Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Fondul şi considerentele instanţei de fond în primul ciclu procesual.
Prin sentinţa civilă nr. 223 din 31 martie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 1758/108/2009, Tribunalul Arad a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul G.S.I. împotriva pârâtului Statul Român, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi a obligat pârâtul la plata către reclamant a unor despăgubiri în cuantum de 102.936 euro, sau contravaloarea în RON la data plăţii conform cursului Băncii Naţionale a României, pentru terenul expropriat de 2216 m.p., înscris în CF nr. xx nedefinitivă Arad. Prima instanţă a obligat pârâtul la plata către reclamant şi la 2400 RON, reprezentând cheltuielile de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că reclamantul este proprietarul tabular al imobilului înscris în cartea funciară cu nr. zz nedefinitivă Arad, cu nr. cad. C1, în suprafaţă de 5000 m.p. teren arabil în extravilan iar prin hotărârea nr. 109 din 6 aprilie 2009, Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 a hotărât exproprierea pentru utilitate publică a suprafeţei de 2216 m.p., cu acordarea de despăgubirii în cuantum de 45.406 euro (20,49 euro/m.p.)
Din expertiza efectuată de experta B.F., rezultă că terenul neexpropriat în suprafaţă de 2784 m.p. momentan nu poate fi utilizat, deoarece nu are cale de acces; drumul cel mai apropiat, care se găseşte la aproximativ 300 m, este şi el afectat de lucrarea drum de ocolire a Municipiului Arad, însă potrivit proiectului ce stă la baza edificării autostrăzii Arad - Timişoara, sunt, prevăzute căi de acces la toate imobilele afectate de procedura exproprierii.
În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor, tribunalul a avut în vedere că terenul este un teren arabil în extravilan, fără utilităţi, dar se află în vecinătatea unui teren pe care există perspectiva de a se edifica un complex comercial. Tribunalul a apreciat că expertiza efectuată de experţii C.K. şi B.I. este cea mai apropiată de valoarea reală de despăgubire la preţul de 46 euro/m.p. pentru suprafaţa expropriată.
Prima instanţă a reținut, având în vedere că suprafaţa rămasă nu poate fi utilizată de reclamant până la terminarea lucrărilor, că reclamantul este îndreptăţit şi la acordarea de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă în cuantum de 1.000 euro.
Apelul şi considerentele instanţei de apel în primul ciclu procesual.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel atât reclamantul cât şi pârâtul, iar prin decizia civilă nr. 445 din 17 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Timişoara s-a respins apelul reclamantului şi s-a admis apelul pârâtului. S-a schimbat în parte hotărârea instanţei de fond în sensul respingerii în totalitate a acţiunii reclamantului, reţinându-se că apelul reclamantului vizează doar exproprierea restului de teren în suprafaţă de 2784 m.p., pentru care susţine că nu are acces la calea publică şi pentru care solicită despăgubiri calculate la valoarea de 46 euro/m.p.
S-a reţinut, aşa cum rezultă din rapoartele de expertiză întocmite de B.F. (dosarul de fond), şi B.I., C.K. şi U.I.R. (dosar de apel), că terenul de 2784 m.p. chiar dacă are front la DN69, nu are şi acces direct la DN69. Pe de altă parte însă, din raportul de expertiză al celor trei experţi, rezultă că nici la data exproprierii în vederea construirii autostrăzii accesul la parcelă nu putea fi realizat direct din DN 69 decât pentru utilajele agricole, conform unui acord tacit din partea C.N.A.D.N.R. În plus, din cele două rapoarte de expertiză rezultă că parcela C1 are în prezent (ca şi la momentul exproprierii) destinaţia de teren arabil în extravilan.
Conform PUG Arad, pentru terenurile arabile din extravilanul Municipiului Arad nu există utilizări permise pentru construcţii de locuinţe, construcţii comerciale sau construcţii industriale. Aceste terenuri au destinaţia, trecută şi în cartea funciară, de terenuri arabile în extravilan.
În conţinutul documentaţiilor depuse în vederea exproprierii există însă prevederea obligatorie că „amenajarea accesului la drumul naţional se va realiza cu racordare simplă la drumul naţional (în cazul obiectivelor amplasate între indicatoarele de intrare/ieşire în/din localitate) şi cu benzi suplimentare de accelerare şi decelerare, conform prevederilor Normativului C 173/1986”.
Prin urmare, în mod corect prima instanţă a respins cererea reclamantului de expropriere a întregii suprafeţe de teren înscrise în CF nedefinitivă nr. xx Arad.
În ce priveşte apelul pârâtului Statul Român, instanţa de apel a reţinut că este fondat în ceea ce priveşte despăgubirile acordate de prima instanţă reclamantului.
Calculul cuantumului despăgubirilor în situaţii ca cea de faţă se face în conformitate cu dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, ţinându-se seama de „preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ - teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză”.
Niciunul din cei trei experţi nu a făcut calculul despăgubirilor prin raportare la preţurile de vânzare, la data întocmirii raportului de expertiză, ale unor terenuri din aceeaşi zonă cu cel expropriat, fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.
Curtea de Apel Timişoara a reţinut că prin încălcarea aceluiaşi text legal a procedat prima instanţă atunci când a omologat poziţia experţilor B.I. şi C.K. Aceşti experţi au folosit la evaluarea terenului expropriat metoda comparaţiei prin bonitare, considerând că acest teren urma să treacă în intravilanul localităţii având în vedere faptul că pentru un teren aflat în apropiere a fost aprobat un PUZ pentru construcţia unui centru comercial. Prin urmare, evaluând terenul în litigiu ca pe un teren în intravilan, este evident că valoarea rezultată nu corespunde valorii reale, întrucât terenul este, conform cărţii funciare în care este înscris, teren arabil în extravilan.
Instanţa de apel a mai reţinut că cei doi experţi au folosit la evaluare şi metoda comparaţiei directe, dar nu prin raportare la preţurile de tranzacţionare, ci la ofertele de vânzare ale unor terenuri din aceeaşi zonă. Au prezentat totuşi, odată cu răspunsul la obiecţiunile părţilor şi un contract de vânzare - cumpărare din care rezultă, pentru un teren intravilan, un preţ calculat la 50 euro/m.p. Instanța de apel a reținut că nu poate fi luat însă în considerare acest înscris, întrucât vizează un teren intravilan, încheiat în anul 2007, iar nu în 2009, când s-a efectuat expertiza, ori pe piaţa imobiliară preţurile în această perioadă au scăzut. În cursul judecării apelurilor au fost însă depuse la dosar de către pârât, trei contracte de vânzare - cumpărare din anul 2009, prin care s-au vândut terenuri arabile din zona autostrăzii Arad - Timişoara pentru preţuri cu mult mai mici decât valoarea despăgubirilor oferite de pârât reclamantului pentru terenul expropriat.
În consecinţă, s-a constatat că valoarea despăgubirilor pentru terenul expropriat cuprinsă în procesul-verbal şi în hotărârea nr. 109 din 6 aprilie 2009 a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 reprezintă valoarea reală a acestui teren.
Recursul şi considerentele instanţei de recurs în primul ciclu procesual.
Împotriva acestei hotărâri (decizia nr. 445/A din 17 noiembrie 2010) a declarat recurs recurentul reclamant G.S.I., solicitând modificarea ei în sensul admiterii acţiunii.
Prin decizia nr. 676/R din 06 februarie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Bucureşti în Dosar nr. 1758/108/2009, s-a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de Statul Român, s-a admis recursul declarat de reclamant împotriva deciziei civile nr. 445/A din 17 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, şi s-a casat această decizie cu trimiterea cauzei pentru rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.
În considerentele deciziei civile de casare, s-a subliniat că deşi instanţa de apel reţine în considerentele hotărârii că nici unul din cei trei experţi nu au făcut calculul despăgubirilor prin raportare la preţurile de vânzare la data întocmirii raportului de expertiză ale unor terenuri din aceeaşi zonă cu cel expropriat, fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, totuşi ia în considerare la stabilirea despăgubirilor alte criterii şi anume 3 contracte de vânzare - cumpărare încheiate în anul 2009 prin care s-au vândut terenuri arabile din zona autostrăzii Arad Timişoara, fără a se verifica natura şi categoria de folosinţă a terenurilor.
Instanţa de recurs a evidenţiat că, în aceste condiţii în care, deşi Curtea de Apel reţine încălcarea de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, ia în calcul o situaţie rezultată din 3 contracte de vânzare - cumpărare încheiate în anul 2009. Rezultă fără posibilitate de echivoc că instanţa de apel nu a cercetat fondul cauzei prin prisma dispoziţiilor legale incidente pentru stabilirea adevărului obiectiv şi pentru clarificarea raporturilor juridice dintre părţi, în condiţiile în care exproprierea pentru cauză de utilitate publică poate opera doar în condiţiile unei juste şi legale despăgubiri.
Din această perspectivă, recursul a fost admis în temeiul art. 312 pct. 5 C. proc. civ. şi hotărârea instanţei de apel a fost casată, trimiţându-se cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, care trebuie să procedeze în virtutea caracterului devolutiv al apelului, la administrarea de noi probe, inclusiv a unei expertize tehnice, cu respectarea dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994.
Apelul şi considerentele instanţei de apel în al doilea ciclu procesual
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara şi, în raport cu indicaţiile date prin decizia de casare, obligatorii conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., s-a efectuat un supliment la raportul de expertiză. Lucrarea a fost întocmită de experţii ing. B.I., numit de instanţă, ing. C.K., propus de reclamant şi ing. U.I.R., propus de pârât.
De asemenea, prin încheierea din 24 ianuarie 2013 s-a dispus efectuarea unui supliment la raportul de expertiză de la fond de către ing. B.F., care să stabilească dacă terenul în cauză este accesibil, respectiv dacă există căi de acces la acest imobil.
Examinând apelurile prin prisma motivelor invocate de părţi şi în conformitate cu dispoziţiile obligatorii ale deciziei de casare, Curtea a respins ca nefondat apelul reclamantului şi a admis apelul pârâtului, schimbând în parte sentinţa apelată în sensul obligării pârâtului să plătească reclamantului echivalentul în RON a sumei de 88.330 euro, cu titlu de despăgubiri pentru suprafața expropriată. S-au menţinut în rest dispoziţiile sentinţei, cu privire la îndreptățirea reclamantului la despăgubiri în cuantum de 1000 RON pentru lipsa temporară de folosință a suprafeței rămase neexpropriate pentru următoarele considerente:
S-a reţinut că apelul reclamantului G.S.I. vizează terenul de 2784 m.p. rămas neexpropriat din întregul de 5000 m.p., în legătură cu care acesta solicită exproprierea (exproprierea totală) cu despăgubiri calculate la valoarea de 46 euro/m.p.
S-a reţinut următoarea situaţie de fapt: după dezmembrarea parcelei C1, în suprafaţă de 5.080 m.p., în vederea exproprierii, a fost dezlipit terenul cu suprafaţa de 2.216 m.p., cu front stradal de 24,83 m către DN 69 Timişoara - Arad, care a fost supus exproprierii. În partea dinspre vest, parcela rămasă, LOT 1 din parcela C1, în suprafaţă de 2.864 m.p., are ca limită spre vest canalul Cn 2920, iar accesul pe această parcelă nu se mai poate face în prezent. Pentru accesul la parcela rămasă în proprietate, se pot propune mai multe variante, din care posibile ar fi următoarele două: a) realizarea unui drum de exploatare paralel cu canalul Cn 2920, înspre parcela rămasă în proprietatea reclamantului, prin exproprierea suprafeţei de teren necesară de 3,5 m x 24,78 m = 86,73 mp; b) obţinerea dreptului de servitute pentru parcelele alăturate dinspre Nord (parcela A2912/7 şi parcela A2912/10), pentru care s-a realizat şi aprobat un PUZ pentru realizarea unei "Staţii distribuţie carburanţi, servicii, comerţ şi depozitare, DN 69 Arad - Timişoara - km 46+100 stânga" parcelă ce are acces direct din inelul sensului giratoriu amenajat pe DN 69 Arad - Timişoara, din care porneşte breteaua de acces la autostrada A1.
Zona în care se află parcela de teren C1, neexpropriată, este o zonă situată în extravilanul Municipiului Arad, iar de jur împrejurul acestei parcele s-au găsit (până la aprobarea PUZ-ului pentru staţia de carburanţi amintită), numai terenuri arabile în extravilan. Aceasta are în prezent, ca şi la momentul exproprierii, destinaţia de teren arabil în extravilan.
În lipsa unui acces direct din Drumul naţional DN 69 şi parţial a utilităţilor, în lipsa unui PUD sau PUZ aprobat pentru terenul expropriat, acest teren trebuie analizat şi evaluat la data exproprierii pornind de la destinaţia lui la acea dată şi anume aceea de teren arabil în extravilan.
În situaţia de faţă, despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului expropriat şi din prejudiciul cauzat proprietarului sau al altor persoane îndreptăţite, conform Legi nr. 33/1994, referitoare la exproprierea pentru cauză de utilitate publică.
La calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii au ţinut cont de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobile de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum şi de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, luând în considerare şi dovezile prezentate de aceştia.
Conform Standardelor Internaţionale de Evaluare 2011 - IVS - Cadrul general: „Valoarea de piaţă reprezintă suma estimată pentru care un activ sau o datorie ar putea fi schimbat(ă) la data evaluării, între un cumpărător hotărât şi un vânzător hotărât, într-o tranzacţie nepărtinitoare, după un marketing adecvat şi în care părţile implicate au acţionat fiecare în cunoştinţă de cauză, prudent şi fără constrângeri".
Tematica din prezentul raport de evaluare constă în estimarea valorii de piaţă aşa cum a fost ea definită anterior.
Pentru determinarea valorii de piaţă a terenului expropriat calculele au fost realizate în două variante: a) la data exproprierii (04 martie 2009 - data apariţiei H.G. nr. 216/2009); b) la data întocmirii raportului de expertiză (11 iunie 2013 - data constatărilor şi inspecţiei în teren).
Potrivit concluziilor experţilor S.I.F. şi C.K., valoarea de piaţă (valoare de circulaţie) a terenului expropriat, atât la data raportului, cât şi la data exproprierii este de 88.330 euro.
La stabilirea şi determinarea acestei valori, s-au avut în vedere o serie de contracte de vânzare - cumpărare a unor terenuri arabile din extravilanul municipiului Arad, care au fost încheiate în perioada 2007-2013, preţurile unitare variind.
S-a reținut că nu se impune exproprierea totală întrucât este posibilă realizarea accesului la calea publică în cel puțin una din cele două variante propuse.
Recursul şi considerentele instanţei de recurs în al doilea ciclu procesual.
Împotriva deciziei nr. 183/A din 28 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă, au declarat recurs reclamantul G.S.I. şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, reprezentat de Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România, prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Timişoara.
a. Recurentul reclamant G.S.I. a criticat decizia invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și art. 304 pct. 9 C. proc. civ. solicitând, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., admiterea recursului și modificarea în parte a hotărârii atacate în sensul admiterii capătului de cerere din acţiunea introductivă cu privire la exproprierea întregii suprafeţe şi acordării de despăgubiri și pentru suprafaţa rămasă neexpropriată, de 2784 m.p., care nu poate fi folosită potrivit destinaţiei deoarece nu are acces și nici posibilitate de acces datorită formei și a vecinătăţilor.
Susține că instanţa de apel în mod greşit și-a însușit opinia expertului evaluator imobiliar, ce nu deţine specialitatea necesară exprimării unei opinii în probleme de topografie, opinie potrivit căreia la suprafaţa de teren rămasă neexpropriată, deşi în prezent nu există acces, s-ar putea construi un astfel de acces, propunând două variante de realizare al acestuia, în urma unor exproprieri suplimentare. Mai mult, deşi a constatat faptul că expertul nu a răspuns la obiecțiunile formulate decât în mod evaziv, a apreciat că raportul acestuia ar lămuri împrejurările cauzei în ceea ce priveşte accesul la parcela rămasă neexpropriată. De asemenea, susține că în mod greșit au fost înlăturate concluziile expertului topograf ing. B.F., necontestate de partea adversă, potrivit cărora terenul rămas în proprietate nu mai are nici o cale de acces și nici nu s-ar putea realiza o asemenea cale datorită poziţionării și a vecinătăţilor.
Arată că însuşirea de către instanţa de judecată a opiniei expertului B.F. se impunea din următoarele motive: expertul este singurul expert în specialitatea "topografie, cadastru și geodezie" care și-a exprimat opinia în acest dosar, concluziile acestuia nu au fost contestate de către C.N.A.D.N.R., aceasta neformulând nici o obiecție, concluziile exprimate se bazează pe măsurători efectuate la fața locului, materializate în planşe și schițe și se coroborează și cu alte înscrisuri și probe aflate la dosarul cauzei.
Susține că înlăturarea concluziilor unui raport de expertiză trebuie făcută motivat și că, deşi probele nu au o valoare dinainte stabilită, aprecierea acestora trebuie făcută în raport cu forţa probantă a acestora, a modului real în care acestea se coroborează cu alte probe aflate la dosar. Opinia unui expert din altă specialitate cu privire la o stare de fapt, exprimată într-un domeniu pentru care nu este autorizat, nu poate, conform legii, să reprezinte o proba pentru fundamentarea unei decizii prin care să se stabilească un adevăr judiciar.
Recurentul reclamant susține, aducând ca argument jurisprudența C.E.D.O., că motivarea soluţiei pronunţate, respectiv înlăturarea concluziilor unui raport de expertiza judiciară, constituie o îndatorire care înlătură orice aspect discreţionar în realizarea justiţiei, dând posibilitate părților din proces să își formuleze convingerea cu privire la legalitatea și temeinicia soluției, dând totodată instanţelor de apel și de recurs elementele necesare pentru exercitarea controlului judecătoresc.
Neprocedând astfel, instanţa de apel a încălcat grav principiul aflării adevărului și a dat o interpretare eronată probelor dosarului, fapt ce a condus la pronunțarea unei hotărâri nelegale și netemeinice, atât prin nepronunțarea în legătură cu probele administrate, de natură să garanteze și să influenţeze soluţia procesului cât și prin comiterea unei erori grave de fapt având drept consecinţă greşita soluţionare a cauzei.
De asemenea, arată că motivarea deciziei pe concluziile unui expert din altă specialitate (ing. U.I.R.), este lovită de nulitate, fiind bazată pe un act procedural nul întrucât experţii tehnici judiciari pot efectua expertize judiciare numai în specialitatea în care au fost atestaţi iar legătura strânsă dintre cele două specialităţi nu echivalează cu autorizarea legală de a desfăşura activitatea de expert tehnic judiciar în altă specialitate decât cea pentru care s-a primit atestarea.
Recurentul critică pe larg și modul în care expertul ing. U.I.R. a ajuns la concluzia că terenul rămas neexpropriat poate avea acces la calea publică arătând totodată că propunerile acestuia sunt nerealizabile, precum și argumentele pentru care sunt nerealizabile.
b. Recurentul pârât Statul Român și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. rap. la art. 25-27 din Legea nr. 33/1994 solicitând admiterea recursului și modificarea deciziei în sensul admiterii apelului său iar pe fondul cauzei, respingerea în totalitate a acţiunii principale, ca neîntemeiată.
Recurentul pârât susține că au fost încălcate dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, însușindu-se de către instanță concluziile experților care, deşi au constatat că imobilul supus exproprierii se află în categoria de folosinţa arabil în extravilanul localităţii, au stabilit valoarea de circulaţie folosind ca şi comparabile terenuri aflate în intravilan, obţinând valori de circulaţie mult mai mari decât valorile reale din zona şi decât ofertele de vânzare a unor terenuri intravilane.
Legiuitorul a stabilit la nivel imperativ criteriile de evaluare, iar actele de procedura îndeplinite cu ignorarea acestor criterii sunt lovite de nulitate astfel că valorile de comparaţie pot fi reprezentate doar de preturile de tranzacţionare (cele declarate în faţa notarului public) şi nicidecum de cele de ofertare, publicate în presa sau postate pe internet. În accepţiunea legii, deosebirea dintre preţurile de tranzacţionare şi cele de ofertare apare ca fiind esenţială, fundamentală, în operaţiunea de stabilire a despăgubirilor, legea dând preferinţă, în mod firesc, numai preţurilor reale din tranzacţii, şi nu ofertelor de vânzare, al căror caracter instabil şi de multe ori speculativ le face improprii în utilizarea analizei comparative pentru stabilirea unei valori reale a imobilului. Pot fi luate în considerare doar prețurile de tranzacţionare obişnuite, adică cele care se încadrează în plaja firească, curentă, de preturi la care se vând şi se cumpăra imobilele respective, şi nu preturile care se încadrează în afara intervalului firesc, curent de tranzacţionare. Imobilele la care se face raportarea trebuie să fie din aceeaşi categorie de folosinţă cu terenul expropriat şi cu suprafeţe aproximativ egale cu suprafeţele imobilelor expropriate. Legea consacra astfel una din regulile fundamentale ale oricărei comparaţii, anume să se compare numai ce poate fi comparat, respectiv să fie avute în vedere numai acele elemente care prezintă caracteristici comune imobilelor supuse comparaţiei. A compara imobile din categorii diferite va conduce indiscutabil la distorsionarea realităţii şi la stabilirea unei valori pentru alte imobile decât cele pentru care se solicita evaluarea. Astfel, susține că instanţa de apel a omologat un raport de expertiză care nu a ţinut seama de criteriile cumulative stabilite în mod imperativ de lege, pronunţând o hotărâre nelegală, stabilind o valoare de despăgubire de 39,86 euro/m.p. având ca şi comparabilă un teren categoria de folosinţa păşune în intravilan, tranzacționat în anul 2011, cu caracteristici total diferite de cele ale terenului supus evaluării - teren arabil în extravilan.
Totodată, susține că instanța nu a arătat în cuprinsul hotărârii motivele de fapt şi de drept care au format convingerea acesteia că valoarea corectă de despăgubire este de 88.330 euro, motiv de recurs prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. Arată că primele 6 pagini cuprind un istoric al litigiului şi în continuare sunt redate pasaje din raportul de expertiză judiciară administrat în faţa instanţei de apel. Scurta motivare a hotărârii atacate se afla cuprinsă în alin. (2) şi (3) ale ultimei pagini. Practic motivarea pe care o da instanţa se rezuma la următoarea frază: "Acestea sunt concluziile reţinute ca pertinente pentru justa soluţionare a pricinii de către domnii experţi S. şi C., punctul de vedere exprimat de ei fiind amplu argumentat şi în raport de dispoziţiile legale. Instanţa de apel a omis să analizeze opinia separată a expertului U., care, dacă ar fi fost analizată în mod obiectiv, ar fi condus la o cu totul altă soluţie şi nu la soluţia nelegală pronunţată cu încălcarea art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994. Expertul U. a folosit ca şi comparabilă un teren având categoria de folosinţă arabil în extravilan situat adiacent terenului expropriat ce a făcut obiectul evaluării.
Potrivit art. 261 pct. 5 C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă "motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor." Principiul general consacrat de C. proc. civ., impune ca orice hotărâre judecătorească să fie motivată, ca o garanţie împotriva arbitrariului judecătoresc şi pentru a da instanţelor superioare posibilitatea de a exercita controlul judiciar. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti constituie o condiţie pentru respectarea dreptului la un proces echitabil, instituit de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Pentru a satisface obligaţia de a motiva hotărârea pronunţată, instanţa judecătorească nu este ţinută să facă o examinare în mod special a tuturor argumentelor invocate de părți, ci este suficient să arate motivele de fapt şi de drept ce au determinat soluția, enunţând probele care au condus la convingerea instanţei. Motivarea hotărârii trebuie să fie clară şi inteligibilă, să se refere la probele administrate în cauza şi să fie în concordanţă cu acestea, să răspundă în fapt şi în drept la toate pretenţiile şi apărările formulate de părţi şi să conducă în mod logic şi convingător la soluţia cuprinsă în dispozitiv.
Susține că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină soluţia dată. Astfel, nu sunt cunoscute motivele de fapt şi de drept în baza cărora instanţa de apel a apreciat ca valoarea reala a despăgubirilor pentru terenul expropriat este cea reţinută de experţii S.I.F., C.K. în cadrul raportului de expertiză tehnică judiciară, respectiv 88.330 euro.
Tot ca motiv de nelegalitate, recurentul pârât susține că instanța de apel a omis să se pronunţe cu privire la cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, motiv de recurs prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. Susține că a solicitat, atât prin cererea de apel, cât şi în dezbaterile pe fond, (consemnate încheierea din 14 noiembrie 2013) obligarea reclamantului apelant la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariile celor 3 experţi judiciari iar instanţa nu s-a pronunţat asupra acestei cereri, ceea ce echivalează cu nemotivarea hotărârii.
Recurentul reclamant a depus întâmpinare faţă de recursul părţii adverse solicitând respingerea acestuia, cu motivarea că valoarea despăgubirilor pentru terenul expropriat a fost corect calculată.
S-a invocat de către reprezentantul recurentului pârât excepţia nulităţii recursului reclamantului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de recurs reglementate de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ. de la 1864.
Excepţia nulităţii recursului declarat de reclamant este nefondată.
Criticile recurentului reclamant, aşa cum au fost formulate, se încadrează de principiu în motivele de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. de la 1864, urmând a se analiza temeinicia lor, cu excepţiile anume ce se vor indica.
Recursul recurentului reclamant este nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare:
Limitele recursului exercitat de recurentul reclamant G.S.I. se limitează la neadmiterea capătului de cerere referitor la exproprierea întregii suprafeţe de teren, mai precis a suprafeţei râmase neexpropriate, de 2784 m.p., şi la neacordarea despăgubirilor şi pentru această suprafaţă, invocând faptul că exproprierea totală se impune ca urmare a faptului că această parcelă a rămas izolată, fără acces la calea publică şi astfel este imposibil de utilizat, invocându-se implicit nerespectarea dispoziţiilor art. 24 alin. (4) din Legea nr. 33/1994.
Potrivit art. 24 alin. (4) din Legea nr. 33/1994, în cazul în care expropriatorul cere exproprierea numai a unei părţi de teren sau din construcţie, iar proprietarul cere instanţei exproprierea totală, instanţa va aprecia, în raport cu situaţia reală, dacă exproprierea în parte este posibilă. În caz contrar, va dispune exproprierea totală.
În cauză, s-a reţinut că reclamantul a fost proprietarul unei suprafeţe de 5.080 m.p., teren arabil extravilan situat în zona de construcţie a autostrăzii A1 Arad. Din această suprafaţă s-au dezmembrat 2.216 m.p., cu front stradal de 24,83 m către DN 69 Timişoara - Arad, care a fost supus exproprierii, pentru care instanţa a stabilit despăgubirea de 88.330 euro, necontestată de reclamant.
Înalta Curte apreciază că, faţă de situaţia de fapt stabilită în cauză, asupra căreia instanţa de recurs nu poate face o nouă apreciere decât prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, ce nu sunt fondate, corect s-a apreciat că acordarea de despăgubiri pentru suprafaţa totală nu se impune. Suprafaţa rămasă neexpropriată este de 2.864 m.p., depăşeşte semnificativ suprafaţa expropriată, reprezintă o parcelă ce poate fi utilizată în mod distinct potrivit destinației sale agricole şi poate dobândi acces la calea publică în măsura în care reclamantul va solicita aceasta. Acordarea de despăgubiri pentru suprafaţa totală se impune numai dacă terenul rămas neexpropriat are o suprafaţă nesemnificativă în raport cu terenul expropriat şi o amplasare care face imposibilă sau excesiv de grea exploatarea sa. Ori, suprafaţa rămasă este semnificativ mai mare decât cea expropriată iar acordarea de despăgubiri echivalente cu o expropriere totală ar pune pe seama statului o sarcină excesivă în raport cu nevoile exproprierii şi cu sarcina necesară pentru construirea unui drum de acces la calea publică, obligaţie pentru care reclamantul are drept la acţiune în măsura în care va întâmpina refuzul statului, până atunci obținând despăgubiri pentru lipsa de folosință prin hotărârea instanței de fond, pe care nu le-a contestat prin căile de atac exercitate. De altfel, aşa cum a reţinut prima instanţă, potrivit proiectului ce stă la baza edificării autostrăzii Arad - Timişoara, sunt, prevăzute căi de acces la toate imobilele afectate de procedura exproprierii.
Ori, s-a stabilit prin probele administrate că accesul la parcela rămasă neexpropriată se poate realiza în mai multe variante, din care cele mai facile ar fi următoarele două: realizarea unui drum de exploatare paralel cu canalul Cn 2920, înspre parcela rămasă în proprietatea reclamantului, prin exproprierea suprafeţei de teren necesară de 86,73 m.p. sau obţinerea dreptului de servitute pentru parcelele alăturate dinspre Nord (parcela A2912/7 şi parcela A2912/10), pentru care s-a realizat şi aprobat un PUZ pentru realizarea unei "Staţii distribuţie carburanţi, servicii, comerţ şi depozitare, DN 69 Arad - Timişoara - km 46+100 stânga" parcelă ce are acces direct din inelul sensului giratoriu amenajat pe DN 69 Arad - Timişoara, din care porneşte breteaua de acces la autostrada AI. Realizarea oricăreia dintre aceste variante asigură echilibrul între nevoile statului de expropriere şi exercitarea dreptului de proprietate al reclamantului.
În ceea ce priveşte situaţia de fapt, acesta a fost stabilită la fond şi în calea de atac devolutivă, neputând fi cenzurată în instanţa de recurs decât în măsura în care se reţine vreun aspect de nelegalitate în administrarea probelor sau proba cu înscrisuri administrată în recurs conduce la dovedirea motivelor de nelegalitate invocate.
În ce priveşte specialitatea expertului ale cărui concluzii au fost însuşite de instanţa de apel, în cauză s-a administrat proba cu expertiză de evaluare a terenului efectuată de 3 experți tehnici și evaluatori, conform cerințelor prevăzute de art. 24 -28 din Legea nr. 33/1994 şi în îndrumările deciziei de casare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. În aceste condiții nu se poate reține încălcarea vreunei dispoziții legale, motiv de nelegalitate care să se încadreze în dispozițiile art. 304 C. proc. civ., scopul principal al lucrării fiind stabilirea despăgubirii şi a posibilităţilor de acces. Faptul că în cauză s-a pus și o problemă de acces la calea publică a porțiunii de teren rămasă neexpropriată nu impunea cu necesitate efectuarea și a unei expertize topografice, experții tehnici imobiliari putând să-și exprime o opinie în raport de constatările din teren. De altfel, în cauză s-a luat și opinia unui expert în specializarea topo însă concluziile acestuia, nu au fost valorificate, nefiind argumentate. Ele s-au apreciat ca neconcludente în cadrul ansamblului probator administrat, aprecierea probelor fiind atributul exclusiv al instanțelor de fond și de apel, prin aprecierea coroborată a tuturor probelor administrate. În acest context nu se poate reține nulitatea expertizei întocmite de cei trei experți tehnici și evaluatori și nici nulitatea hotărârii care s-a întemeiat pe concluziile acestei expertize. Nu există nici o incompatibilitate între specializarea acestor experți și aprecierea posibilității de a se crea accesul la calea publică.
Criticile recurentului reclamant privind modul de apreciere a probelor, solicitarea acestuia de a se da prevalență concluziilor expertului topo pentru stabilirea necesității exproprierii întregii suprafețe de teren nu pot face obiectul cenzurii în instanța de recurs. Față de întinderea suprafeței rămase neexpropriate, de aproximativ 2800 m.p., care este mai mare decât cea supusă exproprierii și față de poziționarea acesteia și posibilitățile de a se crea accesul la calea publică, instanța de apel corect și complet și-a motivat soluția de neadmitere a cererii de expropriere a întregii suprafețe de teren proprietatea reclamantului, prin aplicarea dispozițiilor art. 24 alin. (4) din Legea nr. 33/1994. Procedând la evaluarea și stabilirea despăgubirilor doar pentru suprafața de teren expropriată și menținând soluția primei instanțe cu privire la despăgubirile pentru lipsa de folosință temporară pentru terenul rămas, instanţa a făcut o aplicare corectă a legii.
Se reține că instanța de apel a înlăturat motivat concluziile expertului B.F., prin analizarea concluziilor rapoartelor de expertiză, dând eficiență expertizei întocmită de cei trei experți tehnici și evaluatori, coroborată cu situația ce rezultă din PUG Arad-UTR 1 dar și prin aprecierea celor două posibilități de a se crea accesul în viitor la parcela rămasă neexpropriată (paginile 4 și 5 din hotărârea recurată). Astfel, instanța a ascultat în mod real concluziile părţilor și a răspuns argumentelor principale, chiar dacă nu a răspuns detaliat fiecărui argument. Câtă vreme soluția instanței s-a bazat pe expertiză, înseamnă că a apreciat pertinent acest mijloc de probă. Asupra legalității administrării acestui mijloc de probă s-a apreciat de instanța de recurs în cele ce precedă (Cauza Dima împotriva României)
Curtea apreciază astfel că au fost respectate dezideratele jurisprudenței C.E.D.O. referitoare la motivarea hotărârilor judecătorești. Dreptul la un proces echitabil include dreptul părților de a fi în mod real ascultate și de a-și prezenta observațiile pe care le consideră pertinente. Obligația pe care art. 6 o impune instanțelor naționale de a-și motiva decizia nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument. Noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță națională care nu a motivat decât pe scurt hotărârea să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost puse. (Cauza Albina împotriva României). Întinderea obligației de motivare poate varia în raport de natura hotărârii și trebuie stabilită în lumina circumstanțelor cauzei. Obligația de motivare a fost respectată dacă instanța a răspuns argumentelor principale, deși nu a răspuns unor argumente.(Cauza Buzescu împotriva României).
Prin modul în care instanța de apel a motivat hotărârea nu se poate reține încălcarea principiului aflării adevărului, nepronunțarea în legătură cu probele administrate, aspecte ce pot fi cenzurate în calea de atac a recursului, celelalte aspecte legate de aprecierea probelor și de stabilirea situației de fapt neputând fi cenzurate prin prisma dispozițiilor art. 304 C. proc. civ.
Astfel, Curtea va respinge ca nefondat recursul formulat de recurentul reclamant G.S.I.
Recursul recurentului pârât Statul Român este fondat pentru cele ce se vor arăta în continuare:
Criticile recurentului pârât privitoare la nerespectarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 25-27 din Legea nr. 33/1994 nu pot fi primite. Instanța de apel, așa cum reiese din considerentele expuse pe larg în paginile 4-7 din hotărâre, și-a însușit concluziile celor trei experți tehnici și evaluatori care, la stabilirea despăgubirii pentru suprafața expropriată de 2216 m.p. a ținut seama de prețurile cu care s-au vândut efectiv terenuri în zona expropriată (s-au luat în considerare 3 contracte încheiate în formă autentică, în perioada de referință, din cele 29 aflate la dosar, pentru argumentele expuse pe larg în pagina 6 și 7 din hotărâre și anume echivalența cu terenul expropriat din punctul de vedere al așezării, întinderii suprafeței și categoriei de folosință - arabil). Nu se verifică nici susținerile recurentului pârât privind folosirea ca și comparabilă a prețului unor terenuri din altă categorie decât cea arabilă extravilan și deci nu se poate reține încălcarea dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994. Comparabilele luate cumulativ în considerație de experți respectă toate elementele avute în vedere de legiuitor.
De asemenea, Curtea reține că instanța de apel, în paginile 4-7 din hotărâre, și-a motivat corect și complet soluția, considerentele pentru care a luat în calcul concluziile experților S. și C., cu înlăturarea corespunzătoare a opiniilor celuilalt expert. La pagina 7 alin. (2) şi (3) sunt doar concluziile finale reținute.
Astfel, au fost pe deplin respectate dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., hotărârea recurată cuprinzând motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei și argumentele pentru care s-au înlăturat anumite susțineri ale părţilor. Argumentele expuse anterior, ca răspuns la motivul de recurs privitor la nemotivarea hotărârii, din recursul reclamantului, din perspectiva jurisprudenței C.E.D.O., sunt valabile și în ce privește critica recurentului pârât, neimpunându-se a fi reluate.
Curtea apreciază însă ca fondat, motivul de recurs invocat de Statul Român cu privire la omisiunea de acordare a cheltuielilor de judecată și la nemotivarea neacordării lor. Recurentul pârât a solicitat prin cererea de apel și oral cu ocazia dezbaterilor pe fond, (consemnate în încheierea din 14 noiembrie 2013) obligarea reclamantului apelant la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariile experţilor judiciari. Întrucât partea a căzut în pretenții, în temeiul art. 274 C. proc. civ., era îndreptățită la recuperarea cheltuielilor de judecată efectuate. Astfel, din această perspectivă, dar și prin prisma art. 304 pct. 7 rap. la art. 312 alin. (3) C. proc. civ., Curtea va admite recursul Statului Român, prin Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, reprezentat de Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România, prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Timişoara şi va modifica în parte decizia recurată, în sensul că va obligă pe apelantul reclamant G.S.I. la 750 RON cheltuieli de judecată în apel reprezentând onorarii de expertiză.
Se vor menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia nulităţii recursului declarat de reclamant.
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul G.S.I. împotriva deciziei nr. 183/A din 28 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, reprezentat de Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România, prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Timişoara împotriva aceleiaşi decizii.
Modifică în parte decizia recurată, în sensul că obligă pe apelantul reclamant G.S.I. la 750 RON cheltuieli de judecată în apel către apelantul-pârât Statul Român, prin Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, reprezentat de Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România, prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Timişoara.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 octombrie 2014.