Noțiunea de ”comunicare publică” a fonogramelor. Criterii de determinare a actelor de utilizare.
Cuprins pe materii : Dreptul proprietății intelectuale. Drepturi de autor și drepturi conexe.
Index alfabetic : fonograme
- autorizație de licență neexclusivă
- utilizator
- comunicare publică
Legea nr. 8/1996
În acord cu cele reținute de instanța comunitară în cauzele SGAE și Football Association Premier League și alții, pentru a avea semnificația de ”comunicare publică” în sensul Directivei 92/100, o operă radiodifuzată trebuie să poată fi considerată o prestare de servicii suplimentară, furnizată în scopul de a obține un anumit profit, fiind considerată profitabilă în măsura în care oferirea acestui serviciu influențează standardul stabilimentului și, prin urmare prețul serviciilor, sau este realizată în scopul și este susceptibilă să se repercuteze asupra frecventării acestui local și, în final, asupra rezultatelor sale economice.
Ca atare, nu constituie ”comunicare publică”, în sensul dat acestei noțiuni de dispozițiile art. 8 alin. (2) din Directiva 92/100, difuzarea fonogramelor în spațiile comerciale ale unui furnizor de servicii de retransmitere prin cablu și servicii de internet, spații destinate plății serviciilor și încheierii ori modificării abonamentelor, în condițiile în care difuzarea programelor audiovizuale nu are la bază reclama serviciilor sale comerciale, ci cel mult crearea unui ambient plăcut pentru așteptare celor prezenți, deci o intenție indiferentă din punct de vedere al scopului economic.
Prin urmare, cum o astfel de difuzare nu este susceptibilă în sine să aibă o repercusiune asupra profiturilor utilizatorului, neinfluențând nici conduita publicului, nici performanțele economice realizate în spațiile respective, întrucât decizia celor care doresc să încheie contracte și să devină clienți ai furnizorului de servicii cablu și internet, nu poate fi în vreun fel determinată de difuzarea fonogramelor, acestuia nu îi revine nici obligația de a obține licența și de a achita remunerația corespunzătoare utilizării prin comunicare publică a fonogramelor.
Secția I civilă, decizia nr. 3166 din 14 noiembrie 2014
Uniunea Producătorilor de Fonograme din România - UPFR - a chemat în judecată pe pârâta SC UPC SRL, solicitând obligarea acesteia la: plata remuneraţiei echitabile în valoare de 24.775,2 lei (cu TVA inclus) datorată pentru comunicarea publică a fonogramelor în scop ambiental, aferentă perioadei 01 ianuarie 2012 – 31 decembrie 2012, actualizată cu indicele de inflaţie; plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,1% pe zi de întârziere până la data plăţii efective şi integrale; precum și la obţinerea autorizaţiei de licenţă neexclusivă pentru comunicarea publică a fonogramelor în scop ambiental.
Prin sentinţa civilă nr. 1112 din 28 mai 2013, Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a civilă a admis acţiunea formulată de reclamantă şi a obligat pârâta să plătească suma de 24.775,2 lei (TVA inclus), remuneraţie pentru comunicarea publică a fonogramelor în scop ambiental, aferentă perioadei 01 ianuarie 2012 - 31 decembrie 2012, actualizată cu indicele de inflaţie; penalităţi de întârziere în cuantum de 0,1 % pe zi de întârziere până la data plăţii efective şi integrale. De asemenea, a obligat pârâta la obţinerea autorizaţiei licenţă neexclusivă pentru comunicarea publică a fonogramelor în scop ambiental, conform contractului cadru din 08 aprilie 2010. Totodată, a respins cererea reconvenţională, ca neîntemeiată.
Tribunalul a constatat că între părţi a fost încheiat contractul nr. x din 08 aprilie 2010 în vederea obţinerii autorizaţiei neexclusive de utilizare a muzicii, pârâta SC UPC SA având calitatea de utilizator de fonograme publicate în scop comercial prin comunicarea publică a acestora, în sensul Legii nr. 8/1996 şi al metodologiilor de aplicare a acesteia. La pct. 4 s-a prevăzut că, în schimbul achitării remuneraţiilor, UPFR va acorda/prelungi autorizaţia neexclusivă a utilizatorului, începând cu data pentru care s-au efectuat plăţile, pentru perioade succesive de 3 luni/6 luni/1 an după cum a optat utilizatorul pentru plată.
Tribunalul a apreciat că acest contract nu a fost încheiat pentru o perioadă determinată de timp, ci reprezintă un contract-cadru, în baza căruia pârâta urma să achite remuneraţii anuale, iar reclamanta urma să elibereze autorizaţii/licenţe neexclusive de utilizare a muzicii în scop ambiental. În executarea acestui contract, a fost eliberată autorizaţia din 17 februarie 2011, valabilă până la data de 31 decembrie 2011. Pârâta a achitat remuneraţiile calculate de reclamantă pentru anii 2010 şi 2011, ulterior refuzând să achite remuneraţiile aferente anului 2012, perioadă ce face obiectul prezentei cauze.
Prin prezenta acţiune, reclamantul pretinde antrenarea răspunderii contractuale a pârâtei pentru anul 2012 în temeiul contractului-cadru din 08 aprilie 2010.
Cum pârâta a contestat validitatea acestui contract pentru eroare asupra existenţei cauzei contractului, tribunalul a constatat că actul încheiat de părţi a avut o cauză juridică, respectiv intenţia părţilor de a se conforma dispoziţiilor Legii nr. 8/1996 în privinţa remuneraţiilor cuvenite producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică ambientală.
Cauza sau scopul actului juridic este acel element care constă în obiectivul urmărit la încheierea unui asemenea act. Potrivit art. 966 C.civ. “obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă, sau nelicită, nu poate avea nici un efect”. Prin urmare, pentru a fi valabilă, cauza actului juridic trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii: să existe, să fie reală şi să fie licită şi morală. Aceste condiţii sunt îndeplinite, cauza există şi este licită raportat la momentul încheierii actului. De altfel, nu s-a susţinut contrar de către pârâtă, ci s-a afirmat că aceasta a fost în eroare cu privire la existenţa cauzei.
Atrage nulitatea absolută a unui act juridic eroarea-obstacol (error in negotio şi error in corpore). Eroarea asupra naturii actului ce se încheie (error in negotio) constă în faptul că una dintre părţi crede că încheie un anumit act juridic, iar cealaltă parte crede, greşit, că încheie un alt act juridic, iar eroarea asupra identităţii fizice a obiectului actului juridic (error in corpore) constă în faptul că una dintre părţi crede că obiectul actului juridic îl constituie un anumit bun, pe când cealaltă parte are în vedere alt bun. Tribunalul nu a putut asimila eroarea asupra existenţei cauzei cu eroarea asupra naturii actului juridic, deoarece nu orice eroare în care s-ar afla partea la momentul încheierii unui act este distructivă de voinţă în sensul nulităţii absolute, ci numai eroarea care poartă asupra naturii actului sau asupra obiectului acestuia.
Prin urmare, pe lângă faptul că nu a fost formulat un capăt de cerere distinct pentru constatarea nulităţii, contractul cadru încheiat de părţi este valid şi nici nu a fost reziliat de părţi.
În aceste condiţii, tribunalul a apreciat că este inutil a se analiza dacă pârâta chiar avea obligaţia legală de a încheia acest contract, respectiv de a se obliga la plata remuneraţiilor pentru utilizarea publică a fonogramelor, deoarece între părţi îşi produce efecte contractul încheiat, în condiţiile art. 969 C.civ.
Astfel, chiar dacă retransmiterea prin cablu ar include comunicarea publică ambientală făcută clienţilor proprii şi chiar dacă o asemenea comunicare ar constitui argumente pertinente pentru a se reţine că pârâta nu face obiectul obligaţiei legale de plată a remuneraţiilor pentru comunicarea publică ambientală, aceasta se supune contractului încheiat cu reclamanta şi pe care trebuie să îl respecte sub aspectul achitării remuneraţiei.
Tribunalul a reținut că plata remuneraţiilor pentru anii 2010 şi 2011 nu constituie o plată nedatorată, deoarece a fost achitată pentru a stinge o obligaţie contractuală, iar nu una legală, astfel încât nu este supusă restituirii, în condiţiile art. 992 - 993 C.civ.
Prin urmare, în temeiul forţei obligatorii a contractului - art. 969 C.civ., tribunalul a admis cererea formulată de reclamant, a respins cererea reconvenţională ca neîntemeiată.
Împotriva sentinţei a declarat apel pârâta, solicitând modificarea acesteia în sensul respingerii acțiunii și admiterii cererii reconvenționale.
Analizând lucrările dosarului în raport cu motivele de apel formulate, instanța de apel a reținut următoarele:
Este întemeiată susținerea apelantei în sensul că între părți nu au existat relații contractuale aferente anului 2012, tribunalul apreciind greșit natura de „contract cadru” a contractului încheiat în 2010. Obligația de a obține licențe și de a plăti remunerațiile este prevăzută de Legea nr. 8/1996 și de Metodologia publicată prin Decizia ORDA 399/2006 (Metodologia) încât, chiar dacă s-ar considera contractul din 2010 un contract cadru, doar plata remunerațiilor ar avea valoare de cerere de eliberare a licenței neexclusive (art. 4 din contract). Or, în 2012 pârâta nu a făcut o astfel de plată și, prin urmare, nu a solicitat eliberarea licenței neexclusive pentru anul 2012.
În plus, clauzele contractului din 2010 nu pot fi interpretate decât prin raportare la Metodologie, care este în egală măsură obligatorie atât pentru cei care comunică public fonograme, cât și pentru reclamantă.
Pe de altă parte, obligația de plată a remunerației reglementate de Metodologie există în măsura în care pârâta are calitatea de utilizator de fonograme, utilizarea realizându-se în modalitatea comunicării publice. În lipsa unor acte de utilizare care să intre în sfera noțiunii de ”comunicare publică” nu există nici obligația de plată a remunerației.
Prin urmare, un contract cadru între părți nu poate conduce la existența obligației de plată a remunerației dacă nu sunt realizate actele de utilizare care dau naștere obligației de plată a remunerației. Ca atare, trebuie stabilit dacă pârâta a desfășurat acte de utilizare care să intre în sfera noțiunii de ”comunicare publică”.
Punctele de lucru pe care pârâta le-a declarat la UPFR sunt destinate semnării contractelor și încasării tarifelor aferente abonamentelor. În cadrul acestor spații există televizoare la care se transmit programe din grila de programe a UPC.
Potrivit art. 15 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, ”Se consideră comunicare publică orice comunicare a unei opere, realizată direct sau prin orice mijloace tehnice, făcută într-un loc deschis publicului sau în orice loc în care se adună un număr de persoane care depăşeşte cercul normal al membrilor unei familii şi al cunoştinţelor acesteia, inclusiv reprezentarea scenică, recitarea sau orice altă modalitate publică de execuţie ori de prezentare directă a operei, expunerea publică a operelor de artă plastică, de artă aplicată, fotografică şi de arhitectură, proiecţia publică a operelor cinematografice şi a altor opere audiovizuale, inclusiv a operelor de artă digitală, prezentarea într-un loc public, prin intermediul înregistrărilor sonore sau audiovizuale, precum şi prezentarea într-un loc public, prin intermediul oricăror mijloace, a unei opere radiodifuzate. De asemenea, se consideră publică orice comunicare a unei opere, prin mijloace cu fir sau fără fir, realizată prin punerea la dispoziţia publicului, inclusiv prin internet sau alte reţele de calculatoare, astfel încât oricare dintre membrii publicului să poată avea acces la aceasta din orice loc sau în orice moment ales în mod individual.”
Modalitatea în care pârâta utilizează fonogramele pare a intra în sfera noțiunii de ”comunicare publică”, astfel cum este aceasta definită de Legea nr. 8/1996. Pe de altă parte, dispoziția națională citată mai sus este o transpunere a prevederilor Directivei Consiliului 92/100/CEE din 19 noiembrie 1992 privind dreptul de închiriere şi de împrumut şi anumite drepturi conexe dreptului de autor în domeniul proprietăţii intelectuale, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 346 din 24 noiembrie 1992. În atare situație, se impune ca noțiunea de ”comunicare publică” să fie analizată din perspectiva dată acestei noțiuni de dreptul Uniunii.
CJUE, prin Hotărârea Marco del Corso din 15 martie 2012 (C-135/10) a stabilit că noțiunea de ”comunicare publică” din cuprinsul art. 8 alin. (2) din Directiva 92/100 trebuie interpretată în lumina noțiunilor echivalente cuprinse în Convenția de la Roma (art. 12), în Acordul TRIPS (art. 14 alin. 1) și în WPPT (art. 15) și astfel încât să rămână compatibilă cu aceste convenții, având de asemenea în vedere contextul în care asemenea noțiuni se înscriu și scopul urmărit de convențiile menționate. În cadrul aceleiași hotărâri s-a stabilit că ”întrucât articolul 8 alin. (2) din Directiva 92/100 este aplicabil în cazul utilizării unei opere, rezultă, prin urmare, că dreptul vizat de această dispoziție este un drept de natură pur economică. Astfel, pentru a aprecia dacă un utilizator efectuează un act de comunicare publică în sensul articolului 8 alin. (2) din Directiva 92/100, trebuie … să se aprecieze situația unui utilizator precis, precum și cea a tuturor persoanelor cărora le este comunicată fonograma protejată”.
CJUE a stabilit o serie de criterii în baza cărora se poate determina dacă utilizarea fonogramelor se înscrie sau nu în sfera noțiunii de ”comunicare publică”.
Potrivit jurisprudenței sale anterioare, CJUE a stabilit că pentru a exista comunicare publică utilizatorul trebuie să intervină, pe deplin conștient de consecințele comportamentului său, pentru a oferi clienților săi accesul la o emisiune radiodifuzată conținând o operă protejată. În privința noțiunii de ”public”, CJUE a stabilit că aceasta privește un număr nedeterminat de potențiali destinatari și presupune, pe de altă parte, existența unui număr destul de important. Referitor la caracterul ”nedeterminat” al publicului, s-a subliniat că, potrivit definiției noțiunii ”transmisie publică (comunicare publică)” din glosarul OMPI, care, deși nu are forță obligatorie, contribuie totuși la interpretarea noțiunii de public, este vorba despre ”a face o operă perceptibilă … în orice mod corespunzător, unor persoane în general, în opoziție cu anumite persoane care aparțin unui grup privat”. Referitor la criteriul privind un ”număr de persoane destul de important”, acesta urmărește să indice că noțiunea de public cuprinde un anumit prag de minimis, ceea ce exclude din această noțiune o pluralitate prea mică sau chiar nesemnificativă de persoane. S-a stabilit că, în această privință, este relevant să se știe nu doar câte persoane au acces în paralel la aceeași operă, ci și câte dintre ele au acces în mod succesiv la această operă.
În al treilea rând, CJUE s-a pronunțat în sensul că nu este lipsit de relevanță caracterul lucrativ al unei comunicări publice în sensul art. 3 alin. (1) din Directiva 2001/29 și că același lucru este a fortiori valabil în cazul dreptului la remunerație echitabilă, precum cel prevăzut la art. 8 alin. (2) din Directiva 92/100, având în vedere natura pur economică a acestui drept.
A mai stabilit Curtea că publicul ce face obiectul comunicării este, pe de o parte, vizat de utilizator și, pe de altă parte, receptiv într-un mod sau altul la comunicarea acestuia, iar nu ”captat” în mod accidental.
Aplicând aceste criterii la prezenta cauză, se constată îndeplinirea primului criteriu stabilit de CJUE, în sensul că persoanele care se abonează sau achită contravaloarea abonamentelor în cadrul punctele de lucru în discuție au beneficiat de recepționarea fonogramelor doar datorită intervenției deliberate a pârâtei, care a instalat aparate TV în incinta respectivelor spații. Referitor la criteriul publicului, din probele administrate rezultă că persoanele aflate în incinta punctelor de lucru sunt clienții pârâtei sau persoane care doresc să încheie contracte cu pârâta. Deși nu s-a făcut nici o probă referitoare la numărul clienților care frecventează spațiile în discuție, ținând seama de numărul mic al furnizorilor de servicii de retransmitere prin cablu si al furnizorilor de servicii de internet, raportat la numărul mare de beneficiari de astfel de servicii, instanța a reținut că poate prezuma că numărul acestor persoane este destul de important. De altfel, dacă acest număr nu ar fi suficient de important nu s-ar justifica nici interesul pârâtei de a menține respectivele puncte de lucru.
Instanța de apel a mai apreciat că se poate reține caracterul nedeterminat al publicului, întrucât, pe lângă persoanele care se află în incinta punctelor de lucru pentru a achita contravaloarea abonamentului, care sunt clienți ai pârâtei și, prin această calitate, se înscriu într-o sferă determinată de persoane, serviciile de consultanță în vederea alegerii pachetelor de programe oferite de pârâtă, servicii desfășurate în aceleași spații, sunt destinate unei sfere nedeterminate de persoane, teoretic orice persoană putând accede în respectivele spații pentru a se informa sau a contracta serviciile oferite de pârâtă. Ca atare, și acest criteriu este întrunit în prezenta cauză.
Instanța de apel a constatat însă că al treilea criteriu, cel al caracterului lucrativ al comunicării publice, nu este îndeplinit. Astfel, persoanele care sunt prezente în spațiile în discuție sunt, în mare parte, clienți ai pârâtei, prezența lor fiind determinată de scopul de a plăti la ghișeu contravaloarea abonamentelor sau de scopul modificării contractelor deja existente, fie prin schimbarea pachetelor de programe alese, fie prin schimbarea locației, fie în sensul rezilierii contractelor. Cealaltă parte din persoanele care vin în punctele de lucru ale pârâtei urmăresc să devină clienți ai pârâtei, prin încheierea unor contracte de abonament cu aceasta, însă nu se poate reține că decizia acestora de a deveni sau nu clienți ai pârâtei este determinată în vreo măsură de fonogramele comunicate în spațiile respective.
Practic, publicul din acele puncte de lucru se află în respectivele incinte ca urmare a unui scop bine determinat, preexistent accesului în spațiile în care sunt comunicate fonogramele. Totodată, comunicarea fonogramelor în respectivele puncte de lucru nu influențează în vreun fel numărul persoanelor prezente în acele incinte sau nivelul încasărilor la ghișeu ori numărul contractelor încheiate în punctele de lucru. Practic, în raport de scopul urmărit de public, comunicarea sau nu a fonogramelor în respectivele spații este indiferentă, neinfluențând nici conduita publicului, nici performanțele economice realizate de pârâtă în acele puncte de lucru.
Prin urmare, instanța de apel a constatat că în spațiile respective pârâta nu utilizează fonogramele sub forma comunicării publice în sensul dat acestei noțiuni de dispozițiile art. 8 alin. (2) din Directiva 92/100. Ca atare, pârâta nu are nici obligația de a achita remunerația corespunzătoare utilizării prin comunicare publică a fonogramelor, astfel că cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata remunerației echitabile corespunzătoare anului 2012, precum și la obținerea autorizației licență neexclusivă pentru comunicarea publică a fonogramelor în scop ambiental este neîntemeiată.
În consecință, apelul a fost admis și schimbată în parte sentința apelată, în sensul respingerii cererii principale ca neîntemeiată.
Cât privește cererea reconvențională prin care pârâta a solicitat obligarea la restituirea sumelor achitate nedatorat în anii 2010 și 2011, instanța de apel a constatat că pârâta-reclamantă nu a investit instanța cu vreo cerere de constatare a nulității contractului din 08 aprilie 2010 sau a autorizațiilor licență neexclusive eliberate pârâtei în anii 2010 și 2011. Or, plățile făcute de pârâtă în anii 2010 și 2011 au reprezentat contravaloarea autorizațiilor licență neexclusivă, autorizații a căror valabilitate nu a fost contestată în prezenta cauză. Atât timp cât aceste autorizații nu au fost desființate, plata remunerațiilor corespunzătoare drepturilor conferite de aceste autorizații este valabilă. Ca atare, soluția primei instanțe de respingere a cererii reconvenționale apare ca fiind corectă, fiind menținută.
Împotriva deciziei Curţii de Apel Bucureşti a declarat recurs reclamanta, solicitând modificarea deciziei în totalitate şi menţinerea soluției primei instanțe.
A invocat ca temei juridic dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C.proc.civ.
Referitor la primul motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct.8 C.proc.civ., a susținut că instanţa de apel a interpretat eronat dispoziţiile contractului şi a schimbat natura şi înţelesul acestuia, plecând de la premisa că, potrivit art. 4 din contract, „plata remuneraţiilor ar avea valoarea de cerere de eliberare a licenţei neexclusive", iar în lipsa unei astfel de plaţi pentru 2012 nu s-ar putea reţine nici existenţa unei astfel de cereri de eliberare a licenţei.
În plus, instanţa de apel a apreciat că, deşi obligaţia de plata a remuneraţiei este prevăzută de contract, aceasta obligaţie este una legală şi nu contractuală şi ar putea opera doar în cazul în care pârâta ar avea calitatea de „utilizator de fonograme" în accepţiunea Metodologiei, atunci când utilizarea fonogramelor s-ar realiza sub forma comunicării publice. „Prin urmare, un contract cadru între părți nu poate conduce la existenţa obligaţiei de plată a remuneraţiei dacă nu sunt realizate acte de utilizare care dau naştere obligaţiei de plata a remuneraţiei".
Recurenta a invocat faptul că o astfel de premisă este total eronată, dispoziţiile art. 4 fiind scoase din context şi interpretate contrar celorlalte dispoziţii ale contractului. Plata remuneraţiilor nu poate avea valoarea unei cereri de eliberare a autorizaţiei neexclusive, în condiţiile în care părţile au încheiat un contract tocmai în scopul reglementarii condiţiilor în care urmează să-i fie acordată/prelungită pârâtei autorizaţia neexclusivă pentru comunicarea publică a fonogramelor. Însuși contractul exprimă voinţa părților în ce priveşte acordarea şi prelungirea autorizaţiei neexclusive (plata remuneraţiilor reprezentând un drept de creanţa, în lipsa denunţării contractului de către pârâtă).
S-a susținut că, potrivit contractului (art.3), pârâta s-a obligat să achite remuneraţia anticipat, pe perioade de un an, în schimbul acordării autorizaţiei neexclusive. În lipsa unei notificări din partea pârâtei, în condiţiile art. 8 din contract, prelungirea autorizaţiei neexclusive este presupusă de contract sub condiţia achitării remuneraţiei, caz în care părţile sunt ţinute de anumite demersuri. Pentru prelungirea autorizaţiei, în lipsa unei notificări din partea pârâtei de încetare a contractului, a emis factura fiscală către pârâta, iar sumele cuprinse în facturile emise anterior notificării denunțării, trimise de utilizator prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, sunt datorate de utilizator, acestea urmând a fi achitate în condiţiile prezentului contract (art. 8 din contract).
Emiterea facturii fiscale pentru remuneraţia aferentă anului 2012 a avut la baza corespondenţa purtată de părți pentru determinarea remuneraţiei datorate şi furnizarea informaţiilor în legătură cu spațiile comerciale în incinta cărora pârâta difuzează fonograme. Furnizarea informaţiilor de către pârâtă, în raport de care s-a stabilit şi s-a facturat remuneraţia aferentă anului 2012, întăreşte încă o dată intenţia pârâtei (la momentul facturării) de a-şi fi obţinut autorizaţia neexclusivă. Împrejurarea că ulterior facturării, pârâta a comunicat faptul că, în cadrul spațiilor sale comerciale, nu difuzează muzică ci doar programe de radio şi televiziune (unele cu scopul de a prezenta structura serviciilor de programe de radio şi televiziune retransmise de pârâtă), nu poate fi primită în sensul retractării facturii fiscale şi renunţării la pretenţiile astfel stabilite, în condiţiile în care pârâta nu a procedat la denunţarea contractului în condiţiile prevăzute de art. 8.
În realitate, pârâta nu a contestat difuzarea fonogramelor în spațiile sale comerciale, ci doar calificarea/încadrarea ei juridică, în sensul că ar fi vorba despre acte de retransmitere prin cablu, plecând de la calitatea ei de „cablist". Cu toate acestea, inspectorii UPFR au procedat la monitorizarea spațiilor pârâtei, conform art. 10 din decizia ORDA nr. 399/2006 (Metodologia), sens în care au încheiat şi procesul verbal din 31 ianuarie 2012, în care au consemnat cu titlu exemplificativ pentru punctul de lucru din C.R., că se difuza muzică prin intermediul unui aparat radio şi a unui televizor, procesul-verbal fiind contrasemnat şi de supervizorul magazinului.
În consecinţă, consideră că instanţa de apel a ignorat faptul că pârâta şi-a asumat prin contract, în mod expres, calitatea de „utilizator de fonograme publicate în scop comercial prin comunicarea publică a acestora, în sensul Legii nr. 8/1996 şi al metodologiilor de aplicare a acesteia" (preambulul contractului).
Această calitate a fost asumată tocmai pentru că a utilizat şi utilizează în continuare fonograme în scopul comunicării lor publice în propriile magazine. Prin asumarea calităţii de „utilizator", pârâta a consimţit şi cu privire la modul în care urmează să utilizeze fonogramele, respectiv pentru comunicarea lor publică, aspect peste care instanţa nu poate să treacă, având în vedere forţa obligatorie a contractului. Reaprecierea modului de utilizare a fonogramelor de către instanţă, în contra celor consimţite de pârâtă la încheierea contractului, nesocoteşte în mod grav dispoziţiile contractului, lipsindu-l de efecte juridice, asemenea anulării lui.
De asemenea, instanţa de apel nu a avut o reprezentare clară a scopului pentru care părţile au încheiat contractul din 2010, fiind socotit în mod eronat drept un contract general ale cărui efecte s-ar subscrie dispoziţiilor
Metodologiei şi nici nu a stabilit o relaţie între contract şi autorizaţiile acordate pârâtei până în 2011.
În realitate, contractul din 2010, numit de prima instanţă „contract-cadru", nu suplineşte şi nici nu redă la modul general dispoziţiile din Metodologie, după cum a reținut eronat instanţa de apel, ci particularizează aspectele în raport de care părţile procedează la acordarea/prelungirea autorizaţiei, respectiv la plata remuneraţiei, fiind reţinută şi asumată în concret obligaţia de plată a remuneraţiei echitabile - plata anticipată pe perioade de un an. Astfel, aspecte precum calitatea de utilizator raportată la activitatea de comunicare publică a fonogramelor, durata de valabilitate a autorizaţiei neexclusive, condiţiile în care aceasta este eliberată/prelungită, termenele de plată a remuneraţiei, regimul remuneraţiilor datorate pentru trecut sunt clar reglementate în contract şi asumate de ambele părți. Aceste aspecte nu se regăsesc în Metodologie, motiv pentru care, prin încheierea contractului, părţile au urmărit să stabilească în concret care sunt drepturile şi obligaţiile în raport de care urmează să fie achitată remuneraţia, respectiv eliberată autorizaţia neexclusivă.
S-a susținut că autorizaţia neexclusivă reprezintă un act juridic unilateral ce emană de la UPFR şi foloseşte utilizatorului drept dovadă că are dreptul de a comunica public fonograme în scop ambiental. Deţinerea unui astfel de înscris este necesară utilizatorului în relaţia sa cu autorităţile statului, având în vedere că fapta de comunicare publică, fără acordul titularilor de drepturi a propriilor fonograme, a constituit infracţiune, potrivit art. 140 alin.(1) lit. c) din Legea nr. 8/1996, fiind reglementată în prezent contravenţie, iar în cazul unui control din partea autorităţilor, utilizatorii sunt obligaţi să facă dovada deţinerii acestei autorizaţii.
În anii 2006 - 2010 eliberarea autorizaţiei neexclusive se realiza doar ca urmare a unei declaraţii „pe propria răspundere" dată de utilizator, declaraţie calificată ca şi cerere de obţinere a autorizaţiei. Întrucât, de cele mai multe ori, declaraţia era fie incompletă, fie insuficient de bine documentată pentru a putea stabili concret pentru ce anume se solicita autorizaţia ori în ce condiţii urmează să fie efectuată plata remuneraţiei, având în vedere experienţa cu unii utilizatori care au speculat aceste „neajunsuri" ale declaraţiei, dar şi faptul că declaraţia utilizatorului îi angaja în executarea obligaţiei de plată a remuneraţiei, UPFR a propus tuturor utilizatorilor un contract standard pentru obţinerea acestei autorizaţii neexclusive pentru comunicarea publică a fonogramelor, în care să se reglementeze în mod expres drepturile şi obligaţiile părților în legătură cu condiţiile de obţinere a autorizaţiei neexclusive şi de plată a remuneraţiei echitabile. Încheierea unui astfel de contract cu utilizatorul s-a dovedit în practică mult mai eficientă, fiind reglementate toate aspecte în funcţie de care urmează să fie acordată /prelungită autorizaţia neexclusivă. În consecinţă, utilizatorul îşi asumă în mod expres obligaţia să plătească remuneraţia către UPFR pe baza facturilor/înştiinţărilor de plată emise de UPFR, pentru activitatea de comunicare publică pe care acesta o desfăşoară potrivit datelor cuprinse în tabel/anexă, se stabileşte concret modul în care ambele părţi procedează în vederea obţinerii/prelungirii autorizaţiei, condiţiile de încetare şi de reziliere a contractului în temeiul căruia sunt eliberate/prelungite autorizaţiile, etc.
În ceea ce priveşte relaţia contractuală dintre UPFR şi pârâtă, începând cu 2008 - până la finele anului 2011, pârâta a achitat remuneraţia echitabilă pentru spațiile sale comerciale în incinta cărora a comunicat public fonograme, motiv pentru care i-a fost eliberată şi prelungită autorizaţia neexclusivă din 27 mai 2008 a cărei valabilitate a fost prelungită anual până la 31 decembrie 2010.
Pentru anii 2011 şi următorii, între părţi a intervenit contractul din 08 aprilie 2010 în vederea obţinerii autorizaţiei neexclusive de utilizare a fonogramelor, potrivit căruia pârâta s-a obligat să plătească remuneraţia anticipat pe perioade de un an, în schimbul acordării autorizaţiei de către UPFR pentru perioada acoperită de plată.
În atare condiţii, prin încheierea contractului din 2010, s-a renunţat la modalitatea ca pârâta să declare pe propria răspundere, contractul substituind practic declaraţia, oferind un cadru juridic mult mai solid în ceea ce priveşte asumarea obligaţiilor de obţinere/prelungire a autorizaţiei şi de plată a remuneraţiei.
În cadrul procesului, pârâta a afirmat eronat că între părţi „s-au încheiat acorduri în fiecare an, fie sub forma unor contracte (ca în 2010), fie în forma unor acte emise de UPFR şi însușite de UPC prin plata remuneraţiilor (in 2011)". Aceste susţineri sunt inexacte şi făcute cu intenţia de a crea instanţei convingerea că în fiecare an între părţi s-ar fi încheiat câte un contract de autorizare neexclusivă şi, în consecinţă, contractul din 2010 ar fi fost valabil un an şi ar fi fost substituit ulterior de autorizaţia - licenţa neexclusivă din 17 februarie 2011 (a cărui valabilitate a expirat la 31 decembrie 2011). În realitate, s-a încheiat un singur contract între părți, respectiv contractul nr. x din 08 aprilie 2010, a cărui valabilitate este nedeterminată, iar în baza acestuia, pârâtei i-a fost emisă autorizaţia neexclusivă din 17 februarie 2011, cu valabilitate până la 31 decembrie 2011. Tot în baza acestuia, urma să-i fie prelungită autorizaţia, sub condiţia achitării remuneraţiei stabilită în condiţiile arătate mai sus.
În concluzie, s-a susținut că instanţa de apel a reţinut eronat natură juridică a contractului din 08.04.2010 şi a nesocotit forţa lui obligatorie pentru părți, încălcând dispoziţiile art. 969 C.civ, ignorând toate aspectele în raport de care avea posibilitatea să rețină calitatea de utilizator a pârâtei, asumată de aceasta prin contract, precum şi activitatea de comunicare publică „declarată" şi asumată, de asemenea, prin contract, fără posibilitatea de a reinterpreta actele de comunicare publică, peste voinţa părţilor.
Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ., în legătură cu reconsiderarea actelor de comunicare publică din perspectiva criteriilor avute în vedere de CJUE, s-a invocat interpretarea eronată a dispoziţiilor art. 15 din Legea nr. 8/1996, ale art. 8 alin. (2) din Directiva 92/100/CEE (varianta consolidată Directiva 2006/115/CEE) și a jurisprudenței CJUE.
Instanţa de apel a reţinut că „publicul" pârâtei nu ar fi influențat sub nici o formă de comunicarea publică a fonogramelor, nefiind astfel influențate nici performanțele economice realizate de pârâtă în acele puncte de lucru. Această apreciere este motivată de faptul că punctele de lucru sunt destinate semnării contractelor şi încasării tarifelor aferente abonamentelor, operaţiuni comerciale care, în opinia instanţei, califica „publicul" ca având un scop precis, străin şi preexistent actelor de comunicare a fonogramelor. Această abordare este superficială şi total abstractă. Dacă s-ar aplica acest raţionament abstract - când publicul se duce pentru un scop bine determinat, preexistent şi indiferent actelor de comunicare publică - în cazul benzinăriilor (unde publicul se duce să alimenteze maşina cu carburant), a magazinelor de retail (unde publicul se duce să facă cumpărături) ori a mijloacelor de transport public de persoane (unde publicul doreşte să fie transportat de la un punct la altul), s-ar ajunge la concluzia că nu există comunicare publică ambientală în incinta acestor spații, pentru simplul motiv că nu este dovedit scopul lucrativ al comunicării. Or, acest lucru este total absurd.
În practica CJUE (cauza C-135/10, considerentele 79 şi 80) s-a reţinut că revine instanţei naţionale obligaţia de a efectua o apreciere globală a situaţiei concrete. Astfel, unele criterii pot fi dovedite prin prisma îndeplinirii celorlalte, luând în calcul toate elementele de fapt.
Instanţa de apel, a reţinut în mod corect ca fiind îndeplinit criteriul intenţionat al comunicării publice, fără însă a dezvolta, plecând de la acest criteriu, şi analiza criteriului lucrativ.
S-a susținut că intenţia comercială a pârâtei trebuie privită chiar prin prisma recunoașterilor sale din întâmpinare, în care a susţinut că difuzează în spațiile sale comerciale programe de radio şi televiziune în scopul de a exemplifica serviciile comercializate. Cu alte cuvinte, difuzarea acestor programe audiovizuale are la bază intenţia sa vădit comercială de a prezenta publicului pachetul de servicii pe care-l oferă. Dacă pârâta nu ar fi dorit să mai plătească remuneraţia echitabilă, ar fi putut pur şi simplu să înceteze actele de difuzare a fonogramelor. Cum acest lucru nu s-a întâmplat, ci a încercat să dea o altă valenţă juridică actelor de comunicare publică, difuzarea programelor de radio şi televiziune nu este indiferentă pentru pârâtă. Pe lângă faptul că scopul difuzării ar fi exclusiv pentru exemplificarea serviciilor, pârâta a mai susţinut că difuzarea acestor programe ar fi asimilată activităţii de retransmitere prin cablu, poziţie care demonstrează că difuzarea programelor de radio şi televiziune în spaţiile sale comerciale este o activitate inerentă pentru activitatea de telecomunicaţii, fiind o strânsă legătură între acestea, ceea ce imprimă un caracter lucrativ şi intenţionat al difuzării acestor programe.
Difuzarea de programe radio şi televiziune, implicit de fonograme din cadrul acestor programe, reprezintă un aspect inerent pentru practica serviciilor de telecomunicaţii, iar acest lucru imprimă difuzării un caracter lucrativ, întrucât serveşte în activitatea comercială a pârâtei.
Spre deosebire de cauza Marco del Corso, invocată de instanţa de apel, activitatea specifică serviciilor de telecomunicaţii presupune acte de comunicare publică ambientală a programelor de radio şi televiziune. Dacă în cazul unui medic, a cărui activitate este organizată sub forma unui cabinet individual, difuzarea muzicii în cabinetul său ar fi lipsită de relevanță sub aspectul comunicării publice, fiind o comunicare indiferentă şi lipsită de vreo intenţie comercială, în cazul unui furnizor de servicii de retransmitere prin cablu, internet şi telefonie, difuzarea muzicii, fie ea şi indirectă, prin difuzarea programelor de radio şi televiziune, are la bază o intenţie comercială. Aceea de a prezenta publicului calitatea serviciilor de recepţie și pentru a asigura un ambient plăcut şi corespunzător cu imaginea, unui furnizor în domeniul telecomunicaţiilor.
S-a mai susținut că alţi furnizori din domeniul telecomunicaţiilor înțeleg să achite remuneraţia echitabilă pentru difuzarea în spațiile lor comerciale a fonogramelor, în scop ambiental, astfel că, față de această împrejurare, se dovedeşte caracterul lucrativ al difuzărilor ambientale în domeniul serviciilor de telecomunicaţii, cu standardele sale de imagine şi de promovare a produselor şi serviciilor din domeniu, cât şi caracterul lucrativ al difuzărilor ambientale.
Chiar dacă în aparență şi în mod cuantificabil nu pot fi evidenţiate beneficiile materiale directe ale pârâtei în urma difuzării ambientale a fonogramelor, în mod rezonabil, se poate admite o creştere a clientelei şi o mai bună imagine a pârâtei în relaţia sa cu clientela, inclusiv datorată acestor difuzări.
Recurenta a mai susținut că instanţa de apel nu a avut în vedere inclusiv perioada anterioară dedusă judecaţii, raporturile contractuale dintre părți, care toate împreună conturează intenţia pârâtei de a utiliza fonogramele în scop ambiental, într-un sens care serveşte activităţii sale comerciale şi pentru care a fost dispus să suporte costurile cu remuneraţiile achitate.
A mai invocat faptul că, în mod just, prima instanţa nu a analizat dacă pârâta chiar avea obligaţia legală de a încheia acest contract, respectiv de a se obliga la plata remuneraţiei pentru producătorii de fonograme pentru comunicarea publică ambientală, în condiţiile în care între părţi există un contract valabil încheiat care îşi produce efectele în temeiul art. 969 C.civ. Ori, cauza pentru care părţile au înțeles să încheie acest contract o reprezintă comunicarea publică a fonogramelor.
Recursul este nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare:
Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C.proc.civ. cu privire la interpretarea eronată a naturii contractului nr. x din 08 aprilie 2010 și a efectelor pe care le produce nu poate fi primit.
Contractul încheiat de părți la 08 aprilie 2010 nu este un ”contract cadru” care, independent de îndeplinirea condițiilor prevăzute de Metodologie, să nască în sarcina pârâtei obligația de plată a remunerațiilor pe fiecare an, până la momentul notificării denunțării lui, ca efect al forței obligatorii a contractului (art. 969 C.civ.), așa cum corect a apreciat instanța de apel. De altfel, chiar recurenta este inconsecventă în susținerea și calificarea naturii contractului, susținând în scris că este vorba de un ”contract cadru” și oral, prin apărătorii să cu ocazia cuvântului pe fond, că nu este un contract cadru.
Contractul cadru este un contract prin care se stabilesc principiile relaţiei contractuale dintre părţi, fiind însoţit sau urmat de unul sau mai multe contracte speciale - contracte subsecvente - care detaliază elementele contractuale pentru o anumită operaţiune juridică sau pentru o anumită perioadă de timp.
Încheierea contractului cadru are ca premisă o deosebită complexitate a obiectului contractului şi o mare durată de valabilitate a raporturilor dintre părți și presupune edictarea unor clauze de principiu a căror executare implică concretizarea lor prin acordul ulterior al părţilor – prin încheierea
unor contracte subsecvente.
Contractul cadru, de principiu, nu naște obligații concrete între părți, ci doar stabilește regulile generale după care se vor derula relațiile. Numai încheierea contractelor subsecvente naște obligații concrete în sarcina părților, care se impun cu forță obligatorie în raporturile dintre părți.
Față de această definiție a contractului cadru, Curtea apreciază că la 08 aprilie 2010 părțile nu au încheiat un contract cadru ci un contract nenumit, atipic, ale cărui clauze nu pot fi interpretate decât prin raportare la Legea nr. 8/1996 și la Metodologiile de aplicare a acesteia, la care fac referire părțile chiar la art. 1 din contract, dispoziții obligatorii atât pentru utilizatorii de fonograme, cât și pentru organismul de gestiune colectivă.
Contractul nu are prevăzut un termen, dar aceasta nu înseamnă că este încheiat pe o perioadă nedeterminată de timp, el urmând a fi interpretat prin raportare la Legea nr. 8/1996 și la Metodologiile de aplicare a acesteia, fiind încheiat pentru pregătirea licenței următoare.
Potrivit legii și a Metodologiei, precum și potrivit art. 4 din contract, efectuarea plății are valoare de cerere de eliberare/prelungire a autorizaţiei neexclusive a utilizatorului pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial, începând cu data pentru care s-au efectuat plăţile.
Pentru anul 2010 eliberarea autorizației neexclusive nu s-a emis în baza acestui contract, așa cum susține recurenta, deoarece autorizația s-a emis mai înainte de încheierea contractului, ca urmare a efectuării plății, la 09 decembrie 2009.
Pentru anul 2011 pârâta a efectuat plata remunerației și a obținut licența din 17 februarie 2011 însă, pentru anul 2012 nu a mai solicitat eliberarea autorizației. Efectuarea plății are valoare de cerere de eliberare a autorizației iar eliberarea autorizației - ca act administrativ - dă dreptul utilizatorului de a comunica public fonograme în scop ambiental și face dovada, în raport cu autoritățile, a dreptului respectiv. În lipsa plății nu există nici solicitarea de eliberare a autorizației, așa cum de altfel au susținut și apărătorii recurentei.
Susținerea recurentei potrivit căreia dispoziţiile art. 4 din contract ar fi fost scoase din context şi interpretate contrar celorlalte dispoziţii ale contractului nu pot fi primite. Textul este redactat într-o formulare extrem de clară - în schimbul plății remuneraţiilor, UPFR va acorda/prelungi autorizația, această formulare și interpretare fiind de fapt în spiritul legii. Contractul nu reprezintă autorizare neexclusivă, așa cum de altfel se arată în clauza de la art. 1, iar plata remuneraţiilor nu reprezintă un drept de creanţă, așa cum susține recurenta.
Potrivit art. 3 din contract, pârâta s-a obligat să solicite eliberarea/prelungirea autorizației anual în ipoteza în care ar dori aceasta, prelungirea autorizației nefiind obligatorie.
Chiar susținerile recurentei, potrivit cărora emiterea facturii fiscale pentru remuneraţia aferentă anului 2012 a avut la bază corespondenţa purtată de părți pentru determinarea remuneraţiei datorate şi furnizarea informaţiilor în legătură cu spațiile comerciale în incinta cărora difuzează fonograme, demonstrează că prelungirea autorizației nu operează automat, în baza contractului încheiat în 2010, ci la cererea utilizatorului. Împrejurarea că utilizatorul a intenționat să obțină prelungirea autorizației iar ulterior a renunțat nu semnifică faptul că s-a născut în sarcina acestuia un drept de creanță în baza contractului din 2010, ce se poate stinge doar în condițiile denunțării lui.
Cu toate acestea, în lipsa solicitării autorizației, utilizatorul de fonograme în scop comercial datorează remunerația în condițiile legii și ale metodologiei, cum corect a reținut instanța de apel, ceea ce presupune analizarea îndeplinirii condițiilor legii. Astfel, obligația de plată a remunerației are un caracter legal.
Nu se poate susține că pârâta şi-a asumat prin contract, în mod expres, calitatea de „utilizator de fonograme publicate în scop comercial prin comunicarea publică a acestora, în sensul Legii nr. 8/1996 şi al metodologiilor de aplicare a acesteia", această calitate fiind corect apreciată de instanța de apel prin prisma legii și a jurisprudenței CJUE, acte normative prin prisma cărora trebuie interpretat contractul.
De altfel, chiar reclamanta a susținut că inițial eliberarea autorizației se făcea la cererea utilizatorului, în baza unei declarații a acestuia, și ca urmare a plății făcute. Chiar din susținerile reclamantei reiese că s-a încheiat contractul ”standard” (nu ”contractul cadru”) pentru a se stabili concret locațiile pentru care se solicită eliberarea autorizației (în anexe) și pentru ca pe baza acestora UPFR să emită factura de plată. Aceasta nu semnifică faptul că incubă pârâtei obligația de a cere autorizația în fiecare an și pentru aceleași locații.
Curtea apreciază că instanța de apel a dat o calificare corectă contractului încheiat de părți la 08 aprilie 2010, fiind socotit ca un contract general ale cărui clauze și efecte se subscriu dispoziţiilor Legii nr. 8/1996 și Metodologiei de aplicare a acesteia.
Curtea apreciază ca nefondată și critica privitoare la interpretarea actelor pe care le săvârșește pârâta din perspectiva criteriilor legale (art. 15 din Legea nr. 8/1996) interpretate prin prisma legislației comunitare și jurisprudenței CJUE.
Instanța de apel a apreciat în mod concret, individual, dacă situația de fapt se circumscrie noțiunii de comunicare publică prin prisma directivei și jurisprudenței CJUE. Instanța comunitară a stabilit în cauza C-135/10 că se impune o apreciere individualizată a noțiunii de comunicare publică, această sarcină revenind instanței naționale, pentru a se aprecia dacă un utilizator efectuează un act de comunicare publică în sensul art. 8 alin. (2) din Directiva 92/100.
Astfel, conform abordării individualizate, trebuie să se aprecieze situația unui utilizator precis, din perspectiva persoanelor cărora le este comunicată fonograma protejată și având în vedere natura dreptului vizat de art. 8 alin. (2) din Directiva 92/100, care este un drept de natură pur economică.
Critica recurentei vizează doar aprecierea naturii economice, lucrative, a comunicării efectuate de pârâtă, ceea ce a determinat soluția acestei instanțe.
Într-o abordare concretă, conform jurisprudenței CJUE (iar nu superficială şi abstractă cum susține recurenta), corect s-a reținut că publicul din punctele de lucru ale pârâtei se află în respectivele incinte ca urmare a unui scop bine determinat, preexistent accesului în spațiile în care sunt comunicate fonogramele (plății abonamentelor, modificării contractelor, rezilierii contractelor).
S-a reținut corect că nici decizia celor care doresc să încheie contracte și să devină clienți ai pârâtei, nu poate fi în vreun fel determinată de difuzarea fonogramelor în spațiile respective și că în raport de scopul urmărit de public, comunicarea sau nu a fonogramelor în respectivele spații este indiferentă, neinfluențând nici conduita publicului, nici performanțele economice realizate de pârâtă în acele puncte de lucru.
Astfel, în spațiile respective pârâta nu utilizează fonogramele sub forma ”comunicării publice”, în sensul dat acestei noțiuni de dispozițiile art. 8 alin. (2) din Directiva 92/100 și deci, potrivit Legii nr. 8/1996, nu îi revine nici obligația de a obține licența și de a achita remunerația corespunzătoare utilizării prin comunicare publică a fonogramelor. Când se referă la benzinării, la magazine de retail, la mijloace de transport public de persoane recurenta face o apreciere generală, neconformă directivei și interpretărilor date de instanța comunitară.
Ori, instanța de apel, în speța de față, a făcut o apreciere globală a situației pârâtei, analizând fiecare criteriu în mod individual și toate în corelație, în interacțiune, în acord deplin cu cele reținute în cauza Marco del Corso și în cauzele SGAE și Football Association Premier League. În acord cu cele reținute de instanța comunitară în cauzele SGAE și Football Association Premier League și alții, pentru a avea semnificația de comunicare publică în sensul directivei, o operă radiodifuzată trebuie să poată fi considerată o prestare de servicii suplimentară, furnizată în scopul de a obține un anumit profit, fiind considerată profitabilă în măsura în care oferirea acestui serviciu influențează standardul stabilimentului și, prin urmare, prețul serviciilor sau este realizată în scopul, și este susceptibilă să se repercuteze asupra frecventării acestui local și, în final, asupra rezultatelor sale economice.
Ori, în speța de față, este corect reținut că difuzarea fonogramelor în spațiile destinate plății serviciilor și încheierii ori modificării abonamentelor nu influențează nici standardul abonamentelor, nici prețul serviciilor și nici nu are ca scop mărirea numărului abonaților cu repercusiuni asupra performanțelor economice.
Difuzarea programelor audiovizuale nu are la bază reclama serviciilor sale comerciale ci cel mult crearea unui ambient plăcut pentru așteptare celor prezenți, deci o intenție indiferentă din punct de vedere al scopului economic, profitabil. Instanța nu poate să prezume o creştere a clientelei şi o mai bună imagine a pârâtei în relaţia sa cu clientela, datorată comunicării fonogramelor, fără o dovadă efectivă.
Așa cum a reținut instanța comunitară, un întreprinzător care difuzează fonograme în prezența clienților săi ca muzică de ambient nu poate să se aștepte în mod rezonabil la o creștere a clientelei doar ca urmare a acestei difuzări și nici să crească prețul prestărilor de servicii oferite. Clienții beneficiază în mod fortuit și independent de dorințele lor, de accesul la anumite fonograme, în funcție de momentul sosirii la stabiliment și de durata așteptării, încât nu se poate prezuma că, clientela
normală care achită serviciile oferite de pârâtă este receptivă la difuzarea în cauză.
Prin urmare, o astfel de difuzare nu este susceptibilă, în sine, să aibă o repercusiune asupra profiturilor pârâtei. Activitatea de retransmitere prin cablu este o altă activitate a pârâtei, distinctă de comunicarea publică a fonogramelor, pentru care pârâta are licență distinctă și achită remunerația. Faptul că alți furnizori din domeniul telecomunicaţiilor înțeleg să achite remunerația pentru comunicarea publică a fonogramelor nu constituie un argument, aspectele concrete, individuale fiecărui utilizator fiind cele care trebuie să fie apreciate de instanța națională. De asemenea, faptul că pentru perioada anterioară pârâta a achitat remunerația nu este un argument suficient pentru plata în continuare.
Fiind o obligație legală, pârâta nu are obligaţia de a încheia vreun contract, obligația de plată a remuneraţiei pentru difuzarea publică a fonogramelor decurgând din lege, independent de încheierea vreunui contract, dacă sunt îndeplinite condițiile legii.
Față de considerentele expuse, Curtea a respins ca nefondat recursul reclamantei, soluția instanței de apel fiind temeinică și legală.