Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin cererea din 06 decembrie 2011, reclamantul Ş.D.C. a chemat în judecată pe pârâţii SC A.H. SRL, E.R.D. şi C.G., pentru a fi obligaţi, în solidar, la plata sumei de 2.500.000 lei, reprezentând contravaloarea prejudiciului moral ce i-a fost cauzat prin atingerea imaginii publice şi reputaţiei sale, şi la publicarea hotărârii judecătoreşti ce se va pronunţa, pe cheltuiala lor, în ziarul în care au apărut afirmaţiile calomnioase, pe prima pagină, precum şi în alte 3 (trei) ziare de tip cotidian naţional generalist.

În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat, în esenţă, că în ziarul „Adevărul", publicaţie ce aparţine pârâtei SC A.H. SRL, au fost publicate trei articole, intitulate: „R., fraude europene sub ochii lui Ş.", postat pe site-ul www.adevărul.ro începând cu data de 27 iunie 2011, „C.R., D.Ş. şi apartamentul - suveică" postat pe site-ul www.adevărul.ro începând cu 13 iulie 2011, şi „R., acuzat că şi-a furat fratele întru bunăstarea lui D.Ş." postat pe site-ul www.adevarul.ro, începând cu data de 13 noiembrie 2011, articole semnate de pârâta R.D. sub conducerea redactorului şef G.C., că prin aceste articole pârâţii au acreditat ideea că între reclamant şi C.R. există o relaţie de natură infracţională de lunga durată, că reclamantul a avut de-a lungul timpului o activitate specific infracţională, făcându-se vinovat de comiterea mai multor fapte de natură penală, și că, profitând de cunoştinţele sale juridice, acesta a instigat sau a sfătuit diverse persoane în vederea comiterii de infracţiuni sau de fapte aflate la limita legalităţii.

Prin aceste demersuri, pârâţii au încălcat în mod repetat şi cu bună-știință, prevederile legale relative la protecţia drepturilor nepatrimoniale ale persoanei, dar şi pe cele relative la libertatea de exprimare, realizând, astfel, o campanie de presă împotriva sa, încălcând principiul nevinovăţiei şi acuzându-l, prin terminologia utilizată cu rea-credinţă, de săvârşirea unor fapte penale în perioada anilor 2004-2005, când nu era implicat în politică.

Prin încheierea de şedinţă din 01 aprilie 2013, tribunalul, în temeiul art. 246 C. proc. civ., a luat act de renunţarea reclamantului la judecata cererii în contradictoriu cu pârâta SC A.H. SRL, având în vedere că pârâta se afla în procedura de insolvenţă.

Prin sentinţa civilă nr. 597 din 19 mai 2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins acţiunea, ca neîntemeiată, reţinând următoarele;

Pe site-ul www.adevarul.ro au fost publicate trei articole, în care se fac menţiuni cu privire la reclamant.

Astfel, la data de 27 iunie 2011, s-a publicat articolul „R., fraude europene sub ochii lui Ș.”, la data de 13 iulie 2011, s-a publicat articolul „C.R., D.Ș. şi apartamentul-suveica”, iar la data de 13 noiembrie 2011, s-a publicat articolul „R., acuzat că şi-a furat fratele întru bunăstarea lui D.Ș.”

Tribunalul a analizat îndeplinirea cerinţelor legale pentru angajarea răspunderii juridice civile delictuale, în raport de dispoziţiile art. 998-999 C. civ.

A reţinut, că, pentru incidența răspunderii civile delictuale, este necesară întrunirea cumulativă a condițiilor referitoare la săvârșirea unei fapte ilicite şi anume: existența unui prejudiciu, stabilirea unei legături de cauzalitate între faptă şi prejudiciu și imputabilitatea faptei ilicite persoanei cu discernământ valabil.

Prima condiţie pentru angajarea răspunderii delictuale pentru fapta proprie presupune comiterea unei fapte ilicite, care constă în acţiunea ori inacţiunea prin care, încălcându-se normele de drept obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv sau interesului legitim ce aparţine unei persoane.

În cauza de faţă, fapta ilicită imputată se referă la publicarea a trei articole cu conținut jignitor la adresa integrității morale şi profesionale a reclamantului, de natură a-i aduce grave prejudicii nepatrimoniale decurgând din încălcarea demnității şi reputației sale.

Pentru determinarea caracterului licit sau ilicit al acţiunii de publicare a celor trei articole pretins defăimătoare, trebuie menţionate dispoziţiile legale incidente şi, totodată, trebuie efectuată o analiză a jurisprudenţei C.E.D.O. referitoare la libertatea de exprimare.

Din interpretarea dispoziţiilor art. 30 din Constituţia României, tribunalul a reţinut opţiunea legiuitorului constituant de a stabili limite foarte largi de manifestare a libertăţii de exprimare, prin instituirea inviolabilităţii sale, cu rezerva totuşi că prin aceasta nu se poate aduce atingere, printre altele, demnităţii și onoarei persoanelor, afectarea acestora conducând la răspunderea civilă a celui care şi-a manifestat libertatea de exprimare dincolo de limitele recunoscute prin textul constituţional.

De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 20 alin. (1) și (2) din Constituție, dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi celelalte tratate la care România este parte, iar dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.

Tribunalul a reţinut că prin Legea nr. 30/1994, România a ratificat Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi Protocoalele sale adiţionale, adoptate la nivelul Consiliului Europei.

Conform art. 10 din Convenţie, orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.

Exercitarea acestor libertăţi, ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute le lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.

C.E.D.O., în cauza Handyside împotriva Regatului Unit, afirmă că libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice, una dintre condiţiile primordiale ale progresului său şi ale împlinirii individuale a membrilor săi. Sub rezerva parag. 2 al art. 10, ea acoperă nu numai “informaţiile” sau “ideile” care sunt primite favorabil sau care sunt considerate inofensive sau indiferente, ci şi pe acelea care ofensează, şochează sau îngrijorează statul sau un anumit segment al populaţiei. Acestea sunt cerinţele pluralismului, toleranţei şi spiritului de deschidere în absenţa cărora nu există societate democratică.

Articolul 10 parag. 1 al Convenției Europene stabileşte libertatea de a primi sau comunica informații, ceea ce denotă dublul aspect sub care trebuie privit acest drept fundamental. Pe de o parte, este vorba despre libertatea oricărei persoane de a difuza în mod liber informații, dar şi de a primi informații, de care ar trebui să se bucure orice cetățean. Sub rezerva limitelor prevăzute de paragraful 2 al articolului 10, această libertate de comunicare a informațiilor trebuie să poată fi exercitată în mod liber, și, mai cu seamă în ceea ce privește presa, ea nu poate fi supusă nici unei forme de cenzură.

În domeniul de aplicare al articolului 10, intră toate categoriile de mesaje, indiferent de conținutul lor, precum şi mijloacele prin care informațiile sunt transmise, şi aceasta pentru a preîntâmpina eventualele restricții aduse dreptului de a primi ori transmite informații generate de restricționarea utilizării anumitor mijloace de transmitere a acestora.

Tribunalul şi-a însuşit interpretarea C.E.D.O. potrivit căreia hotărârile pronunţate de aceasta au dincolo de efectele inter partes şi un efect erga omnes, consecinţă a autorităţii de lucru interpretat de care se bucură, în condiţiile în care, potrivit art. 32 din Convenţie, misiunea specifică a instanţei europene este interpretarea şi aplicarea prevederilor acesteia, iar eficacitatea dreptului european al drepturilor omului nu ar putea fi variabilă potrivit calificărilor pe care acestea le-ar primi în sistemele de drept naţionale ale statelor contractante. Astfel, jurisprudenţa Curţii constituie un instrument de armonizare a regimurilor juridice naţionale ale drepturilor omului ale statelor contractante prin luarea în considerare a standardului minim de protecţie dat de prevederile Convenţiei.

Dreptul garantat de articolul 10 nu este însă unul absolut, întrucât parag. 2 din acesta permite restrângerea exercitării acestuia în ipoteza în care folosirea libertăţii de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate, în mod legitim, apăra sau chiar împotriva democraţiei însăşi. Desigur, așa cum nici o libertate nu este absolută (ea sfârșind acolo unde începe libertatea altuia), pentru a preveni arbitrariul, sunt prevăzute și anumite limite ale exercițiului libertății de exprimare, de exemplu, când se aduce atingere drepturilor altora. Depășirea acestor limite poate duce la angajarea răspunderii disciplinare, civile ori chiar penale, pentru cel vinovat.

Restricţiile aduse libertăţii de exprimare vor fi însă controlate de C.E.D.O. prin aplicarea unei serii de principii de interpretare a dispoziţiilor art. 10 din Convenţie, cristalizate în cadrul jurisprudenţei referitoare la acesta.

Astfel, Curtea afirmă că limitarea adusă de stat acestui drept este contrară Convenţiei dacă nu îndeplineşte cele trei condiţii cumulative enumerate în parag. 2 şi anume: a) să fie prevăzută de lege; b) să urmărească cel puţin unul dintre scopurile legitime prevăzute de textul Convenţiei şi c) să fie necesară, într-o societate democratică, pentru atingerea acelui scop (cauzele Cumpănă şi Mazăre contra României, Barb împotriva României, Sabou şi Pîrcălab împotriva României).

Cât priveşte prima condiţie, tribunalul a reţinut că ingerinţa adusă libertăţii de exprimare trebuie să se bazeze pe o dispoziţie normativă existentă în dreptul intern, înţelegând prin acesta atât actul legislativ cu valoare normativă generală ce emană de la puterea legiuitoare, cât şi o normă cu o forţă juridică inferioară legii în sens formal, dar şi jurisprudenţa rezultată din activitatea instanţelor judecătoreşti, cu menţiunea că acestea trebuie să întrunească două condiţii fundamentale, respectiv, să fie accesibile şi previzibile destinatarului (Sunday Times împotriva Regatului Unit).

A doua condiţie dintre cele menţionate mai sus implică analiza existenţei unuia dintre scopurile legitime instituite limitativ de parag. 2 al art. 10 din Convenţie, respectiv, securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.

În sfârşit, cea de-a treia condiţie, pentru ca ingerinţa să nu conducă la încălcarea libertăţii de exprimare garantate de art. 10 din Convenţie, presupune ca ingerinţa să fie necesară într-o societate democratică, în sensul de a corespunde „unei nevoi sociale imperioase”, trebuind să fie "proporţională cu scopurile legitime urmărite", asigurându-se un just echilibru între, pe de o parte, protecţia libertăţii de exprimare consacrată de art. 10 şi, pe de altă parte, interesul general de apărare a dreptului terţului care invocă depăşirea limitelor libertăţii de exprimare (Cumpănă şi Mazăre împotriva României).

Cum majoritatea informaţiilor de interes general se transmit prin intermediul presei, Curtea a acordat întotdeauna o protecţie deosebită libertăţii acesteia. Instanța europeană a stabilit, raportat la obligațiile ce revin jurnaliștilor, că aceștia trebuie să își exercite profesia cu bună credință, să ofere informații exacte și demne de a fi considerate credibile, respectând întrutotul deontologia profesională. Ea a stabilit că jurnaliștii nu pot fi scutiți, în numele rolului esențial ce le revine pentru funcționarea unei societăți cu adevărat democratice, de respectarea legilor de drept comun, inclusiv a celor din materie penală.

Tribunalul a mai reţinut că în jurisprudenţa Curţii se acordă presei un rol indispensabil de “câine de pază” într-o societate democratică, cu menţiunea că, deşi presa nu trebuie să depăşească anumite limite, ţinând în special de protecţia reputaţiei şi a drepturilor celuilalt, totuşi îi revine sarcina de a comunica, pentru îndeplinirea sarcinilor şi responsabilităţilor sale, informaţii şi idei asupra unor chestiuni politice, precum şi asupra altor subiecte de interes general (Cumpănă şi Mazăre împotriva României, De Haes şi Gijsels împotriva Belgiei, Thoma împotriva Luxemburgului, Colombani şi alţii împotriva Franţei). Desigur, aceste îndatoriri ale presei trebuie exercitate cu bună credință, jurnalistul având obligația de a informa în mod corect şi obiectiv opinia publică asupra temelor majore de interes general.

În cauza Dalban c. României, Curtea a admis că libertatea de exprimare conferită mass media presupune existența unor limite mai largi în ceea ce privește întinderea acesteia, jurnaliștii bucurându-se, așadar, în exercițiul acestei libertăți, de o doză de exagerare ori chiar de provocare cu privire la judecățile de valoare pe care le emit, fără a fi ținuți să le demonstreze realitatea. Cu toate acestea, o judecată de valoare nefundamentată pe nici o bază factuală poate apărea ca fiind excesivă, situându-se în afara ariei de protecție conferite de art. 10 al Convenției.

 Curtea a statuat că nu întotdeauna când se fac afirmații referitoare la fapte ar fi necesar să se dovedească adevărul acestora. Dacă se încearcă probarea acestor fapte, nu este legitim ca aceste probe să fie respinse pe motivul că legislația națională nu permite proba verității în aceste situații. Dacă anumitor categorii de persoane le este permis să își apere reputația folosind mijloace care nu sunt disponibile pentru orice membru al societății, acest regim discriminatoriu nu este compatibil cu caracterul dreptului la liberă exprimare.

Legat de judecățile de valoare, Curtea a arătat că acestea trebuie să fie bazate pe niște fapte adevărate, dar necesitatea existenței acestei legături poate varia de la un caz la altul. În cauza Oberschlick c. Austriei, Curtea a respins argumentul că simpla utilizare a termenului «idiot» este suficientă pentru condamnarea penală pentru insultă, atâta timp cât autorul a furnizat în același articol o explicație obiectivă acceptabilă și a existat un gest provocator din partea părții lezate, intenția jurnalistului nefiind aceea de a afecta în mod gratuit reputația persoanei căreia îi era adresat apelativul. Alegerea modurilor de exprimare pe care le utilizează jurnaliștii rămâne la latitudinea acestora.

Pe lângă adevărul obiectiv al informațiilor furnizate de un jurnalist, instanța trebuie să verifice un alt element deosebit de important și anume buna credință a acestuia. Se va verifica dacă autorul afirmațiilor a cunoscut sau nu lipsa lor de adevăr, dacă a depus suficiente eforturi pentru a verifica acest caracter al lor, urmând a se avea în vedere, de asemenea, și scopul cu care informațiile au fost răspândite (verificându-se dacă a urmărit să informeze opinia publică iar în cadrul acestui procedeu unele informații au lezat reputația altei persoane, exercitându-și profesia cu respectarea eticii și deontologiei specifice, sau, din contră, a avut drept obiectiv principal distrugerea bunei reputații a unei persoane, într-un mod gratuit și lipsit de scrupule). Jurnaliștii vor fi protejați de art. 10, chiar dacă nu pot face proba verității, dar s-a dovedit că au acționat cu bună credință.

Din analiza jurisprudenţei Curţii, tribunalul a reţinut că atunci când ne aflăm în prezenţa afirmaţiilor critice pe care presa le face cu privire la oamenii politici, fie că aceştia ocupă deja funcţii publice sau nu, controlul european este total, iar protecţia Convenţiei este extinsă. Astfel, în Hotărârea C.E.D.O. din 8 iulie 1986 - Lingens împotriva Austria, parag. 42 alin. (2), Curtea a considerat că „limitele criticii admisibile sunt mai largi în privinţa unui om politic, vizat în această calitate, decât a unui individ obişnuit; spre deosebire de acesta din urmă, omul politic se expune în mod inevitabil şi conştient unui control strict al faptelor şi afirmaţiilor sale atât din partea ziariştilor, cât şi a masei cetăţenilor. El trebuie, prin urmare, să dea dovadă de o mai mare toleranţă”.

Elementele de care trebuie să se ţină seama când se analizează eforturile depuse de jurnalist pentru a asigura o informare obiectivă nesusceptibilă să ducă la o condamnare a acestuia pentru calomnie, au fost precizate în jurisprudența Curții, astfel: gravitatea acuzației aduse părții lezate, verificările întreprinse înainte de publicarea materialului, conținutul publicației (prezenţa interesului public), existenţa unei baze factuale minime, buna credință a jurnalistului şi respectarea de către acesta a codului deontologic.

Tendința care reiese din jurisprudența instanței europene este aceea de a proteja presa de acuzațiile de calomnie, formulând în acest sens principiul conform căruia jurnaliștii nu trebuie să dovedească întotdeauna adevărul afirmațiilor publicate, atunci când acționează cu bună credință și pe baza unor afirmații credibile. Inexactitatea parțială a faptelor prezentate nu exclude protecția articolului 10, dacă jurnalistul nu a acționat cu rea credință, iar subiectul este unul de interes public.

Deși presei îi este tolerată, în spiritul unei societăți democratice și pluraliste, o oarecare doză de exagerare sau chiar de provocare, jurnaliștii trebuie să își îndeplinească obligația deontologică de a verifica în prealabil, în mod rezonabil, susținerile publicate.

Tribunalul a constatat că reclamantul invocă protecţia reputaţiei, scop prevăzut în mod expres de către parag. 2 al art. 10 din Convenţie.

Potrivit art. 8 din Convenţie, orice persoana are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale. Dreptul la viaţă privată garantat de acest articol al Convenţiei priveşte şi dreptul la reputaţie a persoanei. Prin urmare, prima instanţă a analizat dacă există un just echilibru între protecţia dreptului reclamantului la reputaţie, element integrant al dreptului la respectarea vieţii private, şi libertatea de expresie protejata de art. 10.

Din analizarea primului articol dedus judecăţii, în care se susţine ca D.Ș. a oferit consiliere juridică A.N.S.I.T. condusă de C.R. în perioada când au fost deturnate fonduri europene, instanţa a constatat că pârâţii ziarişti au preluat ceea ce apare în înscrisurile verificate şi depuse în dosar. Din analiza articolului, a constatat că ceea ce este redat în cadrul acestuia nu sunt acuzaţii de vinovăţie ale reclamantului, ci afirmaţii ale unor suspiciuni, bănuieli, ale ziaristului.

Cele afirmate sunt judecăţi de valoare exprimate de către ziarişti, care, în continuarea acestora, prezintă şi baza factuală, respectiv contractele de asistenţă juridică încheiate cu A.N.S.I.T. nr. 2701/2004, din 09 iunie 2005, contractele încheiate de A.N.S.I.T. cu diverse instituții, ce sunt depuse în vol. II al dosarului, ziaristul interpretând în sensul că societatea de avocatură Ș.R., D. şi Asociaţii, din care făcea parte reclamantul, a acordat asistenţă juridică în orice domeniu cu implicaţii juridice.

În contractul încheiat la data de 09 iunie 2005, se menţionează că societatea de avocatură va analiza toate contractele puse la dispoziţie de client, iar în contractul încheiat la data de 15 septembrie 2004, se menționează că societatea de avocatură asigură servicii de consultanţă şi asistenţă juridică în materie comercială, fiscală, disciplinar financiar contabilă, în materia contractelor bancare şi comerciale, precum în orice documente cu implicații juridice ce vor fi încheiate de către acesta cu partenerii de afaceri, societăţi comerciale, bănci, organizații economice, instituții de stat ori alte persoane fizice sau juridice române sau străine. Este evident, în raport de aceste consemnări din contracte, că avocatul a consiliat A.N.S.I.T. şi în domeniul achiziţiilor, alocărilor de fonduri, etc.

Tribunalul a constatat că s-a acordat dreptul la replică, chiar dacă nu s-a publicat întregul articol pe blogul personal de către reclamant. S-a apreciat, că orice articol de pe acest blog putea fi accesat de orice persoană interesată putând fi astfel cunoscut publicului larg.

Referitor la cel de al doilea articol publicat în 13 iulie 2011, ce vizează imobilul din Calea P., tribunalul a constatat că există înscrisuri care menţionează modalitatea de tranzacţionare, respectiv, contracte, extrase de C.F., raportul de evaluare întocmit de A.N.I. privitor la evaluarea averii lui C.R., declaraţiile de avere a reclamantului şi a lui C.R.

În ceea ce priveşte al treilea articol referitor la imobilul din L.B., pârâţii au avut la baza înscrisuri pe care le-au prezentat şi depus în dosar, astfel că informaţiile date publicului larg, deşi sunt exprimate exagerat, au la baza anumite fapte reale ce rezultă din aceste înscrisuri. De asemenea, informaţiile din articol au avut la bază rezoluţia din 23 septembrie 2011 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, emisă în Dosar nr. 550/P/2011, plângerea formulată de B.R. împotriva rezoluţiei din 23 septembrie 2011 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, emisă în Dosar nr. 550/P/2011, procura dată de R.B. lui R.C. Referitor la acest articol, s-a purtat un schimb de replică între R.E.D. şi B.R., ziaristul preluând punctul de vedere al acestuia şi prezentându-l în articol.

Tribunalul a apreciat că ziariştii şi-au exercitat profesia cu respectarea eticii şi deontologiei specifice, au fost de bună credinţă, au fost convinşi că menţiunile prezentate în cele trei articole sunt reale, au depus suficiente eforturi pentru a verifica caracterul real al informaţiilor prezentate publicului, informaţiile au fost răspândite pentru a fi aduse la cunoştinţa publicului, dincolo de doza de exagerare sau de provocare permisă pentru asemenea situaţii, pentru atragerea atenţiei publicului asupra chestiunii la care se referă.

Scopul prezentării informaţiilor în cele trei articole a fost de a le aduce la cunoştinţa publicului larg, jurnalistul exercitându-si dreptul la liberă exprimare pentru realizarea dreptului la informare şi nu pentru a leza reputaţia vreunei persoane.

Posibilitatea recunoscută ziaristului de a exagera, într-o anumită măsură, în prezentarea informaţiilor se justifică, pe de o parte, prin caracterul perisabil al informaţiei, iar pe de altă parte, prin necesitatea ca ziaristul să poată folosi o modalitate de atragere a publicului către informaţie.

Instanţa a constatat că în momentul publicării celor trei articole reclamantul era persoană politică publică, astfel că interesul publicului este mult mai mare, interesul informării publicului putând trece înaintea îndatoririlor şi responsabilităţilor de care sunt ţinuţi ziariştii în privinţa reputaţiei şi drepturilor unei persoane din viața politică.

Cele trei articole au vizat doua persoane publice - politicieni, deputatul C.R. şi senatorul D.Ș., aspectele prezentate fiind de interes public general. Tribunalul a apreciat că nu are relevanţă faptul că reclamantul a devenit senator în anul 2008, iar articolele vizează aspecte din viața sa din perioada 2004-2008, când era avocat, important fiind faptul că la data publicării acesta era persoană publică. Cum reclamantul şi-a asumat calitatea de persoană publică, acesta este, implicit, mai expus la relatarea unor aspecte din viața sa publică şi la interpretarea acestora de către opinia publică, transparenţa trebuind să fie maximă.

Jurnaliştii sunt protejaţi de art. 10, chiar dacă nu pot face proba verităţii, dacă se dovedeşte că au acţionat cu bună credinţă.

În speţă, întrucât articolele au avut la baza o documentaţie solidă, aspect probat prin înscrisurile avute în vedere şi depuse la dosarul cauzei, ziariştii au fost de bună credinţă, întrucât s-au informat anterior şi au pornit de la nişte situaţii de fapt reale, în dorinţa de a realiza o ştire cât mai veridică. Deşi se observă o oarecare doză de exagerare sau chiar de provocare în cele trei articole, informaţiile din acestea au fost verificate în prealabil, la diverse instituţii ale statului - A.N.A.F., O.C.P.I., A.N.I., Parchet, nefiind scrise fără o baza factuală concretă.

Articolele au fost realizate într-un context de interes general, reprezentat de stadiul cercetărilor organelor de urmărire penală într-un dosar penal şi de cercetările efectuate de A.N.I., legat de anumite firme cu care a colaborat reclamantul.

În ceea ce priveşte sursele de informare ale pârâtului jurnalist, tribunalul a constatat că protecţia surselor jurnalistice este una din condiţiile esenţiale ale libertăţii presei, reafirmată în mai multe instrumente internaţionale referitoare la libertăţile jurnalistice, respectiv, Rezoluţia cu privire la libertăţile jurnalistice şi drepturile omului adoptată la a 4-a Conferinţă ministerială europeană asupra politicii în domeniul mass-media, şi Rezoluţia cu privire la confidenţialitatea surselor jurnaliştilor adoptată de Parlamentul European la 18 ianuarie 1994, Jurnalul Oficial al Comunităţii Europene nr. C 44/34.

Lipsa unei astfel de protecţii ar împiedica sursele să sprijine presa, respectiv, activitatea de informare a publicului cu privire la chestiunile de interes public. Aceasta ar submina rolul vital al presei, de „câine de pază public” şi ar afecta posibilitatea presei de a oferi informaţii corecte şi demne de încredere. Odată examinată importanţa, pentru libertatea presei într-o societate democratică, a necesităţii protecţiei surselor jurnalistice şi a posibilului efect distructiv pe care dispoziţia de divulgare a surselor l-ar avea asupra exercitării acestei libertăţi, este evident că o astfel de măsură nu este compatibilă cu art. 10 al Convenţiei, decât în măsura în care se justifică printr-o cerinţă imperioasă de protejare a interesului public.

Pârâţii au prezentat în calitate de jurnalişti concluzii obiective, prin raportare la sursele de informare, iar articolele de presă în totalitatea lor nu sunt un atac personal gratuit. Tribunalul a considerat că opiniile exprimate în articole nu trebuie interpretate din punct de vedere juridic, întrucât jurnaliştii nu sunt jurişti şi nici organe de cercetare penală, iar expresiile din articole, respectiv, tranzacţii suspecte, spălare de bani, consultanţă pe fonduri europene, servicii de asistenţă juridică, sunt irelevante, fiind folosite într-un context în care se doreşte darea pe piaţă a ceva senzaţional şi, implicit, atragerea unui public cât mai numeros.

La fel ca şi în cauza Dalban contra României, tribunalul a constatat că reclamantul nu a făcut dovada că cele arătate în articolele de presă analizate sunt în totalitate false, că servesc alimentării unei campanii de defăimare a sa şi că ziaristul a cunoscut că acestea sunt false. Aceste articole fac referire la aspecte de interes general referitoare la activitatea sa profesională din perioada 2004-2008, la modul de tranzacţionare a unor imobile, la stadiul unor cercetări penale şi au avut o bază factuală evidentă.

Din cauza Dalban contra României, se poate reţine că pentru a constata existenţa unei fapte ilicite trebuie avute în vedere următoarele: persoana vătămată trebuie să facă dovada că faptele descrise de ziarist sunt false în totalitate, nefiind suficient să se dovedească doar falsitatea parţială a acelor fapte, explicaţia acestei cerinţe decurgând, logic, din posibilitatea recunoscută ziaristului de a exagera în prezentarea informaţiilor (ceea ce alterează parţial exactitatea lor); trebuie să se dovedească că jurnalistul a cunoscut falsitatea informaţiilor la momentul publicării şi să se probeze că scopul ziaristului, în prezentarea faptelor false, a fost acela de a alimenta o campanie de defăimare/denigrare, iar nu de a informa publicul cu privire la o chestiune de interes public.

Având în vedere aceste considerente, tribunalul a apreciat că reclamantul nu a reuşit să facă dovada că pârâţii jurnalişti au relatat fapte în totalitate mincinoase, cunoscând din momentul difuzării că acestea erau mincinoase, că unicul scop al jurnaliştilor a fost defăimarea sa, că aceştia au fost de rea-credinţă şi că se impune a fi sancţionaţi.

S-a concluzionat, că afirmaţiile pârâţilor din articolele publicate pe pagina de internet a cotidianului „Adevărul” nu sunt de natură a fi încadrate în definiţia faptei ilicite, neaducând atingere reputaţiei reclamantului. Întrucât nu este îndeplinit un element de natura a atrage răspunderea civilă delictuală, tribunalul nu a mai analizat şi celelalte elemente ale răspunderii civile delictuale.

Prin urmare, a reţinut netemeinicia acţiunii şi a respins-o, în consecinţă.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 10/A din 9 ianuarie 2015, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-reclamant Ş.D.C., reţinând, în esenţă, următoarele;

Într-adevăr, articolul intitulat „R. acuzat că şi-a furat fratele întru bunăstarea lui D.Ş.”, fiind publicat la data de 13 noiembrie 2011, deci, după intrarea în vigoare, la 1 octombrie 2011, a Noului C. civ., intră sub incidenţa acestuia, în baza art. 13 şi art. 19 din Legea nr. 71/2011, pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.

Conform acestor prevederi legale, drepturile personalităţii sunt supuse legii în vigoare la data exercitării lor, iar dispoziţiile art. 252 - 257 C. civ. se aplică faptelor săvârşite după data intrării în vigoare a acesteia.

Potrivit art. 70 din Noul C. civ., orice persoană are dreptul la libera exprimare, iar exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsă decât în cazurile şi limitele prevăzute la art. 75.

Pe de altă parte, conform art. 72 alin. (2) din Noul C. civ., este interzisă orice atingere adusă onoarei şi reputaţiei unei persoane fără consimţământul acesteia, ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75. De asemenea, orice persoană are dreptul la propria imagine, iar dispoziţiile prevăzute de art. 75 sunt aplicabile.

Numai că prin art. 75 din Noul C. civ., la care se face trimitere prin textele legale susmenţionate, se prevede în mod expres că nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secţiune atingerile care sunt permise de lege sau de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte. Exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună-credinţă şi cu respectarea pactelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte, nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secţiune.

Curtea a reţinut că toate prevederile legale suscitate din Noul C. civ. sunt date în aplicarea prevederilor art. 26, privind viaţa intimă, familială şi privată, art. 30, privind libertatea de exprimare, şi art. 20 alin. (1) din Constituţia României. Prin aceste din urmă prevederi legale, se stipulează, în mod expres, că dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.

Or, tocmai în limitele statornicite prin art. 8 şi art. 10 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, (la care România este parte în baza Legii nr. 30/1994), şi a jurisprudenţei în materie, prima instanţă a analizat, referitor la toate cele trei articole, dacă pârâţii au depăşit limitele admisibile ale dreptului la liberă exprimare şi în ce măsură a fost adusă atingere imaginii publice a reclamantului.

Ca urmare, chiar dacă prima instanţă nu a reţinut că cel de-al treilea articol a fost publicat în timp ce era în vigoare Noul C. civ., analizându-l, ca şi pe primele două articole, în baza Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi a jurisprudenţei C.E.D.O., acesta nu a încălcat prevederile Noului C. civ. şi nu a adus nici un fel de vătămare reclamantului.

Faptul că prin prevederile art. 252 din Noul C. civ. sunt enumerate în mod expres valori intrinseci fiinţei umane, cum sunt demnitatea, intimitatea vieţii private şi că prin art. 253 alin. (4) din Noul C. civ. se stabileşte în mod expres şi dreptul persoanei prejudiciate la despăgubiri, nu este de natură a crea o situaţie juridică mai favorabilă pentru reclamant, în condiţiile în care nu se constată săvârşirea unei fapte ilicite de către pârâţi.

Dispoziţiile art. 1357 din Noul C. civ. prevăd că cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită săvârşită cu vinovăţie este obligat să o repare.

Ca şi în interpretarea art. 998 din Vechiul C. civ., în baza art. 1357 din Noul C. civ., o faptă este ilicită atunci când este contrară legilor imperative şi bunelor moravuri, având ca efect încălcarea sau atingerea drepturilor subiective sau, cel puţin, a intereselor legitime ale altor persoane.

Printre cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei se numără şi cea privind săvârşirea faptei prejudiciabile în exercitarea normală şi legală a unui drept subiectiv.

Spre deosebire de Vechiul C. civ., care nu consacră în mod expres exonerarea de răspundere pentru săvârşirea faptei prejudiciabile în exercitarea normală şi legală a unui drept subiectiv, în Noul C. civ., prin art. 1353, se prevede în mod expres că cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exerciţiul drepturilor sale nu este obligat să-l repare, cu excepţia cazului în care dreptul este exercitat abuziv. Textul este inclus în secţia a II-a din cap. IV a Noului C. civ. intitulat „Cauze exoneratoare de răspundere”.

Din analiza celor trei articole, rezultă cu evidenţă că cel vizat, în principal, de criticile jurnaliştilor nu a fost reclamantul Ş.D.C., ci deputatul R.C.

Faptul că în perioada 2003 - 2005, când A.T. ar fi fost condusă de C.R., firma de avocatură a reclamantului ar fi oferit asistenţă juridică acestei instituţii, iar ulterior, Comisia europeană ar fi cerut returnarea unei sume de 1,1 milioane de euro, nu reprezintă o faptă ilicită în sensul încălcării dreptului la reputaţie şi la propria imagine a reclamantului.

De asemenea, nici faptul că între reclamant şi B.R., reprezentat de C.R., s-ar fi încheiat contracte de vânzare-cumpărare în legătură cu două imobile situate în Bucureşti, în detrimentului lui B.R., nu intră în sfera ilicitului.

Exagerările jurnaliştilor care folosesc termenii de: „fraude europene sub ochii lui Şova” (făcând aluzie la contractele de asistenţă juridică încheiate de acesta cu A.N.S.I.T.), „apartamentul suveică” şi „Rizea acuzat că şi-a furat fratele întru bunăstarea lui D.Ş.” (în condiţiile existenţei unor contracte de vânzare-cumpărare cu privire la două imobile situate în Municipiul Bucureşti încheiate între reclamant şi B.R., avându-l ca mandatar pe C.R., şi a unei plângeri penale formulate de B.R. împotriva fratelui său), nu intră sub incidenţa art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, şi nu se încadrează în categoria limitelor admisibile ale dreptului la liberă exprimare.

Într-adevăr, conform art. 10 alin. (1) şi (2) din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii sau idei fără vreo ingerinţă a autorităţilor publice şi fără a ţine cont de frontiere.

Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi răspunderi poate fi supusă anumitor formalităţi, condiţii, restricţii sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare într-o societate democratică, printre care şi protecţia reputaţiei sau a drepturilor altuia.

Din examinarea textelor legale enunţate, rezultă fără echivoc dreptul oricărei persoane la libertatea de exprimare, care cuprinde atât libertatea de opinie, cât şi libertatea de a primi sau comunica informaţii, fără vreo ingerinţă a autorităţilor publice.

Desigur că dreptul la liberă exprimare este supus şi unor limitări când este exercitat, de exemplu, cu rea-credinţă, în scopul de a aduce atingere reputaţiei sau imaginii publice a unei persoane.

În interpretarea acestui articol, C.E.D.O. a stabilit principii care trebuie respectate în analiza limitelor admisibile ale exerciţiului dreptului la liberă exprimare.

Astfel, sancţionarea ziariştilor în temeiul răspunderii civile delictuale, cum se pretinde în speţă, reprezintă o ingerinţă în dreptul la liberă exprimare.

Pentru ca instanţa să comită o astfel de ingerinţă, trebuie să stabilească dacă aceasta este prevăzută de lege.

În speţă, ingerinţa este prevăzută de lege, respectiv, de dispoziţiile art. 998 din Vechiul C. civ. şi art. 1349 şi urm. din Noul C. civ.

Ingerinţa trebuie să fie justificată, adică trebuie să se constate o nerespectare a dreptului la reputaţie a persoanei criticate, respectiv, a reclamantului, drept care, de asemenea, este protejat atât de legislaţia internă, cât şi de art. 8 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

Dar nu este suficient numai ca ingerinţa să fie justificată, ci şi ca aceasta să fie necesară într-o societate democratică.

Curtea a subliniat că limitele critice admisibile pentru oamenii politici şi funcţionarii de stat sunt mult mai largi decât cele pentru cetăţenii care nu au astfel de calităţi, tocmai pentru a oferi garanţia exercitării în limitele legii a obligaţiilor acestora.

De asemenea, în analiza termenului de nevoi sociale imperative care să justifice o ingerinţă în exercitarea libertăţii de exprimare trebuie să se facă distincţie între fapte şi judecăţi de valoare.

Dacă materialitatea primelor se poate dovedi, celelalte nu se pretează la o demonstraţie a exactităţii lor (Cumpănă şi Mazăre împotriva României).

Desigur, atunci când este vorba despre susţineri asupra conduitei unui terţ, este dificil, ca şi în prezenta cauză, să se facă distincţie între acuzaţiile de fapt şi judecăţile de valoare. Chiar şi o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este lipsită complet de bază faptică.

În speţă, susţinerile pârâţilor reprezintă, în cea mai mare parte, judecăţi de valoare în ceea ce-l priveşte pe reclamant, dar şi în mai mică măsură, fapte determinate.

Toate aceste susţineri, însă, au la bază documente constând în contracte de asistenţă juridică, contracte de cumpărare şi vindere de către reclamant a două imobile situate în Municipiul Bucureşti, în care C.R. figura ca mandatar al vânzătorului sau cumpărătorului, plângerea penală formulată de B.R. împotriva fratelui său, C.R., şi actele de urmărire penală întocmite împotriva acestuia, comunicate privind începerea urmăririi penale pentru fapte de corupţie îndreptate împotriva lui C.R.

Aceste înscrisuri, care au fost avute în vedere la întocmirea articolelor susmenţionate şi care au fost depuse la dosarul cauzei, fac dovada unei documentări scrupuloase a jurnaliştilor, dar şi a bunei lor credinţe, care-i exonerează de răspundere.

În raport de baza factuală existentă, instanţa a reţinut că nu poate stabili că pârâţii ar fi declanşat o campanie de presă împotriva reclamantului şi nici că aserţiunile ziariştilor ar fi fost lipsite total de elemente de fapt.

În consecinţă, Curtea a reţinut că articolele susmenţionate nu se încadrează în categoria limitelor admisibile ale dreptului la liberă exprimare, care să permită atragerea răspunderii civile delictuale a pârâţilor.

Desigur, aceste articole cuprind o doză de exagerare şi de provocare, admisibile într-o societate democratică pentru jurnalişti, dar nu constituie capete de acuzare pentru reclamant.

Suspiciunile referitoare la probitatea profesională a reclamantului, la întinderea mandatului său avocaţial din contractele de asistenţă juridică cu A.N.S.I.T. şi la legalitatea contractelor de vânzare-cumpărare în legătură cu cele două imobile situate în Municipiul Bucureşti, au fost de natură a stârni indignarea acestuia, dar în stabilirea raportului de proporţionalitate dintre scopul urmărit şi nevoia socială imperativă, de restabilire a normalităţii în viaţa politică românească, s-a reţinut că nu se poate constata că acest raport a fost încălcat.

De asemenea, s-a reţinut că limitele critici jurnalistului în cazul oamenilor politici sunt mult mai largi şi corespund unui interes de ordine publică, astfel încât nici sub aspectul păstrării unui raport de proporţionalitate între respectarea dreptului la liberă exprimare şi a dreptului de apărare a propriei reputaţii, nu se identifică un raport de disproporţionalitate.

Sub aspectul condiţiilor răspunderii civile delictuale reglementate prin dispoziţiile art. 998 C. civ., cât şi prin dispoziţiile art. 1357 din Noul C. civ., instanţa de apel a reţinut că se impune analiza condiţiei existenţei faptei ilicite, a prejudiciului, a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, şi a vinovăţiei autorului faptei ilicite.

Împrejurarea că prima instanţă a analizat situaţia de fapt numai sub aspectul lipsei caracterului ilicit al celor trei fapte (articole), nu-i este imputabilă acesteia, căci lipsa unui singur element din cele patru constitutive ale răspunderii civile delictuale conduce la neantrenarea sa.

Faptul că în perioada 2003 - 2005, când firma de avocatură a reclamantului a acordat asistenţă juridică A.N.T., acesta nu avea calitatea de om politic şi că, de fapt, criticile vizează activitatea sa profesională, s-a apreciat că este irelevant, în condiţiile în care, în prezent, reclamantul este senator şi şi-a asumat riscul expunerii activităţii şi întregii sale personalităţi, la critica jurnalistică.

Nici faptul că în perioada 2003 - 2005 nu se încasau fonduri europene şi că reclamantul nu ar fi putut acorda asistenţă juridică în acest domeniu, s-a reţinut că nu poate conduce la sancţionarea jurnaliştilor, căci critica privitoare la derularea fondurilor bugetare îl vizează, în principal, pe C.R. şi nu pe reclamant, care încheiase în acea perioadă, în condiţii de legalitate, contracte de asistenţă juridică cu A.N.S.I.T.

S-a concluzionat, că, întrucât nu s-a reţinut în cauză comiterea unei fapte ilicite în sarcina pârâţilor, nu se poate reţine nici încălcarea de către aceştia a obligaţiei de publicare a dreptului la replică.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul Ș.D.C., criticând-o pentru nelegalitate, pentru următoarele motive: hotărârea pronunţată este nelegală, întrucât cuprinde motive contradictorii, potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ.; instanţa a interpretat greşit actul juridic dedus judecaţii, potrivit art. 304 pct. 8 C. proc. civ., şi că, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., decizia recurată a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 8 şi art. 10 din C.E.D.O, ale art. 998 C. civ., anterior, şi ale art. 71, art. 72, art. 73, art. 74, art. 252, art. 253, şi art. 1357 din Noul C. civ.

În ceea ce priveşte primul motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., reclamantul a arătat că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii, întrucât, în motivarea acesteia, judecătorii investiţi cu soluţionarea apelului au reţinut, pe de o parte, că cele trei articole, ce au determinat formularea acţiunii de către reclamantul Ș.D.C., nu l-ar fi vizat în principal pe acesta, precum şi că nici aspectele factuale analizate de jurnalişti nu ar prezenta elemente care să permită circumscrierea lor în sfera ilicitului, iar pe de altă parte, că exagerările jurnaliştilor nu intră în sfera art. 8 din C.E.D.O., şi că acestea nu se încadrează în categoria limitelor admisibile ale dreptului la liberă exprimare.

În mod greşit, instanţa de apel nu a valorizat faptul că exagerarea, cu scopul pervertirii informaţiei, nu se poate aprecia că ar fi protejată de dispoziţiile C.E.D.O.

Scopul edictării şi, ulterior, aplicării prevederilor C.E.D.O. nu poate fi interpretat pentru a justifica exercitarea profesiei de jurnalist cu încălcarea legii şi, nu în ultimul rând, a normelor specifice deontologiei profesiei de jurnalist.

De asemenea, deşi în hotărârea recurată s-a reţinut că susţinerilor ziariştilor pârâţi reprezintă exagerări, care în cea mai mare parte sunt judecaţi de valoare şi doar în mica măsură fapte determinate, totuşi aceştia sunt exoneraţi de răspundere pe considerentul că ar fi făcut dovada unei documentari scrupuloase şi a bunei credinţe.

Buna credinţă reglementată în mod expres în Noul C. civ. - art. 14 - trebuie să stea la baza exercitării drepturile, dar şi a îndeplinirii obligaţiilor civile cu bună-credinţă.

Cea mai largă definire a noţiunii de bună credinţă are ca punct central convingerea unei persoane că fapta săvârşită este o fapta bună şi în acord cu legea.

Noţiunea de „bună-credinţă" poate fi privită ca un grup de elemente şi anume: intenţia dreaptă, diligenţa, abţinerea de la cauzarea de prejudicii altora, astfel încât se poate susţine că elementele definitorii ale bunei-credinţe reprezintă valorile juridice ce corespund valorilor morale ale onestităţii.

Deşi judecătorii apelului au făcut referire la buna credinţă, ca element exonerator al răspunderii pentru o fapta cauzatoare de prejudicii, aceştia nu au analizat conţinutul acestei noţiuni prin raportare la cauza dedusă judecaţii.

Facultatea de a "exagera", recunoscută ziaristului, nu poate justifica considerentele avute în vedere de judecătorii apelului, câtă vreme informaţia publicată nu avea un caracter perisabil, având în vedere că împrejurările referite în cele trei articole incriminate sunt mult anterioare momentului publicării.

S-a mai arătat, că, în speţă, nu se poate vorbi de prezenţa unei exagerări, ca formulă de atragere a publicului către informaţie, întrucât între exagerare şi mistificarea săvârşită de pârâţi este o diferenţă semnificativă, sau a unor pamflete, ca specie jurnalistică, în care exagerarea este afirmată şi asumată de autor, şi că nu există elemente care să conducă la concluzia că raportul de proporționalitate dintre scopul urmărit şi nevoia socială imperativă de restabilirea a normalității în viața politică ar fi fost încălcat.

Extrapolând în mod nepermis exigenţele care sunt recunoscute la nivel european, ce guvernează viața politicienilor, s-a conchis că instanţa de apel a apreciat că normalitatea în viața politică ar putea fi restabilită prin publicarea unor articole care nu vizează viața unui politician, ci viața privată a unui profesionist, în cauză, avocat şi profesor al Facultăţii de Drept din Bucureşti.

În ceea ce priveşte al doilea motiv de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., reclamantul a arătat că instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecaţii.

Astfel, s-a arătat că, într-o opinie jurisprudențială, se consideră că „actul juridic dedus judecăţii este reprezentat de relaţiile sociale ocrotite prin norma de drept” (a se vedea Decizia civilă nr. 6593 din 17 noiembrie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti)

Din aceasta perspectivă, actul juridic dedus judecaţii trebuie înțeles ca ansamblul relaţiilor sociale ocrotite şi anume dreptul reclamantului la viață privată, la. propria imagine, la demnitate.

Așa fiind, constatând că exagerările ziariştilor, precum şi suspiciunile create referitoare la probitatea profesională a reclamantului, au fost de natură a stârni indignarea acestuia, judecătorii apelului ar fi trebuit să interpreteze actul juridic dedus judecaţii în sensul afectării relaţiilor ocrotite prin publicarea unor articole de presă care nu pot fi încadrate în limitele admisibile ale liberaţii de exprimare.

De asemenea s-a arătat că, într-o altă opinie jurisprudențială, se reţine că art. 304 pct. 8 C. proc. civ., vizează "interpretarea greşită a actului juridic dedus în justiţie - înțeles ca negotium" (a se vedea Decizia nr. 1836/2012, pronunţată de secţia I civilă, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în Dosar nr. 7945/107/2010).

Articolele incriminate, reprezentând acte juridice cauzatoare de prejudicii, ar fi trebuit să fie interpretate corect în sensul de a se constata că acestea vizează viața privată a reclamantului dintr-o perioadă în care acesta nu era politician şi, din această perspectivă, intră sub incidenţa art. 8 din C.E.D.O., şi ar fi trebuit încadrate ca excedând limitelor admisibile ale dreptului la liberă exprimare.

În ceea ce priveşte al treilea motiv de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a arătat că hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

Cu privire la încălcarea dispoziţiilor art. 8 şi art. 10 din C.E.D.O., s-a arătat că, în mod greşit, instanţa de apel a apreciat ca cererea privind sancţionarea civilă a ziariştilor, în temeiul răspunderii civile delictuale, ar reprezenta o ingerinţă în dreptul la liberă exprimare.

De asemenea, judecătorii fondului au apreciat, în mod greşit, asupra conflictului dintre dreptul la viața privată şi dreptul la libera exprimare, şi, în consecinţă, au aplicat greşit şi normele relevante din C.E.D.O.

Art. 8 din C.E.D.O. protejează dreptul la viaţa privată şi de familie, la domiciliu şi corespondenţa, fiind unanim acceptat că aceste drepturi fac parte din categoria drepturilor condiţionale ce pot fi supuse unor limitări, şi prevede restricţiile ce pot fi impuse în exerciţiul acestor drepturi, respectiv, condiţiile în care se poate interveni în exercitarea acestor drepturi.

Ceea ce prevede în mod expres art. 8 din C.E.D.O. este şi faptul ca ingerinţa în aceste drepturi trebuie să fie prevăzută în lege şi să constituie o măsură necesară într-o societate democratică pentru protejarea, printre altele, a drepturilor şi libertăţilor altora, şi că ingerinţa trebuie să fie proporţională cu scopul urmărit.

Instanţa de apel a constatat că cele trei articole cuprind exagerări şi aluzii, dar, fără nici o justificare legală, a concluzionat că acestea nu intră sub incidenţa art. 8 din C.E.D.O.

Prin hotărârea recurată, s-a absolutizat dreptul reglementat de art. 10 din C.E.D.O., fără să se dea relevanţă caracterului condiţional al acestui drept şi fără să se observe că, prin conţinutul lor, exagerările şi aluziile jurnaliştilor, în ceea ce îl priveşte pe reclamant, sunt de natură a-i aduce atingere reputaţiei sale şi drepturilor ocrotite atât de C. civ., de Constituţie, cât şi de C.E.D.O. şi anume: dreptul la viața privată, dreptul la demnitate şi dreptul la propria imagine.

Art. 10 din C.E.D.O. prevede că: (1) „Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare” şi (2) că: „Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie masuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti."

Pentru o corectă aplicare a normelor legale relevante trebuie să se observe faptul că exerciţiul dreptului la liberă exprimare impune cu necesitate şi respectarea unor obligaţii.

În jurisprudența europeană relevantă, s-a stabilit că, raportat la obligaţiile ce revin jurnaliştilor, aceştia trebuie să îşi exercite profesia cu bună credinţă, să ofere informaţii exacte şi demne de a fi considerate credibile, respectând întru totul deontologia profesională.

Or, instanţa de apel a statuat, fără nici o argumentare care să îi susţină considerentele, faptul că, în speţă, sancţionarea jurnaliştilor ar reprezenta o ingerinţă în dreptul la liberă exprimare.

Nu s-a observat că publicarea celor trei articole nu poate fi asimilată situației în care expansiunea limitelor ce încadrează dreptul la liberă exprimare poate fi acceptată, câtă vreme ceea ce s-a urmărit nu a fost transmiterea unei informaţii, ci deformarea şi contorsionarea informației (cel puţin prin exagerări şi aluzii, după cum a reţinut instanţa de apel), iar publicul nu a fost informat cu privire la abateri de la normele legale (câtă vreme chiar instanţa de apel a reţinut că faptele despre care au scris jurnaliştii nu intră în sfera ilicitului).

Faptele imputate şi insinuate a fi fost săvârşite de reclamant nu vizau o perioadă în care acesta să fi fost un reprezentant al puterii legislative, executive ori celei judecătoreşti, ci o perioadă în care acesta era persoană privată.

Jurisprudența C.E.D.O. a consolidat opinia potrivit căreia misiunea jurnalistului este aceea de a comunica şi informa publicul dar cu respectarea anumitor limite ce ţin mai ales de reputaţia altei persoane, de drepturilor terţilor, ori de protejarea informaţiilor confidenţiale.

În aprecierea aplicării corecte a normelor legale invocate de reclamant în apărarea drepturilor sale legitime, instanţa de apel avea obligaţia de a analiza şi de a da relevanţă faptului că jurnaliştii pârâţi au refuzat să acorde şi să publice dreptul la replică solicitat de către reclamant,şi au avut intenţia nu de a informa ci de a denigra prin folosirea de expresii de tipul „Jurist bun dar corupt", „spălare de bani".

Asemenea modalităţi de exercitare a profesiei nu pot fi justificate nici de prevederile art. 8 şi art. 10 din C.E.D.O., şi nici de normele legale relevante cuprinse în C. civ.

S-a mai arătat, că ceea ce nu a fost corect analizat şi, implicit, nu a fost corect soluţionat de judecătorii apelului, este conflictul între cele două drepturi protejate de art. 8 şi de art. 10 din C.E.D.O., şi anume: dreptul la respectarea vieţii private, respectiv, a reputaţiei şi demnităţii persoanei, pe de o parte, iar pe de altă parte, libertatea de exprimare.

Astfel, s-a reţinut în hotărârea recurată faptul că limitele critice admisibile pentru oamenii politici şi funcţionarii de stat sunt mult mai largi decât cele pentru cetăţenii care nu au astfel de calităţi.

Or, reclamantul Ș.D.C. nu avea în perioada referită în cele trei articole nici calitatea de om politic şi nici pe aceea de funcţionar de stat, fiind avocat şi conferenţiar al Facultăţii de Drept din cadrul Universității Bucureşti.

Instanţa de apel a ignorat, de asemenea, principiile dezvoltate de jurisprudența europeană în determinarea justului echilibru între asigurarea drepturilor garantate de art. 8 şi art. 10 din C.E.D.O. şi anume: respectarea reputaţiei indivizilor; necesitatea ca informaţiile publicate în mass media să fie actuale şi să servească interesului general; identificarea împrejurării dacă o anumită restricţie se conciliază cu libertatea de exprimare.

Menţinerea unui grad cât mal ridicat de libertate a „câinelui de pază al democraţiei”, astfel cum presa este denumită, este un deziderat al oricărei societăţi democratice şi nu trebuie să se transforme într-un instrument prin care să se încalce alte drepturi şi libertăţi în egală măsură importante şi protejate, atât la nivel european, cât şi naţional.

Jurisprudența europeană a determinat conturarea ideii că noţiunea de viaţă privată cuprinde, în primul rând, integritatea fizică şi morală a persoanei, şi nu există nicio raţiune de principiu care să conducă la concluzia excluderii activităţii profesionale din noţiunea de „viaţă privată", în sensul art. 8 al C.E.D.O.

Având în vedere că referirile din articolele încriminate au vizat viața profesională a reclamantului (înainte ca acesta să devină om politic) şi că instanţa de apel a constat că suspiciunile referitoare la probitatea profesională a reclamantului au fost de natură a stârni indignarea acestuia, instanța de apel trebuia să conducă către singura concluzie posibilă şi legală, şi anume că raportul de proporționalitate dintre scopul urmărit şi nevoia socială imperativă de restabilire a normalității în viața politică românească a fost încălcat prin publicarea celor trei articole.

Cu privire la dispoziţiile art. 998 C. civ. anterior şi ale art. 1357 din Noul C. civ., s-a arătat că instanţa de apel a respins motivul de apel ce viza greşita aplicare a prevederilor mai sus menţionate, considerând că analizarea cauzei doar din perspectiva unuia dintre elementele răspunderii civile delictuale, respectiv, a caracterului ilicit al faptei, nu poate fi imputată instanţei de fond, câtă vreme lipsa unui singur element din cele patru constitutive ale răspunderii civile delictuale conduce la neantrenarea acesteia.

S-a mai arătat, că, pentru a susţine caracterul licit al faptei, instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, că nu are relevanţă împrejurarea că în perioada vizată de cele trei articole reclamantul nu era om politic și că acesta nu ar fi fost vizat în mod principal de aceste articole, câtă vreme încheierea contractelor reclamate de cei doi jurnalişti pârâţi s-a realizat în condiţii de legalitate, şi că, neexistând caracter ilicit, nu se poate reţine în sarcina jurnaliştilor nici încălcarea obligaţiei privind publicarea dreptului la replică.

Or, împrejurarea că aceste contracte au fost încheiate în condiţii de legalitate şi au fost prezentate în mod deformat publicului, face dovada caracterului ilicit al faptei constând în publicarea unor articole conţinând informaţii nereale, aluzive şi insinuante.

Dreptului la replică a fost corelat de instanţa de apel cu lipsa caracterul ilicit al faptei, iar câtă vreme un asemenea considerent nu reflectă decât arbitrariul, grava greşeală de judecată a judecătorilor apelului apare ca evidentă.

Deşi în prezent nu există o reglementare expresă a dreptului la replică, acest drept este recunoscut de către jurnaliştii oneşti care respectă principiile deontologiei profesionale.

În aprecierea faptului că încălcarea dreptului la replică conturează caracterul ilicit al faptei constând în publicarea celor trei articole incriminate, s-a solicitat a se avea în vedere şi Proiectul de Lege privind Dreptul la Replica (publicat pe site-ul Camerei Deputaţilor), care, în art. 4, prevede că persoana care se consideră lezată într-un drept sau într-un interes legitim, prin publicarea în presă a unei informaţii, are dreptul să obțină, la cerere, din partea publicaţiei, corectarea informaţiei prin rectificarea sau publicarea unei replici.

S-a conchis, că se solicită a se constata că limitele exercitării dreptului la liberă exprimare nu au fost atent şi corect analizate de către instanţa de fond, deşi acest lucru se impunea în condiţiile în care se invocă încălcarea unui alt drept subiectiv în egală măsura protejat legal, şi că, prin pronunţarea hotărârii recurate, a fost afectat echilibrul între drepturile invocate de către reclamant şi cele invocate de către cei doi pârâţi, neexistând vreun considerent legal care să justifice încălcarea dreptului reclamantului de a se bucura de respect, onoare şi demnitate.

Examinând decizia în limita criticilor formulate de recurentul reclamant, instanţa constată următoarele:

Anterior analizei motivului de nelegalitate formulat de reclamant în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se impune a fi făcută următoarea precizare în legătură cu indicarea ca temei legal al criticilor formulate de către acesta şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ.

Astfel, prin cererea de recurs formulată de reclamant, indicând art. 304 pct. 7 C. proc. civ., acesta a arătat că „decizia recurată cuprinde motive contradictorii”.

Potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., modificarea unei hotărâri se poate cere ”când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii”.

Toate cele trei situaţii reglementate de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., vizează, de fapt, una şi aceeaşi chestiune, şi anume nemotivarea hotărârii.

Reclamantul, invocând ipoteza a doua reglementată de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., respectiv, că decizia recurată cuprinde motive contradictorii, ceea ce ar echivala cu nemotivarea acesteia, a arătat în dezvoltarea criticilor formulate care sunt, în opinia sa, considerentele contradictorii din cuprinsul deciziei recurate, însă, se constată că aceste critici vizează nelegalitatea deciziei ce face obiectul prezentului recurs, respectiv, aplicarea greşită a legii de către instanţa de apel.

Pe de altă parte, se constată că decizia recurată este motivată în fapt şi în drept, convingător, clar şi pertinent, cuprinzând considerentele care au condus la soluţia pronunţată, ceea ce permite efectuarea controlului de legalitate asupra acesteia pe calea prezentului recurs.

Aşa cum s-a arătat în dezvoltarea acestui motiv de recurs, reclamantul a formulat critici de nelegalitate împotriva deciziei recurate, în sensul că a fost dată cu încălcarea art. 8 din C.E.D.O. şi a art. 14 din Noul C. civ., critici ce se circumscriu art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În concluzie, se constată că reclamantul a invocat formal ca motiv de recurs art. 304 pct. 7 C. proc. civ., câtă vreme criticile formulate vizează greşita aplicare a legii în speţă de către instanţa de apel, ceea ce se circumscrie art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând ca aceste critici să fie analizate cu ocazia examinării motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., formulat de recurentul reclamant.

Invocând art. 304 pct. 8 C. proc. civ. și făcând trimitere la o decizie de speţă în raport de care a apreciat că există o „orientare jurisprudenţială” potrivit căreia se consideră „că actul juridic dedus judecăţii este reprezentat de relațiile sociale ocrotite prin norma de drept”, reclamantul a arătat că „din această perspectivă, actul juridic dedus judecăţii trebuie înţeles ca ansamblul relaţiilor sociale ocrotite şi anume dreptul reclamantului la viaţă privată, la propria imagine, la demnitate”.

De asemenea, făcând trimitere la o altă orientare jurisprudenţială potrivit căreia art. 304 pct. 8 C. proc. civ. vizează „interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii - înţeles ca negotium”, reclamantul a arătat că, din această perspectivă, articolele încriminate, reprezentând acte juridice cauzatoare de prejudicii, ar fi trebuit să fie interpretate corect, în sensul de a se constata că acestea vizează viaţa privată a reclamantului dintr-o perioadă în care acesta nu era politician şi că, din această perspectivă, intră sub incidenţa art. 8 din C.E.D.O., şi ar fi trebuit încadrate ca „excedând limitelor admisibile ale dreptului la liberă exprimare”.

Analizând aceste critici, instanța constată următoarele;

Dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. prevăd că modificarea unei hotărâri se poate cere „când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia”.

Această normă legală vizează interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii în înţelesul de ”convenţie legal făcută, potrivit art. 969 C. civ.”, sau schimbarea naturii ori a înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecății.

În speţă, deşi recurentul a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., ca temei legal al criticilor expuse mai sus, se constată că acestea nu se circumscriu acestui motiv de recurs, deoarece nu se referă la interpretarea greşită a vreunui act juridic dedus judecăţii, înţeles ca operaţiune juridică (negotium juris), sau la schimbarea naturii ori a înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, ci la interpretarea greşită a probelor, ceea ce constituie o chestiune de fapt ce nu poate fi analizată în recurs față de structura art. 304 C. proc. civ.,, pe de o parte, iar pe de altă parte, la aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 8 din C.E.D.O., ceea ce se circumscrie art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând ca acestor critici formulate de reclamant să li se răspundă cu ocazia analizei motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte criticile de nelegalitate formulate de recurentul reclamant în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa constată că acest motiv de recurs este nefondat, pentru următoarele considerente:

Astfel, sub aspectul încălcării dispoziţiilor art. 8 şi art. 10 din C.E.D.O. de către instanţele de fond şi apel, reclamantul a susţinut, în esenţă, că exagerările pârâţilor, în calitate de jurnalişti, în cele trei articole de presă încriminate nu intră în sfera de reglementare a art. 8 din C.E.D.O. şi nu se încadrează în limitele admisibile ale dreptului la libera exprimare; că cele trei articole de presă vizează viaţa privată a reclamantului dintr-o perioadă în care nu era politician şi că, din această perspectivă, acestea intră sub incidenţa art. 8 din C.E.D.O.; că articolele de presă ar fi trebuit încadrate ca excedând limitelor admisibile ale libertăţii de exprimare; că instanţa de apel a constatat că cele trei articole cuprind exagerări şi abuzuri, dar, fără nicio justificare legală, a concluzionat că acestea nu intră sub incidenţa art. 8 din C.E.D.O.; că prin hotărârea recurată s-a absolutizat dreptul reglementat de art. 10 din C.E.D.O., fără să se dea relevanţă caracterului condiţional al acestui drept şi fără să se observe că, prin conţinutul lor, exagerările şi abuzurile jurnaliştilor, în ceea ce îl priveşte pe reclamant, sunt de natură a-i aduce atingere drepturilor ocrotite atât de C. civ., cât şi de C.E.D.O., respectiv, drepturilor la viaţa privată, la demnitate şi la propria imagine, şi că instanţa de apel nu a soluţionat corect conflictul dintre drepturile protejate de art. 8 din C.E.D.O., care reglementează dreptul la respectarea vieţii private, şi cel prevăzut de art. 10 din C.E.D.O., care reglementează dreptul la exprimare, câtă vreme cele trei articole de presă nu pot fi asimilate situaţiei în care dreptul la libertatea de exprimare poate fi acceptat, deoarece prin acestea s-a urmărit deformare şi contorsionarea informaţiei, iar publicul nu a fost informat cu privire la abateri de la normele legale.

În ceea ce priveşte reglementarea libertății de exprimare și a condițiilor de exercitarea a acesteia, se constată că aceasta este cuprinsă atât în norme interne, cât și în norme internaționale, ratificate sau adoptate de statul român, norme care se impun a fi reiterate în analiza instanței de recurs.

Astfel, potrivit prevederilor art. 31 alin. (4) din Constituţia României, „mijloacele de informare în masă, publice şi private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice”, iar, în conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (6) din aceeaşi Constituţie, „libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine”.

Art. 10 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede, în esenţă, că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, drept care cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere.

Parag. 2 al normei convenţionale stipulează că exercitarea acestor libertăţi, ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru (…) protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora.

Aplicarea art. 10 din Convenţia Europeană poate fi evaluată în relație cu alte instrumente internaționale relevante privind protecția libertăţii de exprimare, în special cu art. 19 al Pactului ONU, care stipulează că fiecare are dreptul de a avea opinii fără nicio intervenţie şi că fiecare are dreptul la libertatea de exprimare, acest drept incluzând libertatea de a căuta, primi sau distribui informaţii şi idei de orice fel, indiferent de frontiere, atât oral, cât şi în scris sau la tipar, în formă de artă, sau prin alt mijloc la alegerea sa.

În paralel cu art. 10 din Convenţia Europeană, libertatea garantată de art. 19 din Pactul O.N.U. nu este absolută. Art. 19 parag. 3 lit. „a)” prevede că: exercitarea drepturilor prevăzute în parag. 2 al prezentului articol comportă anumite datorii şi responsabilităţi. Din acest motiv, poate fi supusă anumitor restricţii care să fie în conformitate cu legea şi cu necesităţile, pentru respectarea drepturilor şi a reputaţiei altor persoane.

Rezoluţia nr. 1003/1993, privind etica ziaristică, a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, dezvoltă principiile care trebuie să guverneze modul de funcţionare a ziaristicii, al cărei rol în societate este legat, în special, de imperativul absolut al corectitudinii, în cazul ştirilor, şi al onestităţii, în cazul opiniilor, potrivit art. 13 din Rezoluţie.

Art. 3 din Rezoluţie defineşte ştirile ca „informaţii, adică fapte şi date”, iar opiniile ca „exprimări ale gândurilor, ideilor, convingerilor sau judecăţi de valoare ale mijloacelor de informare în masă, editorilor sau ziariştilor”.

În art. 4 din Rezoluţie, se prevede că ştirile trebuie difuzate cu respectarea adevărului, după ce au fost efectuate verificările de rigoare, prezentarea, descrierea sau naraţiunea fiind făcute într-un mod imparţial.

Conform prevederilor art. 54 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice, orice persoană fizică are dreptul la reputaţie şi la onoare, iar în cazul în care a suferit vreo atingere cu privire la vreunul din aceste drepturi va putea cere ca instanţa judecătorească să îl oblige pe autorul faptei săvârşite fără drept să publice, pe socoteala acestuia, în condiţiile stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată ori să îndeplinească alte fapte destinate să restabilească dreptul atins.

Din ansamblul reglementărilor privind dreptul la liberă exprimare, rezultă că acesta nu este unul absolut, ci poate fi supus limitărilor, restrângerilor, în ipoteza în care folosirea libertăţii de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate apăra în mod legitim sau chiar împotriva democraţiei însăşi.

Astfel, libertatea de exprimare, ca drept esenţial într-o societate democratică, nu poate fi exercitată dincolo de orice limite. Ca orice altă libertate socială, ea presupune luarea în considerare a unor interese de ordin general, cum sunt siguranţa naţională, integritatea teritorială a statelor contractante, siguranţa publică, apărarea acesteia şi prevenirea săvârşirii unor infracţiuni, protecţia sănătăţii şi a moralei publice, garantarea autorităţii şi imparţialităţii puterii judiciare, precum şi a unor interese de ordin personal, anume reputaţia şi drepturile ce aparţin altor persoane, împiedicarea divulgării informaţiilor confidenţiale.

Aceste limitări se concretizează în posibilitatea existenţei unor ingerinţe ale autorităţilor statale în exerciţiul dreptului la libertatea de exprimare, spre a se realiza scopurile enunţate de art. 10 par.2 din Convenţie. Instanţa europeană a subliniat în repetate rânduri că restricţiile la libertatea de exprimare, oricare ar fi contextul în discuţie, nu sunt compatibile cu dispoziţiile art. 10 par.2 decât dacă îndeplinesc condiţiile pe care textul le impune în privinţa lor.

Din interpretarea acestor dispoziţii convenţionale, rezultă că exerciţiul libertăţii de exprimare presupune „îndatoriri şi responsabilităţi” şi el poate fi supus unor „formalităţi, condiţii, restricţii sau sancţiuni”, ceea ce semnifică recunoaşterea posibilităţii pentru stat de a exercita anumite ingerinţe în exerciţiul acestei libertăţi fundamentale. Aceste ingerinţe trebuie însă să îndeplinească anumite condiţii, respectiv, să fie prevăzute de lege, care trebuie să întrunească cerințele previzibilității și accesibilității, să urmărească un scop legitim şi să fie necesare într-o societate democratică. Acestor condiții li s-a adăugat și cerința proporționalității, ceea ce presupune un balans între scopul vizat și mijloacele folosite, între interesul general și protejarea dreptului individual.

În jurisprudenţa sa, C.E.D.O. a statuat, cu valoare de principiu, că orice persoană fizică, inclusiv un ziarist, care exercită libertatea sa de expresie, îşi asumă „îndatoriri şi responsabilităţi”, a căror întindere depinde de situaţia concretă, particulară, în discuţie şi de procedeul tehnic utilizat.

Recunoscând fără nicio rezervă rolul esenţial ce revine presei într-o societate democratică, jurisdicţia europeană a reamintit că parag. 2 al art. 10 din Convenţie prevede limitele exerciţiului libertăţii de exprimare, urmând a se determina dacă, în circumstanţele particulare ale cauzei, interesul informării publicului poate prima „îndatoririlor şi responsabilităţilor” de care sunt ţinuţi ziariştii în exercitarea activităţii lor.

În ceea ce priveşte dreptul la viaţa privată, C.E.D.O. a decis, în jurisprudenţa sa constantă, că noţiunea de viaţă privată cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane, cum ar fi numele său, personalitatea, integritatea sa fizică şi morală, garanţia oferită de art. 8 din Convenţie fiind destinată, în principal, să asigure dezvoltarea, fără ingerinţe exterioare, a personalităţii fiecărui individ în relaţiile cu semenii.

Prin urmare, există o zonă de interacţiune între individ şi terţi, care, chiar şi într-un context public, aparţine „vieţii private” (a se vedea Von Hannover împotriva Germaniei, par. 50).

De asemenea, s-a statuat că „dreptul la apărarea reputaţiei este un drept care, în calitate de element al vieţii private, este legat de art. 8 din Convenţie” (a se vedea Chauvy şi alţii împotriva Franţei, parag. 70).

Totodată, s-a arătat că trebuie găsit un echilibru între libertatea de exprimare şi dreptul la viaţa privată, care cade sub incidenţa art. 8, echilibru care impune tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea afirmaţiilor denigratoare, dacă afirmaţiile reprezintă situaţii factuale, lipsite de suport probator, efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare şi reiterate în public, cu rea-credinţă, prin mijloace de comunicare prin presă şi mass-media (cauza Petrina împotriva României, cauza Andreescu împotriva România).

Astfel,, instanţa europeană a statuat, în cauza Sipoş împotriva România, că „îi revine Curții sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligaţiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenţie, a păstrat un just echilibru între protecţia dreptului reclamantei la reputaţia sa, element constituent al dreptului la protecţia vieţii private, şi libertatea de exprimare protejată la art. 10”.

Curtea a considerat că obligaţia pozitivă care decurge din art. 8 din Convenţie trebuie să se aplice în cazul în care afirmaţiile susceptibile să afecteze reputaţia unei persoane depăşesc limitele criticilor acceptabile, din perspectiva art. 10 din Convenţie (Petrina împotriva României, parag. 39).

De asemenea, instanţa europeană a reiterat principiile stabilite în jurisprudenţa sa privitoare la libertatea de exprimare garantată de art. 10 din Convenţie (cauza Cumpăna şi Mazăre împotriva României, par. 88-93), reamintind că presa joacă rolul indispensabil de „câine de pază” într-o societate democratică, precum şi faptul că presa, deşi nu trebuie să depăşească anumite limite, ţinând în special de protecţia reputaţiei şi a drepturilor celuilalt, totuşi, are sarcina de a comunica informaţii şi idei asupra unor chestiuni politice, precum şi asupra altor subiecte de interes general.

Curtea a făcut din nou referiri la cauzele din jurisprudenţa sa privitoare la protecţia oferită jurnaliştilor care dezbat probleme de interes public, precum şi la limitele criticii acceptabile, limite care sunt mai largi în privinţa funcţionarilor publici ori a politicienilor decât în privinţa persoanelor private (cauza Ieremiov c. României, hotărârea din 24 noiembrie 2009, parag. 38).

Totodată, libertatea de exprimare este aplicabilă şi informaţiilor ori ideilor care ofensează, şochează sau deranjează, iar pentru a constitui o încălcare a art. 8 din Convenţie, care protejează dreptul la reputaţie, un atac împotriva reputaţiei unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate şi să cauzeze un prejudiciu victimei prin atingerile aduse dreptului acesteia la respectul vieţii private (cauza A. c. Norvegiei, hotărârea din 9 aprilie 2009, parag. 64).

În acest sens, C.E.D.O. a subliniat că, dacă în virtutea rolului său, presa are datoria de a alerta publicul atunci când are informaţii de interes public, faptul de a pune în cauză, în mod direct, persoane determinate, indicând numele şi funcţia acestora, implică, pentru autor, obligaţia de a furniza o bază factuală suficientă.

Legat de acest aspect, instanţa europeană a reținut în repetate rânduri (în cauza Nilsen şi Johnsen împotriva Norvegiei) că afirmaţii referitoare la fapte determinate făcute în absenţa oricăror dovezi care să le susţină nu se bucură de protecţia art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Pe de altă parte, Curtea a subliniat că, datorită îndatoririlor şi responsabilităţilor ce le incumbă, protecţia oferită de art. 10 ziariştilor, în momentul în care comunică informaţii ce privesc chestiuni de interes public, este subordonată condiţiei ca aceştia să acţioneze cu bună-credinţă, pe baza unor fapte exacte şi să furnizeze informaţii fiabile şi precise, demne de a fi considerate credibile, cu respectarea deontologiei profesionale.

În consecință, elementele esențiale care trebuie luate în considerare în aprecierea respectării limitelor libertăţii de exprimare, din perspectiva jurisprudenței instanței de contencios european, sunt: calitatea şi funcţia persoanei criticate, forma/stilul şi contextul mesajului critic, contextul în care este redactat articolul (cauza Niculescu Dellakeza contra României), interesul public pentru tema dezbătută (cauza Bugan contra României), buna-credinţă a jurnalistului (cauza Ileana Constantinescu contra României), conceptele de judecată de valoare şi situaţiile faptice, precum și raportul dintre ele, doza de exagerare a limbajului folosit, natura și severitatea sancțiunii aplicate (Cumpănă și Mazăre contra României), şi motivarea hotărârii (cauzele Bugan contra României, Dumitru contra României).

În cauza dedusă judecății, instanța de recurs constată că aceste elemente esențiale, care trebuie luate în considerare în aprecierea respectării limitelor libertății de exprimare de către pârâți, din perspectiva jurisprudenței convenționale, au fost analizate în concret de către instanțele de fond, care nu s-au limitat la o aplicare pur formală a principiilor ce guvernează libertatea de exprimare.

Astfel, instanţele de fond, în urma analizării ansamblului probator administrat în cauză cu privire la cele trei articole incriminate de reclamant, au putut determina dacă intimaţii, în calitate de jurnaliști, au respectat deontologia profesională și au acționat cu bună-credință sau a demarat o campanie de presă ce a avut ca premise declanșatoare interese de altă natură.

Se constată, că instanţele de fond, raportat la principiile ce se degajă din jurisprudenţa C.E.D.O., au reţinut că pârâţii au prezentat, în calitate de jurnalişti, concluzii proprii, obiective, prin raportare la sursele de informare; că articolele de presă în totalitatea lor nu sunt un atac personal gratuit împotriva reclamantului; că expresiile folosite în articolele de presă: tranzacţii suspecte, spălare de bani, consultanţă pe fonduri europene, servicii de asistență juridică, sunt irelevante; că aceste expresii au fost folosite într-un context în care s-a dorit darea pe piaţă a ceva senzaţional şi, implicit, atragerea unui public cât mai numeros; că articolele de presă au făcut referire, cu bună credinţă, la aspecte de interes general, referitoare la modul de tranzacționare a unor imobile, stadiul unor cercetări penale şi au avut o bază factuală evidentă, iar reclamantul nu a dovedit că prin publicarea acestor articole s-a urmărit satisfacerea unor interese particulare ale ziariştilor sau că acestea au fost scrise în cadrul unei campanii mediatice de defăimare a sa.

Or, raportat la această situaţie de fapt reţinută de instanţele de fond şi apel, pe baza probelor administrate în etapele procesuale anterioare, imposibil de reevaluat în recurs faţă de configuraţia art. 304 C. proc. civ., se constată că instanţele de fond au ajuns la concluzia corectă că pârâții au acționat cu bună credinţă, cât timp limbajul folosit de aceștia nu a fost unul inadecvat, ofensator sau insultător, iar informaţiile publicate nu sunt lipsite de suport probator, respectiv, au o bază factuală suficientă.

Împrejurarea că articolele de presă încriminate de reclamant au vizat viaţa profesională a acestuia într-o perioadă în care nu avea calitatea de om politic, corect a fost apreciată de instanţele de fond ca lipsită de relevanţă, câtă vreme la data publicării acestora reclamantul avea calitatea de om politic şi şi-a asumat riscul ca întreaga sa activitate să fie expusă criticii jurnalistice.

Chiar dacă aceste articole cuprind o doză de exagerare şi de provocare, admisibile într-o societate democratică pentru jurnalişti, pe de o parte, iar pe de altă parte, chiar dacă suspiciunile privitoare la probitatea profesională a reclamantului, la întinderea mandatului său avocaţial în contractele de asistenţă juridică cu A.N.S.I.T. şi la legalitatea celor două contracte de vânzare-cumpărare pentru imobilele situate în Bucureşti, au stârnit indignarea acestuia, instanţa apreciază că maniera în care pârâţii jurnalişti au redactat articolele de presă încriminate nu exced limitelor acceptabile ale dreptului la liberă exprimare, întrucât intenţia care i-a animat pe pârâţi nu a fost aceea de a afecta imaginea reclamantului, ci de a informa publicul despre subiecte de interes public şi de a suscita interesul pentru înlăturarea fenomenelor criticate.

În concluzie, se constată că instanțele de fond au reținut corect că faptele imputate pârâţilor de către reclamant nu au caracter ilicit și că raportul de proporţionalitate dintre dreptul reclamantului la viaţă privată, reglementat de art. 8 din C.E.D.O., şi dreptul pârâţilor la liberă exprimare, reglementat de art. 10 din C.E.D.O., nu a fost încălcat prin publicarea celor trei articole de presă, cu atât mai mult cu cât limitele criticilor jurnalistice în cazul oamenilor politici sunt mai largi şi corespund unui interes de ordine publică.

În ceea ce priveşte celelalte critici de nelegalitate formulate de reclamant, în sensul că decizia recurată a fost dată cu încălcarea art. 14 şi art. 1357 din Noul C. civ., precum şi a art. 998 C. civ. de la 1864, instanţa constată următoarele;

Reclamantul, făcând trimitere la art. 14 din Noul C. civ., care reglementează buna credinţă, prin criticile formulate, a susținut că, în mod greşit, ”judecătorii apelului, deşi au reţinut buna credinţă a pârâților, nu au analizat conţinutul acestei noţiuni prin raportare la cauza dedusă judecăţii”, ceea ce tinde la a supune controlului judiciar, pe calea recursului, chestiuni de fapt cu privire la aprecierile instanţelor de fond şi apel potrivit cărora pârâţii au publicat articolele de presă cu bună-credinţă.

Or, această situaţie de fapt, stabilită pe baza probatoriului administrat de către instanţele de fond, nu poate fi reevaluată în recurs, aşa cum urmăreşte, în realitate, reclamantul, deoarece stabilirea situaţiei de fapt a cauzei revine instanţelor de fond, iar o asemenea chestiune este sustrasă controlului judiciar în recurs, faţă de dispoziţiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte criticile formulate de reclamant potrivit cărora decizia recurată s-a dat cu încălcarea dispoziţiilor art. 998 C. civ. de la 1864 şi ale art. 1357 din Noul C. civ., ce reglementează răspunderea civilă delictuală, se constată că sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Astfel cum s-a arătat în precedent, faptele imputate pârâţilor ziarişti nu pot fi considerate fapte ilicite în înţelesul dat de textele legale mai sus enunţate, deoarece aceştia şi-au exercitat dreptul la liberă exprimare în limitele prevăzute de art. 10 din C.E.D.O.

De asemenea, nu se poate reţine vinovăţia pârâţilor în publicarea articolelor de presă, deoarece aceștia nu au acţionat cu rea-credinţă, ci cu scopul aducerii informaţiilor la cunoştinţa publicului.

Rezultă că, în situaţia de fapt reţinută, instanţa de apel a aplicat corect dispoziţiile art. 1357 din Noul C. civ. şi ale art. 998 C. civ. de la 1864, întrucât pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâţilor trebuie să fie întrunite cumulativ condițiile prevăzute de aceste dispoziții legale, așa cum au fost expuse mai sus.

Prin urmare, câtă vreme s-a constatat că faptele imputate pârâților nu sunt ilicite, deci că una din condițiile prevăzute de lege pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a acestora nu este îndeplinită, faptul că nu s-au analizat şi celelalte condiții prevăzute de lege pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâţilor se constată că este lipsit de relevanţă.

În ceea ce priveşte critica formulată de reclamant potrivit căreia greşit nu au fost obligaţi pârâţii la publicarea dreptului la replică, se constată că este nefondată, deoarece nu s-a reţinut în sarcina pârâţilor săvârşirea unor fapte ilicite, astfel că instanţa de apel corect a apreciat că nu se poate reţine nici încălcarea de către aceştia a obligaţiei de publicare a dreptului la replică.

Această soluție este corectă cu atât mai mult cu cât reclamantul a invocat nelegalitatea deciziei recurate pe acest aspect în raport de proiectul unui act normativ, respectiv, Proiectul de lege privind dreptul la replică, și nu în raport de o dispoziție legală în vigoare.

De asemenea, se constată că reclamantul, indicând nelegalitatea deciziei recurate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a mai susţinut că aceasta s-a dat cu aplicarea greșită a art. 71, art. 72, art. 73, art. 74, art. 252 şi a art. 253 din Noul C. civ., ceea ce nu este suficient pentru investirea instanței de control judiciar cu verificarea legalității deciziei ce face obiectul prezentului recurs în raport de aceste dispoziții legale, câtă vreme reclamantul, prin cererea de recurs, nu a dezvoltat critici privind aplicarea greșită a acestor dispoziții legale de către instanța de apel.

Pentru considerentele expuse, instanţa, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ş.D.C.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ş.D.C. împotriva Deciziei nr. 10/A din 9 ianuarie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 aprilie 2015.