Asupra apelurilor penale de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 143/PI/2014 din 4 noiembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Oradea în Dosarul nr. 240/35/2014 s-a schimbat încadrarea juridică a faptelor săvârşite de inculpatul Ş.C.A., după cum urmează:
- din infracţiunea de înşelăciune, prevăzută de art. 244 alin. (2) C. pen. în infracţiunea de înşelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (1) şi (2) C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 40 C. pen. din 1969 şi art. 5 C. pen.;
- din infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 322 C. pen., în infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 40 C. pen. din 1969 şi art. 5 C. pen.
A fost condamnat inculpatul Ş.C.A., la următoarele pedepse:
- 2 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (1) şi (2) C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 40 C. pen. din 1969, art. 74 lit. c) C. pen. din 1969 raportat la art. 76 lit. c) C. pen. din 1969 şi art. 5 C. pen.;
- 2 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 40 C. pen. din 1969, art. 74 lit. c) C. pen. din 1969 raportat la art. 76 lit. e) C. pen. din 1969 şi cu aplicarea art. 5 C. pen.
S-a constatat că pedeapsa de 10.000 RON amendă penală aplicată inculpatului prin sentinţa penală nr. 128 din 14 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Oradea, definitivă prin decizia penală nr. 843 din 21 martie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a fost achitată la data de 03 noiembrie 2014.
În temeiul art. 33 lit a) C. pen. din 1969 raportat la art. 34 lit. b) C. pen. din 1969 s-au contopit pedepsele stabilite prin prezenta sentinţă şi s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 2 ani închisoare.
În temeiul art. 81 C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 5 C. pen., s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicate inculpatului pe un termen de încercare de 4 ani.
În temeiul art. 12 din Legea nr. 187/2012 şi art. 71 C. pen. din 1969, s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) C. pen. din 1969, ultima constând în interzicerea exercitării profesiei de avocat sau de a desfăşura activităţi de reprezentare a altor persoane fizice sau juridice, iar în baza art. 71 alin. (5) C. pen. din 1969, s-a dispus suspendarea executării acestei pedepse accesorii pe durata termenului de încercare stabilit.
În temeiul art. 25 C. proc. pen. raportat la art. 397 C. proc. pen., coroborat cu art. 1357 C. civ. s-a admis acţiunea civilă formulată de partea civilă Societatea de Asigurare - Reasigurare A SA, cu sediul în Bucureşti, str. N.T. şi cu sediul procesual ale în Satu Mare, str. P., judeţ Satu Mare şi a fost obligat inculpatul la plata către aceasta a sumei de 46.100 RON, reprezentând despăgubiri pentru daune materiale.
În temeiul art. 25 alin. (3) C. proc. pen. s-a desfiinţat ca fiind fals înscrisul „împuternicire avocaţială" din 09 iulie 2012 din dosarul de urmărire penală.
În temeiul art. 274 C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata către stat a sumei de 1000 RON, reprezentând cheltuieli judiciare avansate de acesta.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut următoarele:
Prin rechizitoriul nr. 157/P/2013 din data de 24 iunie 2014 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea a fost trimis în judecată inculpatul Ş.C.A., avocat în cadrul Baroului Bucureşti, pentru săvârşirea infracţiunilor de înşelăciune, prevăzută de art. 244 alin. (2) C. pen. şi fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 322 C. pen. cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen.
Prin actul de sesizare a instanţei s-a reţinut în esenţă că inculpatul a asistat-o în. calitate de avocat pe numita P.M. în cadrul dosarului penal nr. 1544/296/2012 al Judecătoriei Satu Mare, unde aceasta din urmă avea calitatea de parte civilă. Prin sentinţa penală nr. 491/2012 a Judecătoriei Satu Mare s-a dispus obligarea asigurătorului A. SA la plata unor despăgubiri civile în cuantum, de 10.000 euro în favoarea părţii civile P.M. Hotărârea a fost atacată cu recurs, fără ca inculpatul Ş.C.A. să o mai asiste sau reprezinte pe partea civilă în calea de atac şi a rămas definitivă prin decizia penală nr. 561/R din 12 iunie 2012.a Curţii de Apel Oradea.
După rămânerea definitivă a hotărârii menţionate, inculpatul Ş.C.A. a întocmit în fals o împuternicire avocaţială în care a consemnat că este abilitat să desfăşoare activităţi fiduciare în numele şi pe seama numitei P.M. şi a adresat o cerere către asigurătorul A. SA prin care a solicitat să fie plătite despăgubirile în contul său. După efectuarea plăţii, inculpatul şi-a însuşit suma menţionată, iar la momentul când numita P.M. i-a cerut să îi restituie banii a refuzat, spunând că i-a cheltuit.
În cursul urmăririi penale au fost administrate următoarele probe: denunţul numitei P.M.; interogatoriul inculpatului Ş.C.A.; declaraţia numitei P.M.; copii de pe răspunsul adresat numitei P.M. de către Societatea de Asigurare Reasigurare A. Satu Mare; copia împuternicirii avocaţiale folosită de inculpat; copie de pe hotărârea instanţei de fond; copie de pe contractul de asistenţă juridică a inculpatului; copie de pe cererea adresată în nume propriu de către numita P.M. Judecătoriei Satu Mare de constituire de parte civilă; ordonanţă de delegare a ofiţerilor de poliţie judiciară; acte efectuate ca urmare a delegării; declaraţie de martor P.M.
În cauză s-a constituit în calitate de parte civilă Societatea de Asigurare Reasigurare A. SA, solicitând obligarea inculpatului la plata despăgubirilor în cuantum de 46.100 RON, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul material cauzat.
La termenul de judecată din data de 23 octombrie 2014, inculpatul Ş.C.A. a învederat instanţei că recunoaşte săvârşirea infracţiunilor de care este acuzat şi a solicitat judecarea sa conform procedurii simplificate a recunoaşterii învinuirii prevăzută de art. 375 C. proc. pen.
Curtea a procedat la audierea inculpatului, din declaraţia acestuia rezultând însă că recunoaşte doar împrejurarea că a solicitat asigurătorului plata despăgubirilor, susţinând că era împuternicit să desfăşoare asemenea activităţi în numele şi pe seama numitei P.M.
În raport de aceste aspecte şi având în vedere acuzaţiile aduse inculpatului prin actul de sesizare a instanţei, Curtea a luat act că inculpatul nu recunoaşte învinuirea şi a respins cererea de judecare potrivit procedurii reglementate de art. 375 C. proc. pen.
Inculpatul Ş.C.A., asistat de avocat ales a arătat că nu contestă nici o probă din cele administrate în cursul urmăririi penale, astfel încât în baza art. 374 alin. (7) C. proc. pen., Curtea nu a mai procedat la readministrarea acestora.
În cadrul dezbaterilor, Curtea a pus în discuţie din oficiu, schimbarea încadrării juridice a infracţiunilor de care inculpatul este acuzat, în sensul reţinerii incidenţei pluralităţii intermediare de infracţiuni, prevăzută de art. 40 C. pen. din 1969 şi respectiv, a pus în discuţie incidenţa legii penale mai favorabile în ceea ce priveşte prezenta cauză.
Inculpatul Ş.C.A., deşi a recunoscut formal acuzaţiile ce i se aduc, a susţinut că activităţile desfăşurate au avut un caracter legal chiar dacă nu au fost respectate toate condiţiile de formă prevăzute de lege şi a solicitat achitarea sa.
Analizând ansamblul probator administrat în cauză, Curtea a reţinut următoarele:
Inculpatul Ş.C.A. are calitatea de avocat în cadrul Baroului Bucureşti, şi îşi desfăşoară activitatea profesională cu preponderenţă în judeţul Satu Mare.
Martora P.M. a avut calitatea de parte vătămată în Dosarul nr. 1544/296/2012 al Judecătoriei Satu Mare având ca obiect comiterea infracţiunii de ucidere din culpă respectiv, provocarea unui accident de circulaţie soldat cu moartea soţului acesteia, victima P.M.V.
Din declaraţia inculpatului Ş.C.A. coroborată cu declaraţia martorei P.M. a rezultat că între aceştia există legătură de rudenie, iar la începutul anului 2012, inculpatul s-a oferit să o asiste în calitate de avocat în dosarul penal menţionat. Inculpatul a susţinut că martora i-a spus.că nu îi trebuie bani şi că despăgubirile pe care le va obţine vor constitui onorariul său.
În acest context, între inculpat şi martoră a fost încheiat contractul de asistenţă juridică din 09 iulie 2012, prin care inculpatul în calitate de avocat era abilitat să acorde „asistenţă şi reprezentare juridică", fără a se menţiona în ce cauze şi nici vreun onorariu sau alte menţiuni despre activităţile pe care le putea exercita.
La data de 30 aprilie 2012, inculpatul Ş.C.A. s-a prezentat la termenul de judecată fixat în Dosarul nr. 1544/296/2012 al Judecătoriei Satu Mare şi a depus o împuternicire avocaţială nr. xx/2012, nesemnată şi de martora P.M. şi în cuprinsul căreia a consemnat de asemenea că este abilitat să exercite activităţi de asistenţă şi reprezentare juridică în faţa Judecătoriei Satu Mare. De asemenea, inculpatul a depus la dosar o cerere de constituire în calitate de parte civilă a părţii vătămate P.M., prin care aceasta solicita obligarea inculpatului din acel dosar la plata unor despăgubiri în cuantum de 10.000 euro.
Prin sentinţa penală nr. 491 din 07 mai 2012 a Judecătoriei Satu Mare s-a dispus sub aspectul laturii civile a cauzei, obligarea persoanei vinovată de producerea accidentului de circulaţie alături de asigurătorul Societatea de Asigurare Reasigurare A. SA la plata către P.M. a sumei de 10.000 euro cu titlu de despăgubiri pentru daune morale.
Sentinţa menţionată a rămas definitivă prin decizia penală nr. 561/R/2012 a Curţii de Apel Oradea, fără ca P.M. să fi fost asistată sau reprezentată de inculpatul Ş.C.A. în calitatea de avocat.
După rămânerea definitivă a sentinţei, inculpatul Ş.C.A. a completat împuternicirea avocaţială nr. xx/2012 unde a consemnat că este autorizat de către P.M. să exercite „activităţi fiduciare privind hotărârea pronunţată în Dosarul nr. 1544/2012" şi să o reprezinte în faţa „A. SA". Împuternicirea avocaţială nu a fost semnată de P.M., iar inculpatul Ş.C.A. a recunoscut că nu a informat-o pe aceasta despre demersurile pe care vroia să le întreprindă.
Consecutiv, inculpatul Ş.C.A. a formulat în numele lui P.M. o cerere către SC A. SA. la care a ataşat împuternicirea avocaţială susmenţionată, prin care a solicitat virarea sumei de 10.000 de euro acordată cu titlu de despăgubiri în contul „fiduciar" al avocatului deschis la Banca B. în realitate fiind contul personal al acestuia.
SC A. SA s-a conformat solicitării formulate şi a efectuat plata sumei de 46.100 RON la data de 01 august 2012 prin virament bancar în contul indicat de inculpatul Ş.C.A.
Martora P.M. a susţinut că nu a ştiut că inculpatul a formulat cererea în numele ei şi că a aflat că despăgubirile au fost plătite acestuia, iar la momentul când i-a solicitat restituirea sumei însuşite, Ş.C.A. a refuzat.
Inculpatul Ş.C.A. a recunoscut că nu a discutat cu martora despre plata despăgubirilor într-un cont fiduciar şi că şi-a însuşit suma plătită de asigurător, iar după aproximativ 6 luni, când martora i-a solicitat restituirea banilor a fost de acord, dar într-un timp mai îndelungat.
Prin declaraţia dată în faţa instanţei, inculpatul şi-a nuanţat poziţia procesuală, susţinând că era abilitat să obţină de la asigurător plata despăgubirilor în baza contractului de asistenţă juridică încheiat cu martora P.M. şi că îi va restitui acesteia banii. Inculpatul a precizat că acelui contract de asistenţă juridică nu i-a încetat valabilitatea după finalizarea procesului şi că, fiind formulat în termeni generali, îi dădea posibilitatea de a o reprezenta în continuare pe clienta sa. De asemenea, inculpatul a susţinut că martora i-a spus iniţial că despăgubirile pe care le va obţine vor constitui onorariul său.
În raport de situaţia de fapt expusă, Curtea a reţinut că fapta inculpatului Ş.C.A., constând în aceea că în cursul lunii iulie 2012 a întocmit în fals prin contrafacere împuternicirea avocaţială nr. xx/2012 unde a reprodus prin imitare semnătura şi a consemnat că este autorizat de către P.M. să exercite „activităţi fiduciare privind hotărârea pronunţată în Dosarul nr. 1544/2012" şi să o reprezinte în faţa „A. SA", pe care apoi a folosit-o anexată la cererea adresată societăţii de asigurări, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 C. pen. din 1969.
De asemenea, fapta aceluiaşi inculpat, constând în aceea că la data de 03 iulie 2012, folosind înscrisul sub semnătură privată menţionat, a indus în eroare Societatea de Asigurare Reasigurare A. SA prin susţinerea ca adevărată a împrejurării nereale că reprezintă beneficiarul despăgubirilor, determinând plata sumei de 46.100 RON către sine şi consecinţa producerii unui prejudiciu societăţii întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (1) şi (2) C. pen. din 1969.
La încadrarea juridică a faptelor săvârşite de inculpat, Curtea a avut în vedere următoarele:
Sub un prim aspect, împuternicirea avocaţială constituie un înscris sub semnătură privată, întrucât excede categoriilor prevăzute de art. 178 alin. (2) C. pen., respectiv art. 150 alin. (2) C. pen. din 1969.
Totodată, caracterul fals al înscrisului din prezenta cauză derivă din lipsa de veridicitate a împrejurării consemnată de inculpat în cuprinsul său, respectiv că a fost împuternicit de P.M. să desfăşoare activităţi fiduciare, precum şi din reproducerea prin imitare a semnăturii acesteia din urmă. Împrejurarea că martora P.M. nu a semnat împuternicirea avocaţială nr. xx/2012 a fost recunoscută explicit de către inculpat, care a declarat că nu a discutat şi nu a informat-o pe aceasta despre intenţia, sa de a desfăşura activităţi fiduciare.
În ceea ce priveşte infracţiunea de înşelăciune, Curtea a avut în vedere că acţiunea imputată inculpatului a constat în inducerea în eroare prin prezentarea ca adevărată a împrejurării mincinoase că are calitatea de reprezentant al lui P.M. şi că este autorizat să exercite activităţi fiduciare în numele şi pe seama acesteia.
Acţiunea de inducere în eroare a fost exercitată direct împotriva societăţii de asigurare, prin reprezentanţii săi şi a avut drept consecinţă producerea unui prejudiciu în patrimoniul acesteia, ca urmare a efectuării unei plăţi nedatorate către inculpat.
În raport de aceste aspecte, Curtea a reţinut că sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 215 alin. (1) şi (2) C. pen. din 1969, iar calitatea de parte vătămată revine societăţii de asigurări A. SA, iar nu martorei P.M. aşa cum a susţinut inculpatul.
Curtea a avut în vedere că, subsecvent rămânerii definitive a sentinţei penale prin care s-a dispus acordarea de despăgubiri către P.M., în patrimoniul acesteia s-a născut un drept subiectiv civil de creanţă a cărui realizare incumbă societăţii de asigurări. Infracţiunea comisă de inculpat nu a avut drept consecinţă pierderea acestui drept subiectiv civil şi nici nu a produs un prejudiciu martorei P.M. prin ieşirea unui element activ din patrimoniul său, cu atât mai mult cu cât acţiunea de inducere în eroare nu a fost îndreptată împotriva acesteia, care are în continuare posibilitatea de a-şi realiza dreptul la despăgubiri din partea asigurătorului în orice moment.
În ceea ce priveşte apărările inculpatului în sensul că era abilitat să exercite activităţi fiduciare şi că nu a indus în eroare societatea de asigurare, Curtea a reţinut următoarele:
Potrivit Legii nr. 51/1995 şi Hotărârii U.N.B.R. nr. 64/2011 privind statutul profesiei de avocat, contractul de asistenţă juridică se încheie în formă scrisă, cerută adprobationem (art. 121) şi trebuie să prevadă întinderea puterilor conferite avocatului. În cazul în care menţiunile au un caracter general contractul de asistenţă juridică dă dreptul numai la efectuarea unor acte de administrare sau conservare, nu şi de dispoziţie pentru care este nevoie de un mandat special(art. 122 şi art. 126).
În prezenta cauză, inculpatul a încheiat cu martora P.M. un contract de asistenţă juridică în care nu au fost prevăzute expres întinderea puterilor care îi erau conferite, astfel încât acesta nu avea dreptul de a efectua acte de dispoziţie în numele acesteia.
De asemenea, susţinerile inculpatului în sensul că a convenit cu martora ca despăgubirile care urmau să fie obţinute să constituie onorariul său contravin dispoziţiilor art. 130 alin. (3) din Statut care interzic în mod expres onorariile care constituie aport din obiectul cauzei.
În cazul particular al activităţilor fiduciare, aceleaşi reglementări, care se completează cu dispoziţiile C. civ. (art. 773 C. civ.), impun încheierea unui contract de asistenţă juridică în care să se prevadă expres limitele şi durata mandatului încredinţat, iar dacă acestea comportă autorizarea de a dispune de bunuri sau valori, de a le stipula expres în mandat (art. 94).
În cauza de faţă, deşi este evident că inculpatul în calitatea sa de avocat avea cunoştinţă de condiţiile necesare pentru a desfăşura activităţi fiduciare, acesta a indus în eroare societatea de asigurări în vederea obţinerii sumelor de bani la care nu era îndreptăţit.
Intenţia inculpatului de a induce în eroare societatea de asigurări şi de a-şi însuşi pe nedrept suma de bani rezultă şi din faptul că acesta a solicitat virarea banilor în contul său bancar personal, iar nu al unui cont deschis în numele şi pe seama lui P.M. şi pe care doar ar fi avut dreptul să îl administreze.
De asemenea, este relevant sub aspectul intenţiei de inducere în eroare şi al caracterului fals al împutermcirii avocaţiale anexate şi faptul că acesta din urmă a fost datată de inculpat cu 09 iulie 2012, în timp ce solicitarea adresată societăţii de asigurare figurează înregistrată la data de 03 iulie 2012.
În raport de toate aceste aspecte, Curtea a reţinut ca fiind dovedite dincolo de orice îndoială rezonabilă faptele inculpatului Ş.C.A. care a falsificat o împuternicire avocaţială, atestând nereal că o reprezintă pe P.M. şi, cu ajutorul acestui înscris, a indus în eroare societatea de asigurări A. SA, determinând-o să îi plătească suma de 46.100 RON, deşi nu era îndreptăţit la aceasta.
Sub aspectul legii penale mai favorabile incidente în cauză, Curtea a constatat că prin actul de sesizare a instanţei s-au reţinut prevederile noului C. pen., respectiv art. 244 alin. (2) C. pen. şi art. 322 C. pen., cu aplicarea art. 38 C. pen.
Având în vedere Decizia nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale a României, prin care s-a statuat că dispoziţiile art. 5 C. pen. sunt constituţionale numai în măsura în care nu permit combinarea dispoziţiilor din legile penale succesive, la aprecierea legii penale mai favorabile urmează a fi avute în vedere atât incidenţa dispoziţiilor privind circumstanţele atenuante, cât şi a regimului juridic al pluralităţii de infracţiuni.
Sub un prim aspect, Curtea a reţinut că limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunile săvârşite de inculpat au fost modificate ca urmare a intrării în vigoare a noului C. pen., de la 3 la 15 ani închisoare (art. 215 alin. (1) şi (2) C. pen. din 1969) la 1 la 5 ani (art. 244 alin. (2) C. pen.) şi respectiv, de la 3 luni la 2 ani închisoare sau amendă (art. 290 C. pen. din 1969) la 6 luni la 3 ani închisoare sau amendă (art. 322 C. pen.).
Având în vedere că inculpatul a avut o comportare sinceră în faza de urrnărire penală şi a recunoscut în parte materialitatea faptelor prin declaraţia dată în faţa instanţei, Curtea a reţinut în favoarea acestuia circumstanţa atenuantă prevăzută de art. 74 lit. c) C. pen. din 1969, astfel încât, prin efectul art. 76 C. pen. din 1969, pedeapsa aplicabilă în concret se reduce - sub minimurile speciale prevăzute de art. 215 alin. (1) şi (2) şi respectiv, art. 290 C. pen. din 1969.
Or, ţinând seama de reducerea sub minimul special prevăzut de lege în cazul ambelor infracţiuni, Curtea a constatat că relevant sub aspectul determinării legii penale mai favorabile în cauză devine regimul sancţionator al concursului de infracţiuni. Potrivit reglementării din vechiul C. pen., în cazul concursului de infracţiuni este aplicabil sistemul cumulului juridic cu spor facultativ, în timp ce potrivit noului C. pen., la pedeapsa cea mai grea este obligatorie adăugarea unui spor din totalul celorlalte pedepse.
În raport de aceste aspecte, Curtea a reţinut ca fiind mai favorabile dispoziţiile C. pen. din 1969.
La termenul de judecată din data de 23 octombrie 2014, instanţa din oficiu a pus în discuţie schimbarea încadrării juridice şi în ceea ce priveşte incidenţa dispoziţiilor art. 40 C. pen. din 1969, respectiv a pluralităţii intermediare de infracţiuni.
Potrivit menţiunilor, certificatului de cazier judiciar, inculpatul Ş.C.A. a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 128 din 14 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Oradea, definitivă prin decizia penală nr. 843 din 21 martie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la o pedeapsă de 10.000 RON amendă penală pentru săvârşirea infracţiunii de abandon de familie. Inculpatul a executat pedeapsa menţionată în cursul judecării prezentei cauze, respectiv după închiderea dezbaterilor şi înainte de pronunţarea prezentei sentinţe, la data de 03 noiembrie 2014.
Conform art. 40 C. pen. din 1969, când după condamnarea definitivă inculpatul săvârşeşte o nouă infracţiune înainte de începerea executării pedepsei şi nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru starea de recidivă, pedeapsa se aplică potrivit regulilor pentru concursul de infracţiuni.
În cauza de faţă, Curtea a constatat că, după rămânerea definitivă a sentinţei penale nr. 128 din 14 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Oradea, respectiv 21 martie 2012 şi înainte de executarea pedepsei amenzii penale aplicate, în cursul lunii iulie 2012 inculpatul a săvârşit infracţiunile deduse judecăţii. De asemenea, având în vedere că pedeapsa anterioară constă în amenda penală, nu sunt întrunite condiţiile necesare pentru existenţa stării de recidivă, ci ale pluralităţii intermediare, al cărei regim sancţionator este similar cu cel al concursului de infracţiuni.
În consecinţă, şi sub acest aspect apar ca fiind mai favorabile dispoziţiile vechiului C. pen. pentru considerentele expuse anterior.
Având în vedere aspectele expuse, în temeiul art. 386 C. proc. pen., Curtea a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor săvârşite de inculpatul Ş.C.A., din infracţiunea de înşelăciune, prevăzută de art. 244 alin. (2) C. pen., în cea prevăzută de art. 215 alin. (1) şi (2) C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 40 C. pen. din 1969 şi art. 5 C. pen. şi respectiv, din infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 322 C. pen., în cea prevăzută de art. 290 C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 40 C. pen. din 1969 şi art. 5 C. pen.
În considerarea dispoziţiilor art. 72 C. pen., Curtea a dispus condamnarea inculpatului la o pedeapsă de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune şi respectiv, la o pedeapsă de 2 luni închisoare, pentru comiterea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, apreciind că acestea corespund scopului şi funcţiilor pedepsei.
La individualizarea judiciară a pedepselor stabilite, Curtea a avut în vedere gradul de pericol social concret al infracţiunilor săvârşite, circumstanţiat şi de calitatea deţinută de inculpat, cea de avocat, în virtutea căreia avea obligaţia de a respecta şi de a fi un garant al respectării dispoziţiilor legale în activitatea desfăşurată. Or, deturnarea dispoziţiilor legale privind exercitarea profesiei de avocat de la scopul lor firesc şi folosirea lor în vederea comiterii de infracţiuni sunt de natură să afecteze prestigiul acestei profesii şi chiar a actului de justiţie la care participă. Totodată, Curtea a avut în vedere şi valoarea relativ ridicată a sumei însuşite de inculpat, faptul că acesta are antecedente penale, dar şi pe de altă parte împrejurarea că a avut o comportare relativ sinceră pe parcursul procesului.
Curtea nu a dat eficienţă dispoziţiilor art. 396 alin. (10) C. proc. pen., întrucât respingerea cererii formulate de inculpat în sensul judecării sale potrivit procedurii simplificate a recunoaşterii învinuirii s-a produs tocmai din cauza faptului că acesta nu a recunoscut învinuirea. Prin declaraţia dată în faţa instanţei, inculpatul a recunoscut întocmirea împuternicirii avocaţiale şi solicitarea adresată societăţii de asigurare, dar a susţinut că acestea au avut un caracter legal, întrucât era abilitat să exercite aceste activităţi în virtutea contractului de asistentă juridică încheiat cu P.M.
Forma actuală a dispoziţiilor art. 396 alin. (10) C. proc. pen. conduce la concluzia că în ipoteza în care inculpatul recunoaşte învinuirea, iar judecata se desfăşoară în baza probelor administrate în cursul urmăririi penale, instanţa poate pronunţa o soluţie de condamnare sau de amânare a aplicării pedepsei cu reducerea cu o treime a limitelor acesteia, iar nu o soluţie de achitare sau de încetare a procesului penal.
Totodată, din conţinutul art. 396 alin. (10) C. proc. pen. rezultă că beneficiul reducerii limitelor de pedeapsă cu o treime este recunoscut şi inculpatului care recunoaşte învinuirea, însă instanţa de judecată a respins cererea de judecare potrivit procedurii simplificate şi a reţinut o situaţie de fapt identică cu cea descrisă în actul de sesizare şi recunoscută de inculpat. Cu toate acestea, nu în toate situaţiile de respingere a cererii poate opera beneficiul prevăzut de art. 346 alin. (10) C. proc. pen.
Generic, respingerea cererii de judecare potrivit procedurii simplificate poate interveni în cazul în care nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate, respectiv felul pedepsei principale prevăzute de lege, al nerespectării condiţiilor de formă sau în cazul în care instanţa apreciază conform art. 349 alin. (2) C. proc. pen. că probele nu sunt suficiente pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei.
Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 349, 374 alin. (4) şi 375 C. proc. pen. rezultă că pentru a fi aplicabile dispoziţiile privind procedura simplificată, inculpatul trebuie să recunoască învinuirea, respectiv să recunoască în totalitate faptele reţinute în sarcina sa prin actul de sesizare a instanţei. Această recunoaştere trebuie să privească nu numai actele în materialitatea lor, ci şi aspectele corelative legate de caracterul lor ilicit sau nelegal forma de vinovăţie şi urmarea socialmente periculoasă cauzată, în caz contrar recunoaşterea având un caracter pur formal şi vizează ca finalitate o altă soluţie decât cea de condamnare sau de amânare a aplicării pedepsei.
Simpla recunoaştere a materialităţii actelor reţinute în sarcina inculpatului, în condiţiile în care acestea le atribuie o total altă semnificaţie juridică şi susţine că au un caracter legal nu echivalează cu o recunoaştere în totalitate a faptelor reţinute în sarcina sa, respectiv a învinuirii şi nu poate conduce la o soluţie de admitere a cererii sale de judecare potrivit art. 375 C. proc. pen.
Rezultă astfel, că numai în situaţia în care inculpatul recunoaşte învinuirea, iar instanţa respinge cererea de judecare potrivit procedurii simplificate întrucât apreciază că probele nu sunt suficiente pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei sunt incidente dispoziţiile art. 396 alin. (10) C. proc. pen. privind reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă, nu şi în cazul în care respingerea cererii a intervenit din cauza nerecunoaşterii învinuirii.
Or, aşa cum s-a arătat anterior, inculpatul nu a recunoscut învinuirea, ci doar materialitatea acţiunilor sale cărora însă le-a susţinut caracterul legal şi justificat, împrejurare în raport de care dispoziţiile art. 396 alin. (10) C. proc. pen. nu sunt aplicabile.
Constatând că faptele care formează obiectul prezentei cauze au fost săvârşite în condiţiile concursului real de infracţiuni, în temeiul art. 33 lit. a) C. pen. din 1969 raportat la art. 34 lit. b) C. pen. din 1969, Curtea a dispus contopirea pedepselor stabilite şi a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 2 ani închisoare.
Având în vedere că inculpatul a achitat la data de 03 noiembrie 2014 amenda penală de 10.000 RON care i-a fost aplicată prin sentinţa penală nr. 128 din 14 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Oradea, definitivă prin decizia penală nr. 843 din 21 martie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Curtea nu a dispus contopirea acestei pedepse cu cele menţionate anterior, întrucât în operaţiunea de contopire nu pot fi incluse decât pedepsele executabile, situaţie care nu se mai regăseşte în cauza de faţă.
În temeiul art. 81 C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 5 C. pen., constatând că scopul pedepsei aplicate poate fi atins chiar fără executarea acesteia în regim privativ de libertate, Curtea a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe un termen de încercare de 4 ani. Curtea a avut în vedere că inculpatul este o persoană tânără, cu un grad de instrucţie ridicat şi este integrat în societate, astfel încât există premisele pentru a se aprecia că nu există riscul de recidivă şi nu este necesară privarea de libertate a acestuia.
În temeiul art. 12 din Legea nr. 187/2012 şi art. 71 C. pen. din 1969, Curtea a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) C. pen. din 1969, ultima constând în interzicerea exercitării profesiei de avocat sau de a desfăşura activităţi de reprezentare a altor persoane fizice sau juridice apreciind că natura şi gravitatea faptelor săvârşite sunt incompatibile cu gradul de responsabilitate pe care îi implică exercitarea acestor drepturi. În baza art. 71 alin. (5) C. pen. din 1969, Curtea a dispus suspendarea executării acestei pedepse accesorii pe durata termenului de încercare stabilit.
Sub aspectul laturii civile a cauzei, Curtea a constatat că prin faptele ilicite comise de către inculpat cu vinovăţie a fost cauzat un prejudiciu părţii civile SC A. SA, care a efectuat o plată nedatorată în cuantum de 46.100 RON.
În consecinţă, constatând că sunt îndeplinite condiţiile necesare pentru angajarea răspunderii civile delictuale, în temeiul art. 25 C. proc. pen. raportat la art. 397 C. proc. pen., coroborat cu art. 1357 C. civ., Curtea a admis acţiunea civilă formulată de partea civilă Societatea de Asigurare - Reasigurare A. SA, cu sediul în Bucureşti, str. N.T. şi cu sediul procesual ales în Satu Mare, str. P., judeţul Satu Mare şi a obligat inculpatul la plata către aceasta a sumei de 46.100 RON, reprezentând despăgubiri pentru daune materiale.
În temeiul art. 25 alin. (3) C. proc. pen. a desfiinţat ca fiind fals înscrisul „împuternicire avocaţială" din 09 iulie 2012 din dosarul de urmărire penală.
În temeiul art. 274 C. proc. pen., a obligat inculpatul la plata către stat a sumei de 1000 RON, reprezentând cheltuieli judiciare avansate de acesta.
Împotriva sentinţei penale nr. 143/2014 a Curţii de Apel Oradea au declarat apel Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea şi inculpatul Ş.C.A.
În motivarea apelului, Parchetul a susţinut că hotărârea a fost pronunţată cu greşita aplicare a legii întrucât legea penală favorabilă inculpatului Ş.C.A. este legea nouă, reţinerea circumstanţei atenuante prevăzută de art. 74 lit. a) C. pen. în favoarea apelantului nu se justifică prin raportare la gravitatea faptelor comise iar în cauză pe lângă pedepsele accesorii se impune şi aplicarea unor pedepse complementare.
Inculpatul Ş.C.A. a criticat hotărârea pentru netemeinicie şi a solicitat reducerea pedepselor.
Apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea şi inculpatul Ş.C.A. sunt nefondate.
În conformitate cu dispoziţiile art. 5 alin. (1) din noul C. pen., în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea penală mai favorabilă.
În speţă, de la data săvârşirii infracţiunilor de către inculpat până la soluţionarea apelului a intrat în vigoare Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind C. pen.
Doctrina penală a statuat că pentru identificarea legii penale mai favorabile trebuie comparate legile penale succesive (cea din momentul săvârşirii faptei, cea din momentul judecării faptei) în raport cu normele şi instituţiile care guvernează răspunderea penală în cauza concretă dedusă judecăţii.
Prin compararea legilor şi determinarea celei mai favorabile infractorului, nu trebuie să se ajungă la combinarea dispoziţiilor mai favorabile din legile succesive - la o aşa numită lex tertia. Legea mai favorabilă, în întregul ei, trebuie aleasă pentru a fi aplicată infractorului, dintre legile penale succesive.
Cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile, Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Decizia nr. 265 din 6 mai 2012 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 C. pen., publicată în M. Of. nr. 372/20.05.2014.
Conform deciziei, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 5 C. pen. sunt constituţionale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile. S-a statuat că numai interpretarea prevederilor art. 5 C. pen. în sensul că legea penală mai favorabilă se aplică în ansamblul ei este singura care poate înlătura viciul de neconstituţionalitate.
Prin compararea legilor penale succesive - cea din momentul săvârşirii faptelor cu cea din momentul judecării - legea penală favorabilă inculpatului Ş.C.A. este legea veche în ansamblul ei sub aspectul stabilirii pedepsei rezultante în cazul concursului de infracţiuni, incidenţei dispoziţiilor art. 81 C. pen. suspendarea condiţionată a executării pedepsei şi circumstanţei atenuante prevăzută de art. 74 lit. a) C. pen. reţinută în favoarea inculpatului Ş.C.A. care a condus obligatoriu la coborârea pedepselor sub minimul special al pedepselor închisorii.
În speţă, inculpatul Ş.C.A. a fost condamnat la o pedeapsă rezultantă de 2 ani închisoare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe durata unui termen de încercare de 4 ani pentru săvârşirea în concurs a infracţiunilor de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1) şi (2) C. pen. şi fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 290 C. pen.
Conform noului C. pen., infracţiunea de înşelăciune, potrivit art. 244 alin. (2) este sancţionată cu închisoare de la 1 la 5 ani, limitele speciale ale pedepsei fiind semnificativ reduse în raport de reglementarea anterioară care prevedea închisoare de la 3 la 15 ani (art. 215 alin. (1) şi (2) C. pen.).
Conform noului C. pen., infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 322 C. pen. - este sancţionată cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă, limitele speciale ale pedepsei fiind mai mari decât cele prevăzute în C. pen. anterior - art. 290 C. pen., de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
Se constată că sub aspectul cuantumului pedepsei închisorii prevăzute de lege pentru infracţiunea de înşelăciune, legea nouă pare a fi mai favorabilă inculpatului, însă sub aspectul modalităţii de stabilire a pedepsei rezultante, circumstanţelor atenuante şi măsurii de individualizare a executării pedepsei, legea veche este favorabilă.
Potrivit art. 34 lit. b) C. pen. anterior, în caz de concurs de infracţiuni când s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea, se aplică pedeapsa cea mai grea, care poate fi sporită până la maximul ei special, iar când acest maxim nu este îndestulător, se poate adăuga un spor de până la 5 ani. Aşadar, în cazul concursului de infracţiuni legea veche prevedea că atât sporirea pedepsei până la maximul ei special cât şi adăugarea unui spor de pedeapsă erau facultative.
Potrivit art. 39 alin. (1) lit. b) din noul C. pen., în caz de concurs de infracţiuni când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite.
Prin urmare, aplicarea unui spor de pedeapsă a devenit obligatorie conform noului C. pen.
Sub aspectul modalităţii de stabilire a pedepsei rezultante în caz de concurs de infracţiuni, în cauză legea veche este favorabilă inculpatului întrucât pedeapsa cea mai grea nu a fost sporită până la maximul ei special şi nici nu a fost adăugat vreun spor de pedeapsă de până la 5 ani, spre deosebire de legea nouă care prevede aplicarea obligatorie a unui spor de pedeapsă de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite. De asemenea, legea penală favorabilă inculpatului Ş.C.A. este legea veche şi sub aspectul incidenţei circumstanţei atenuante prevăzută de art. 74 lit. c) C. pen. reţinută în favoarea inculpatului şi care a condus la coborârea pedepselor sub minimul special al pedepsei închisorii.
În cauză, prima instanţă a aplicat inculpatului pedepse sub minimul special prevăzut de legea veche, ca efect al circumstanţei atenuante prevăzută de art. 74 lit. c) C. pen., dispoziţii legale care nu se mai regăsesc în legea nouă.
Totodată, suspendarea condiţionată a executării pedepsei prevăzută de art. 81 C. pen. anterior aplicată inculpatului ca măsura de individualizare a executării pedepsei este mai favorabilă decât suspendarea executării pedepsei sub supraveghere prevăzută de art. 91.şi urm. din noul C. pen.
Se are în vedere că dispoziţiile art. 81 C. pen. nu instituie în sarcina condamnatului nicio măsură de supraveghere sau obligaţie pe durata termenului de încercare, iar la împlinirea acestuia conform art. 86 C. pen. anterior dacă nu a săvârşit din nou o infracţiune şi nici nu s-a pronunţat revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei în baza art. 83 şi 84, condamnatul este reabilitat de drept.
Spre deosebire de suspendarea condiţionată a executării pedepsei prevăzută de legea veche, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere prevăzută de legea nouă - art. 91 şi urm. C. pen. - stabileşte ca pe durata termenului de supraveghere condamnatul să respecte atât măsurile de supraveghere prevăzute de art. 93 alin. (1) lit. a)-e) C. pen., să execute una sau mai multe obligaţii prevăzute de art. 93 alin. (2) lit. a)-d) şi să presteze şi o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă cuprinsă între 60 şi 120 zile iar la expirarea termenului de supraveghere pedeapsa se consideră executată, fără a interveni reabilitarea de drept a condamnatului.
Aşadar, prin raportare la criteriile enunţate, legea veche în ansamblul ei este favorabilă inculpatului iar nu legea nouă aşa cum susţine Parchetul care a avut în vedere numai cuantumul redus al pedepsei închisorii prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea de înşelăciune în raport cu reglementarea anterioară. Sub acest aspect critica Parchetului este nefondată.
În ceea ce priveşte pedepsele complementare şi accesorii, se au în vedere dispoziţiile art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187 din 24 octombrie 2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind C. pen. conform cărora în cazul succesiunii de legi penale intervenite până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, pedepsele accesorii şi complementare se aplică potrivit legii care a fost identificată ca lege mai favorabilă în raport cu infracţiunea comisă.
În speţă, legea veche a fost identificată ca lege mai favorabilă şi prin urmare, în conformitate cu dispoziţiile legale enunţate, pedepsele accesorii şi complementare se aplică potrivit legii vechi.
Potrivit dispoziţiilor art. 65 alin. (1) C. pen. pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi poate fi aplicată, dacă pedeapsa principală stabilită este închisoarea de cel puţin 2 ani şi instanţa constată că, faţă de natura şi gravitatea infracţiunii, împrejurările cauzei şi persoana infractorului, această pedeapsă este necesară.
În conformitate cu dispoziţiile art. 76 alin. (3) C. pen. când există circumstanţe atenuate, pedeapsa complementară privativă de drepturi prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, poate fi înlăturată.
În cauză, pedeapsa principală stabilită inculpatului Ş.C.A. este de 2 ani închisoare, există circumstanţe atenuante reţinute în favoarea inculpatului, iar faţă de natura şi gravitatea faptei - înşelăciune, fără consecinţe deosebit de grave, împrejurările cauzei şi persoana inculpatului - avocat, se apreciază că nu se justifică şi aplicarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi prevăzute de art. 64 C. pen.
La individualizarea pedepselor aplicate inculpatului Ş.C.A. pentru faptele săvârşite au fost avute în vedere corect, criteriile generale prevăzute în art. 72 C. pen., respectiv, limitele de pedeapsă prevăzute de textul de lege, gradul de pericol social şi circumstanţele reale în care faptele au fost săvârşite, împrejurările care atenuează răspunderea penală şi datele care circumstanţiază persoana inculpatului - avocat în Baroul Bucureşti.
Pedeapsa rezultantă de 2 ani închisoare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicate inculpatului pe durata unui termen de încercare de 4 ani este în măsură să realizeze scopul pedepsei definit în art. 52 C. pen. - prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni.
După săvârşirea infracţiunilor, inculpatul s-a prezentat în faţa autorităţilor judiciare şi a avut o comportare relativ sinceră în proces, în sensul că a recunoscut în parte faptele prin declaraţia dată în faţa instanţei.
Ca atare, în mod corect instanţa de fond a reţinut în favoarea inculpatului circumstanţa atenuantă prevăzută de art. 74 lit. a) C. pen. iar înlăturarea acesteia nu se justifică.
Pe de altă parte, aceste împrejurări au constituit temei pentru aplicarea unor pedepse sub .minimul special conform dispoziţiilor art. 76 lit. a) C. pen. şi art. 76 lit. e) C. pen. şi raportat la existenţa stării de agravare a pedepsei - concursul de infracţiuni cât şi la împrejurările comiterii faptelor - înşelăciune prin folosire de mijloace frauduloase, reducerea pedepselor nu se impune, astfel cum a solicitat apelantul inculpat.
Constatând că sentinţa atacată este legală şi temeinică, în temeiul dispoziţiilor art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge ca nefondate apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea şi inculpatul Ş.C.A. iar în temeiul dispoziţiilor art. 275 alin. (2) C. proc. pen., apelantul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat
PENTRU ACESTE MOTrVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea şi de inculpatul Ş.C.A. împotriva sentinţei penale nr. 143/PI din 4 noiembrie 2014 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Obligă apelantul intimat inculpat la plata sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 16 februarie 2015.