă şi integrală despăgubire, ceea ce înseamnă că trebuie să cuprindă, în genere, pierderea efectivă, ca şi beneficiul de care a fost lipsit cel condamnat sau arestat pe nedrept.

Daunele materiale alcătuiesc, conform expertizei efectuate în cauză, un total de 638.915 RON, la care se adăuga suma de 9.437 RON/ lună, contravaloarea rentei viagere pe care trebuie să o plătească Statul Român reclamantului.

A arătat că instanţa de fond a considerat în mod eronat că suma de 140.000 lei poate acoperi complexul prejudiciu moral cauzat prin eroare judiciară, aplicând greşit prevederile citate. Apelantul a detaliat la judecata în fond şi vrea să evidenţieze din nou faptul că toată această eroare judiciară i-a provocat un prejudiciu moral de o mare complexitate şi gravitate, distrugând toate aspectele vieţii sale, inclusiv pe el ca individ. Astfel, raportat la dimensiunile, complexitatea şi gravitatea prejudiciului moral care i-a fost cauzat consideră că suma de 1.000.000 lei reprezintă o justă despăgubire morală.

Pe de altă parte, apelantul a învederat că, în cauză, hotărârea apelată nu prezintă în cazul anumitor aspecte motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive străine de natura juridică. Întreaga motivare a instanţei se sprijină pe faptul că acesta nu ar fi dovedit că distrugerea carierei sale profesionale (pierderea funcţiei de comandant adjunct, angajarea pe un post inferior, concedierea) a fost determinată de eroarea judiciară a cărei victimă a fost.

La data de 21 septembrie 2012, împotriva aceleiaşi sentinţe, a declarat apel şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti.

Apelantul a criticat sentinţa susţinând că instanţa de fond a dispus obligarea pârâtului la despăgubiri morale către reclamant într-un cuantum care depăşeşte valorile nepatrimoniale care i-au lezat personalitatea şi viaţa.

La stabilirea cuantumului daunelor morale, ce constă generic în atingerea adusă valorilor ce definesc personalitatea umană, se au în vedere consecinţele negative suferite pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării de către reclamant.

Prin raportare la datele concrete ale cauzei, cu respectarea principiului proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată, întinderea despăgubirilor acordate de instanţa de fond, faţă de perioada arestării nelegale a reclamantului, de atingerea adusă de această măsură prestigiului, demnităţii, suferinţelor fizice şi psihice cauzate persoanei, este excesivă.

Legea sau jurisprudenţa nu oferă criterii clare de cuantificare a daunelor morale, însă în materia daunelor morale, principiul refacerii integrale şi a repunerii părţilor în situaţia anterioară nu poate avea decât un caracter aproximativ, prin stabilirea unei sume care să-i permită victimei să găsească anumite satisfaceri de ordin moral în respectiva sumă, care să înlocuiască valoarea de care a fost privată. Acordarea de daune morale nu se poate transforma într-un mijloc de înavuţire pentru cel care le solicită.

Incidenţa factorului prejudiciabil se limitează la durata arestării deoarece, ulterior punerii în libertate, derularea procesului penal reprezintă o cauză licită pentru care statul nu poate fi ţinut să răspundă.

Astfel, în situaţia în care se dovedeşte pe baza probatoriului administrat în cauză că arestarea preventivă a reclamantului V.V. a fost nelegală, se impune acordarea de despăgubiri reprezentând daune morale, însă într-un cuantum redus faţă de cel acordat de către instanţa de fond, cuantum, care să nu depăşească valorile nepatrimoniale ce i-au lezat personalitatea, viaţa, sănătatea şi integritatea corporală şi care să fie în raport de durata arestării preventive.

Împotriva aceleiaşi sentinţe, la data de 28 septembrie 2012, a declarat apel şi pârâtul Statul Român, prin M.F.P., prin care a solicitat modificarea în parte a sentinţei civile atacate şi, reţinând cauza, respingerea capătului de cerere privind obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei de 13.688 lei cu titlu de daune materiale şi a sumei de 140.000 lei cu titlu de daune morale.

În opinia pârâtului, instanţa de fond, în mod greşit, a admis acţiunea având în vedere că reclamantul a fost achitat de instanţe, prin urmare nu a fost pronunţată împotriva acestuia nicio hotărâre definitivă de condamnare. Având în vedere circumstanţele de la momentul dispunerii măsurii privative de libertate, apreciază faptul că această măsură a fost legală.

Pârâtul a solicitat să se observe că în situaţia în care o persoană este acuzată de săvârşirea unei infracţiuni, organele abilitate din sistemul judiciar al unei ţări efectuează cercetarea penală, în cadrul căreia se pot lua anumite măsuri preventive, inclusiv măsura arestării şi a reţinerii. Faptul că ulterior a fost dispusă punerea în libertate, nu schimbă împrejurările cauzei şi nu conduc la ideea că arestarea preventivă a reclamantului din cauză, până la data punerii în libertate, ar fi fost ilegală.

În sprijinul susţinerilor sale, a invocat art. 5 alin. (1) lit. c) din Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Omului, care permite statelor să dispună privarea de libertate a unei persoane suspecte de comiterea unei infracţiuni în cadrul unei proceduri penale.

Cu privire la daunele morale acordate de instanţa de fond, apelantul pârât a învederat că în mod greşit a fost soluţionată cauza, deoarece, în afara faptului că hotărârea apelată cuprinde dispoziţii contrare cu privire la cuantumul despăgubirilor, temeiul legal invocat de reclamant în cererea precizatoare formulată la termenul din 12 mai 2010, respectiv art. 998 - 999 C. civ., nu poate constitui temei pentru antrenarea răspunderii statului pentru erorile judiciare în prezenta cauză.

Nu sunt întrunite cele patru elemente obligatorii, şi anume: existenţa unei fapte ilicite, prin care se încalcă o anumită obligaţie, aducându-se atingere unui drept subiectiv; săvârşirea cu vinovăţie a acestei fapte, ca element subiectiv al răspunderii; existenţa unui prejudiciu; un raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu.

Mai mult, în mod unanim a fost apreciat atât de instanţele naţionale, cât şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului că o posibilă reparaţie cu titlu de daune morale nu ar putea avea decât un rol de a diminua un prejudiciu psihic.

În opinia sa, daunele morale sunt destinate să confere o satisfacţie echitabilă, însă nu pot fi stabilite de instanţă într-un cuantum exagerat, nejustificat de circumstanţele speţei, pentru a conferi reclamantului un folos material necuvenit, fără justificare cauzală în eroarea penală.

În concluzie, a arătat că statul în calitate de garant al legalităţii şi independenţei actului de justiţie nu poate răspunde pentru consecinţele păgubitoare produse de desfăşurarea activităţilor specifice organelor judiciare, decât în condiţiile stabilite de prevederile legale speciale menţionate mai sus.

Prin decizia civilă nr. 51/A din 21 februarie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul formulat de apelantul reclamant V.V., a schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 98.662 lei, cu titlu de daune materiale şi a sumei de 250.000 lei, cu titlu de daune morale pentru prejudiciul cauzat prin eroare judiciară, precum şi a sumei de 10.000 lei cu titlu de daune morale pentru prejudiciul cauzat prin durata nerezonabilă a procesului penal, a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei, a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelantul pârât Statul Român, prin M.F.P. şi de apelantul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti.

În considerentele hotărârii, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Apelantul pârât a criticat prin apelul său admisibilitatea demersului judiciar de faţă prin raportare la aplicabilitatea dispoziţiilor art. 504 C. proc. pen. şi a art. 998-999 C. civ., dispoziţii legale pe care tribunalul le-a apreciat ca fiind incidente în cauza dedusă judecăţii - astfel încât instanţa de apel a constatat că este necesară, cu prioritate, analiza acestei critici de nelegalitate, analiză în cadrul căreia a examinat şi celelalte aspecte legate de stabilirea corectă a cadrului procesual obiectiv în speţă.

Astfel cum s-a reţinut şi de către prima instanţă, reclamantul a fost arestat preventiv, prin Ordonanţa din 7 mai 1998 emisă de Parchetul de pe lângă Curtea Militară de Apel, măsură prelungită succesiv ulterior, fiind încarcerat în perioada 7 mai 1998 - 13 august 1998.

Ca urmare a trimiterii sale în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 323 alin. (1) C. pen., art. 26 C. pen. raportat la art. 175 cu referire la art. 179 din Legea nr. 141/1997 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., prin sentinţa penală nr. 19 din 18 februarie 1999 Tribunalul Militar Bucureşti a dispus condamnarea reclamantului pentru faptele reţinute în rechizitoriu la pedeapsa cea mai grea de şapte ani închisoare şi patru ani interzicerea unor drepturi prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. şi de art. 64 lit. c) C. pen., în sensul interzicerii ocupării unei funcţii de natura aceleia de comandat adjunct de aeroport. Totodată, s-a luat faţă de reclamant măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea Bucureşti, iar, prin decizia nr. 67 din 08 iunie 2000 pronunţată de Curtea Militară de Apel, pedeapsa a fost redusă la şase ani închisoare.

Prin decizia nr. 992 din 26 februarie 2001, Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, a dispus restituirea cauzei la Parchetul de pe lângă Curtea Militară de Apel, în ceea ce îl priveşte pe reclamant, în vederea completării urmăririi penale (reţinându-se existenţa unor declaraţii contradictorii referitoare la faptele acuzate, situaţie ce impunea completarea probatoriului), fără a se dispune asupra măsurii preventive restrictive de libertate luată anterior în cauză.

Prin Ordonanţa nr. 13/P/2004 din 24 noiembrie 2004, Direcţia Naţională Anticorupţie a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de reclamant pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 254 C. pen., precum şi declinarea cauzei în favoarea Parchetului de pe lângă Curtea Militară de Apel pentru completarea urmăririi penale în sensul celorlalte motive reţinute prin decizia nr. 992/26 februarie 2001 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, cauza înregistrându-se la nr. 26/P/2002.

Prin Ordonanţa din 20 august 2009 dată în Dosarul nr. 26/D/P/2005 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală faţă de reclamant, pentru infracţiunile prevăzute la art. 323 alin. (2) C. pen., art. 26 C. pen. raportat la art. 175, 179 din Legea nr. 141/1997, cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 33 C. pen., întrucât lipseşte un element constitutiv al infracţiunii, şi anume vinovăţia făptuitorului.

Faţă de cele reţinute anterior, în mod corect tribunalul, în aplicarea dispoziţiilor art. 504 C. proc. pen., a constatat că reclamantul are dreptul la repararea pagubei, întrucât, în cursul procesului penal, a fost privat de libertate, privarea ilicită de libertate fiind stabilită în speţă printr-o ordonanţă a procurorului de scoatere de sub urmărire penală (conform art. 504 alin. (3) C. proc. pen.).

Mai mult, contrar celor reţinute de tribunal, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 504 C. proc. pen. constituie temei al răspunderii statului şi în ipoteza în care unei persoane i s-a restrâns libertatea în mod nelegal în cursul procesului penal, în aceleaşi condiţii mai sus-arătate - o astfel de măsură care a dus la restrângerea libertăţii reclamantului fiind obligarea reclamantului de a nu părăsi localitatea, măsură preventivă dispusă în cursul aceluiaşi proces penal, conform celor reţinute anterior.

Instanța de apel a apreciat ca fiind vădit neîntemeiată critica apelantului pârât în sensul că nu ar rezulta care ar fi normele de drept intern şi internaţional încălcate şi care ar conferi măsurii arestării preventive un caracter de ilegalitate.

Apelantul pârât a ignorat prin aceste susţineri chiar raţiunea instituirii acestei răspunderi a statului, o răspundere cu un evident caracter obiectiv, exclusiv pentru săvârşirea unor erori judiciare, lato sensu.

De altfel, printr-o jurisprudenţă constantă a Curţii Constituţionale (care a determinat şi adoptarea Legii nr. 281/2003, act normativ care a pus în concordanţă aceste dispoziţii legale C. proc. pen. cu deciziile adoptate anterior) s-a statuat, ţinându-se seama şi de art. 5 pct. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (prin prisma art. 20 din Constituţie), asupra neconstituţionalităţii oricăror limitări aduse de legiuitor ipotezelor în care statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale.

Pe de altă parte, prin aceleaşi decizii s-a apreciat că prevederile art. 504 C. proc. pen. erau neconstituţionale numai sub raportul sferei lor de aplicare, nu şi sub acela al condiţiilor reparării pagubelor pricinuite prin erorile judiciare, întrucât art. 48 alin. (3) din Constituţie lasă la opţiunea legiuitorului stabilirea condiţiilor procedurale în care dreptul la reparaţii poate fi exercitat.

Condiţia menţionată, aceea a luării unei măsuri de privare sau restrângere de libertate în mod nelegal, a fost însă apreciată constant în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, ca, de altfel, şi în cazul altor cerinţe impuse de lege pentru exercitarea dreptului la acces liber la justiţie, ca fiind în concordanţă cu dispoziţiile constituţionale ale art. 21 şi art. 126 alin. (2), reţinându-se în plus, faţă de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, că acest drept nu este absolut şi poate fi ca atare subiectul unor limitări sau condiţionări atâta timp cât nu este atinsă însăşi substanţa sa.

Această condiţie este însă întrunită în prezenta cauză.

În ceea ce priveşte susţinerile formulate de apelantul pârât vizând întrunirea în cauză a condiţiilor prevăzute de art. 5 par. 1 lit. c) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului pentru privarea de liberate a unei persoane suspectate de comiterea unei infracţiuni, chiar dacă s-ar admite că acestea ar fi întemeiate, instanţa internă trebuie să aplice prevederile art. 504 şi urm. C. proc. pen., deoarece acestea - potrivit art. 20 alin. (2) din Constituţia României - au prioritate în aplicare faţă de cele ale art. 5 par. 1 lit. c), par. 2-4 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, având în vedere că norma internă este, prin prisma stabilirii nelegalităţii măsurii arestării preventive prin simplul fapt că s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare sau o ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală, mai favorabilă decât normele Convenţiei în această materie a acordării de despăgubiri victimelor unei erori judiciare.

Legat de posibilitatea aplicării în speţă a dreptului comun în materia răspunderii civile delictuale, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 504 C. proc. pen., reglementând obligaţia de plată a daunelor de către stat în cazul erorilor judiciare, au în vedere reparaţia integrală a prejudiciului cauzat persoanei care a fost condamnată sau arestată pe nedrept, sau împotriva căreia s-a luat o altă măsură restrictivă de libertate, potrivit principiilor ce rezultă din prevederile art. 998 - 999 C. civ. privind răspunderea civilă delictuală, ce constituie dreptul comun în materie.

Or, din această perspectivă, împrejurarea că tribunalul a ţinut seama în stabilirea despăgubirilor cuvenite pentru eroare judiciară pretinsă de reclamant şi de aceste ultime prevederi legale nu constituie o aplicare eronată a legii în raportul juridic dedus judecăţii, aşa cum susţine apelantul pârât.

În plus, Curtea a ţinut seama şi de împrejurarea că, prin aceeaşi acţiune în pretenţii, reclamantul a înţeles să invoce ca temei pentru solicitarea sa de dezdăunare şi prejudiciul cauzat acestuia prin durata nerezonabilă a procesului penal pornit împotriva sa, aspect esenţial în stabilirea corectă a cadrului procesual examinat prin considerentele ce succed.

Faţă de cele statuate de Curtea Europeană în Hotărârea dată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Kudla contra Poloniei la 26 octombrie 2000 privind dreptul persoanelor de a beneficia de o cale internă de atac în materia duratei rezonabile a procedurilor şi obligaţia corelativă a statelor de a efectua toate demersurile necesare în vederea creării în sistemele juridice naţionale a unor căi procedurale, concrete şi efective pe care justiţiabilii să le poată utiliza pentru invocarea unei nesocotiri a obligaţiei impuse de art. 6 par. 1, instanţa de apel a constatat că Statul Român nu şi-a respectat până în prezent obligaţia de a institui pe cale legislativă o procedură specială de valorificare a dreptului justiţiabililor de a se plânge de durata excesivă a procedurilor judiciare, cu toate că dreptul părţilor la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil este consacrat legislativ, atât prin Constituţia României (art. 21), cât şi prin alte acte normative cu putere de lege (de ex., art. 10 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară), situaţie ce a fost constatată deja de Curtea Europeană prin Hotărârea pronunţată la 24 februarie 2009 în cauza Abramiuc contra României.

Astfel, în această ultimă cauză, s-a reţinut inexistenţa unei legislaţii care să dea conţinut prevederi legale sus-enunţate, care ar fi permis justiţiabililor să conteste în mod efectiv durata excesivă de soluţionare a cauzelor în care aceştia sunt parte.

De asemenea, prin hotărârea pronunţată la 7 aprilie 2009 în cauza Parohia greco-catolică Sfântul Vasile Polonă contra României instanţa europeană a reţinut că, deşi dispoziţiile art. 13 din Convenţie garantează în dreptul intern exercitarea unei acţiuni care să permită prevalarea de drepturile şi libertăţile din Convenţie, nu s-a dovedit că reclamanta dispunea de un recurs efectiv care i-ar fi permis introducerea unei plângeri bazate pe durata procedurii pentru a obţine accelerarea examinării cauzei sau a acordării de daune-interese pentru o întârziere deja survenită (par. 94, 106), reţinându-se, astfel, încălcarea art. 13.

Prin urmare, în lipsa acţiunii legiuitorului român şi până la momentul consacrării pe cale legislativă a unui remediu efectiv necesar asigurării dreptului prevăzut de art. 6 par. 1 din Convenţie, în mod corect tribunalul a reţinut, având în vedere obligaţiile asumate de Statul Român prin aderarea la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa C.E.D.O. relevantă în această materie, că instanţei de judecată îi revine rolul de a aprecia asupra pretenţiilor reclamantului şi, în plus, în opinia instanţei de apel, de a stabili asupra procedurilor şi modalităţilor de soluţionare a unor astfel de cereri.

Întrucât Curtea nu a identificat în dreptul intern nicio procedură specială pe calea căreia reclamantul să solicite acordarea de daune-interese pentru nerespectarea termenului rezonabil prevăzut de art. 6 paragraful 1 din Convenţie, a constatat, pentru considerentele de mai sus, că se poate reţine admisibilitatea unui demers judiciar cu o astfel de finalitate, care, din raţiuni similare, pe fondul acestei lacune legislative, nu poate fi îndreptat decât împotriva Statului Român din perspectiva obligaţiei ce îi revine acestuia pentru respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale garantate de Convenţie, participând nemijlocit la raportul juridic dedus judecăţii, indiferent dacă vătămarea acuzată de reclamant ar putea fi determinată de fapta ilicită şi culpabilă a altor subiecte de drept.

Ţinând seama şi de efectul obligatoriu al jurisprudenţei C.E.D.O. pentru instanţele naţionale prin raportare la aceste hotărâri, a constatat că judecătorul naţional are obligaţia - prin prisma art. 13 din Convenţie şi a jurisprudenţei create în baza acestuia – analizării pe fond a cererii prin care se invocă nerespectarea termenului rezonabil în care se soluţionează sau, ca în speţă, s-a soluţionat deja cauza. Curtea Europeană a statuat deja că un sistem bazat pe supremaţia Convenţiei şi a jurisprudenţei aferente asupra legislaţiilor naţionale poate asigura, cel mai bine buna funcţionarea mecanismului de protecţie creat de Convenţie şi de protocoalele sale adiţionale (Hotărârea din 26 aprilie 2007 pronunţată în cauza Dumitru Popescu contra României, par.103).

Prin urmare, în lipsa acţiunii legiuitorului român şi până la momentul consacrării pe cale legislativă a unui remediu efectiv necesar asigurării dreptului prevăzut de art. 6 paragraful 1 din Convenţie, instanţei de judecată îi revine rolul de a aprecia şi a stabili asupra procedurilor şi modalităţilor de soluţionare a unor astfel de cereri.

Contrar apărărilor formulate de reclamant, Curtea a constatat că durata întregului proces penal care l-a vizat nu putea fi avută în vedere de tribunal ca un criteriu de apreciere a prejudiciului cauzat victimei erorii judiciare în speţă, în condiţiile în care eroarea judiciară acuzată se raportează exclusiv la luarea unor măsuri preventive cu caracter privativ ori, după caz, doar restrictiv de libertate, măsuri cu o durată limitată în cursul procesului, pretenţiile reclamantului la despăgubiri, formulate în acest context, depăşind în mod evident limitele cadrului procesual decurgând din incidenţa dispoziţiilor art. 504 C. proc. pen.

Din această perspectivă, Curtea a reținut că tribunalul a analizat în mod corect această cerere de acordare a despăgubirilor pentru durata nerezonabilă a procesului penal prin raportare la dispoziţiile art. 998-999 C. civ., ţinând seama chiar de statuările C.E.D.O. referitoare la legislaţia noastră internă.

Răspunzând celorlalte susţineri ale apelantului pârât privind imposibilitatea antrenării unei răspunderi civile delictuale a Statului Român, conform art. 998-999 C. civ., Curtea a apreciat că, pentru ca acest demers judiciar îndreptat direct împotriva statului să poată fi primit în dreptul intern, în acord cu jurisprudenţa C.E.D.O., instanţele trebuie să plece de la premisa că, deşi o răspundere decurgând din săvârşirea unui delict civil este, în principiu, o răspundere subiectivă, statul va răspunde obiectiv pentru prejudiciile cauzate justiţiabililor ca urmare a defectuoasei organizări şi derulări a procedurilor judiciare - o răspundere întemeiată pe obligaţia pozitivă a statului de a lua toate măsurile necesare pentru a asigura respectarea drepturilor persoanelor. Altfel spus, legitimarea procesuală a statului se justifică prin faptul că acesta trebuie să răspundă pentru consecinţele păgubitoare produse în desfăşurarea activităţilor specifice organelor judiciare ori a altor autorităţi administrative a căror activitate se derulează în cadrul unor proceduri care intră în aria de aplicabilitate a art. 6 C.E.D.O., indiferent de orice culpă, pe temei obiectiv, în calitate de garant al legalităţii actului de justiţie.

Dincolo de caracterul răspunderii care ar putea fi asumată de stat, aspect esenţial pentru admisibilitatea unei asemenea petit, Curtea nu a reţinut, în lipsa unor reglementări interne - că acţiunea dedusă judecăţii ar fi o acţiune civilă distinctă de calea dreptului comun, mai precis că reclamantul ar avea la îndemână un mijloc procedural special de valorificare a acestor pretenţii. Nu trebuie uitat că funcţia judecătorului în orice stat de drept este să aplice legea şi nu să o creeze, acesta tranşând litigiile prin aplicarea normei de drept incidente, nefiindu-i permis să statueze pe cale de norme generale şi reglementare (art. 4 C. civ.), pentru că ar însemna să ia locul puterii legiuitoare.

În consecinţă, instanţa trebuie să apeleze la celelalte principii prevăzute în materia răspunderii civile delictuale privitoare la existenţa faptei ilicite, a prejudiciului şi a legăturii de cauzalitate, existenţa acestor elemente urmând însă a se stabili şi prin raportare la criteriile reţinute de către Curtea Europeană, respectiv, natura şi complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi comportamentul autorităţilor implicate în proces.

Curtea a constatat că ceea ce este necesar a fi analizat în continuare în exercitarea controlului judiciar specific acestei faze procesuale este doar aspectul cuantumului despăgubirilor acordate reclamantului, aspect ce a format obiectul criticilor de apel formulate de toţi apelanţii împotriva sentinţei primei instanţe - critici cărora le va răspunde prin considerente comune.

În ceea ce priveşte cuantumul daunelor materiale acordate de tribunal, apelantul reclamant critică sentinţa solicitând o acoperire integrală a prejudiciul material stabilit prin expertiza contabilă efectuată în cauză ca fiind în cuantum de 638.915 RON, solicitând totodată o sumă de 9.437 RON/ lună cu titlu de rentă viageră, iar apelantul pârât susţine că în mod greşit s-ar fi acordat daune pentru bunurile sechestrate şi, respectiv, că tribunalul nu trebuia să ţină seama de concluziile expertizei contabile, fiind ignorate de către prima instanţă motivele pentru care s-a solicitat refacerea acestei probe, ajungându-se astfel la o îmbogăţire fără just temei a reclamantului.

Ţinând seama de principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat prin eroare judiciară, Curtea a reţinut că în examinarea diferenţelor salariale solicitate prin acţiune şi a celorlalte sume cu caracter remunerator pretinse în considerarea funcţiei deţinute anterior arestării de apelantul reclamant, aceea de comandant adjunct la R.A.A.I.B.O., tribunalul a avut în vedere că prin decizia nr. 136 din 07 iulie 1998 acestuia i s-a desfăcut contractul de muncă în temeiul art. 130 alin. (1) lit. j) C. muncii (în forma anterioară, potrivit cu care contractul de muncă poate fi desfăcut din iniţiativa unităţii, în cazul când cel în cauză este arestat mai mult de 60 de zile), iar, prin decizia C.I.M. nr. 1148 din 03 septembrie 1998 reclamantul a fost angajat în funcţia de referent de specialitate în cadrul Serviciului Management, Calitate şi Reglementări - Biroul Reglementări Aeronautice, raportând întinderea prejudiciului material la perioada cuprinsă între 7 mai 1998, data arestării preventive, şi 3 septembrie 1998, data reangajării efective.

Curtea a constatat că aplicarea prevederilor art. 504 C. proc. pen. impun instanţei acoperirea prin plata unor despăgubiri băneşti a prejudiciului care este cert, sub ambele aspecte, al existenţei şi al întinderii sale, luându-se în considerare şi beneficiul nerealizat de reclamant din cauza erorii judiciare a cărei victimă a fost.

 Or, un asemenea beneficiu îl constituie şi suma neîncasată reprezentând diferenţa salarială dintre remuneraţia avută înainte de arestare, în calitate de comandant adjunct, şi salariul stabilit după reangajarea pe un post de referent de specialitate.

Înscrisurile referitoare la pregătirea sa profesională şi cele privind condiţiile cerute pentru ocuparea celor două funcţii în discuţie, coroborate cu depoziţiile martorilor audiaţi în faţa tribunalului (în acest sens fiind declaraţia martorului T.H. privind „retrogradarea” reclamantului şi implicaţiile procesului penal în exercitarea sarcinilor de serviciu) au confirmat în mare măsură teza susţinută de reclamant referitoare la împrejurarea că reangajarea într-o funcţie inferioară pregătirii sale profesionale a fost o consecinţă directă a desfacerii contractului de muncă în temeiul art. 130 alin. (1) lit. j) C. muncii, respectiv a faptului că reclamantul era în continuare acuzat în cadrul unui proces penal important pentru fapte în legătură cu exercitarea atribuţiilor de serviciu în cadrul R.A.A.I.B.O.

Curtea a constatat, prin urmare, că este îndreptăţită solicitarea apelantului reclamant de obligare a pârâtului şi la plata sumei de 84.974 lei (cuprinzând şi actualizarea cu inflaţia, conform raportului de expertiză judiciară), reprezentând diferenţa salarială dintre salariul avut înainte de arestare, în calitate de comandant adjunct, şi salariul stabilit după reangajarea sa pe postul de referent de specialitate, pentru perioada 3 septembrie 1998 - 11 decembrie 2000.

Curtea a reţinut însă ca fiind corectă statuarea primei instanţe în sensul inexistenţei legăturii de cauzalitate între măsura arestării şi lipsa unor venituri similare funcţiei de comandant adjunct (ori a celei de controlor de trafic aerian) în perioada ulterioară datei de 11 decembrie 2000.

De asemenea, aceeaşi situaţie trebuie reţinută şi în ceea ce priveşte măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea.

Astfel, alegerea apelantului într-o funcţie de demnitate publică, aceea de deputat, a determinat suspendarea contractului de muncă din data de 11 decembrie 2000 în temeiul art. 7 din Legea nr. 4/1990, acesta fiind remunerat corespunzător noii funcţii pe care a ocupat-o până în anul 2004.

După expirarea mandatului de deputat vechiul contract de muncă a încetat prin acordul părţilor, la data de 10 decembrie 2004, temei legal care nu poate fi pus în discuţie de apelantul reclamant în actualul litigiu, în condiţiile în care nu a înţeles vreodată să declanşeze un litigiu de muncă în care să conteste decizia de încetare a contractului său.

Implicarea sa în activitatea politică şi exprimarea acordului pentru a candida ca deputat, precum şi a acordului pentru încetarea raporturilor de muncă cu fostul angajator exclude aspectul „concedierii” invocate de reclamant în susţinerea pretenţiilor sale la despăgubiri echivalente cu salariile neîncasate până la momentul stabilirii nevinovăţiei sale în procesul penal (septembrie 2009), imprimând un caracter eventual prejudiciului material pretins, împrejurare ce nu permite acoperirea sa prin plata unor sume de bani cu acest titlu.

Nici împrejurarea că ar fi întreprins mai multe demersuri pentru ocuparea unei funcţii corespunzătoare pregătirii şi experienţei sale personale, demersuri „ignorate de autorităţile statului român” nu poate determina legătura de cauzalitate între pierderile de ordin material acuzate şi eroarea judiciară analizată în prezenta cauză, neputându-se oricum afirma cu certitudine că apelantul, în lipsa procesului penal, ar mai fi putut ocupa funcţii remunerate similar cu veniturile obţinute de la fosta unitate unde a fost angajat.

Curtea a respins şi alegaţia apelantului reclamant privitoare la consecinţele negative pe care le-ar fi avut pentru exercitarea în toată această perioadă a unei funcţii corespunzătoare pregătirii sale luarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi localitatea.

În pofida faptului că apelantul a ocupat şi o funcţie de demnitate publică care presupunea, fără îndoială o anumită înţelegere a modului în care sunt reglementate şi funcţionează instituţiile statului, Curtea nu a reţinut că între demersurile apelantului către autorităţi, enumerate în cuprinsul cererii de apel, să se fi aflat şi unele legate de luarea măsurii preventive arătate ori de punerea ei efectivă în practică.

Astfel, după pronunţarea deciziei instanţei de restituire a cauzei în care era inculpat la Parchetul de pe lângă Curtea Militară de Apel, în dosarul de urmărire penală nu se regăseşte nicio cerere a apelantului reclamant adresată procurorului cu privire la menţinerea sau punerea în practică a măsurii de a nu părăsi localitatea. Practic, organele de urmărire penală nu s-au mai sesizat şi nu au fost sesizate în ceea ce priveşte prelungirea ori revocarea măsurii, fiind deci incidente dispoziţiile art. 140 C. proc. pen. care reglementează încetarea de drept a măsurilor preventive la expirarea termenelor prevăzute de lege (indiferent că momentul încetării este constatat sau nu printr-un act procedural distinct, durata măsurii în cursul urmăririi penale fiind de 30 de zile), aceasta fiind, probabil, şi motivul pentru care prin Ordonanţa din 20 august 2009 dată în Dosarul nr. 26/D/P/2005 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, prin s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală faţă de reclamant, nu s-a menţionat nimic despre încetarea măsurii preventive dispuse anterior în cauză penală (deşi măsura scoaterii de sub urmărirea penală reprezenta un caz distinct de încetarea de drept a măsurii respective).

În plus, Curtea a reţinut că apelantul reclamant nu a probat existenţa vreunui împrejurări concrete în care măsura preventivă dispusă să fi afectat, prin efectul său - limitat - de restrângere a libertăţii de deplasare ocuparea şi exercitarea vreunei funcţii remunerate corespunzător, respectiv imposibilitatea obţinerii unor venituri de ordin salarial similare celor avute anterior încetării raporturilor de muncă.

Nu este întemeiată, din această perspectivă, nici pretenţia reclamantului la acordarea unei rente viagere, neputându-se specula asupra unui anumit cuantum al veniturilor pe care reclamantul le-ar fi putut obţine după încetarea raporturilor de muncă în lipsa erorii judiciare concretizate în luarea măsurii arestării, respectiv, luarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea, cu atât mai mult cu cât nu s-a probat că eroarea judiciară ar fi cauzat o imposibilitate obiectivă de a mai exercita activităţi remunerate ori o modificare în sensul reducerii/pierderii capacităţii de muncă a victimei care să influenţeze decisiv o angajare pe un post similar celui avut înainte de arestare sau alt post corespunzător pregătirii sale profesionale.

De altfel, aceste aspecte au fost avute în vedere, indirect, şi de legiuitor în reglementarea felului şi întinderii reparaţiei cuvenite, conform art. 505 alin. (2) C. proc. pen., textul legal arătând că „reparaţia constă în plata unei sume de bani sau, ţinându-se seama de condiţiile celui îndreptăţit la repararea pagubei şi de natura daunei produse, în constituirea unei rente viagere ori în obligaţia ca, pe cheltuiala statului, cel privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă să fie încredinţat unui instituit de asistenţă socială şi medicală” (s.n.).

Este corectă statuarea tribunalului în sensul că reclamantului i se cuvin şi despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin sechestrarea autoturismului personal (indisponibilizarea fiind dispusă în perioada arestării preventive), în condiţiile în care acesta nu a mai putut fi folosit după ridicarea sechestrului, un aspect necontestat de pârât - principiul reparării integrale a daunelor cauzate prin eroare judiciară fiind incident şi în această situaţie.

Astfel, autoturismul marca W. cu nr. de înmatriculare x, an fabricaţie 1984, a fost indisponibilizat prin Ordonanţa din 15 mai 1998 emisă de Parchetul de pe lângă Curtea Militară de Apel de instituire a sechestrului asigurator, măsura fiind ridicată prin Ordonanţa din 25 octombrie 2007 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism. Autoturismul a fost apoi radiat din evidenţele Inspectoratului de Poliţie - Serviciul circulaţie, la dosar fiind depus certificatul de distrugere.

Susţinerile apelantului pârât referitoare la starea de funcţionare a autoturismului la momentul ridicării şi reţinerea greşită de către tribunal a valorii acestuia, pe baza concluziilor expertizei întocmite în cauză, nu pot fi primite în condiţiile în care acestea nu au fost probate în dosarul de fond, iar în faza apelului apelantul pârât nu a înţeles să solicite refacerea sau completarea probatoriului pe acest aspect.

În ceea ce priveşte celelalte pretenţii băneşti ale apelantului reclamant, reprezentând daunele morale solicitate în cadrul acţiunii de faţă, Curtea a examinat atât criticile formulate de reclamant şi pârât prin apelurile declarate în cauză, cât şi criticile formulate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, care vizează exclusiv acest aspect.

Văzând prevederile art. 504 C. proc. pen., care instituie o răspundere a statului pentru arestarea pe nedrept a unei persoane, respectiv, pentru restrângerea libertăţii acesteia, fără a face distincţie între prejudiciul material şi cel moral, Curtea a constatat că existenţa şi întinderea acestui ultim tip de prejudiciu pot fi deduse în speţă chiar din natura faptei ilicite reţinute şi ansamblul împrejurărilor producerii acesteia, având în vedere că o altă probă directă este aproape imposibilă, iar în jurisprudenţă s-a stabilit în mod constant că aprecierea judecătorului privind evaluarea daunelor morale este subiectivă.

Chiar dacă în cazul daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, nu există în principiu criterii precise pentru determinarea lor, atingerile aduse victimei unei erori judiciare în planul analizat îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanţa are posibilitatea să aprecieze intensitatea şi gravitatea lor şi să stabilească cuantumul sumei de bani potrivit pentru a repara prejudiciul moral produs.

Nu pot fi ignorate însă criteriile legale ce se regăsesc în dispoziţiile art. 505 alin. (1) C. proc. pen., care au constituit fundamentul cererii de chemare în judecată şi care au în vedere durata privării de libertate, consecinţele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate, elemente de care instanţele trebuie deci să ţină seama, cu respectarea însă a principiului proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată.

Prin urmare, pentru stabilirea despăgubirilor echivalente daunelor morale, instanţa trebuia să aibă în vedere consecinţele negative suferite de reclamant pe plan fizic şi psihic, importanţa şi gradul de atingere a valorilor morale lezate, intensitatea perceperii consecinţelor vătămării, gradul de afectare a situaţiei profesionale şi sociale a celui păgubit.

Plecând chiar de la textul legal, Curtea a apreciat că în speţă trebuie, în principal, să se facă o raportare a sumei solicitate de reclamant la durata privării de libertate (în speţă, mai mult de patru luni de zile), precum şi la natura măsurii ce a determinat privarea de libertate - fiind evident că o condamnare definitivă ca urmare a unei erori judiciare are consecinţe mult mai însemnate asupra victimei respectivei erori, inclusiv prin prisma imaginii acesteia în societate, decât măsura arestării preventive în procesul penal, în cursul căruia cel arestat se bucură totuşi de prezumţia de nevinovăţie şi se poate apăra în acest sens.

Totodată, tribunalul trebuia să ţină seama şi de restrângerea libertăţii dispusă ulterior în acelaşi proces penal, prin instituirea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea, Curtea constatând că în mod eronat prima instanţă a considerat că această măsură ar excede sfera ipotezelor reglementate de art. 504 C. proc. pen.

Nu pot fi primite aşadar nici criticile Ministerului Public în sensul că în aprecierea cuantumului daunelor morale instanţa ar fi trebuit să se raporteze numai la durata arestării reclamantului.

Având în vedere toate aceste elemente care conturează efectele produse de eroarea judiciară reclamată, Curtea a considerat că era necesar ca prima instanţă să aprecieze asupra unei sume unice cu titlu de daune morale corespunzătoare prejudiciului moral suferit ca urmare a măsurilor privative/ restrictive de libertate luate faţă de reclamant în cursul procesului penal finalizat ulterior printr-o soluţie de scoatere de sub urmărire penală.

Pe de altă parte, împrejurarea că tribunalul a considerat că anumite componente ale pretenţiilor solicitate cu titlu de despăgubiri (atât de ordin material, cât şi de ordin moral) în cadrul acţiunii de faţă ar fi „inadmisibile”, nu poate constitui un impediment pentru instanţa de control judiciar să evalueze în faza devolutivă a apelului temeinicia acestora, în cadrul stabilirii sumelor globale datorate pentru prejudiciul material şi prejudiciul moral, prejudicii care au fost dovedite în speţă.

Prin urmare, Curtea a constatat că în mod corect tribunalul a apreciat că reclamantului i s-a produs şi un prejudiciu moral, criteriile de apreciere a acestuia fiind corespunzătoare. Astfel, onoarea, creditul moral, eventuala poziţie socială sunt criterii care definesc persoana umană şi care, analizate şi evaluate obiectiv, constituie fundamentul daunelor solicitate de reclamant.

Tribunalul a reţinut în acest context durata măsurii arestării şi repercusiunile inerente avute de aceasta asupra persoanei reclamantului, asupra familiei ori asupra relaţiilor cu colegii de muncă, inclusiv asupra încetării raporturilor de muncă în cadrul cărora reclamantul ocupa o funcţie importantă, ţinându-se seama şi de pregătirea sa de militar, calităţile şi meritele acestuia anterioare măsurii privative de libertate.

În plus, ar fi trebuit să se aibă în vedere şi împrejurarea că ulterior arestării, cel puţin în faza judiciară a procesului penal declanşat împotriva reclamantului, acestuia i-a fost restrânsă şi libertatea, prin măsura obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu, măsură cu posibile consecinţe asupra activităţilor pe care le-ar fi putut desfăşura conform pregătirii sale profesionale.

Nu vor fi însă reţinute susţinerile apelantului reclamant referitoare la efectele îndelungate ale măsurii preventive de mai sus asupra carierei sale pentru considerentele deja expuse în cadrul analizei temeiniciei daunelor materiale solicitate, Curtea remarcând în acest context că tribunalul a reţinut în mod corect că, în plan social, măsurile luate împotriva reclamantului au avut un impact relativ redus și de scurtă durată din moment ce, în plină desfăşurare a procesului penal, acesta a reuşit să ocupe un loc de deputat în urma alegerilor parlamentare desfăşurate în noiembrie 2000.

Chiar dacă orice arestare şi inculpare pe nedrept produce celui în cauză suferinţe pe plan moral, social şi profesional, lezându-i demnitatea şi onoarea, prejudiciul moral nu poate fi determinat prin simple aprecieri privind eventuale oportunităţi de a desfăşura activităţi care erau în curs la momentul lipsirii de libertate, activităţi care ar fi putut schimba, substanţial, şi situaţia financiară prezentă a reclamantului.

Susţinerile reclamantului privind daunele morale datorate din mediatizarea excesivă ori denigrarea sa în presă - având în vedere inexistenţa unei legături directe de cauzalitate cu faptul ilicit al arestării nelegale, precum şi impactul deosebit pe care l-a avut fapta de care a fost acuzat în societate, aspect ce nu putea să nu fie reflectat ca atare de presă - sunt neîntemeiate, astfel încât criticile acestuia privitoare la ignorarea acestor aspecte ca un criteriu de stabilire a despăgubirilor nu pot fi primite.

Curtea a respins şi criticile apelantului reclamant referitoare la neluarea în considerare de către tribunal a consecinţelor produse asupra sănătăţii sale şi a altor membri ai familiei, actele medicale ce atestă existenţa unor afecţiuni fiind irelevante în ceea ce priveşte dovada legăturii de cauzalitate cu faptul ilicit.

Chiar dacă o cuantificare exactă a prejudiciului moral suferit de reclamant este imposibilă, apreciind totuşi că despăgubirile ce se acordă trebuie să fie proporţionale cu prejudiciul ce se impune a fi reparat, Curtea, prin raportare la datele concrete ale cauzei, cu respectarea principiilor evocate, a apreciat că tribunalul trebuia să acorde o sumă mai mare cu acest titlu, prin evaluarea, în ansamblu, a tuturor aspectelor prezentate anterior.

Curtea a considerat, astfel, că prin stabilirea unor despăgubiri de 250.000 lei se va realiza o compensare bănească echitabilă a daunelor inerente suportate de apelantul reclamant.

Referitor la pretenţiile de dezdăunare legate de cealaltă faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, care ar consta în încălcarea dreptului de a beneficia de soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil, Curtea a constatat că suma stabilită de tribunal, de 10.000 lei, constituie o reparaţie justă şi echitabilă, potrivit următoarele argumente, ce complinesc în parte considerentele avute în vedere de prima instanţă.

În raport cu jurisprudenţa Curţi Europene a Drepturilor Omului, în materie penală „termenul rezonabil” prevăzut de art. 6 din Convenţie începe să curgă de la data la care o persoană este „pusă sub acuzare”, idee care corespunde şi noţiunii de „consecinţe importante asupra situaţiei persoanei suspecte” (cauza Reinhard şi Slimane-Kaid contra Franţei, Hotărârea din 31 martie 1998).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat în toate cazurile de acest tip că rezonabilitatea duratei procedurilor judiciare nu poate fi apreciată in abstracto, ci trebuie realizată în fiecare cauză în parte, în funcţie de circumstanţele sale concrete (de ex. în Hotărârea din 29 septembrie 2005 pronunţată în cauza Tudorache contra României), analiza termenului de desfăşurare a procedurilor judiciare urmând să se facă prin raportare la criteriile consacrate de jurisprudenţa sa.

Plecând de la aceste criterii, instanţa de apel a apreciat că se impune în faza devolutivă a apelului reanalizarea în detaliu a aspectelor ce pot determina reţinerea duratei nerezonabile a procesului penal pornit împotriva apelantului reclamant.

În ceea ce priveşte natura cauzei, întrucât aceasta a fost una penală, în care reclamantul a avut poziţia procesuală de inculpat, Curtea, ca instanţă civilă, a reţinut că se găseşte în situaţia de a reflecta, în lipsa unei legislaţii speciale privitoare la competenţa şi procedura ce ar trebui urmată într-un asemenea caz, exclusiv pe baza unor criterii generale asupra unor aspecte ale unui tip de proces care excede competenţa sa de soluţionare, fiind evident că o examinare şi o evaluare corectă a termenului de soluţionare a unei proceduri judiciare penale, indiferent că aceasta se află în faza de urmărire penală, în faza de judecată sau că se are în vedere o procedură finalizată, presupune o cunoaştere profundă a modului de funcţionare a acesteia, a tuturor aspectelor pe care le implică, precum şi a ritmului ei normal de desfăşurare, prin raportare şi la stabilirea împrejurării (esenţiale, de altfel) dacă s-au depus toate diligenţe necesare de către organele judiciare penale pentru soluţionarea ei cu celeritate.

Trebuie observat că procesul penal a parcurs toate fazele specifice, cauza ajungând în faza recursului, după apel, şi la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, instanţa supremă pronunţând o soluţie de restituire a dosarului la Parchetul de pe lângă Curtea Militară de Apel, pentru completarea probatoriului - reţinându-se contradicţiile rezultate din declaraţiile celor audiaţi în cauză şi apreciindu-se că acestea trebuie lămurite prin noi probe.

Având în vedere infracţiunile de care a fost acuzat reclamantul, probele administrate ori celelalte aspecte procedurale reţinute prin hotărârile pronunţate de instanţele penale de control judiciar, Curtea a apreciat că nu se poate reţine o lipsă de complexitate a cauzei. Instanţa de apel, ca instanţă civilă, nu poate însă aprecia pe deplin asupra gradului de complexitate a procesului, neputându-se pronunţa asupra probelor necesare ori asupra investigaţiilor care se desfăşoară în general în situaţia acestui tip de infracţiuni şi, cu atât mai mult, din perspectiva circumstanţelor concrete ale faptelor imputate reclamantului.

 Referitor la comportamentul reclamantului în cursul procesului penal, Curtea a avut în vedere că, fiind în poziţia celui inculpat, dovada faptului că a depus toate diligenţele necesare în vederea derulării normale a procedurilor trebuie apreciată în speţă prin prisma rolului organelor judiciare într-un asemenea tip de proces.

Curtea nu a identificat acţiuni ale acestuia care să fi fost determinante pentru întârzierea soluţionării pricinii aflate pe rolul organelor de urmărire ori a instanţelor penale şi, prin urmare, faţă de cele reţinute, pentru aprecierea duratei rezonabile a procesului este relevant în primul rând comportamentul autorităţilor, sub acest aspect urmând a se verifica în principiu şi dacă în cursul soluţionării cauzei au existat momente lungi de inacţiune din partea organelor judiciare.

De altfel, stabilind faptul că statul este responsabil pentru activitatea ansamblului serviciilor sale, nu numai pentru cea a organelor judiciare, instanţa europeană subliniază faptul că numai întârzierile imputabile autorităţilor judiciare competente pot conduce la o eventuală constatare a depăşirii unui termen rezonabil în care trebuie să fie soluţionată orice cauză, permiţând astfel să se conchidă că nu a fost respectată cerinţa prevăzută de art. 6 par.1 din Convenţie.

Din această perspectivă, Curtea a constatat că în mod corect tribunalul a reţinut că, dacă perioada de timp scursă de la punerea în mişcare a acţiunii penale până la data pronunţării deciziei nr. 992 din 26 februarie 2001 de către Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, de mai puţin de trei ani nu poate fi catalogată ca o perioadă nerezonabilă în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, având în vedere complexitatea deosebită a cauzei şi implicaţiile acesteia, în ceea ce priveşte etapele procesuale derulate după pronunţarea deciziei instanţei supreme se constată existenţa unei perioade de inactivitate nejustificată obiectiv în vreun mod.

În cadrul acestei ultime perioade, prin Ordonanţa nr. 26/P/2002 din 09 decembrie 2004 Parchetul Militar de pe lângă Curtea Militară de Apel a dispus declinarea competenţei în favoarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, întrucât la acea dată reclamantul avea calitatea de deputat.

La data de 17 decembrie 2004 dosarul a fost trimis de către Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică la Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, cauza fiind înregistrată sub nr. 26/D/P/2005.

Prin Ordonanţa din 20 august 2009 dată în Dosarul nr. 26/D/P/2005 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală faţă de reclamant.

Potrivit dispoziţiilor procesuale penale, procesul penal are ca scop constatarea la timp și în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel că orice persoana care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită, potrivit vinovăţiei sale și nici o persoana nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.

Reţinând că lucrările efectuate în acest ultim interval de timp s-au limitat la reaudieri a celor implicaţi, Curtea, deşi, ca instanţă civilă, nu poate aprecia care erau măsurile care mai puteau fi luate de organele de urmărire în vederea eficientizării cursului procesului penal, fără a se abate de la atingerea finalităţii acestuia, a constatat că tribunalul a reţinut judicios inexistenţa unor lucrări de amploarea și complexitatea celor derulate în etapele mai sus menţionate ale procesului.

Or, potrivit jurisprudenţei C.E.D.O., aprecierea duratei rezonabile trebuie să ia în calcul „justul echilibru” ce trebuie menţinut între exigenţa celerităţii procedurilor organelor judiciare (sau de urmărire) şi principiul general al unei bune administrări a justiţiei, în egală măsură consacrat de art. 6 din Convenţie.

Acest just echilibru nu se regăseşte în cauză, ceea ce justifică statuarea primei instanţe privind durata nerezonabilă a procesului penal.

Criticile apelantului reclamant referitoare la cuantumul modic al daunelor morale acordate în acest context nu pot fi însă primite.

Este adevărat că, în lipsa unei proceduri speciale care să indice eventual şi criteriile de stabilirea a întinderii prejudiciului suferit de cel vătămat prin durata nerezonabilă a unui proces, instanţa de fond nu putea decât să apeleze la soluţiile propuse de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, având în vedere în acest caz şi principiile stabilite de către instanţa europeană în jurisprudenţa creată pe tărâmul art. 41 privitor la reparaţia echitabilă.

Astfel, pe temeiul propriei hotărâri adoptate asupra fondului cauzei, Curtea Europeană, în măsura în care prin aceasta se constată încălcare de către statul pârât a unui drept pe care Convenţia îl garantează, poate acorda victimei respectivei încălcări o satisfacţie echitabilă - o prerogativă a instanţei europene caracterizată în literatura de specialitate ca fiind discreţionară, Curtea fiind suverană în a aprecia dacă se impune acordarea satisfacţiei echitabile, precum şi asupra conţinutului concret al acestei reparaţii, în funcţie de circumstanţele fiecărei cauze.

Curtea Europeană arată că o satisfacţie echitabilă trebuie să acopere atât prejudiciul material, constând în pierderi de ordin patrimonial, generate direct sau chiar indirect de încălcarea constatată, dar şi pe cel de ordin moral, ce presupune repararea stărilor de nelinişte, de disconfort şi de incertitudine ce rezultă din acea încălcare.

În ceea ce priveşte despăgubirile acordate pentru nerespectarea garanţiilor procesuale instituite de art. 6 din Convenţie, stabilind că vătămările decurgând din depăşirea „termenului rezonabil” nu se pretează decât la acordarea unei satisfacţii echitabile pentru repararea prejudiciului moral suferit, instanţa europeană învederează că natura intrinsecă a încălcării acestui drept nu permite repunerea părţilor în situaţia anterioară, iar prejudiciul material într-o asemenea situaţie este mai greu de dovedit.

Raportându-se şi la aceste criterii, Curtea a apreciat ca fiind echitabilă suma acordată de tribunal reclamantului cu titlu de daune morale exclusiv pentru durata nerezonabilă a procesului penal, această sumă fiind de natură să compenseze suferinţele cauzate de starea de incertitudine şi stresul la care victima a fost supusă, decurgând din durata îndelungată a anchetei penale – ţinându-se seama de perioada de referinţă, respectiv intervalul de timp luat în considerare în stabilirea încălcării aduse art. 6 par. 1 C.E.D.O., dar şi de împrejurarea că celelalte suferinţe decurgând din restrângerea libertăţii persoanei au fost evaluate şi compensate corespunzător în cadrul daunelor acordate pentru eroarea judiciară privită ca fapt ilicit cauzator de prejudicii.

În privinţa criticii reclamantului vizând lipsa motivării hotărârii atacate, Curtea a constatat că sentinţa tribunalului răspunde exigenţelor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., reţinerea unei alte situaţii de fapt decât cea dorită de apelant neputând duce la constatarea existenţei unor motive străine de natura pricinii, cum, eronat, se susţine prin apel.

Împotriva deciziei sus menţionate au declarat recurs, în termen legal, reclamantul V.V., pârâtul Statul Român prin M.F.P. şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor formulate, reclamantul a arătat următoarele:

I. Hotărârea s-a dat cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 504, 505 C. proc. pen., art. 998 şi următoarele, 1084, 1169 C. civ., art. 5, 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului şi art. 52 din Constituţia României, deoarece instanţa de apel a considerat în mod greşit că doar salariile neîncasate de către recurent în perioada arestului preventiv, diferenţa salarială dintre salariul avut înainte de arestare de recurent şi salariul stabilit după reangajare, precum şi valoarea autoturismului recurentului, sechestrat în timpul procesului penal (devenit ulterior inutilizabil) constituie singurele consecinţe materiale (prejudiciul material) ale erorii judiciare şi ale procesului penat abuziv a cărei victimă a fost recurentul, restul capetelor de cerere apreciindu-le ca neîntemeiate.

1. În speță, toate daunele materiale pe care le-a solicitat recurentul reprezintă o consecinţă directă a arestării preventive şi a procesului penal derulat pe o perioadă de mai bine de 10 ani împotriva sa şi, prin urmare, trebuie să fie acordate integral. Conform expertizei efectuate în cauză, acestea reprezintă un total de 638.915 RON, la care se adaugă suma de 9.437 RON/ lună, contravaloarea rentei viagere pe care trebuie să o plătească Statul Român recurentului.

Or, instanța de apel nu a luat în calcul că un arest preventiv şi un proces penal de 10 ani (cu interdicţiile şi urmările aferente) are mult mai multe consecinţe de ordin material: pierderea locului de muncă - concedierea, precum şi imposibilitatea angajării pe un post corespunzător pregătirii profesionale a recurentului datorită statutului de fost arestat şi inculpat într-un dosar penal - toate aceste aspecte determinând eşecul profesional suferit de recurent; în speţă, instanţa de apel nu a acordat paguba materială ce se constituie în beneficiul nerealizat.

Există la dosar o jurisprudenţă vasta în această materie, mai ales a Curţii Supreme de Justiţie (actuala Înalta Curte de Casație și Justiție), care susţine faptul că vor fi acordate ca despăgubiri materiale și drepturile anterioare rezultate din raporturile de dreptul muncii care au încetat ca urmare a erorii judiciare imputabile statului, adică vor fi acordate ca despăgubiri materiale contravaloarea tuturor drepturilor pe care le-ar fi avut, de care ar fi beneficiat victima erorii judiciare dacă nu ar fi existat această eroare judiciară a statului.

În plus, și în literatura de specialitate s-a formulat statuarea potrivit căreia repararea pagubei pentru erori judiciare presupune repararea efectivă a daunelor materiale rezultate din afectarea raporturilor de muncă pe care cel în cauză le desfăşura la momentul producerii erorii judiciare.

De altfel, potrivit art. 505 alin. 5 C. proc. pen., „La stabilirea întinderii reparaţiei se ține seama pe durata privării de libertate sau a restrângerii de libertate suportate, precum și de consecinţele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate”, așa încât textul de lege nu distinge și nu limitează consecinţele materiale ale unei erori judiciare, intenţia legiuitorului fiind evident de a acoperi toate prejudiciile materiale cauzate de o eroare judiciară.

Mai mult decât atât, toate probele administrate în cauză dovedesc că eşecul profesional al recurentului, concedierea, sa, imposibilitatea angajării pe un post corespunzător pregătirii și experienţei sale profesionale se datorează exclusiv erorii judiciare a cărei victimă a fost şi a întreg procesului penal derulat abuziv împotriva sa.

2. Contrar susţinerilor instanţei de apel, recurentul a dovedit legătura de cauzalitate dintre eroarea judiciară a cărei victimă a fost (arestul preventiv şi interdicţia pentru acesta de a părăsi localitatea), tot procesul penal derulat abuziv împotriva sa şi lipsa unor venituri similare funcţiei de comandant adjunct (ori a celei de controlor de trafic aerian) în perioada ulterioară datei de 11 decembrie 2000.

În legătură cu suma de 537.898 RON ce constituie salariul de comandant adjunct, funcție pe care ar fi ocupat-o în continuare dacă nu ar fi fost arestat, pentru perioada de 10 decembrie 2004 - 01 septembrie 2009, şi care nu i-a fost acordată de către instanţă, recurentul a susținut că beneficiul nerealizat rezultă mai întâi din refuzul reangajării sale din partea angajatorului, datorat erorii judiciare - arestării și inculpării urmată de trimiterea în judecată, astfel încât, după data de 10 decembrie 2004 contractul de muncă a încetat prin aşa-zisul acord al părţilor, deoarece recurentul a refuzat să continue activitatea într-un post total impropriu raportat Ia pregătirea sa profesională (nu se poate vorbi în mod concret despre un acord propriu-zis al recurentului de a înceta contractul de muncă, acesta fiind de fapt constrâns de situaţia în care se afla - legată de postul inferior pe care îl ocupa, felul în care era tratat de colegi și superiori, umilinţa retrogradării, etc., să accepte încetarea contractului său de muncă). Deşi deţinea numeroase calificări în domeniul aeronautic, recurentului i-a fost refuzată reangajarea conform pregătirii profesionale din cauza dosarului penal în care era cercetat, deoarece atât în sentinţa tribunalului, cât și în decizia curţii de apel era menţionată interdicţia pentru inculpat de a-și exercita profesia.

Apoi, beneficiul nerealizat rezultă din faptul că recurentul a deţinut licenţa de controlor de trafic aerian, fiind împiedicat să profeseze cu motivarea din partea angajatorului legată de existența dosarului penal. AIBO avea nevoie de un controlor de trafic instructor pentru a funcţiona legal, calificare pe care doar recurentul o deținea la acel moment, funcţionarea serviciului trafic-sol fiind legată indisolubil de desfăşurarea activităţii sale în aceasta funcţie și, evident, în zona de operaţiuni aeriene, unde recurentului i se interzisese accesul, fiind simplu referent. Acestea indică o dată în plus, deşi instanţa de apel a constatat contrariul, că acele calificări pe care le deținea, în condiții normale, i-ar fi ar asigurat recurentului angajarea de către A.I.B.O. cel puțin în funcția de controlor de trafic aerian. Așadar, dacă nu ar fi fost arestat, recurentul ar fi continuat să ocupe postul de comandant adjunct și după momentul 06 mai 1998 sau măcar un post de controlor de trafic aerian.

Prin urmare, este evident că desfacerea contractului de muncă pentru recurent a fost o consecinţă directă a arestării nelegale și procesului penal prelungit abuziv și nerezonabil, iar prejudiciul în forma beneficiului nerealizat este cert, concretizându-se în salariile neîncasate pe perioada 10 decembrie 2004 - septembrie 2009 (momentul stabilirii definitive a nevinovăţiei penale).

În cauză, pe de altă parte, recurentul nu se judecă cu angajatorul (A.I.B.O.) ca să fie de competența instanţelor de dreptul muncii, angajatorul a procedat în acest fel (l-a angajat pe un post inferior după care l-a concediat) datorită erorii judiciare provocate de instituţiile statului.

Pentru a susţine aceste aspecte recurentul menționează o decizie din jurisprudenţă: „Faptul că în urma cercetării s-a stabilit netemeinicia arestării nu determină anularea măsurii desfacerii contractului de muncă și obligarea unităţii la reîncadrare, deoarece aceasta a procedat legal, iar ceea ce a determinat încetarea raportului de muncă a fost o situaţie obiectivă și nu aprecierea în raport cu elementul de vinovăţie a conduitei persoanei încadrate în muncă. Persoana în cauză va putea solicita despăgubiri pentru prejudiciile aduse prin arestare potrivit art. 504 C. proc. pen.”.

Se ştie foarte bine că în societatea românească este o reală problemă reinserţia socială a celor care au fost încarceraţi, care au avut statutul de inculpat, deoarece sunt priviţi ca nişte paria și nimeni nu mai vrea să-i angajeze, mai ales că procesul recurentului a fost intens mediatizat la acel moment. Prin urmare, susţinerile instanţei conform cărora recurentul ar fi putut și după toate aceste abuzuri și probleme penale să realizeze o carieră de succes în domeniul aviaţiei sunt cel puţin naive.

3. În legătura cu suma de 9.437 RON/ lună, ce constituie renta viageră pentru perioada ulterioară stabilirii în mod definitiv a nevinovăţiei penale, 10 august 2009, recurentul a arătat că despăgubirea efectivă pentru beneficiul nerealizat urmare a arestării preventive și a îngrădirii drepturilor privind exercitarea profesiei este dată şi de obligarea statului la plata acestei valori.

Prin arestarea preventivă recurentul şi-a pierdut postul de comandant adjunct, după care a fost reangajat pe un post inferior pregătirii și aptitudinilor sale, ajungând practic până la situaţia actuală, de a nu mai avea posibilitatea reangajării în domeniu. Mai mult, durata excesivă a procesului a condus la situaţia arătată, constatată și în cuprinsul Ordonanţei de ridicare a măsurilor de sechestru asigurător din 19 noiembrie 2007.

II. Hotărârea s-a dat cu aplicarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 505 C. proc. pen., art. 998 și următoarele, art. 1084 C. civ., art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 52 din Constituţia României, deoarece instanţa de apel a considerat în mod eronat că suma de 260.000 lei poate acoperi complexul prejudiciu moral cauzat recurentului prin eroarea judiciară şi prin întregul proces penal derulat împotriva sa.

În cauză, raportat la dimensiunile, complexitatea și gravitatea prejudiciului moral cauzat, recurentul a apreciat că suma de 1.000.000 lei reprezintă o justă despăgubire, fiind alcătuită din: 400.000 lei pentru daunele morale suferite în perioada arestării preventive și a restricţionării libertăţii de mişcare (prin aplicarea măsurii interdicţiei de părăsire a localităţii); 400.000 lei pentru daunele morale reprezentate de lezarea onoarei, demnității, imaginii publice, reputației, imposibilitatea de a activa profesional, etc.; 200.000 lei pentru daunele morale provocate de stresul procesului, abuzurile autorităţilor, umilinţa aferentă.

1. În legătură cu primele două puncte, recurentul a învederat:

a) Atât instanţele naţionale, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, atunci când acordă despăgubiri morale, nu folosesc criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, adică analizează subiectiv circumstanţele particulare ale cauzei, consecinţele concrete pe care le-a suferit respectiva persoană ca urmare a erorii judiciare a cărei victimă a fost.

În cazul recurentului este vorba despre o persoană cu o carieră strălucită, fără nicio legătură cu mediul infracţional, a cărui ascensiune a fost brutal întreruptă de arestarea preventivă nelegală, de un proces abuziv desfăşurat împotriva sa timp de 10 ani, de condamnarea sa de către două instanţe, interzicerea dreptului de a-și exercita profesia și de a ocupa funcţia de comandant adjunct al unui aeroport, de a părăsi localitatea.

Recurentul a fost distrus ca om, i-a fost lezată onoarea, demnitatea, imaginea - drepturi de o importanță fundamentală pentru fiinţa umană, din ceea ce era înainte de arestare, un onorabil comandant adjunct al aeroportului Otopeni, o persoana respectabilă, a ajuns un om dispreţuit, desconsiderat, fără nicio şansă de a-și reabilita imaginea și de a-și reface viața. Pe de altă parte, recurentul a fost distrus din punct de vedere profesional, acestuia i-a fost distrusă cariera în domeniul aeronautic, și-a pierdut postul de comandant adjunct pentru care s-a pregătit toata viața, pentru care avea toate calităţile, pregătirea, experienţa necesară datorită acestei erori judiciare, aspect confirmat și de martori. Totodată, recurentul a fost distrus pe plan personal, această eroare judiciară afectându-i profund familia, inclusiv sănătatea; arestarea preventivă i-a produs tulburări psiho-somatice de certă gravitate (actele medicale care dovedesc acest fapt există la dosar). Reclamantul a fost profund afectat şi pe plan financiar, a fost distrus din punct de vedere social, a fost marginalizat de societate (datorită mediatizării cazului său).

Prin urmare, contrar instanţei de apel, intensa mediatizare a faptului că recurentul a fost arestat și trimis în judecată l-a supus pe acesta oprobriului public, fiind considerat indezirabil în mediile sociale și profesionale pe care le frecventa. Astfel, viața i-a fost efectiv ruinată, fiind perceput ca un infractor. Renumele de „infractor” este un stigmat pe care va trebui să-l poarte toata viața și care va rămâne în conştiinţa colectivităţii.

În mod greşit instanţa a considerat că în plan social măsurile luate împotriva recurentului au avut un impact relativ redus și de scurtă durată, deoarece a obţinut un loc de deputat. Or, alegerea recurentului ca deputat s-a datorat exclusiv popularităţii acelui partid pentru care a candidat în acea perioadă, pe listele respectivului partid.

b) Referitor la restricţionarea libertăţii de mişcare pe o perioada de ani de zile, recurentul a precizat că nu a avut voie să părăsească localitatea până nu s-a dispus scoaterea sa de sub urmărire penală. Acesta a fost forţat să rămână doar în Bucureşti, deşi avea nevoie să părăsească localitatea în nenumărate rânduri și pentru varii motive, de la necesităţi profesionale și sociale, până la petrecerea timpului liber. Mai mult, nu i s-a comunicat recurentului vreo ridicare a interdicţiei de a părăsi localitatea și, ca atare, faptic, nu a părăsit-o până la soluţia de scoatere de sub urmărire penală. Nici chiar în perioada cât a fost deputat nu i-a fost permis să părăsească localitatea, tocmai pentru că nu exista o dispoziţie de ridicare a interdicţiei.

De altfel, măsura obligării de a nu părăsi localitatea/țara luată în cursul judecaţii durează până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti (sau până la revocarea/înlocuirea acesteia cu o altă măsură preventivă). Prelungirea acestei măsuri este un aspect aferent exclusiv urmăririi penale, nu există prelungirea acestei măsuri în faza de judecată, precum nu exista nici menţinerea acestei măsuri în sensul ca o data ce a fost luată față de un inculpat ea durează până la sfârşitul procesului (sau până la revocarea/înlocuirea ei), nu se mai prelungeşte succesiv și nici nu se menţine. Deci, toate susţinerile instanţei de apel cu privire la faptul ca recurentul nu s-a opus prelungirii/menţinerii măsurii obligaţiei de a nu părăsi localitatea sunt total nefondate.

Oricum, suma cerută are măcar parţial un caracter compensatoriu, adică reprezintă un echivalent bănesc al frustrării determinate de anii în care nu a avut voie să părăsească municipiul Bucureşti, sens în care se impune acordarea ei pentru acest efect sau măcar majorarea substanţiala a acesteia. Raportat la toate aceste aspecte este evident că suma acordată de instanţa de apel ca și prejudiciu moral pentru eroarea judiciară (250.000 lei) este insuficientă pentru o compensare măcar parţială a prejudiciului.

2. În legătură cu daunele morale provocate de stresul şi durata excesiv de lungă a procesului penal, recurentul a menționat că, pentru o perioadă de aprox. 2 ani și 9 luni pentru prima soluţie a parchetului și aprox. 8 ani și 6 luni pentru soluţia finală a celui de-al doilea organ judiciar, instanţa i-a acordat infima sumă de 10.000 lei, ignorând că timp de aprox. 10 ani acesta a suportat stresul generat de faptul că este inculpat pentru săvârşirea unor fapte grave, aspect care putea determina condamnarea, cu consecinţa încarcerării sale.

Trebuie evidenţiat calvarul prin care a trecut recurentul odată cu trimiterea în judecată, refuzul instanţelor de a-i încuviinţa probe în apărare, condamnarea în două instanţe. Recurentul a fost terorizat și umilit în permanență de către autorităţi, a fost chemat tot timpul la parchet (chiar și în perioada când a fost deputat) și a stat într-un stres de nedescris până s-a dat soluţia ce a confirmat nevinovăţia sa. Aceasta stare de incertitudine în care a trăit recurentul ani de zile, când dosarul a „zăcut” la parchet, deşi ancheta putea și trebuia să fie finalizată într-un termen rezonabil, nu poate, în mod obiectiv, să fie compensată de infima suma de 10.000 lei, acordată de instanţele de fond și apel, sens în care se impune majorarea ei substanţială.

În dezvoltarea criticilor formulate, pârâtul Statul Român prin M.F.P. a arătat următoarele:

1. Recurentul a susținut, văzând considerentele instanţei de apel, că în mod greşit prin decizia atacata a fost reţinut ca temei legal art. 998-999 C. civ. și art. 6 din C.E.D.O. pentru antrenarea răspunderii statului, ca urmare a duratei excesive a procesului penal și a acordării de despăgubiri în baza dreptului comun, deşi aceeaşi instanţa a constatat că nu există temei legal în dreptul intern pentru darea unor astfel de despăgubiri. Or, acţiunea îndreptată împotriva statului roman, prin care s-a solicitat despăgubiri băneşti pentru durata excesivă a procedurilor judiciare în baza articolelor citate, nu ar fi trebuit să fie primită de instanţă atât timp cât nu există temei legal în dreptul intern.

În plus, cererea de față este fundamentată pe tărâmul unei prevederi speciale, reglementată de art. 504-506 C. proc. pen., și nu pe cea prevăzută de dreptul comun. Aşadar, analiza posibilităţii de a cere despăgubiri în justiţie pe calea dreptului comun, în alte condiţii și în baza altor temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială, ignoră principiul specialia generalibus derogant.

De altfel, chiar instanţa de apel a motivat că nu există un act normativ naţional pentru acordarea de despăgubiri de natura celor amintite mai sus, prin urmare, nu se poate încălca, printr-o hotărâre judecătorească, principiul separaţiei puterilor în stat, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituţia României. Prin raportare la temeiul de drept al acţiunii, un astfel de demers juridic al reclamantului nu poate fi admisibil, textul de lege făcând referire la prejudiciul cauzat de erori judiciare și nu la durata litigiului.

Pe de altă parte, durata rezonabilă a procedurilor judiciare nu poate fi determinată cu exactitate cu titlu general, astfel, fiecare procedură trebuie apreciată în mod concret, în funcţie de criterii, precum complexitatea cauzei, natura litigiului, comportamentul părţii şi a celorlalţi participanţi la proces.

De asemenea, celeritatea procesului judiciar nu trebuie să fie unicul obiectiv al statului în administrarea justiţiei. Organismele Consiliului Europei au identificat cel puţin patru elemente interdependente de care depinde calitatea actului de justiţie: numărul de cauze, resursele disponibile, durata procedurilor şi calitatea hotărârilor. Astfel, toate aceste elemente trebuie luate în considerare la configurarea bunei administrări a justiţiei, nefiind benefică pentru dreptul la un proces echitabil sacrificarea unuia în detrimentul celorlalte.

În ceea ce priveşte felul şi întinderea reparaţiei, dispoziţiile legale – art. 504-506 C. proc. pen. prevăd că acestea se apreciază în funcţie de anumite criterii, cum ar fi durata privării de libertate, care în cauza de faţă reprezintă o perioadă de 3 luni și 6 zile de arest preventiv.

Raportat la acest criteriu de apreciere, instanţa de apel ar fi trebuit să aibă în vedere principiul echităţii și proporţionalităţii consacrat în vasta jurisprudenţă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, în sensul că, în privinţa daunelor morale, în lipsa unor criterii clare de evaluare a prejudiciului moral şi de determinare a cuantumului despăgubirilor necesare acoperirii acestuia, instanţa trebuie să manifeste prudenţă şi rezonabilitate în acordarea lor.

Tot astfel, în termenii Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, criteriul echităţii în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar, în acelaşi timp, despăgubirile să nu se constituie în amenzi excesive pentru autorii prejudiciului şi nici venituri nejustificate pentru victime (ex: cauza Tarău contra României, cauza Rosengren împotriva României).

De altfel, scopul art. 504 C. proc. pen. este acela de a materializa principiul constituţional potrivit căruia statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale şi de a permite repararea prejudiciilor cauzate atât prin condamnarea pe nedrept, cât şi prin nelegala privare sau restrângere de libertate din cursul procesului penal, însă se impune ca, urmare a analizei particularităţilor cauzei, să fie păstrat un echilibru între măsura arestării preventive care ar fi produs o atingere în plan moral şi compensaţia corespunzătoare.

În cauză, solicitarea de daune morale nu este întemeiată, motivat de faptul că răspunderea patrimonială a statului pentru erorile judiciare nu se fundamentează pe principiile răspunderii civile delictuale și nu sunt întrunite cele patru elemente obligatorii, şi anume: existenţa unei fapte ilicite, prin care se încalcă o anumită obligaţie, aducându-se atingere unui drept subiectiv; săvârşirea cu vinovăţie a acestei fapte, ca element subiectiv al răspunderii; existenţa unui prejudiciu; un raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu.

În mod unanim a fost apreciat, atât de instanţele naţionale, cât şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, că o posibilă reparaţie cu titlu de daune morale nu ar putea avea decât un rol de a diminua un prejudiciu psihic.

Aplicarea dispoziţiilor generale ale răspunderii civile delictuale ar conduce la ideea absurdă că statul va răspunde pentru orice prejudiciu, dacă sunt îndeplinite condiţiile angajării acestei răspunderi.

Însă, în cazul în speţă, nu sunt întrunite cerințele antrenării răspunderii civile delictuale a statului.

Pe de altă parte, prevederile art. 998-999 C. civ. instituie răspunderea persoanei pentru fapta proprie, în cadrul unei astfel de acţiuni fiind necesară îndeplinirea condiţiei cu privire la vinovăţia celui care a cauzat prejudiciul în mod direct.

În acest sens, prin decizia nr. 422 din 17 ianuarie 2006, instanţa supremă a reţinut că „dispoziţiile art. 998-999 C. civ. privind răspunderea civilă delictuală nu pot constitui ternei pentru antrenarea răspunderii statului pentru erorile judiciare” și că „răspunderea statului este o răspundere directă, limitată însă doar la prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale”, în concluzie, statul, în calitate de garant al legalităţii şi independenţei actului de justiţie, nu poate răspunde pentru consecinţele păgubitoare produse de desfăşurarea activităţilor specifice organelor judiciare, decât în condiţiile stabilite de prevederile legale speciale menţionate mai sus.

2. În prezenta cauză nu sunt întrunite condiţiile reglementate de art. 504 C. proc. pen.

Prin ordonanţa procurorului de scoatere de sub urmărire penală din 20 august 2009, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism a dispus scoaterea de sub urmărire penală a reclamantului, întrucât lipsea vinovăţia făptuitorului, însă nu s-a reţinut în cuprinsul ordonanţei faptul că măsura arestului preventiv a avut caracter ilicit. Legalitatea propunerii de arestare preventivă a fost constatată de Curtea Militară de Apel, care a dispus arestarea preventivă a reclamantului.

De altfel, art. 5 alin. (1) lit. c) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului permit statelor să dispună privarea de libertate a unei persoane suspecte de comiterea unei infracţiuni în cadrul unei proceduri penale, de care însă instanţa de apel nu a ţinut seama la pronunţarea hotărârii.

În speță, măsura arestării preventive a fost luată cu respectarea legislaţiei în vigoare la acel moment, întrucât reclamantul nu a fost scos de sub urmărire penală pentru nerespectarea unei anumite proceduri, ci pentru lipsa unuia dintre elementele constitutive ale infracţiunii. Faptul că ulterior s-a dispus punerea în libertate a reclamantului nu schimbă împrejurările cauzei şi nu conduce la ideea că arestarea preventivă a acestuia de până la data punerii în libertate ar fi fost ilegală. Cercetarea inculpatului se poate face şi cu acesta în stare de libertate, caracterul de privare sau restrângere de libertate fiind stabilit de instanţa penală, instanţa civilă nefiind în măsură să analizeze aspecte legate de temeinicia măsurii restrângerii dreptului de libertate.

3. Cu privire la despăgubirile materiale, pârâtul a arătat că între sumele solicitate pentru acoperirea prejudiciului material cauzat potrivit susţinerilor reclamantului și arestarea preventivă nu există o legătură de cauzalitate dovedită între măsura luată și reducerea veniturilor salariale.

Susţinerea potrivit cu care angajatorul ar fi refuzat reangajarea pe aceeaşi funcţie pe motiv că reclamantul ar fi fost arestat și exista proces penal împotriva acestuia nu intră în sfera de aplicare a art. 504 C. proc. pen.

În speţă, instanţa de apel a luat în considerare în mod greşit că beneficiul nerealizat de reclamant este din cauza erorii judiciare a cărei victimă a fost. În cauză, nu s-a demonstrat legătura de cauzalitate între pretinsa afectare a carierei profesionale și existența litigiului penal, prin urmare în mod artificial aria răspunderii statului cu privire la daunele materiale provenite din drepturile salariale a fost extinsă, cu încălcarea dispoziţiilor legale în materie, statul fiind practic obligat să suporte inclusiv drepturile salariale ale reclamantului la care acesta ar fi îndreptăţit în raport de persoana juridică cu care a avut încheiate raporturi de muncă (angajator) sau drepturile pe care reclamantul pretinde că i s-au născut, pretextând existența litigiului penal.

Or, fie că şi-au găsit temeiul în normele dreptului comun, fie că au fost fundamentate pe dispoziţiile speciale ale art. 504-508 C. proc. pen., acestea nu pot fi reţinute în sarcina statului, fiind născute dintr-un raport juridic al dreptului muncii și căzând în sarcina exclusivă a angajatorului, astfel cum unanim atât doctrina de specialitate, cât și practica judiciară afirmă.

În realitate, reclamantul ar fi trebuit să se adreseze instanţelor de dreptul muncii în cazul în care se considera nedreptăţit pentru măsurile luate de angajator la acel moment, atât în ceea ce priveşte reîncadrarea pe un post inferior pregătirii sale profesionale, cât și în ceea ce priveşte încetarea raporturilor de muncă.

Faptul că reclamantul a susţinut în acţiune că la momentul arestării a avut o funcţie de conducere, ca sef serviciu trafic sol, iar în anul 1997 a ocupat funcţia de comandant adjunct, nu presupune că deţinerea unei funcţii de conducere are caracter de permanenţă, aspect pe care instanţa de apel nu l-a analizat la pronunţarea hotărâri.

În concluzie, cererea de despăgubiri materiale este neîntemeiată raportat la cauza dedusă judecăţii, acordarea unor astfel de despăgubiri neputându-se transforma într-un izvor de îmbogăţire fără just temei.

În dezvoltarea criticilor formulate, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a arătat următoarele:

Conform art. 505 C. proc. pen., la stabilirea întinderii reparaţiei se ţine seama de durata privării de libertate sau a restrângerii de libertate suportate, precum şi de consecinţele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă.

1. Cu excepţia criteriului de individualizare a cuantumului daunelor morale constând în durata privării de libertate, pe care, de altfel, ambele instanţe l-au calculat greşit (peste 4 luni, în loc de 3 luni şi 6 zile - 7 mai - 13 august 1998), celelalte criterii prevăzute de art. 505 C. proc. pen. au fost aplicate formal prin emiterea unor generalizări nesusţinute de probe concludente şi consistente, în afara simplelor susţineri ale reclamantului şi a unor declaraţii de martori propuşi de către acesta.

Deşi se recunoaşte în motivarea instanţei de apel că, criteriile de apreciere constând în onoarea, creditul moral, poziţia socială, repercusiunile asupra persoanei reclamantului şi a familiei acestuia, cât şi asupra raporturilor de muncă în cadrul cărora reclamantul ocupa o funcţie importantă, au fost aplicate în mod corespunzător de către instanţa de fond, instanţa de control judiciar nu a arătat, în concret, la cât a apreciat că se ridică dezdăunarea acestor consecinţe şi, mai ales, ce a determinat creşterea cuantumului acestor daune.

Procedeul folosit de instanţa de apel, de a stabili o sumă globală de 250.000 lei, nediferenţiind cât anume se cuvine pentru privarea de libertate şi cât pentru restrângerea acesteia prin obligarea de a nu părăsi localitatea, nu permite cenzurarea justiţiei raţionamentului folosit şi cunoaşterea mecanismelor interioare care au condus la stabilirea acesteia sume.

Fiind două măsuri diferite din punct de vedere al gravităţii consecinţelor produse, acordarea despăgubirilor decurgând din acestea trebuia făcută distinct pentru fiecare în parte şi, oricum, proporţional cu gradul mai mare sau mai mic de gravitate al fiecăreia.

Astfel, cel puţin teoretic, o privare de libertate sub forma detenţiei preventive are implicaţii mult mai profunde decât cele produse de o restrângere a libertăţii de mişcare prin obligarea de a nu părăsi localitatea, fapt ce obligă ca şi echivalentul bănesc al suferinţelor produse de fiecare măsură în parte să fie reflectat în mod separat şi în proporţii diferite, iar nu contopite în masa amorfă a unei sume globale.

Aşadar, fără a putea preciza o sumă concretă pe care instanţa de apel ar fi acordat-o ca reparaţie pentru prejudiciul încercat de reclamant prin privarea de libertate, acesta fiind, în orice caz mai mare decât suma de 100.000 lei acordată de instanţa de fond, în cauză nu se justifica un astfel de cuantum ridicat.

Raportat la datele concrete ale speţei, despăgubirea acordată reclamantului trebuia să se limiteze la indemnizarea doar a acelor suferinţe inerente oricărui regim de detenţie resimţite în mod egal de orice persoană aflată în astfel de circumstanţe, indiferent de statutul său social.

Astfel, contrar celor susţinute de reclamant în sensul că din cauza arestării sale a fost marginalizat pe plan social şi expus oprobriului public, se constată că, dimpotrivă, statutul său social nu a avut cu nimic de suferit din moment ce un renumit partid politic l-a desemnat ca şi candidat în alegerile parlamentare din noiembrie 2000, ocazie cu care a întrunit şi sufragiul electoratului ocupând un loc de deputat pe o durată de patru ani.

Pe de altă parte, comparativ cu daunele morale acordate altor persoane pentru prejudiciul cauzat de privarea de libertate pe o durată similară cu cea suportată de reclamant, suma acordată în prezenta cauză este exagerat de mare (ex.: cauza Konoios contra României, Pantea contra României).

2. Şi în privinţa acordării daunelor morale ca urmare a restrângerii libertăţii, instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 505 C. proc. pen., prin aceea că nu a determinat în concret durata măsurii obligării de a nu părăsi localitatea şi nu a reuşit să demonstreze care au fost consecinţele acestei măsuri asupra reclamantului şi familiei sale, motivarea fiind sub acest aspect contradictorie.

Ca şi în cazul daunelor prezentate la pct. 1 al motivelor de recurs, fără a preciza cu cât anume majorează cuantumul daunelor morale decurgând din restrângerea libertăţii faţă de cei 10.000 lei acordaţi de instanţa de fond, instanţa de apel a considerat că se impune totuşi o astfel de majorare, deşi admite în considerente că, în realitate, durata măsurii obligării de a nu părăsi localitatea nu a fost atât de îndelungată pe cât pretinde reclamantul, fiind posibil ca acesta să fi încetat de drept la un moment dat, conform dispoziţiilor art. 140 C. proc. pen.

Stabilirea cu exactitate a momentului încetării acestei măsuri preventive are implicaţii majore nu doar în corecta apreciere asupra întinderii prejudiciului, cât mai ales în determinarea datei de pornire a curgerii termenului de prescripţie de 18 luni prevăzut de art. 506 alin. (2) C. proc. pen.

În aceste condiţii se impunea ca instanţa de apel să manifeste o mai mare preocupare în a determina cu precizie întinderea în timp a acestei măsuri pornind de la datele pe care le avea la dispoziţie - luarea măsurii prin sentinţa penală nr. 19 din 18 februarie 1999 a Tribunalului Militar Bucureşti, menţinerea ei prin decizia Curţii Militare de Apel Bucureşti până la restituirea cauzei la parchet pentru completarea urmăririi penale prin Decizia penală nr. 992 din 26 februarie 2001 a Curţii Supreme de Justiţie - cerând, eventual, pentru rigoare, ataşarea celor 34 volume ale dosarului penal.

Într-o speţă similară instanţa de control judiciar a sancţionat instanţa inferioară pentru modul superficial în care a procedat în stabilirea duratei măsurii arestării preventive, aceasta fiind unul din criteriile expres prevăzute de legiuitor prin dispoziţiile art. 505 alin. (1) C. proc. pen. pentru stabilirea întinderii reparaţiei.

Cât priveşte consecinţele cauzate de măsura restrictivă de libertate, ca şi criteriu de stabilire a cuantumului daunelor morale, recurentul a susținut că motivarea instanţei de apel este încă odată contradictorie.

Astfel, după ce afirmă că „apelantul reclamant nu a probat existenţa vreunei împrejurări concrete în care măsura preventivă dispusă să fi afectat, prin efectul său limitat - de restrângere a libertăţii de deplasare, ocuparea şi exercitarea vreunei funcţii remunerate corespunzător, respectiv imposibilitatea obţinerii unor venituri de ordin social similare celor avute anterior încetării raporturilor de muncă”, la doar câteva rânduri distanţă instanţa de apel afirmă că „ar fi trebui să se aibă în vedere şi împrejurarea că, ulterior arestării, cel puţin în faza judiciară a procesului penal declanşat împotriva reclamantului, acestuia i-a fost restrânsă şi libertatea prin măsura obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu, măsură cu posibile consecinţe asupra activităţilor pe care le-ar fi putut desfăşura conform pregătirii sale profesionale”.

3. Tot o greşită aplicare a prevederilor art. 505 C. proc. pen. a fost făcută de instanţa de apel şi în privinţa acordării despăgubirilor materiale în cuantum de 84.974 lei, reprezentând diferenţa salarială dintre remuneraţia avută de reclamant înainte de arestare, în calitate de comandant adjunct la A.I.B.O., şi salariul stabilit după eliberarea şi reangajarea sa pe postul de referent de specialitate, pentru perioada cuprinsă între 03 septembrie 1998 - 11 decembrie 2000, dată la care acesta a devenit parlamentar.

Instanţa a apreciat greşit că această scădere a veniturilor salariale a fost tot o consecinţă a privării de libertate şi a procesului penal în care a fost implicat reclamantul.

În acord cu statuările instanţei de fond, prejudiciul material cauzat de măsura arestării preventive nu poate consta decât în cuantumul salariilor indexate şi majorate pentru perioada 07 mai - 02 septembrie 1998 în sumă de 8.426 lei, astfel cum au fost stabilite prin expertiză; pentru toate celelalte solicitări nu există o legătura de cauzalitate dovedită între măsura luată şi reducerea veniturilor salariale ale reclamantului.

Dacă prin decizia nr. 136 din 07 iulie 1998 se arată în mod expres motivul desfacerii contractului de muncă, indicându-se ca temei juridic art. 130 alin. (1) lit. j) C. muncii, reclamantul fiind arestat mai mult de 60 de zile, în cazul deciziei C.I.M. nr. 1148 din 03 septembrie 1998 se ştie doar că acesta a fost reangajat în funcţia de referent de specialitate în cadrul Serviciului Management, Calitate şi Reglementări - Biroul Reglementări Aeronautice, fără a se cunoaşte motivul pentru care după punerea sa în libertate reclamantul nu a mai fost reîncadrat în acelaşi post deţinut anterior.

Un eventual abuz al angajatorului în stabilirea noii încadrări trebuia sesizat de reclamant în termenele de prescripţie prevăzute de legislaţia muncii la instanţele corespunzătoare. Dacă se considera nedreptăţit, reclamantul putea să refuze noua încadrare în postul de referent, aşa cum a făcut, de altfel, câţiva ani mai târziu, în 2005, când la încetarea mandatului de deputat, deşi procesul penal încă nu se încheiase, şi-a dat acordul pentru încetarea raporturilor de muncă.

Pe lângă faptul că nu s-a dovedit legătura cauzală dintre privarea de libertate şi încadrarea în noua funcţie, nici reclamantul şi nici instanţa de apel nu şi-au exprimat un punct de vedere faţă de conţinutul adresei trimise de Compania Naţională de Aeroporturi Bucureşti (fila 384 vol. II - fond), conform căreia, începând cu data de 01 august 1998, în cadrul A.I.B.O. s-a desfiinţat postul de comandant adjunct prin schimbarea denumirii funcţiei în cea de director tură, supervizor tură, inspector şef, inspector de specialitate şef.

Instanţa trebuia să dispună efectuarea de verificări cu privire la o eventuală obţinere de către reclamant a unor despăgubiri după legislaţia muncii, având în vedere că prin cererea adresată Parchetului de pe lângă Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O.T. (fila 76 vol. I - fond) acesta a solicitat eliberarea unor documente din dosarul penal pentru „realizarea demersurilor legale pentru a obţine în instanţă revenirea la statutul avut în aprilie 1998 din punct de vedere al dreptului muncii”.

Posibilitatea obţinerii unei duble reparaţii nu este deloc exclusă, având în vedere existenţa unor debitori diferiţi - Statul Român prin M.F.P. în cazul de faţă, respectiv angajatorul reclamantului, într-o eventuală cerere întemeiată pe dreptul muncii, care nu au cunoştinţă unul de celălalt.

Prin întâmpinare, reclamantul V.V. a solicitat respingerea celorlalte recursuri declarate, susţinând, în esenţă, că sunt îndeplinite condiţiile legale pentru acordarea de daune materiale şi morale în baza erorii judiciare a cărei victimă a fost acesta.

În cauză, contrar opiniei pârâtului, sunt incidente dispoziţiile art. 504 C. proc. pen., dat fiind că privarea de libertate în mod nelegal poate fi stabilită inclusiv printr-o ordonanţă de scoatere de sub urmărire penală emisă de procuror, fără a fi nevoie de alte precizări, ceea ce s-a şi întâmplat în cazul reclamantului. Nu există în vreo dispoziţie legală, în doctrina sau jurisprudenţă necesitatea dovedirii de către victima erorii judiciare a nelegalităţii arestării preventive dispuse împotriva sa cât timp a existat o hotărâre de achitare/ordonanţă de scoatere de sub urmărire penală.

Referitor la susţinerea potrivit căreia nu sunt întrunite cerinţele pentru acordarea de despăgubiri pentru eroare judiciară din perspectiva art. 5 din C.E.D.O., reclamantul a arătat că se ignoră faptul că prevederile Codului de procedură penală se aplică cu prioritate faţă de Convenţie, fiind legea mai favorabilă, aspect sesizat de altfel de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în mai multe decizii pronunţate.

În speţă, sunt aplicabile, pe de altă parte, şi prevederile răspunderii civile delictuale C. civ., existând o jurisprudenţă vastă în această materie.

Contrar susţinerilor recurenţilor, a menţionat V.V., instanţa de apel în mod corect i-a acordat ca şi daună materială diferenţa salarială dintre salariul avut de acesta înainte de arestarea sa, în calitate de comandant adjunct, şi salariul stabilit după reangajare pe post de referent de specialitate, întrucât această diferenţă reprezintă o consecinţă a erorii judiciare suferite de parte.

În privinţa daunelor morale acordate, reclamantul a învederat că acestea nu sunt într-un cuantum exagerat faţă de complexitatea prejudiciului suferit de acesta. În această materie se aplică principiul reparării integrale a prejudiciului suferit de victima erorii judiciare, o reparaţie care trebuie să fie şi echitabilă şi concretă. O instanţă judecă în echitate şi nu conform unor criterii prestabilite atunci când acordă despăgubiri victimei unei erori judiciare.

A mai susţinut reclamantul că prejudiciul suferit este unul deosebit de grav şi complex, care l-a afectat pe multiple planuri, iar despăgubirile acordate acestuia nu se pot limita doar la perioada concretă a arestului preventiv, cum susţin celelalte părţi în cauză, ci trebuie să acopere toate urmările şi consecinţele produse de acest arest preventiv. Astfel, despăgubirile trebuie raportate şi la perioada următoare, în care cel în cauză a avut interdicţia de a ocupa şi exercita funcţia pe tot parcursul procesului penal, dar mai ales interdicţia de a părăsi localitatea.

Statul Român prin M.F.P. a arătat, prin întâmpinare, că recursul declarat de reclamant este nul prin raportare la dispoziţiile art. 302¹ alin. (1) lit. c) şi art. 306 alin. (1) C. proc. civ., pentru neîncadrarea motivelor de recurs în vreunul din motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Pe de o parte, aceleaşi susţineri au fost formulate şi în faţa instanţei de apel, iar, pe de altă parte, consideraţiile expuse fac trimitere la modul în care instanţa de apel a analizat şi interpretat materialul probator, aspect ce nu mai poate face obiectul cenzurii instanţei de recurs.

Pe fond, pârâtul a solicitat respingerea recursului formulat de reclamant, întrucât acesta nu a demonstrat îndeplinirea condiţiilor legale pentru a atrage răspunderea statului pentru prejudicii cauzate de erori judiciare, reglementată de art. 504 - 506 C. proc. civ. şi pentru a se constata incidenţa dispoziţiilor art. 998 - 999 C. civ.

În cauză, nu există o ordonanţă a procurorului de revocare a măsurii arestului sau hotărâre a instanţei, de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate ori hotărâre definitivă de condamnare care să consfinţească faptul că măsura arestului preventiv a fost ilegală sau că ar fi avut caracter ilicit. Pe cale de consecinţă, nu se poate susţine cu argumente legale faptul că reclamantul este îndreptăţit la despăgubiri materiale sau morale ca urmare a săvârşirii unei erori judiciare.

Referitor la interdicţia sub care reclamantul s-a aflat, de a nu părăsi localitatea, pârâtul a susţinut că nici în această privinţă nu s-a constatat caracterul nelegal al măsurii printr-o ordonanţă a procurorului sau o hotărâre definitivă a instanţei penale, astfel că nu este probată afirmaţia potrivit căreia măsura s-a extins pe o perioadă de timp mai mare decât cea pentru care a fost luată, de 30 de zile.

În ceea ce priveşte durata de desfăşurare a procesului penal, pârâtul a învederat că această situaţie excede noţiunii de eroare judiciară reglementată de legea specială pentru a atrage răspunderea statului, iar pretinsele sume solicitate pe acest considerent nu-şi găsesc un corespondent legal în dispoziţiile art. 504 - 506 C. proc. pen. Pe de altă parte, dacă aceste despăgubiri sunt solicitate în temeiul art. 998 - 999 C. civ., atunci se ignoră principii ale dreptului civil - specialia generalibus derogant, aspect ce conduce la înfrângerea echilibrului de legalitate a procesului civil şi, implicit, a încălcării dreptului la un proces echitabil (art. 6 C.E.D.O.).

În legătură cu despăgubirile materiale solicitate, pârâtul a arătat că sunt nedatorate, câtă vreme dispoziţiile legale invocate nu sunt incidente în cauză, Această chestiune dedusă judecăţii constituie o problemă de dreptul muncii, priveşte relaţiile reclamantului cu angajatorul, astfel încât nu trebuia îndreptată împotriva unui terţ (pentru a se pretinde beneficiul nerealizat în calitate de comandant adjunct, dar şi o rentă viageră).

În recurs nu s-au administrat probe noi.

Analizând cu prioritate excepţia nulităţii recursului formulat de reclamantul V.V., invocată de recurentul pârât Statul Român prin M.F.P., Înalta Curte apreciază că este neîntemeiată şi va fi respinsă pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Conform art. 302¹ alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar, potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.; per a contrario, dacă dezvoltarea motivelor de recurs nu face posibilă încadrarea lor într-unul din cazurile de nelegalitate prevăzute expres şi limitativ de art. 304 C. proc. civ., sancţiunea care intervine este nulitatea recursului.

În speţă, nu numai că recurentul reclamant s-a conformat exigenţelor art. 302¹ alin. (1) lit. c) C. proc. civ., indicând motivele de nelegalitate din art. 304 C. proc. civ. pe care îşi întemeiază recursul, dar a şi formulat critici care să poată fi încadrate din oficiu în unul din cazurile de casare sau modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., fără a se rezuma exclusiv la criticarea probelor administrate.

Astfel, recurentul a arătat că hotărârea atacată s-a dat cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 504, 505 C. proc. pen., art. 998 şi următoarele, 1084, 1169 C. civ., art. 5, 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului şi art. 52 din Constituţia României, deoarece instanţa de apel a considerat în mod greşit că doar salariile neîncasate de acesta în perioada arestului preventiv, diferenţa salarială dintre salariul avut înainte de arestare de recurent şi salariul stabilit după reangajare, precum şi valoarea autoturismului recurentului, sechestrat în timpul procesului penal constituie singurele consecinţe materiale (prejudiciul material) ale erorii judiciare şi ale procesului penat abuziv a cărei victimă a fost recurentul, restul capetelor de cerere apreciindu-le ca neîntemeiate.

De asemenea, recurentul a susţinut că hotărârea este nelegală şi pentru că instanţa de apel a considerat în mod eronat că suma de 260.000 lei poate acoperi complexul prejudiciu moral cauzat prin eroarea judiciară şi prin întregul proces penal derulat împotriva sa, în condiţiile în care, în legătură cu daunele provocate de stres şi durata excesiv de lungă a procesului penal, instanţa a ignorat perioada de aprox. 10 ani în care acesta a suportat stresul generat de faptul că este inculpat pentru săvârşirea unor fapte grave, aspect care putea determina condamnarea, cu consecinţa încarcerării, iar, raportat la dimensiunile, complexitatea și gravitatea prejudiciului moral cauzat, suma de 1.000.000 lei solicitată reprezintă o justa despăgubire, fiind alcătuită din daune morale suferite în perioada arestării preventive și a restricţionării libertăţii de mişcare (prin aplicarea măsurii interdicţiei de părăsire a localităţii), daune morale reprezentate de lezarea onoarei, demnității, imaginii publice, reputației, imposibilitatea de a activa profesional, etc. şi daune morale provocate de stresul procesului, abuzurile autorităţilor, umilinţa aferentă.

Aceste susţineri ale recurentului reclamant sunt suficiente pentru declanşarea controlului judiciar în recurs, atâta timp cât au fost însoţite de argumente care se circumscriu ipotezei unuia din cele 9 puncte ale art. 304 C. proc. civ., care dau limitele căii extraordinare de atac a recursului, şi anume art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În acest context, Înalta Curte constată că nemulţumirile reclamantului vizează respingerea cererii privind plata beneficiului nerealizat, ce constă în salariu de comandant adjunct (funcţie pe care partea în cauză ar fi ocupat-o în continuare dacă nu ar fi fost arestată), pentru perioada 10 decembrie 2004 - 1 septembrie 2009, dar şi în renta viageră pentru perioada ulterioară stabilirii în mod definitiv a nevinovăţiei penale a reclamantului, până la decesul acestuia.

Aceste critici privesc întinderea reparaţiei pretinse, iar nu stabilirea situaţiei de fapt, caz în care vor fi analizate din perspectiva temeiului de drept invocat de reclamant.

Pe de altă parte, Înalta Curte observă că, în privinţa daunelor morale solicitate, reclamantul a criticat hotărârea recurată pentru lipsa unor criterii de determinare a cuantumului acestora, respectiv pentru lipsa unei analize subiective în raport de circumstanţele particulare ale cauzei. Or, în acest caz, nu se pot reţine critici de netemeinicie, ci de nelegalitate a hotărârii atacate, în situaţia în care se invoca referirea la criterii de evaluare prestabilite.

Împrejurarea că aceste două cereri legate de stabilirea cuantumului daunelor materiale şi morale se fundamentează pe situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel ori pe cea spre care tinde reclamantul să o propună, respectiv dovedească, nu constituie un element de natură a înlătura total de la analiză, în recurs, criticile formulate, în acord de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Având în vedere că recursul nu poate fi analizat în afara cadrului restrictiv al art. 304 C. proc. civ., iar criticile formulate de recurentul reclamant se subsumează parţial acestui cadru legal, Înalta Curte urmează să respingă excepţia invocată.

În privinţa recursurile formulate, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate.

Astfel, referitor la recursul declarat de reclamant, Înalta Curte reţine următoarele:

Cererea de acordare daune materiale pentru beneficiul nerealizat se susţine, în opinia reclamantului, pe dispoziţiile art. 504 - 505 C. proc. pen., respectiv art. 998 - 999 C. civ., întrucât partea prejudiciată are dreptul la repararea pagubei suferite şi pentru perioada 10 decembrie 2004 - 1 septembrie 2009, respectiv la salariul de comandant adjunct, pe care acesta l-ar fi avut în condiţiile în care nu ar fi fost arestat.

Recurentul reclamant susţine că, potrivit doctrinei şi jurisprudenţei în materie, repararea pagubei pentru erori judiciare presupune repararea efectivă a daunelor materiale rezultate din afectarea raporturilor de muncă pe care cel în cauză le desfăşura la momentul producerii erorii judiciare. Mai mult, arată că dispoziţiile art. 505 alin. (5) C. proc. civ. nu disting şi nu limitează consecinţele materiale ale unei erori judiciare, intenţia legiuitorului fiind aceea de a acoperi toate prejudiciile materiale cauzate în acest context.

În speţă, în mod corect instanţa de apel a apreciat că aplicarea dispoziţiilor legale (art. 504 C. proc. pen.) impune acoperirea prin plata unor despăgubiri băneşti a prejudiciului dovedit ca fiind cert, din punctul de vedere al existenţei şi întinderii sale, luându-se în considerare beneficiul nerealizat de reclamant din cauza erorii judiciare a cărei victimă a fost.

În acest sens, pârâtul a fost obligat atât la plata salariilor neîncasate de reclamant pe perioada arestului preventiv, cât şi la plata diferenţelor salariale rezultate din compararea salariului avut de reclamant înainte de arestare şi salariul stabilit după reangajare pe postul de referent de specialitate, până la încetarea contractului de muncă cu angajatorul. La aceste sume calculate conform expertizei administrate în cauză s-a adăugat valoarea autoturismului sechestrat, devenit indisponibil ulterior.

După 11 decembrie 2000, conform datelor din dosar, reclamantul a fost ales într-o funcţie de demnitate publică, fiind deputat până la încetarea mandatului, în 2004.

Reclamantul a susţinut că, începând cu 10 decembrie 2004, contractul său de muncă a încetat prin aşa-zisul acord al părţilor, deoarece acesta a refuzat să continue activitatea profesională într-un post inferior pregătirii sale, în realitate fiind vorba de refuzul reangajării din partea angajatorului.

Or, după expirarea mandatului de deputat, constată Înalta Curte, vechiul contract de muncă (pentru postul de referent de specialitate) a încetat prin acordul părţilor, la 10 decembrie 2004, fără ca măsura în cauză să fie contestată vreodată de reclamant.

Prin urmare, cum temeiul legal al desfacerii contractului de muncă nu a fost pus vreodată în discuţie, aşa cum reţin şi instanţele de fond, acordul dat de reclamant în privinţa încetării raporturilor de muncă cu fostul angajator exclude dovedirea unui prejudiciu cert, determinat de greşita sa „concediere”, ce urma a fi identificat până la momentul stabilirii nevinovăţiei în dosarul penal, septembrie 2009.

În raport de situaţia de fapt reţinută în apel, asupra căreia instanţa de recurs nu are posibilitatea exercitării unei cenzuri faţă de abrogarea dispoziţiilor art. 304 pct. 10 C. proc. civ., în mod corect curtea de apel a considerat că nu există o legătură de cauzalitate între măsura arestării reclamantului şi lipsa unor venituri similare funcţiei de comandant adjunct/controlor de trafic aerian invocată de acesta pentru perioada ulterioară datei de 11 decembrie 2000, cu atât mai mult cu cât nu s-a putut afirma cu certitudine că, în lipsa procesului penal, reclamantul ar mai fi putut ocupa o funcţie similară celei avute anterior arestării.

În consecinţă, în lipsa identificării unui prejudiciu cert pentru perioada solicitată, instanţa de apel a procedat în mod legal neacordând drept beneficiu nerealizat sumele lunare corespunzătoare funcţiei de comandant adjunct/controlor de trafic. Repararea pagubei presupune acordarea de drepturi anterioare rezultate din raporturile de muncă care au încetat urmare a erorii judiciare imputabile statului, iar nu în cazul în care relaţiile contractuale au fost finalizate prin acordul părţilor. Pe de altă parte, consecinţele materiale ale erorii judiciare nu sunt limitate în privinţa prejudiciului creat într-o astfel de situaţie, iar nu în cazul în care încetarea contractului de muncă are la bază consimţământul celui ce invocă existenţa prejudiciului în persoana sa.

Înalta Curte constată, totodată, că alegaţia reclamantului privitoare la dovedirea legăturii de cauzalitate dintre eroarea judiciară a cărei victimă a fost acesta şi lipsa unor venituri similare funcţiei de comandant adjunct în perioada ulterioară datei de 11 decembrie 2000, cu referiri directe la probele administrate (ce dovedesc eşecul profesional al reclamantului, concedierea sa, imposibilitatea angajării pe un post corespunzător experienţei şi pregătirii profesionale) nu se susţine în prezenta cale de atac, vizând o situaţie de fapt, iar nu una de drept.

Recurentul reclamant a invocat faptul că beneficiul nerealizat neacordat rezultă, pe de o parte, din refuzul reangajării sale din partea angajatorului, datorat erorii judiciare, iar, pe de altă parte, din deţinerea licenţei de controlor de trafic aerian, în situaţia împiedicării sale de către angajator, legată de existenţa dosarului penal, în a profesa conform calificării deţinute.

Or, în speţă, dovada unui astfel de refuz exprimat de angajator nu a fost făcută până la momentul închiderii dezbaterilor în apel, astfel încât situaţia descrisă nu mai poate fi evaluată în recurs. De altfel, chiar reclamantul recunoaşte prin cererea de recurs că instanţa de apel a reţinut contrariul, deşi sunt date care indică că acele calificări pe care le deţinea, în condiţii normale, i-ar fi asigurat angajarea de către A.I.B.O. cel puţin în funcţia de controlor de trafic aerian.

Într-adevăr, observă Înalta Curte, prin hotărârile penale invocate în cauză se stipula interdicţia pentru reclamant de a-şi exercita profesia, însă acest aspect a fost avut în vedere de instanţa de apel la acordarea de despăgubiri materiale anterior perioadei în care reclamantul a deţinut calitatea de deputat, în considerarea măsurii dispuse de instanţele penale şi a împrejurării dovedirii existenţei unui contract de muncă încheiat pentru o funcţie inferioară celei deţinute de reclamant. Or, ulterior anului 2000, reclamantul a optat pentru încetarea contractului de muncă prin acordul părţilor, prin aceasta nemaiputând justifica existenţa unui prejudiciu cert.

Reclamantul ar fi putut continua activitatea în funcţia deţinută anterior alegerii sale ca deputat, situaţie în care ar fi avut dreptul la despăgubiri materiale în temeiul art. 504 C. proc. pen., în perioada solicitată, cu condiţia dovedirii aceloraşi împrejurări ca şi cele identificate anterior datei de 11 decembrie 2000.

Referitor la neacordarea unei rente viagere de către instanţa de apel, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 505 alin. (2) C. proc. pen., reparaţia constă în plata unei sume de bani sau, ţinându-se seama de condiţiile celui îndreptăţit la repararea pagubei şi de natura daunei produse, în constituirea unei rente viagere ori în obligarea ca, pe cheltuiala statului, cel privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă să fie încredinţat unui institut de asistenţă socială şi medicală.

Plata rentei viagere a fost solicitată de către reclamant pentru perioada ulterioară stabilirii nevinovăţiei sale, însă acesta nu a probat, cum constată şi instanţa de apel, nici cuantumul veniturilor pe care le-ar fi obţinut după încetarea raporturilor de muncă în lipsa erorii judiciare invocate, nici faptul că eroarea judiciară concretizată în luarea măsurii arestării preventive, respectiv luarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea i-ar fi cauzat o imposibilitate obiectivă de a mai exercita vreo profesie remunerată ori o diminuare/reducere a capacităţii de muncă, care să determine negativ o angajare pe un post similar celui avut anterior arestării. Nu reiese din situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel că reclamantul nu a putut să presteze o activitate care să-i aducă venituri materiale în perioada indicată şi nici că starea sa de sănătate este o consecinţă a procedurilor judiciare la care a fost supus, aspecte de natură să-l îndreptăţească pe recurent să solicite stabilirea unei rente viagere.

Pentru aceste considerente, chiar dacă arestarea pe nedrept ori interdicţia de a părăsi localitatea au condus la identificarea unui prejudiciu moral, în cauză, nu se justifică obligarea Statului Român la plata unei pensii viagere prin raportare la art. 505 alin. (2) C. proc. civ., în lipsa unor elemente probatorii concrete.

Înalta Curte constată că reclamantul a înţeles să critice şi cuantumul daunelor morale acordate, considerând că suma stabilită de instanţa de apel este infimă şi nu este de natură să acopere prejudiciul moral creat pentru perioada arestării preventive şi a restricţionării libertăţii de mişcare, pentru lezarea onoarei, demnităţii, imaginii publice, reputaţiei, pentru imposibilitatea de a activa profesional, pentru stresul provocat de proces, abuzurile autorităţilor şi pentru umilinţa aferentă.

Înalta Curte constată că, spre deosebire de acţiunea în daune pentru prejudicii materiale, la care prejudiciul trebuie să fie cert atât în privinţa existenţei, cât şi a întinderii, la acţiunea în daune morale certitudinea poate purta numai cu privire la existenţa prejudiciului (ceea ce în speţă s-a întâmplat), nu şi la întinderea acestuia. Cuantumul prejudiciului moral se apreciază din perspectiva criteriilor generale lăsate la îndemâna judecătorului, acest lucru fiind pe deplin justificat prin faptul că prejudiciul moral nu poate fi stabilit prin rigori abstracte stricte, din moment ce el diferă de la o persoană la alta, în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărui caz. Curtea Europeană a Drepturilor Omului însăşi, atunci când acordă despăgubiri morale, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate.

Dispoziţiile art. 505 C. proc. pen. stabilesc criteriile în funcţie de care se determină acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul suferit, dar nu stabileşte şi criterii de cuantificare a acestora.

În aceste condiţii, în măsura în care instanţa de apel s-a raportat la criteriile legale, nu se poate reţine încălcarea şi aplicarea greşită a acestui text de lege.

În speţă, având în vedere consecinţele negative suferite de reclamant pe plan fizic şi psihic, importanţa şi gradul de atingere a valorilor moral lezate, intensitatea perceperii consecinţelor vătămării, gradul de afectare a situaţiei profesionale şi sociale a celui păgubit, instanţa de apel a apreciat că trebuie să facă o raportare a sumei solicitate de reclamant la durata privării de libertate, la natura măsurii ce a determinat privarea de libertate, precum şi la durata restrângerii libertăţii de mişcare, în acest fel stabilind cuantumul despăgubirilor morale la valoarea de 250.000 lei, un sfert din suma pretinsă prin acţiune.

Înalta Curte consideră că problema stabilirii despăgubirilor pentru daune morale nu se reduce la cuantificarea economică a unor drepturi şi valori nepatrimoniale cum ar fi demnitatea, onoarea, suferinţa psihică încercată de cel ce le pretinde, ci presupune o apreciere şi evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează şi pot fi astfel supuse puterii de apreciere a instanţelor de judecată.

Chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile acestora îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanţa are astfel posibilitatea să apreciere intensitatea şi gravitatea lor şi să stabilească dacă şi în ce cuantum o sumă de bani este potrivită pentru a repara prejudiciul moral produs.

În speţă, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale menţionate şi a principiilor aplicabile în această materie, enumerate anterior, stabilind o sumă globală, cu titlu de daune morale, corespunzătoare prejudiciului moral suferit de reclamant, ca urmare a măsurilor privative de libertate luate faţă de acesta în cursul procesului penal finalizat printr-o soluţie de scoatere de sub urmărire penală.

Curtea de apel a expus pe larg criteriile la care s-a raportat, a arătat împrejurările reţinute în plus faţă de instanţa de fond, dezvoltând considerente în acest sens (ce nu se impune a fi reluate), dar a şi prezentat motivele pentru care anumite susţineri ale reclamantului nu au fost avute în vedere (ex. efectele îndelungate ale măsurii preventive asupra carierei profesionale - pentru impactul relativ redus şi de scurtă durată cauzat de măsura dispusă; mediatizarea intensă a arestării şi trimiterii în judecată - pentru identificarea acestui aspect în criteriile de stabilire a despăgubirilor; consecinţele produse asupra sănătăţii reclamantului şi a altor membrii ai familiei - pentru lipsa unor acte medicale relevante), astfel încât reluarea celor din urmă aspecte în recurs constituie doar o problemă de netemeinicie.

În cauză, instanţa de apel a fost interesată/preocupată de principiul echităţii în determinarea cuantumului sumei acordate cu titlu de daune morale şi a avut în vedere stabilirea unui just echilibru între prejudiciul suferit şi reparaţia acordată, precum şi situaţia specială în care s-a aflat reclamantul, ceea ce include toate condiţiile impuse de lege pentru acordarea despăgubirilor.

Ca atare, Înalta Curte constată că daunele morale acordate de instanţa de apel respectă funcţia compensatorie morală ce trebuie dată unor astfel de despăgubiri, sens în care nu se impune majorarea lor pentru greşita aplicare a dispoziţiilor legale în materie.

Cât priveşte suma pretinsă pentru prejudiciul creat prin soluţionarea dosarului penal într-un termen nerezonabil, Înalta Curte consideră, ca şi instanţele anterioare, că cea acordată în fond, şi menţinută în apel, constituie o reparaţie justă şi echitabilă, în acord cu criteriile consacrate în jurisprudenţa C.E.D.O. Rezonabilitatea duratei procedurilor judiciare nu poate fi apreciată în abstract, ci în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze în parte, ceea ce s-a şi întâmplat în situaţia de faţă.

Astfel, instanţa de apel a constatat că nu se poate reţine o lipsă de complexitate a cauzei, însă nu poate aprecia, ca instanţă civilă, asupra gradului de complexitate a procesului, a reţinut că nu a identificat acţiuni ale reclamantului care să fi dus la întârzierea soluţionării pricinii, ci doar o perioadă de inactivitate imputabilă autorităţilor judiciare, date în raport de care a analizat dacă există un „just echilibru” între exigenţa celerităţii procedurilor organelor judiciare şi principiul general al unei bune administrări a justiţiei.

Reţinând că acest just echilibru nu se regăseşte în cauza de faţă, curtea de apel a opinat în sensul reţinut şi de instanţa de fond, cel al raportării, în lipsa unei proceduri speciale care să indice criteriile de stabilire a întinderii prejudiciului suferit de cel vătămat prin durata nerezonabilă a unui proces, la soluţiile instanţei de contencios european, caz în care instanţa de recurs nu este îndreptăţită să facă alte speculaţii cu privire la valoarea sumei acordate cu titlu de daune morale pe acest aspect.

Drept consecinţă, Înalta Curte nu reţine incidenţa în cauză a prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Asupra recursului declarat de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., Înalta Curte constată că prin prezenta cale de atac se critică soluţia dată cererii de acordare daune morale pentru prejudiciul creat de durata excesivă a procesului penal, în condiţiile în care, în opinia părţii pârâte, o astfel de acţiune nu putea fi fundamentă pe dispoziţiile art. 504 - 505 C. proc. pen., respectiv art. 998 - 999 C. civ.

Înalta Curte apreciază că în mod corect s-a reţinut de către instanţele de fond admisibilitatea acestui petit al cererii de chemare în judecată, având în vedere obligaţiile asumate de Statul Român prin aderarea la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa C.E.D.O. relevantă în această materie.

Astfel, dreptul la un proces echitabil reprezintă unul dintre fundamentele unei societăţi democratice, durata excesivă a procedurilor judiciare reprezentând una dintre principalele cauze ale încălcării acestui drept, jurisprudenţa C.E.D.O. punând în evidenţă în mod repetat acest element.

Buna administrare a justiţiei impune un răspuns adecvat al statului pe toate palierele, inclusiv în ceea ce priveşte termenul în care se soluţionează un litigiu. Astfel, obligaţia statului, decurgând din art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, este de a crea un sistem judiciar eficient, capabil să soluţioneze o cauză într-un termen echitabil. În plus, faţă de această obligaţie, art. 6 din Convenţie este coroborat cu art. 13, în baza căruia statul este obligat să reglementeze în dreptul intern un remediu care să permită persoanei să valorifice drepturile şi libertăţile consacrate de Convenţie.

Or, aşa cum a reţinut instanţa de apel, Statul Român nu şi-a respectat până la data formulării prezentei cereri de chemare în judecată obligaţia de a institui, pe cale legislativă, o procedură specială de valorificare a dreptului justiţiabililor de a se plânge de durata excesivă a procedurilor judiciare, cu toate că dreptul părţilor la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil este consacrat de art. 21 din Constituţia României, precum şi de alte dispoziţii interne (ex. art. 10 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară).

Drept consecinţă, în lipsa acţiunii legiuitorului român şi până la momentul consacrării pe cale legislativă a unui remediu efectiv necesar asigurării dreptului prevăzut de art. 6 par. 1 din Convenţie, instanţei de judecată îi revine rolul de a aprecia asupra pretenţiilor reclamantului şi de a stabili procedurile şi modalităţile de soluţionare a unei astfel de cereri.

Înalta Curte reţine că reclamantul a sesizat instanţa cu o acţiune de drept comun, fundamentată pe răspunderea civilă delictuală - întemeiată pe dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ. - şi îndreptată împotriva Statului Român, în considerarea obligaţiilor ce îi revin acestuia din perspectiva respectării art. 6 din Convenţia Europeană şi a celorlalte prevederi ale acesteia.

Înalta Curte apreciază ca fiind vădit neîntemeiate susţinerile pârâtului referitoare la existenţa pentru raportul juridic dedus judecăţii a unor norme juridice speciale, derogatorii de la dreptul comun, şi, ca atare, aplicabile cu prioritate, având în vedere că procedura prevăzută de art. 504 şi urm. C. proc. pen., la care se face trimitere, este instituită exclusiv pentru săvârşirea unor erori judiciare în procesul penal, lato sensu, statul asumându-şi astfel o răspundere patrimonială, cu caracter obiectiv, numai condiţionat de declararea nelegalităţii luării unei măsuri de privare sau restrângere de libertate a unei persoane.

Trebuie remarcat şi că această condiţie sus-menţionată - aceea a luării unei măsuri de privare sau restrângere de libertate în mod nelegal - a fost apreciată constant în jurisprudenţa Curţii Constituţionale ca fiind în concordanţă cu dispoziţiile constituţionale ale art. 21 şi art. 126 alin. (2), reţinându-se, în plus, faţă de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, că acest drept nu este absolut şi poate fi ca atare subiectul unor limitări sau condiţionări atâta timp cât nu este atinsă însăşi substanţa sa.

Întrucât nu se identifică în dreptul intern nicio procedură specială pe calea căreia reclamantul să solicite acordarea de daune-interese pentru nerespectarea termenului rezonabil prevăzut de art. 6 par.1 din Convenţie, în lipsa unei erori judiciare (situaţie în care durata procesului ar putea fi avută în vedere ca şi criteriu de apreciere a prejudiciului cauzat victimei respectivei erori), Înalta Curte constată, pentru considerentele de mai sus, că se impune a se reţine admisibilitatea acestui demers judiciar îndreptat împotriva Statului Român.

Din raţiuni similare, pe fondul acestei lacune legislative, trebuie reţinută şi legitimarea procesuală a statului, reprezentat conform dreptului comun, prin M.F.P., în condiţiile Decretului nr. 31/1954, deoarece, din perspectiva obligaţiei ce îi revine Statului Român pentru respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale garantate de Convenţie, acesta participă nemijlocit la raportul juridic dedus judecăţii, indiferent dacă vătămarea acuzată de reclamant ar putea fi determinată de fapta ilicită şi culpabilă a altor subiecte de drept.

În concluzie, se constată că instanţa de apel a apreciat corect asupra posibilităţii oricărei persoane de a se adresa justiţiei atunci când dreptul său la un proces echitabil desfăşurat într-un termen rezonabil a fost încălcat, un drept prevăzut de însăşi legislaţia statului român, cum deja s-a arătat, reţinând, totodată, că Statul trebuie să răspundă pentru consecinţele păgubitoare produse în desfăşurarea activităţilor specifice organelor judiciare, dar nu pentru o faptă săvârşită de o altă persoană, ci indiferent de orice culpă, pe temei obiectiv, în calitate de garant al legalităţii şi independenţei actului de justiţie.

Înalta Curte reţine, la rândul său, alături de instanţa de apel, că, pentru ca acest demers judiciar întemeiat pe dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ. şi îndreptat direct împotriva statului să poată fi primit în dreptul intern, în acord cu jurisprudenţa C.E.D.O., instanţele trebuie să plece de la premisa că, deşi o răspundere decurgând din săvârşirea unui delict civil este, în principiu, o răspundere subiectivă, statul răspunde obiectiv pentru prejudiciile cauzate justiţiabililor ca urmare a defectuoasei organizări şi derulări a procedurilor judiciare - o răspundere întemeiată pe obligaţia pozitivă a statului de a lua toate măsurile necesare pentru a asigura respectarea drepturilor persoanelor.

În cauză, recurentul pârât a mai susţinut că instanţa de apel nu a respectat principiul echităţii şi al proporţionalităţii în stabilirea cuantumului prejudiciului.

Înalta Curte reţine că, fiind vorba de prejudiciu moral, el nu poate fi reparat strict prin echivalentul lui în bani, întrucât valorile ocrotite nu pot fi evaluate în bani, existând, practic, o incompatibilitate între natura patrimonială a prejudiciului şi caracterul patrimonial al despăgubirii.

Faptul că reparaţia trebuie să fie una echitabilă presupune că nu se poate ignora natura valorilor nesocotite, dar şi că ea nu se poate constitui în temei al îmbogăţirii fără justă cauză, întrucât, în caz contrar, s-ar deturna finalitatea acordării unor astfel de daune, care trebuie să se producă, în primul rând, pe plan afectiv şi moral.

Prin urmare, chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanţa are posibilitatea să aprecieze intensitatea şi gravitatea lor şi să stabilească, dacă şi în ce cuantum, o sumă de bani este potrivită pentru a repara prejudiciul moral produs.

În raport de acestea, de perioada cât reclamantului i-a fost restricţionată libertatea (prin arestarea preventivă şi interdicţia de a părăsi localitatea), de suferinţele încercate de acesta urmare acestei măsuri, ţinând seama şi de consecinţele produse ulterior în viaţa părţii, pe plan social, Înalta Curte constată că daunele morale acordate de instanţa de apel respectă principiile invocate de recurent, respectiv funcţia compensatorie morală ce trebuie dată unor astfel de despăgubiri, cum s-a arătat şi anterior.

În situaţia de faţă, în stabilirea cuantumului despăgubirilor morale instanţa de apel s-a raportat la criteriile legale din art. 505 alin. (1) C. proc. pen., care au în vedere durata privării de libertate, consecinţele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate, astfel încât nu se poate imputa acesteia că nu a manifestat prudenţă şi rezonabilitate în acordarea daunelor.

Recurentul pârât a arătat, totodată, că aplicarea dispoziţiilor generale ale răspunderii civile delictuale ar conduce la ideea absurdă că statul va răspunde pentru orice prejudiciu, dacă sunt îndeplinite condiţiile angajării acestei răspunderi.

Înalta Curte observă că, răspunzând acestei susţineri, în mod corect curtea de apel a constatat că, pentru ca acest demers judiciar, îndreptat direct împotriva statului, să poată fi primit în dreptul intern, în acord cu jurisprudenţa C.E.D.O., instanţele trebuie să plece de la premisa că, deşi o răspundere decurgând din săvârşirea unui delict civil este, în principiu, o răspundere subiectivă, statul va răspunde obiectiv pentru prejudiciile cauzate justiţiabililor, pentru defectuoasa organizare şi derulare a procedurilor judiciare.

De asemenea, aceeaşi instanţă a apreciat în mod corect că dispoziţiile art. 504 C. proc. pen., reglementând obligaţia de plată a daunelor de către stat în cazul erorilor judiciare, au în vedere reparaţia integrală a prejudiciului cauzat persoanei în cauză, potrivit principiilor ce rezultă din prevederile art. 998 - 999 C. civ., ce constituie dreptul comun în materie. Ca atare, împrejurarea că la stabilirea despăgubirilor cuvenite pentru eroarea judiciară s-a ţinut seama şi de aceste ultime dispoziţii legale nu atrage aplicarea prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Instanţa de apel nu s-a raportat strict la dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ., spre a verifica dacă sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale, ci a avut în vedere prevederile art. 504 C. proc. civ. cu referire la principiile deduse din aplicarea dreptului comun în materie.

Mai mult, în speţă, curtea de apel a verificat dacă sunt întrunite condiţiile reglementate de art. 504 C. proc. civ., considerând, în mod legal, că măsura arestării preventive a fost de natură a atrage aplicarea acestei norme legale, respectiv de a îndreptăţi pe reclamant la a obţine despăgubiri materiale şi morale pentru privarea de libertate.

Pârâtul Statul Român, prin M.F.P. a precizat că măsura arestării preventive a fost dispusă cu respectarea legislaţiei în vigoare, astfel încât, în raport de situaţia de fapt şi de drept reţinută în fond, nu se poate aprecia asupra ilegalităţii actelor procedurale luate în cursul procedurii penale derulate împotriva reclamantului. De altfel, art. 5 alin. (1) lit. c) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului permite statelor să dispună privarea de libertate a unei persoane suspecte de comiterea unei infracţiuni în cadrul unei proceduri penale, aspect de care instanţa de apel nu a ţinut cont.

Înalta Curte reţine că, în speţă, arestarea nelegală a reclamantului a avut grave consecinţe asupra acestuia, vătămându-i onoarea, creditul moral, poziţia socială, criterii care definesc persoana umană şi care, analizate şi evaluate obiectiv, constituie fundamentul daunelor solicitate.

De altfel, aceasta este condiţia ce atrage aplicarea art. 504 C. proc. pen., pentru considerentele deja expuse, fără ca aplicarea textului de lege în cauză să fie determinată de cauzele ce înlătură măsura privării de libertate.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut constant că în cazurile de violare a art. 5 par. 1 al Convenţiei, privind privarea nelegală de libertate, sunt întemeiate cererile de acordare a despăgubirilor băneşti pentru prejudiciul produs victimei, material şi moral, pe perioada detenţiei nelegale.

Nevoia de menţinere a ordinii publice, inclusiv protecţia oricărui acuzat, reprezintă un motiv ce poate justifica prelungirea privării de libertate. Cu toate acestea, nu poate fi considerat pertinent şi suficient decât dacă este susţinut de fapte care să arate că eliberarea deţinutului ar afecta în mod real ordinea publică. În plus, detenţia nu este legitimă decât dacă ordinea publică este într-adevăr ameninţată (Letellier vs Franţei, 26 iunie 1991, § 51, seria A nr. 207).

În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a expus patru motive fundamentale acceptabile pentru arestarea preventivă a unei persoane suspectate că ar fi săvârşit o infracţiune: pericolul ca acuzatul să fugă (Stögmuller vs Austriei, 10 noiembrie 1969, seria A nr. 9, § 15); riscul ca acesta, odată pus în libertate, să împiedice administrarea justiţiei (Wemhoff vs Germaniei, 27 iunie 1968, § 14, seria A nr. 7), să săvârşească noi infracţiuni (Matzenetter vs Austriei, 10 noiembrie 1969, seria A nr. 10, § 9) sau să tulbure ordinea publică (Letellier vs Franţei şi Hendriks vs Ţărilor de Jos [dec.], nr. 43701/04, 5 iulie 2007). De asemenea, aceasta a hotărât că instanţele care se pronunţă cu privire la posibilitatea menţinerii reclamantului în arest preventiv trebuie să examineze toate elementele relevante concrete, care sunt în măsură să confirme existenţa necesităţii acestei măsuri (Mansur vs Turciei, 8 iunie 1995, § 55-56, seria A nr. 319-B).

Aceeaşi Curte recunoaşte că, prin gravitatea lor deosebită şi prin reacţia publicului la săvârşirea lor, anumite infracţiuni pot genera tulburări sociale care să justifice arestarea preventivă, cel puţin o anumită perioadă de timp. Totuşi, aceasta ia act de faptul că un astfel de pericol scade în mod necesar în timp şi că, prin urmare, autorităţile judiciare trebuie să prezinte motive şi mai specifice care să justifice persistenţa motivelor detenţiei (I.A. vs. Franţei, §§ 104-105). În consecinţă, continuarea detenţiei nu se justifică într-o anumită speţă decât dacă indicii concrete demonstrează o cerinţă veritabilă de interes public care prevalează, în ciuda prezumţiei de nevinovăţie, asupra regulii respectării libertăţii individuale (Smirnova vs. Rusiei, nr. 46133/99 şi 48183/99, § 61, C.E.D.O. 2003-IX, extrase).

Curtea reaminteşte că art. 5 § 5 din Convenţie este respectat atunci când se pot solicita reparaţii pentru o privare de libertate care a avut loc în condiţii contrare art. 5 § 1-4 (a se vedea, Wassink vs Ţărilor de Jos, 27 septembrie 1990, §28, seria A nr. 185-A). Art. 5 enunţă, în speţă, o veritabilă normă substanţială (Neumeister vs Austriei [art. 50], 7 mai 1974, § 30, seria A nr. 17). Prin urmare, dreptul la reparaţii enunţat la art. 5 presupune că o încălcare a unuia dintre celelalte alineate a fost stabilită de o autoritate naţională sau de instituţiile Convenţiei (N.C. vs Italiei [GC], nr. 24952/94, § 49, C.E.D.O. 2002-X).

Referitor la acordarea despăgubirilor materiale, recurentul pârât a invocat, pe de o parte, că nu există dovada legăturii de cauzalitate între măsura arestării preventive şi reducerea veniturilor salariale ale recurentului reclamant, în condiţiile în care refuzul reangajării pe acelaşi post nu intră în sfera de aplicare a art. 504 C. proc. pen., iar, pe de altă parte, lipsa unor demersuri ale persoanei ce se consideră vătămată în faţa instanţelor de dreptul muncii pentru recuperarea prejudiciului cauzat de reîncadrarea pe un post inferior pregătirii profesionale.

Or, instanţa de recurs apreciază că aspectele semnalate, vizând inclusiv critici de netemeinicie, au fost pe deplin cenzurate de instanţele de fond şi, totodată, că aceste chestiuni au făcut obiectul analizei deja prezentate.

Astfel, faţă de dispoziţiile art. 504 - 505 C. proc. pen., prin luarea măsurii arestării preventive de către organul de urmărire penală, măsură care nu a fost urmată de condamnarea definitivă a reclamantului, ci de măsurile neînceperii urmăririi penale şi scoaterii de sub urmărire penală, sunt îndeplinite condiţiile constatării erorii judiciare, ceea ce-l îndreptăţeşte pe reclamant la acoperirea prejudiciului cauzat prin această măsură.

În condiţiile în care s-a făcut dovada unui prejudiciu cert privind beneficiul nerealizat, constând în suma neîncasată reprezentând diferenţa salarială dintre remuneraţia avută înainte de arestare, în calitate de comandant adjunct, şi salariul stabilit după reangajarea pe un post de referent de specialitate, reclamantul implicit a probat împrejurarea că reangajarea într-o funcţie inferioară pregătirii sale profesionale a fost o consecinţă a desfacerii contractului de muncă, în temeiul art. 130 alin. (1) lit. i) C. muncii, respectiv a faptului că era în continuare acuzat în cadrul unui proces penal pentru fapte în legătură cu exercitarea atribuţiilor de serviciu în cadrul R.A.A.I.B.O.

Aceste daune materiale puteau fi solicitate în faţa instanţei civile, nefiind vorba de pretenţii ce decurg dintr-un raport de muncă, ci dintr-o eroare judiciară.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că nici recursul declarat de pârât nu poate fi subsumat prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte recursul exercitat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, Înalta Curte reţine că prin acesta se susţine aplicarea formală a criteriilor de individualizare a cuantumului daunelor morale în lipsa unor probe concludente şi pertinente. Totodată, se invocă lipsa unei motivări în privinţa majorării cuantumului despăgubirilor acordate de către instanţa de apel şi indicarea greşită a unei sume globale asupra daunelor morale, cât timp s-a avut în vedere atât privarea de libertate, cât şi restrângerea acesteia prin obligarea de a nu părăsi localitatea.

Referitor la cele sesizate, Înalta Curte constată că instanţa de apel, plecând de la dispoziţiile art. 505 alin. (1) C. proc. pen., a apreciat că în cauză trebuie să facă o raportare a sumei solicitate de reclamant la durata privării de libertate, precum şi la natura măsurii ce a determinat privarea de libertate, dar şi să ţină seama de restrângerea libertăţii dispusă ulterior în procesul penal.

În acest context, având în vedere consecinţele negative suferite de reclamant pe plan psihic şi fizic, importanţa şi gradul de atingere a valorilor morale lezate, intensitatea perceperii consecinţelor vătămării, gradul de afectare a situaţiei profesionale şi sociale a celui păgubit, curtea de apel a considerat că era necesar a aprecia asupra unei sume unice cu titlu de daune morale corespunzătoare prejudiciului moral suferit.

Aceeaşi instanţă de apel a constatat că în mod corect tribunalul a apreciat că reclamantului i s-a produs şi un prejudiciu moral, criteriile de apreciere a acestuia (pe care instanţa de recurs nu le va relua) fiind corespunzătoare, la care însă a adăugat şi perioada de restrângere a libertăţii, determinată de interdicţia de a părăsi localitatea.

 Faţă de considerentele din apel, nu se susţin criticile recurentului privind lipsa unor criterii de individualizare, precum şi a argumentelor în raport de care au fost majorate pretenţiile privind prejudiciul moral cauzat, cât timp instanţa de apel a răspuns pe larg fiecărei componente a prejudiciului solicitat şi a considerat că acordarea unei sume unice este de natură a răspunde pretenţiilor reclamantului. De altfel, cuantificarea distinctă a prejudiciului moral produs în raport de măsura dispună nici nu ar fi posibilă, în condiţiile în care suferinţele cauzate reclamantului se deduc unele din altele, de asemenea sunt dependente unele de altele.

Cenzurarea în recurs a cuantumului stabilit de instanţa de apel pentru prejudiciul moral solicitat se face prin prisma verificării aplicării criteriilor legale în cauză, iar nu în scopul reaprecierii unei situaţii de fapt, ce ţine, de altfel, de valoarea concretă a daunelor morale.

La stabilirea cuantumului daunelor morale, ce constă generic în atingerea adusă valorilor ce definesc personalitatea umană, se au în vedere consecinţele negative, suferite pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării de către persoana lipsită în mod nelegal de libertate.

Cât timp au fost respectate aceste cerinţe, nu se poate vorbi de o greşită aplicare a dispoziţiilor legale în materie.

Recurentul a susţinut că nu s-a identificat în concret durata măsurii obligării de a nu părăsi localitatea, în raport de care trebuie determinată data de pornire a curgerii termenului de prescripţie prevăzut de art. 506 alin. (2) C. proc. pen.

Înalta Curte observă, pe de o parte, că instanţa de apel a reţinut în mod direct că măsura în cauză a încetat de drept, conform art. 140 C. proc. pen., fără a fi prelungită în condiţii legale, caz în care a avut în vedere la determinarea prejudiciului doar perioada ce rezultă din sentinţa penală nr. 19 din 18 februarie 1999 a Tribunalului Militar Bucureşti, definitivă, respectiv decizia penală nr. 992 din 26 februarie 2001 a C.S.J.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că dreptul de a cere despăgubiri pentru eroare judiciară nu era prescris la data formulării cererii de chemare în judecată, că analiza distinctă a termenului de prescripţie în raport de măsura privativă de libertate nu se justifică cât timp cauza unică de determinare a prejudiciului este săvârşirea unei erori judiciare.

Ministerul Public a apreciat, în cauză, că motivarea instanţei de apel este contradictorie cât priveşte consecinţele cauzate de măsura restrictivă de libertate, ca şi criteriu de stabilire a cuantumului daunelor morale.

Or, Înalta Curte, verificând considerentele deciziei recurate, constată că nu pot fi reţinute dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., argumentele expuse de instanţa de apel vizând aspecte diferite: pe de o parte, inexistenţa legăturii de cauzalitate între măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea şi lipsa unor venituri similare unei anumite funcţii - de comandant adjunct, pe de altă parte, posibile consecinţe asupra activităţii ce ar fi putut fi desfăşurate de reclamant corespunzător pregătirii sale.

Cât priveşte critica legată de stabilirea greşită a daunelor materiale, Înalta Curte reţine că legătura de cauzalitate invocată a fost probată de reclamant, ceea ce a justificat obligarea pârâtului la plata sumei de 84.974 lei, considerentele expuse cu ocazia analizei recursului declarat de V.V. răspunzând pe deplin celor susţinute prin prezentul recurs.

Totodată, Înalta Curte înlătură susţinerile recurentului Ministerul Public legate de nepronunţarea instanţelor de fond asupra întregului probatoriu administrat, întrucât această critică nu subzistă în actuala reglementare a art. 304 C. proc. civ.

Reţinând că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru a fi aplicabile dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge şi recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.

 

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

 

Respinge excepţia nulităţii recursului formulat de reclamantul V.V., invocată de recurentul pârât Statul Român prin M.F.P.

Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul V.V., de pârâtul Statul Român prin M.F.P. şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 51/A din 21 februarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 ianuarie 2014.