Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Asupra recursului de faţă;

Examinând actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 221/D/2013 din data de 25 iunie 2013, pronunţată de Tribunalul Bacău, s-a dispus condamnarea inculpatului P.S., aflat în Penitenciarul Bacău, cu antecedente penale, pentru săvârşirea infracţiunii de omor, prevăzută de art. 174 alin. (1) C. pen., faptă săvârşită la data de 26 decembrie 2012, la pedeapsa principală de 10 (zece) ani închisoare şi 5 (cinci) ani pedeapsa complementară a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.

S-a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., în condiţiile şi pe durata prevăzute de art. 71 alin. (2) C. pen.

În baza art. 350 C. proc. pen., s-a menţinut starea de arest a inculpatului.

În temeiul art. 88 C. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată perioada reţinerii şi arestul preventiv începând cu data de 27 decembrie 2012 la zi.

În baza art. 118 lit. b) C. pen., s-a dispus confiscarea unui cuţit, bun aflat la Camera de Corpuri delicte a Tribunalului Bacău.

În temeiul art. 109 C. proc. pen., s-a dispus păstrarea mijloacelor materiale de probă ridicate cu ocazia cercetării la faţa locului consemnate în procesul-verbal din 14 ianuarie 2013şi aflate la Camera de Corpuri delicte a Tribunalului Bacău.

În baza art. 14 şi art. 346 C. proc. pen. şi art. 313 din Legea nr. 95/2006, a fost obligat inculpatul la plata despăgubirilor civile, reprezentând cheltuieli de transport către Serviciul de Ambulantă Bacău în sumă de 402,2 lei.

În temeiul art. 14 şi art. 346 C. proc. pen., a fost obligat inculpatul să plătească părţii civile P.G. suma de 10.000 lei, cu titlul de daune materiale, reprezentând cheltuieli de înmormântare şi pomeniri ulterioare, ocazionate de decesul victimei M.R.M. şi la plata sumei de 20.000 lei, cu titlul de daune morale.

A fost obligat inculpatul la plata unei contribuţii periodice de întreţinere în favoarea minorei M.B.B., în sumă de 200 lei lunar, începând cu data de 26 decembrie 2012 şi până la data de 27 iunie 2020.

S-a luat act că partea vătămată M.F. nu s-a constituit parte civilă în cauză.

În baza art. 7 din Legea nr. 76/2008, s-a dispus prelevarea de probe biologice de la inculpat la data rămânerii definitive a hotărârii.

În temeiul art. 191 C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 1400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul a reţinut următoarele:

Prin rechizitoriul nr. 1908/P/2012 din 14 ianuarie 2013, al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bacău, s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv, a inculpatului P.S., zis „N. a lui S.", cu antecedente penale, pentru săvârşirea infracţiunii de omor, prevăzută de art. 174 alin. (1)  C. pen., fapta constând în aceea că, în seara zilei de 26 decembrie 2012, în jurul orelor 23:00, în timp ce se afla la domiciliul său, pe fondul stării de ebrietate şi a unui conflict spontan, a lovit-o o singură dată cu cuţitul în coapsa piciorului drept pe partea vătămată M.R.M., cauzându-i leziuni care în lipsa unei intervenţii chirurgicale de specialitate imediate, au dus la decesul acesteia.

Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, instanţa a reţinut următoarele:

Timp de aproximativ 9 ani inculpatul P.S. a avut o relaţie de concubinaj cu numita M.R.M., cu care a locuit efectiv în casa proprietatea sa, situată în sat. Dragomir, com. Berzunţi, jud. Bacău, imobil compus din parter şi etaj, compartimentat în mai multe încăperi. Cei doi concubini foloseau efectiv din casă numai parterul şi în special bucătăria, care era mobilată cu cele necesare unui trai decent, încăpere în care accesul se făcea pe o uşă din spatele locuinţei, care, iniţial, dădea într-un hol şi apoi în camera locuită de aceştia.

Din relaţia de concubinaj a inculpatului cu victima nu au rezultat copii.

Martorii: C.M.I., C.M.C.V., F.A., P.M. şi P.G., au relatat că relaţiile dintre cei doi concubini erau tensionate şi în mod frecvent (aproape zilnic), aceştia consumau băuturi alcoolice, iar pe fondul stării de ebrietate provocau scandal, certându-se şi uneori lovindu-se 'reciproc. De mai multe ori victima a fost văzută de martori prezentând urme de lovituri.

În vara anului 2011, M.R.M. a fost internată de două ori la Secţia Psihiatrie din cadrul Spitalului Judeţean Bacău, cu diagnosticul principal „tulburare psihotică acută cu simptome sen." şi diagnostic secundat la externare „psihosindrom de dependenţă etanolică". Din conţinutul foilor de observaţie clinică întocmite cu această ocazie a rezultat că M.R.M. avea o „simptomatologie de aspect psihotic cu elemente de timp halucinator - delirant, ideaţie delirantă de persecuţie şi prejudiciu cu agravare oniro filă", iar recomandările medicului la externare au vizat evitarea din partea victimei a traumelor psihice şi un climat familial psiho-afectiv.

Din actele medicale susmenţionate nu rezultă că victima M.R.M. ar fi avut un comportament suicidal.

Inculpatul P.S. este cunoscut în sat. Dragomir, com. Berzunţi, jud. Bacău, ca un mare consumator de băuturi alcoolice şi un om violent: „de care este bine să te fereşti". Din acest motiv vecinii celor doi îi evitau în mod constant.

Potrivit declaraţiei martorei P.G., inculpatul avea un comportament violent faţă de fiica sa, de mai multe ori acesta spunându-i că „de mâna mea ai să mori". Martora a asistat personal la câteva din conflictele care au avut loc între părţi, unul dintre ele având loc în urmă cu aproximativ 2 ani de zile, când în timp ce se afla în vizită la fiica sa, în miez de noapte, inculpatul, pe fondul stării de ebrietate, le-a alungat din domiciliu. Aceeaşi martoră mai declară că în vara anului 2012, în timp ce fiica victimei - minora B.B., se afla în vacantă la mama ei, a sunat-o pe telefonul mobil, cerându-i să vină urgent şi să o ia de la locuinţa inculpatului, întrucât acesta a provocat scandal şi a înţepat-o cu un cuţit în zona gâtului pe concubina sa. A două zi, când s-a deplasat la domiciliul inculpatului, a constatat că cele relatate de nepoata sa se confirmă şi cu ajutorul organelor de poliţie din comună a reuşit să o ia acasă pe fiica victimei.

În ziua de 26 decembrie 2012, inculpatul şi concubina sa, au stat la domiciliu de dimineaţă până în jurul orelor 17:00, timp în care au efectuat diferite treburi gospodăreşti şi au consumat vin, fără a ajunge în stare de ebrietate.

În jurul orelor 17:00, aceştia au plecat în vizită la P.M., mama inculpatului, care locuieşte în acelaşi sat, având casa situată la circa 500 m distanţă, unde au ajuns în jurul orelor 17:30 şi au stat la aceasta până în jurul orelor 20:30. în acest timp au ajutat-o pe P.M. la treburile din gospodărie şi au consumat 2-3 litri de vin, ajungând în stare de ebrietate.

- Potrivit declaraţiilor martorei P.M. şi a inculpatului, când au mers în vizită, cei doi concubini erau îmbrăcaţi cu: pantaloni negri şi o cămaşă de culoare gri inculpatul şi pantaloni negri, maiou şi bluză la baza gâtului cu dungi orizontale victima, obiecte de îmbrăcăminte identificate de inculpat în fotografiile cu numerele: 37-43, existente la dosar.

Pe traseul de deplasare spre domiciliul lor, din motive necunoscute, cei doi concubini s-au certat, fiind auziţi când se ameninţau şi se insultau reciproc de martorul C.M.I., care se afla pe acelaşi drum şi discuta cu cumnata sa, B.M. Cearta dintre cei doi concubini a continuat şi la domiciliu, fapt confirmat de martora C.M., care a declarat că a aflat de la mai mulţi vecini, printre care şi numita P.M. că „în seara zilei de 26 decembrie 2012, după ce au ajuns acasă, aceştia s-au certat în curtea locuinţei lor". Ajunşi la domiciliu în jurul orelor 21:00, cei doi concubini s-au schimbat de haine, inculpatul îmbrăcând un tricou alb cu mâneci scurte şi un pieptar din lână, iar victima îmbrăcându-se cu pantaloni de pijama trei sferturi cu motive florale (lila şi albastru) şi un tricou bleumarin cu mâneci scurte mai uzat. După ce a efectuat mai multe treburi în curtea locuinţei, inculpatul a intrat în bucătărie, unde între cei doi concubini a avut loc o nouă ceartă, care a degenerat într-un conflict violent, în care P.S. a lovit-o o singură dată pe concubina sa, cu un cuţit de bucătărie, cu mâner din lemn de culoare maro deschis, cu lama în lungime de aproximativ 15 -20 cm în coapsa dreaptă, cauzându-i o leziune profundă a pachetului vascular femural, care a avut drept consecinţă imediată o hemoragie externă masivă, care într-o perioadă de timp ce a fost stabilită de medicul legist într-un interval de 1 - 2 ore, din lipsa îngrijirilor medicale necesare, i-a provocat decesul.

Cu ocazia cercetării la fata locului s-a constatat că, în încăperea în care locuiau efectiv victima şi inculpatul (bucătărie) şi în holul de acces (antreu) în aceasta, existau numeroase urme ale conflictului dintre părţi şi ale consecinţelor faptei săvârşită de inculpat. Astfel, au fost găsite cioburi de sticlă provenite de la spargerea geamurilor de la uşa de acces în bucătărie şi urme de sânge pe uşi, tocuri de uşi, geamuri, podea, covoare, pereţi, lenjeria de pe pat, obiecte de îmbrăcăminte, etc.

După lovirea victimei cu cuţitul, realizând gravitatea faptei sale, inculpatul a încetat agresiunea şi a încercat să-i acorde primul ajutor concubinei sale, încercând în mod empiric să oprească sângerarea masivă la care era expusă aceasta, şi să introducă în rană o bucată de cârpă şi apoi punându-i pe plaga înjunghiată un prosop pe post de tampon, metode care nu au avut efectul scontat, ci doar au redus temporar intensitatea sângerării.

După luarea acestor măsuri, chiar dacă a văzut că sângele ţâşneşte cu putere din picior, inculpatul nu a înţeles să cheme la faţa locului, cadrele medicale de specialitate, sperând că leziunea nu va avea consecinţe tragice. După ce sângerarea s-a oprit parţial, inculpatul a aşezat victima în pat, cu faţa în sus. După circa o oră, o oră şi jumătate, victima s-a ridicat din pat şi a mers în holul locuinţei, dar din cauza stării de slăbiciune generată de pierderea masivă de sânge din momentul imediat următor lovirii sale cu cuţitul, a leşinat şi a căzut pe pardoseală, în faţa uşii de acces în locuinţă. Inculpatul, care se afla în pat, a sesizat cu întârziere că victima are probleme şi când a intervenit, aceasta pierduse din nou o cantitate importantă de sânge, aspect confirmat de petele mari de culoare brun-roşcat cu aspect de sânge închegat, găsite cu ocazia cercetării la faţa locului pe covoarele din hol, în zona uşii de acces, precum şi pe părţile exterioare şi interioare a pantalonului de pijama cu care era îmbrăcată victima.

Inculpatul a încercat din nou să-i acorde primul ajutor victimei, frecând-o cu oţet în zona pieptului, pe faţă şi pe mâini, dar nu a mai luat nici o măsură în ceea ce priveşte pansarea leziunii care a rămas deschisă şi a permis în continuare pierderea sângelui.

Într-un târziu, când a realizat că victima este pe punctul să moară, inculpatul a apelat la mai mulţi vecini, cerându-le să sune la 112. De reţinut faptul că, chiar dacă victima sângera abundent la coapsa piciorului drept, inculpatul i-a acordat primul ajutor făcându-i frecţie cu oţet pe alte părţi ale corpului.

După ce din motive obiective sau nu, martorii: F.A., P.M. şi B.I., nu l-au ajutat, inculpatul a găsit înţelegere la martorul C.M.I., care a anunţat la 112, evenimentul. Cu această ocazie inculpatul i-a povestit acestui martor că M.R.M., „ s-a tăiat într-un ciob de sticlă la stinghia piciorului şi e posibil să moară".

Martorul a transmis informaţia primită de la inculpat, cum că victima „s-a tăiat într-o sticlă", Serviciului 112, aspect consemnat în raportul de eveniment întocmit de cadrele medicale deplasate la faţa locului cu ambulanţa.

După aceasta, inculpatul s-a deplasat la domiciliul mamei sale, P.M., situat la cea 500 m distantă, fiind auzit de acelaşi martor când o striga pe aceasta la poartă.

Inculpatul i-a spus mamei sale să vină la locuinţa sa, „ ca moare R.", după care a plecat singur înainte la domiciliul său.

Panţîru M. a trecut pe la familia C.V. şi M. şi împreună cu aceştia s-au deplasat la locuinţa fiului ei, unde i-au acordat primul ajutor victimei, făcându-i frecţii la mâini şi respiraţie „gură la gură", dar în zadar, întrucât M.R.M., decedase.

În acest timp inculpatul era foarte agitat şi afirma că vrea să se sinucidă, în acest scop căutând cuţitul, dar a fost oprit de martorii prezenţi.

Din declaraţiile martorei P.M., a rezultat că după constatarea decesului victimei, inculpatul nu i-a relatat nimic cu privire la eveniment şi cauzele sale.

Martora C.M. a declarat că inculpatul i-a povestit iniţial că nu ştie cum s-a lovit R., iar în momentul în care a văzut că-i ţâşneşte sânge din picior, a încercat să-i acorde primul ajutor, dar nu a reuşit. Ulterior, până a sosit la faţa locului ambulanţa, inculpatul i-a relatat o altă variantă în care a arătat că pe timpul nopţii, în timp ce a ieşit afară din casă după lemne, R. s-ar fi tăiat singură cu cuţitul, iar când s-a întors în locuinţă a găsit-o căzută în hol, a ridicat-o şi a târât-o în bucătărie cu intenţia de a o pune pe pat, însă nu a mai reuşit.

Conflictul dintre inculpat şi victimă s-a desfăşurat atât în camera de locuit a acestora, cât şi în holul casei (antreu), iar în timpul agresiunii a fost spart geamul de la uşa de acces în bucătărie, iar sângele curs din plaga înjunghiată a ajuns aproape peste tot în cele două încăperi şi în câteva locuri în care în mod logic nu ar fi putut ajunge, respectiv pe tocurile uşii de acces în bucătărie, pe partea superioară a geamurilor de la aceeaşi uşă, etc.

Ajuns la faţa locului, în jurul orei 4:45, echipajul medical de pe ambulanţă, nu a făcut decât să constate decesul numitei M.R.M.

Potrivit raportului de constatare medico-legală efectuat;'în cauză, moartea numitei M.R.M. a fost violentă şi s-a datorat colapsului cardio-circulator prin hemoragie externă masivă, produs consecutiv unui traumatism al coapsei drepte^ soldat cu plaga înjunghiată profundă a coapsei, lezarea zonei femurale.

S-a arătat că, plaga înjunghiată a coapsei s-a putut produce prin lovire activă directă cu obiect înţepător-tăios (cuţit), printr-o lovitură unică cu direcţie antero-posterioară şi de la dreapta la stânga spre intern şi în plan orizontal.

S-a reţinut că, între leziunea traumatică şi deces există o legătură directă de cauzalitate, decesul survenind în timp relativ scurt (posibil 1-2 ore) consecutiv hemoragiei, până la exanghinare şi instalarea stării de colaps, posibil întârziată prin manevre de hemostază prin compresiune în zona lezată. Leziunea venei femurale putea fi rezolvată doar printr-o intervenţie chirurgicală de specialitate.

Topografia plăgii înjunghiate, unicitatea, direcţia şi traiectul profund al plăgii nu pledează pentru autoprovocare.

Cadavrul victimei a mai prezentat infiltrate hemoragice epicraniene, leziuni traumatice superficiale ce s-au putut produce prin lovirea capului cu sau de mijloace contondente.

În momentul decesului victima avea o alcoolemie de 1,10 gr%o, ceea ce corespunde din punct de vedere clinic unei stări deoarecare necoordonare.

S-a reţinut că, atât în cursul urmăririi penale, cât şi în faţa instanţei de judecată, inculpatul nu a recunoscut săvârşirea infracţiunii, declarând că în timp ce se certa cu victima, aceasta într-un moment de nervozitate s-a înjunghiat singură în picior, iar el a încercat să-i acorde primul ajutor, fără a apela la medic, deoarece concubina lui i-ar fi interzis acest lucru.

S-a reţinut că declaraţiile inculpatului nu se coroborează cu probatoriul administrat în cauză din care rezultă cu certitudine faptul că în seara zilei de 26 decembrie 2012, înjurai orelor 23:00, între cei doi concubini a avut loc o ceartă, care a degenerat într-un conflict violent, în care inculpatul a lovit victima cu cuţitul în zona coapsei drepte, provocându-i o leziune care din lipsa îngrijirilor de specialitate a dus la deces.

Leziunea suferită de victimă a fost profundă şi nu s-a putut produce decât prin agresiune (lovire activă) şi nu în cadrul unui act suicidal sau de autoflagelare, aşa cum a susţinut inculpatul.

S-a reţinut din probele administrate că, agresarea victimei cu cuţitul nu a avut loc în timp ce aceasta era îmbrăcată cu pantalonii de pijama (3/4 cu motive florale lila şi albastru), întrucât în urma examinării criminalistice s-a constatat că acest obiect de îmbrăcăminte nu prezintă nici o urmă de tăiere a materialului din care sunt confecţionaţi, în zona coapsei (corespondent al leziunii), ci numai pete mari de sânge pe aproape întreaga suprafaţă. Posibil ca la momentul agresării sale, victima să fi fost îmbrăcată numai în chiloţi, maiou şi bluză, cele din urmă două obiecte de îmbrăcăminte prezentând şi ele pete de culoare brun-roşcat cu aspect de sânge. Cea mai mare cantitate de sânge a fost pierdută de victimă în timp ce se afla căzută pe holul locuinţei, aspect confirmat de petele mari de sânge închegat, existente pe covoare şi pe partea interioară a pantalonilor de pijama ai victimei.

Este greu de crezut că în încercarea de a se sinucide sau de a se automutila, aşa cum susţine inculpatul, victima şi-ar fi dat mai întâi pijamaua jos de pe coapsa piciorului drept şi s-ar fi înţepat cu cuţitul, aplicându-şi cu intensitate mare o lovitură atipică în plan orizontal de la dreapta spre stânga uşor spre interior.

Potrivit declaraţiei inculpatului din data de 14 ianuarie 2013, aflată la dosarul de urmărire penală, în momentul în care a intrat în camera în care se afla victima, aceasta deja se tăiase la picior, ţinea cuţitul în mâna dreaptă ridicată în sus şi încerca să oprească sângerarea plăgii, ţinând mâna stângă peste cracul pijamalei în zona leziunii. Deci în timpul aplicării loviturii pijamaua era îmbrăcată normal şi ar fi trebuit să poarte urma tăieturii. în aceste condiţii inculpatul susţine că a intervenit, a dezarmat-o pe victimă de cuţit, obiect pe care nu mai reţine unde l-a aruncat, după care i-a acordat primul ajutor, încercând mai întâi să introducă în plagă o bucată de cârpă (ca pe un dop), iar apoi folosind un prosop pe care l-a legat peste pantalonul de pijama, pe leziune. După acest moment a întins victima cu faţa în sus pe pat şi a aşteptat ca aceasta să-şi revină singură, fără a apela la ajutorul cadrelor medicale.

Cu ocazia cercetării la faţa locului, cuţitul folosit de inculpat la săvârşirea infracţiunii a fost găsit în holul locuinţei unde a decedat M.R.M., pus de inculpat în spaţiul îngust dintre fotoliul din partea dreaptă a acestei încăperi şi perete, aspect care nu confirmă susţinerile inculpatului cum că după ce a dezarmat victima, a aruncat cuţitul şi nu ştie unde.

Din locul unde victima s-a autoagresat (conform susţinerilor inculpatului), respectiv lângă masa din bucătărie, cuţitul nu putea să ajungă prin aruncare în locul în care a fost găsit. Este evident că obiectul tăios a fost pus de inculpat în acel loc, după săvârşirea faptei.

Chiar dacă a văzut că sângele ţâşneşte cu putere din plaga înjunghiată suferită de victimă şi riscul de deces al acesteia era iminent, inculpatul a stat în pasivitate câteva ore (o oră şi jumătate conform declaraţiilor sale), până când în urma pierderii masive de sânge M.R.M., a decedat.

Pe fotoliile din holul locuinţei unde a fost săvârşită fapta, au fost găsite o partea din obiectele de îmbrăcăminte purtate de inculpat şi victimă în data de 26 decembrie 2012, în timpul vizitei la martora P.M., respectiv o cămaşă de culoare gri purtată de inculpat (foto 37-38 dosar), un maiou şi o bluză cu dungi orizontale (foto 39-43), purtate de victimă, care prezentau urme de sânge, bunuri identificate de inculpat cu ocazia audierii sale. Urmele de sânge existente pe maioul şi bluza purtate de victimă, duc la concluzia că la momentul săvârşirii infracţiunii, aceasta era îmbrăcată cu bunurile respective.

Mai mult, s-a opinat că, nesinceritatea declaraţiilor inculpatului rezultă şi din faptul că în acea noapte când a apelat la martorul C.M.I. pentru a suna la 112, i-a spus acestuia că „soţia s-a tăiat într-un ciob de sticlă", iar martorei C.M. i-a spus că el nu i-a făcut nimic soţiei, „a văzut-o doar când a intrat în casă cum era căzută".

Instanţa de fond a apreciat că apărarea inculpatului, în sensul că fapta întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 183 din C. pen., deoarece nu a intenţionat uciderea victimei şi a fost în imposibilitate să prevadă rezultatul produs, nu este întemeiată.

În cauza de fată, având în vedere modul concret în care inculpatul a acţionat, obiectul folosit şi zona vizată., intensitatea loviturii şi gravitatea leziunilor cauzate aşa cum rezultă din actele medico-legale aflate la dosarul cauzei, instanţa de fond a constatat că prin toate probele administrate s-a dovedit, la adăpost de orice îndoială, că inculpatul P.S. este autorul infracţiunii de omor asupra victimei M.R.M.

Prima instanţă a apreciat că, în drept, fapta inculpatului întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de omor prevăzută de art. 174 alin. (1) din C. pen., text de lege în baza căruia a dispus condamnarea sa.

Fiind stabilită vinovăţia inculpatului s-a dispus condamnarea acestuia, ţinându-se seama la individualizarea pedepsei de criteriile generale de individualizare cuprinse în art. 72 din C. pen., respectiv gradul ridicat de pericol social al faptei comise, condiţiile şi împrejurările concrete în care a fost săvârşită infracţiunea, urmarea produsă - decesul victimei, precum şi datele ce caracterizează persoana inculpatului care a avut o poziţie nesinceră pe parcursul procesului penal şi a mai cunoscut rigorile legii penale fiind cunoscut cu antecedente penale.

S-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) din .C. pen.

De asemenea, Tribunalul a apreciat că scopul educativ al pedepsei ce s-a aplicat inculpatului poate fi atins numai cu executare într-un loc de detenţie, astfel că s-a interzis acestuia exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) din C. pen., în condiţiile şi pe durata prevăzută de art. 71 alin. (2) din C. pen.

Sub aspectul laturii civile, instanţa de fond a reţinut că, partea vătămată P.G. - mama victimei, s-a constituit parte civilă cu suma de 20.000 lei daune materiale, reprezentând c/val unei părţi din cheltuielile de înmormântare, avându-se în vedere că şi mama inculpatului a avut o contribuţie la o parte din aceste cheltuieli şi a pomenirilor ulterioare care au fost făcute în totalitate de către partea vătămată.

De asemenea, a solicitat 50.000 lei despăgubiri cu titlu de daune morale, care reprezintă suferinţa pentru pierderea fiicei precum şi obligarea inculpatului la plata unei contribuţii de întreţinere pentru minora rezultată din căsătoria victimei cu partea vătămată M.F., minoră de care partea vătămată a avut grijă de la vârsta de 1 an şi care în prezent se află tot în grija sa.

Din probele administrate şi din actele aflate la dosar se reţine că din căsătoria victimei cu partea vătămată M.F. a rezultat minora B.B., minoră de care a avut grijă în permanenţă bunica maternă şi în întreţinerea căreia se află şi în prezent.

Având în vedere fapta ilicită a inculpatului care a avut drept urmare moartea victimei, s-a apreciat că se impune obligarea acestuia la plata unei prestaţii periodice lunare către minora B.B. până la împlinirea vârstei majoratului.

În stabilirea cuantumului contribuţiei periodice lunare s-a avut în vedere faptul că victima nu era încadrată în muncă, desfăşurând activităţi doar în gospodărie, suma acordată cu acest titlu fiind stabilită prin raportare la venitul minim pe economie.

Cât privesc despăgubirile materiale, prima instanţă a constatat că acestea au fost dovedite în parte, martorii C.I. şi R.G. precizând că cheltuielile cu înmormântarea şi pomenirea au fost suportate atât de mama victimei, cât şi de mama inculpatului, iar pomenirile ulterioare au fost făcute doar de către partea vătămată, care le-a organizat conform tradiţiei; la toate acestea participând de fiecare dată un număr mare de persoane. Tot din depoziţiile celor doi martori s-a reţinut că partea vătămată ar fi cheltuit la înmormântare şi pomenirile ulterioare în jur de 10.000 lei, martorul R.G. fiind şi cel care i-a împrumutat diferite sume de bani.

Referitor la daunele morale cerinţele legii civile impune ca persoana care a săvârşit o faptă ilicită să suporte integral toate prejudiciile ce au rezultat din săvârşirea acesteia.

În raport de gravitatea suferinţelor morale produse părţii vătămate s-a apreciat de către instanţa de fond că, suma de 20.000 lei cu titlu de daune morale corespunde cerinţelor unei juste şi integrale despăgubiri.

În lipsa unor dispoziţii legale care să confere criteriile de cuantificare a prejudiciului de natură morală, instanţa, la stabilirea acestora a avut în vedere raporturile dintre părţi, aceasta fiind mama victimei, în acest context suferinţa pricinuită fiind apreciată, ca având implicaţii deosebite asupra stării emoţionale a părţii vătămate.

Împotriva acestei hotărâri, în cadrul termenului legal, a declarat apel inculpatul.

1. O primă critică de nelegalitate a hotărârii atacate a fost aceea a lipsei motivării, apreciind că sentinţa apelată este lovită de nulitate.

2. O altă critică de nelegalitate a vizat faptul că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra cererii de schimbare a încadrării juridice din infracţiunea de omor prevăzută de ari. 174, alin. (1) C. pen. în infracţiunea de lovituri cauzatoare de moarte prevăzută de art. 183 C. pen.

3. Cea de a treia critică a vizat împrejurarea că instanţa de fond a respins în mod neîntemeiat probele solicitate în apărare de către inculpat.

4. Apărătorul a considerat soluţia de condamnare dispusă de către instanţa de fond ca fiind nelegală şi netemeinică şi a solicitat ca.urmare a admiterii apelului, dispunerea unei soluţii de achitare a inculpatului în baza art. 10, lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 11, pct. 2, lit. a) C. proc. pen., întrucât apreciază că fapta nu există.

7. în ceea ce privesc probele, apărătorul a considerat că declaraţiile martorilor din lucrări, nu prezintă o importanţă deosebită în cauză în stabilirea adevărului.

Declaraţiile de martori din prezenta cauză sunt, în opinia apărătorului, declaraţiile unor martori în circumstanţiere nu a unor persoane care pot face lumină cu privire la faptele petrecute.

În concluzie, a solicitat să aibă în vedere toate elementele precizate şi pe larg detaliate în scris şi să se dispună, ca urmare a admiterii apelului o soluţie de achitare a inculpatului.

Totodată apărătorul a apreciat ca inadmisibilă înlăturarea superficială a declaraţiilor inculpatului ca nesincere în condiţiile în care nu există probe, care dincolo de orice dubiu, să ateste existenţa faptei şi vinovăţia inculpatului. Apărătorul a arătat că, .raţionamentul pe care a fost construit rechizitoriul, validat apoi de .către instanţa de fond prin sentinţa apelată, este acela că, dacă doar inculpatul şi concubina sa erau în casă, este prezumat că inculpatul este cel ce a ucis-o. Acest raţionament este greşit, în opinia apărătorului, sacrificând singura prezumţie admisă de legea procesuală penală, anume prezumţia de nevinovăţie. Plecând de la aceasta cu observarea susţinerilor, a considerat că acuzarea nu a demonstrat, dincolo de orice dubiu, acuzaţia adusă şi în consecinţă, prezumţia de nevinovăţie nu poate fi răsturnată în acest caz.

În subsidiar, în măsura în care se va considera ca inculpatul se face vinovat de fapta ce i se reţine în sarcină, a solicitat să fie reevaluate toate circumstanţele reale şi personale ce pledează în favoarea acestuia urmând ca instanţa să redozeze cuantumul pedepsei aplicate, coborându-l sub minimul special.

Cu privire la latura civilă a cauzei, apărătorul a considerat de asemenea greşită soluţia dispusă de către prima instanţă, respingerea laturii civile fiind o consecinţă a soluţiei de achitare pronunţată faţă de inculpat.

În subsidiar însă, a opinat că, atât daunele materiale cât şi cele morale la care a fost obligat inculpatul sunt excesive, raportat la ceea ce a fost efectiv demonstrat prin probele existente la dosarul cauzei

Prin Decizia penală nr. 142 din 10 septembrie 2013,Curtea de Apel Bacău, secţia penală, cauze minori şi familie, în temeiul art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins ca nefondat apelul declarat de apelantul-inculpat P.S. împotriva sentinţei penale nr. 221/D/2013 din data de 25 iunie 2013, pronunţată de Tribunalul Bacău.

În baza art. 383 alin. (1)¹ C. proc. pen., cu art. 350 alin. (1) C. proc. pen., a menţinut arestarea preventivă a ap elantului-inculp at.

În baza art. 383 alin. (2) C. proc. pen., a dedus, în continuare, din pedeapsa principală aplicată apelantului-inculpat perioada executată prin arest preventiv, începând cu data pronunţării sentinţei penale apelate, respectiv, de la data de 25 iunie 2013, lăzi.

În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., a obligat apelantul-inculpat să plătească statului suma de 400 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de apel a constatat că, în cauză, prima instanţă a reţinut o situaţie de fapt corespunzătoare probelor administrate, a dat faptei săvârşite de apelantul-inculpat o corectă încadrare juridică şi a dat dovadă de înţelegere prin aplicarea unei pedepse principale care constituie minimul special prevăzut de lege pentru infracţiunea săvârşită de acesta.

S-a reţinut în esenţă că, instanţa de fond a respectat dispoziţiile procedurale referitoare la motivarea hotărârii, în sensul că a descris fapta săvârşită, cu arătarea timpului şi locului unde aceasta a fost comisă, încadrarea juridică dată acesteia, de asemenea a analizat probele care au servit ca temei pentru soluţionarea laturii penale a cauzei şi a arătat temeiurile de drept care justifică soluţia dată, atât în latura penală a cauzei, cât şi în latura civilă.

Instanţa de control judiciar şi-a însuşit motivarea hotărârii făcută de instanţa de fond, desigur cu, completările care s-au făcut, în raport de motivele de apel.

Pentru a examina motivul de apel referitor la nemotivarea sentinţei pronunţată de instanţa de fond, prima instanţă de control judiciar a făcut unele consideraţii teoretice referitoare la „motivarea hotărârii judecătoreşti", atât din perspectiva dreptului intern, cât şi a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi a practicii în materie, a C.E.D.O.

Astfel s-a arătat că, dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 alin. (1) din Convenţie înglobează, între altele, dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră elocvente pentru cauza lor.

Din examinarea hotărârii apelate a rezultat că aceasta, în genere, respectă exigenţele stabilite atât de dreptul intern cât şi de practica C.E.D.O.

Astfel cum s-a arătat în cele ce preced, instanţa de apel a reţinut că, în urma administrării probelor şi a analizării acestora, instanţa de fond a constatat că situaţia de fapt reţinută prin actul de sesizare a instanţei este corectă, condiţii în care, la expunerea împrejurărilor în care a fost săvârşită infracţiunea şi-a însuşit prezentarea făcută de procuror.

În opinia primei instanţe de control judiciar, din verificarea considerentelor sentinţei, a rezultat că hotărârea de condamnare a inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de omor este rezultatul unui proces logic de analiză ştiinţifică, în scopul aflării adevărului şi stabilirii situaţiei de fapt, a probelor administrate în cauză de judecătorul fondului.

S-a reţinut de către instanţa de apel că, prin prezentarea situaţiei de fapt, prin analiza probelor de vinovăţie a inculpatului, instanţa de fond, s-a pronunţat şi cu privire la apărările inculpatului, de altfel, în cea mai mare parte, apărările inculpatului au fost analizate în mod expres de instanţa fondului.

S-a mai arătat că, în conformitate şi cu dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi a practicii în materie a C.E.D.O., exigenţa de a „răspunde cu argumente la criticile şi mijloacele de apărare invocate de părţi", nu presupune obligaţia de a examina chiar fiecare critică şi mijloc de apărare, fiind realizată această exigenţă şi atunci când din examinarea apărărilor şi mijloacelor de probă rezultă implicit că s-a răspuns şi la celelalte apărări.

Instanţa de apel a mai arătat că, având în vedere motivele de desfiinţare a hotărârii în apel, prevăzute de art. 379 pct. 2 C. proc. pen., faptul că „hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluţia" (critică care în nici un caz nu se regăseşte în cauza dedusă judecăţii), nu constituie motiv de desfiinţare a hotărârii cu trimitere spre rejudecare, iar prin modificarea C. proc. pen., prin Legea nr. 2/2013, acest motiv, prevăzut anterior de art. 385⁹ pct. 9 C. proc. pen., a fost abrogat, astfel că în prezent nemotivarea hotărârii nu mai constituie nici motiv de casare cu trimitere spre rejudecare.

S-a mai reţinut de asemenea că, în conformitate cu dispoziţiile art. 371 alin. (2) C. proc. pen., instanţa de apel are obligaţia de a examina hotărârea apelată sub toate aspectele de fapt şi de drept şi are posibilitatea de a suplini eventualele omisiuni în motivarea hotărârii.

Instanţa de prim control judiciar a mai reţinut totodată că, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, rezultă pe deplin vinovăţia apelantului - inculpat pentru infracţiunea pentru care a fost trimis în judecată şi condamnat de instanţa de fond.

Apelantul-inculpat a solicitat, prin avocat, schimbarea încadrării juridice, din infracţiunea de omor, prevăzută de art. 174 alin. (1) C. pen., în infracţiunea de lovire sau vătămare cauzatoare de moarte, prevăzute de art. 183 C. pen.

În mod corect, motivat şi argumentat din punct de vedere faptic şi juridic, Tribunalul a apreciat că nu se impune schimbarea încadrării juridice în sensul celor cerute de inculpat.

Faptul că instanţa nu a respins prin dispozitivul hotărârii apelate, în mod expres, cererea inculpatului de schimbarea a încadrării juridice nu duce la nelegalitatea hotărârii, atâta timp cât instanţa de fond a motivat corespunzător de ce infracţiunea săvârşită de inculpat întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de omor, iar nu ale infracţiunii de lovire sau vătămare cauzatoare de moarte.

S-a mai arătat că, prin condamnarea, prin dispozitivul sentinţei penale apelate, a inculpatului de instanţa de fond pentru infracţiunea de omor, rezultă în mod implicit că nu a fost primită cererea inculpatului de schimbare a încadrării juridice în infracţiunea de lovire sau vătămare cauzatoare de moarte.

În ceea ce priveşte susţinerea apelantului-inculpat, în sensul că victima şi-ar fi provocat singură leziunile determinat de afecţiunile psihice de care suferea, Curtea a reţinut următoarele:

Este de necontestat că victima suferea de anumite afecţiuni psihice, însă acestea în nici un caz nu se manifesta prin intenţia de suicid.

Din examinarea actelor medicale, respectiv biletele de ieşire din spital, dar cu deosebire din Fişele de observaţie clinică generală, victima prezenta diagnosticul de: „tulburare psihotică acută cu simptome sch." şi diagnostic secundat la externare „psihosindrom de dependenţă etanolică" şi acesta ca: „simptomatologie de aspect psihotic cu elemente de timp halucinator - delirant, ideaţie delirantă de persecuţie şi prejudiciu cu agravare oniro filă", iar recomandările medicului la externare au vizat evitarea din partea victimei a traumelor psihice şi un climat familial psiho-afectiv.

Apelantul-inculpat a solicitat în dovedirea susţinerilor sale şi audierea martorilor: V.G., D.G. şi C.G.

Martorul C.G. a declarat că ştie că victima a avut tentative de sinucidere şi că în timp ce era transportată la Spitalul din Oneşti, cu maşina condusă de D.G., victima a vrut să sară din maşină.

Însă, martorul D.G., audiat de Tribunal, nu a confirmat acest lucru.

Instanţa de apel a reţinut că din actele medicale nu rezulta că victima M.R.M. ar fi avut un comportament suicidal.

Concluzionând, din analiza probelor administrate şi văzând şi concluziile Raportului de constatare medico-legală, în care se arată în mod expres că: „Plaga înjunghiată a coapsei s-a putut produce prin lovire activă directă cu obiect înţepător-tăios (cuţit), printr-o lovitură unică cu direcţie antero-posterioară şi de la dreapta la stânga spre intern şi în plan orizontal şi că: „Topografia plăgii înjunghiate, unicitatea, direcţia şi traiectul profund al plăgii nu pledează pentru autoprovocare.", s-a constatat că în mod corect instanţa de fond a înlăturat aceste apărări, deoarece nu sunt confirmate de probe şi nu se coroborează cu probele de vinovăţie analizate de instanţă.

Referitor la cererea inculpatului de schimbare a încadrării juridice, Curtea şi-a însuşit motivarea instanţei de fond, cu completările care au fost ulterior făcute.

Hotărâtoare în efectuarea distincţiei dintre infracţiunea de omor şi infracţiunea de lovituri cauzatoare de moarte este forma vinovăţiei cu care a fost săvârşită fapta.

Infracţiunea de omor poate fi comisă atât cu intenţie directă, cât şi cu intenţie indirectă.

În raport de obiectul vulnerant folosit, respectiv cuţit cu lama de 20 de cm, de aplicarea loviturilor cu acest obiect apt de a produce moartea într-o zonă vitală, respectiv venei femurale, de intensitatea loviturii aplicate, leziunea fiind profundă, de urmările produse, de împrejurările concrete în care a fost comisă fapta, a rezultat în mod cert că inculpatul a săvârşit fapta, cel puţin, cu intenţia indirectă de a ucide.

Aşa cum rezultă din raportul de constatare medico-legală, între leziunile traumatice şi deces există o legătură directă de cauzalitate.

De, altfel, aşa cum este cunoscut, dacă acţiunile violente ale inculpatului au putut determina decesul prin ele însele, sau chiar a unor factori adjuvanţi-prilejuri care îi grăbesc efectul, dar nu îl condiţionează, nu se poate vorbi de săvârşirea din ' culpă a infracţiunii, ci a intenţiei, în cazul nostru cel puţin a intenţiei indirecte, fiind lipsită de relevanţă cu privire la încadrarea juridică a infracţiunii, motivaţia inculpatului.

Aceste din urmă elemente extrinseci noţiunii de intenţie -privită ca poziţie psihică a inculpatului avută în momentul săvârşirii infracţiunii, sau ulterioare săvârşirii infracţiunii, vor constitui doar circumstanţe care au fost avute în vedere de instanţa de fond la individualizarea pedepsei aplicate, iar nu la calificarea faptei.

În ceea ce priveşte individualizarea judiciară a pedepsei, s-a arătat că, instanţa de fond a dat dovadă de multă înţelegere prin aplicarea unei pedepse principale care constituie tocmai minimul special prevăzut de lege pentru infracţiunea săvârşită.

Curtea a constatat că nu se impune reţinerea în favoarea apelantului-inculpat de circumstanţe atenuante, pentru considerentele care vor fi prezentate.

Existenţa uneia sau unora din împrejurările enumerate exemplificativ în art. 74 C. pen., sau a altora asemănătoare, nu obligă instanţa de judecată să le considere circumstanţe atenuante şi să reducă sau să schimbe pedeapsa principală, deoarece, din redactarea dată textului art. 74 C. pen., rezultă că recunoaşterea unor atari împrejurări drept circumstanţe atenuante este lăsată la aprecierea instanţei de judecată.

În această apreciere este obligatoriu să se ţină seama de pericolul social concret al faptelor, de ansamblul împrejurărilor în care s-a săvârşit infracţiunea, de urmările produse, ca şi de orice elemente de apreciere privitoare la fapte şi persoana inculpatului.

Recunoaşterea circumstanţelor atenuante este atributul instanţei de judecată şi deci lăsată doar la aprecierea acesteia.

Gravitatea şi pericolul social al faptelor sunt elemente care nu pot fi omise şi care trebuiesc bine evaluate de instanţă în alegerea pedepselor şi a cuantumului acestora.

Având în vedere aspectele mai sus arătate, Curtea a constatat că fapta comisă de apelantul-inculpat are o asemenea gravitate, încât face inoportună reţinerea de circumstanţe atenuante în favoarea acestuia, deoarece prin coborârea pedepsei sub minimul special prevăzut de lege pentru infracţiunea comisă, se ajunge la o pedeapsă vădit disproporţionată faţă de gravitatea faptei, pedeapsă care nu-şi atinge scopul preventiv-educativ, prevăzut de art. 52 C. pen.

Referitor la gradul de pericol social al faptei săvârşite, s-a arătat că apelantul-inculpat a comis o infracţiune foarte gravă, respectiv infracţiunea de omor, ucigându-şi concubina.

Referitor la persoana inculpatului, aşa cum rezultă din fişa de cazier judiciar şi relaţiile existente la dosar, s-a reţinut că acesta a mai cunoscut de mai multe ori rigorile legii penale, atât pentru infracţiuni contra patrimoniului, cât şi infracţiuni contra integrităţii corporale şi a sănătăţii, printre care şi infracţiunea de vătămare corporală gravă, dar şi infracţiuni la regimul circulaţiei rutiere şi la regimul silvic.

În executarea pedepselor aplicate a fost de mai multe ori încarcerat şi a beneficiat de liberare condiţionată, dar la intervale relativ scurte de timp a comis alte infracţiuni.

S-a apreciat că trebuie avută în vedere, şi atitudinea inculpatului după săvârşirea infracţiunii, constând în negarea comiterii faptei, în pofida unor probe certe de vinovăţie, precum şi intenţia s-a de a se sinucide după ce a constatat că victima a decedat.

Referitor la criticile apelantului-inculpat, privind soluţionarea laturii civile a cauzei şi acestea au fost apreciate ca fiind nefondate, pentru aspectele care vor fi prezentate:

Aşa cum este cunoscut, acţiunea civilă în procesul penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului, precum şi părţii responsabile civilmente, desigur atunci când aceasta este parte în cauza penală, în vederea obligării lor la repararea justă şi integrală a pagubelor cauzate prin infracţiunea săvârşită de inculpat.

Pentru ca acţiunea civilă să poată fi exercitată în cadrul procesului penal trebuie îndeplinite, cumulativ, anumite condiţii, şi anume:

a) infracţiunea să fi cauzat un prejudiciu material sau moral;

b) între infracţiunea săvârşită şi prejudiciul cerut a fi acoperit să existe o legătură de cauzalitate;

c) prejudiciul trebuie să fie cert;

d) prejudiciul să nu fi fost reparat;

e) în cazul persoanelor fizice cu capacitate deplină de exerciţiu să existe cererea de constituire ca parte civilă în cadrul procesului penal.

Despăgubirile băneşti, care constă într-o sumă de bani, trebuie să reprezinte valoarea, atât a pierderii suferite (damnum emergens), cât şi a folosului de care a fost lipsită partea civilă (lucrum cessans).

Unul dintre principiile de bază ale răspunderii civile este principiul reparării integrale a prejudiciului.

Acest principiu presupune înlăturarea tuturor consecinţelor dăunătoare ale unui fapt ilicit şi culpabil, fie ele patrimoniale sau nepatrimoniale, în scopul repunerii, pe cât posibil, în situaţia anterioară a victimei (restitutio in integrum).

Acest principiu de bază al răspunderii civile (măsura răspunderii civile o dă, în principiu, prejudiciul), îşi are aşezământul legal în noul C. civ., respectiv Legea nr. 287/2009, care instituie obligaţia generală de reparare a prejudiciului, prevăzând în art. 1349 şi art. 1357 că: „(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane", respectiv că: „Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. Aceste dispoziţii legale, sunt foarte precise şi cuprinzătoare, evocând neîndoielnic, ideea reparării prejudiciului în totalitatea sa, fără nici o restrângere ori limitare în raport de natura intrinsecă a acestuia.

În ceea ce priveşte acordarea daunelor morale, în dreptul românesc nu sunt criterii de determinare, stabilirea cuantumului sumelor acordate cu acest titlul fiind lăsată la aprecierea magistratului.

De asemenea, faţă de dovedirea despăgubirilor civile cu titlul de.daune morale, unde sunt incidente prevederile din dreptul civil, în sensul că partea civilă trebuie să facă dovada nu numai a prejudiciului suferit prin infracţiunea săvârşită de inculpat, dar şi întinderea acestuia, faţă de faptul că stabilirea cuantumului sumelor acordate cu titlul de daune morale este lăsat la aprecierea magistratului, nu se impune a fi făcute probe cu privire la întinderea acestui prejudiciu.

Partea vătămată P.G. - mama victimei, s-a constituit parte civilă cu suma de 20.000 lei daune materiale, reprezentând c/val unei părţi din cheltuielile de înmormântare, avându-se în vedere că şi mama inculpatului a avut o contribuţie la o parte din aceste cheltuieli şi a pomenirilor ulterioare care au fost făcute în totalitate de către partea vătămată.

De asemenea, a solicitat 50.000 lei despăgubiri cu titlu de daune morale, care reprezintă suferinţa pentru pierderea fiicei, precum şi obligarea inculpatului la plata unei contribuţii de întreţinere pentru minora rezultată din căsătoria victimei cu partea vătămată M.F., minoră de care partea vătămată a avut grijă de la vârsta de 1 an şi care în prezent se află tot în grija sa.

Cât privesc despăgubirile materiale, s-a reţinut că acestea au fost dovedite în parte, martorii C.I. şi R.G. precizând că, cheltuielile cu înmormântarea şi pomenirea de la acest eveniment au fost suportate atât de mama victimei, cât şi de mama inculpatului, iar pomenirile ulterioare au fost făcute doar de către partea vătămată, care le-a organizat conform tradiţiei, că la aceste evenimente au participat de fiecare dată un număr mare de persoane. Tot din depoziţiile celor doi martori a rezultat că partea vătămată ar fi cheltuit la înmormântare şi pomenirile ulterioare în jur de 10.000 lei, martorul R.G. fiind şi cel care i-a împrumutat diferite sume de bani.

Prejudiciul reprezintă rezultatul negativ al încălcării ilicite a unui drept subiectiv şi potrivit principiului (restitutio in integrum), cel vinovat de producerea faptului prejudiciabil, trebuie obligat la înlăturarea tuturor consecinţelor dăunătoare ale faptului ilicit şi culpabil, fie ele patrimoniale sau nepatrimoniale, în scopul repunerii, pe cât posibil, în situaţia anterioară a victimei.

S-a apreciat că fapta apelantului-inculpat îndreptăţeşte intimata-parte civilă P.G. şi la acordarea unor daune morale, care să recompenseze cel puţin în parte prejudiciul deosebit pe care l-a suferit prin uciderea fiicei.

Uciderea victimei de doar 33 de ani de către inculpat a fost de natură să le provoace intimatelor - părţi civile suferinţe psihice deosebite.

În aceste condiţii trebuie să se tină seama nu numai de suferinţele psihice încercate de intimata-parte civilă, dar şi de efectele psihologice ale acestora, partea civilă fiind nevoită să se despartă de fiica sa, la o vârstă tânără şi în condiţiile în care viaţa victimei a fost suprimată în mod brutal de inculpat, iar ea se afla la o vârstă când avea nevoie de sprijinul său atât material, cât şi moral.

În mod evident, s-a apreciat că fapta apelantului-inculpat îndreptăţeşte părţile vătămate P.G. şi minora M.B.B., fiica victimei, la dezdăunare, partea vătămată P.G. şi prin acordarea unor daune morale, care să recompenseze cel puţin în parte prejudiciul pe care l-a suferit prin săvârşirea de inculpat a infracţiunii de omor deosebit de grav, în dauna fiicei sale.

Sub aspectul prestaţiei periodice la care a fost obligat inculpatul către minora B.B., din probele administrate şi din actele aflate la dosar s-a reţinut că din căsătoria victimei cu partea vătămată M.F. a rezultat minora B.B., minora aflându-se la data săvârşirii infracţiunii sub supravegherea sa, aceasta ocupându-se de creşterea şi educarea ei, ajutată fiind de mama sa, respectiv bunica maternă, partea civilă P.G.

Având în vedere fapta ilicită a inculpatului care a avut drept urmare moartea victimei, s-a apreciat că se impune obligarea acestuia la plata unei prestaţii periodice lunare către minora B.B. până la împlinirea vârstei majoratului, cuantumul acesteia fiind stabilit de instanţa de fond, faţă de faptul că victima nu realiza venituri cu caracter permanent prin raportare la venitul minim pe economie.

Cu privire la starea de arest, Curtea a constatat că prin încheierea din data de 28 decembrie 2012, pronunţată de Tribunalul Bacău, s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului, pentru o durată de 29 de zile, începând cu data de 28 decembrie 2012, instanţa reţinând ca temei în drept dispoziţiile art. 149¹ alin. (1) şi (11), cu art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. modificat, respectiv, „inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai măre de 4 ani şi există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică".

Parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău, prin rechizitoriul nr. 1908/P/2012 din 14 ianuarie 2013, a dispus trimiterea în judecată în stare de arest preventiv a inculpatului, pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat, prevăzută de art. 174 alin. (1) C. pen.

În conformitate cu dispoziţiile art. 300¹ C. proc. pen., cu art. 160 C. proc. pen., respectiv art. 300² C. proc. pen., cu art. 160^b alin. (1) şi (3) C. proc. pen., respectiv, art. 350 C. proc. pen., Tribunalul Bacău a menţinut arestarea preventivă a inculpatului, ultima menţinere fiind dispusă prin sentinţa penală apelată.

Curtea de Apel Bacău, prin încheierea din data de 20 august 2013, în temeiul art. 300² C. proc. pen., rap. la art. 160^b alin. (1) şi (3) C. proc. pen., a menţinut arestarea preventivă a apelantului-inculpat.

Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului a rezultat că măsura arestului preventiv a fost legal dispusă, iar temeiul avut în vedere la luarea măsurii arestului preventiv nu s-a schimbat.

Din probatoriul administrat în cauză, aşa cum a fost analizat de instanţa de fond şi de instanţa de apel, a rezultat că apelantul-inculpat a săvârşit fapta pentru care a fost trimis în judecată şi condamnat de instanţa de fond.

S-a reţinut că în cauză sunt îndeplinite şi condiţiile prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., temei avut în vedere şi la luarea măsurii arestării preventive împotriva apelantului-inculpat.

Luarea şi menţinerea măsurii arestului preventiv se face ţinându-se seama de scopul acestei măsuri, de gradul de pericol social al infracţiunii de omor, prevăzută de art. 174 alin. (1) C. pen.

Alegerea măsurii de prevenţie se face ţinându-se seama de scopul acesteia, de gradul de pericol social al infracţiunii de omor, prevăzută de art. 174 alin. (1) C. pen., text care prevede pentru infracţiunea pentru care este judecată apelantul-inculpat, pedeapsă cu foarte mult peste limita minimă de 4 ani, prevăzută de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., de împrejurările concrete în care se presupune că au fost săvârşite faptele, etc.

Prin operaţiunea logică a interpretării, temeiurile prevăzute de 148 lit. f) C. proc. pen. trebuie examinate prin raportare la probele administrate prin intermediul mijloacelor de probă prezentate mai sus, acestea fiind cele care conferă elemente în susţinerea pericolului concret pentru ordinea publică, pericol care este real şi actual şi pe cale de consecinţă pentru menţinerea măsurii arestului preventiv a apelantului-inculpat.

S-a apreciat de către instanţă că elocvent în acest sens este Raportul de constatare medico-legală, în care sunt descrise gravele leziuni pe care le-a suferit victima ca urmare a violenţelor exercitate de apelantul-inculpat, declaraţiile martorilor, coroborate cu declaraţiile inculpatului.

În cadrul criteriilor complementare, pericolul concret pentru ordinea publică trebuie privit şi prin prisma unor circumstanţe concrete ale cauzei, cum ar fi faptul că prin infracţiunea săvârşită a fost suprimată viaţa unei persoane tinere în vârstă de 33 de ani, care era şi concubina sa.

S-a susţinut că trebuie făcută distincţie între pericolul social al infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată inculpatul şi pericolul concret pe care trebuie să-1 prezinte acesta pentru ordinea publică prin lăsarea în libertate.

În mod evident, această distincţie trebuie făcută, dar nu trebuie pierdut din vedere şi faptul că în cazul unora dintre infracţiuni pericolul concret pentru ordinea publică prin lăsarea în libertate rezultă în mod evident şi din gravitatea infracţiunii pentru care este judecat inculpatul.

Or, infracţiunea pentru care este judecat inculpatul, respectiv infracţiunea de omor, este o infracţiune, care prin gravitatea ei, lăsarea inculpatului în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică.

În ceea ce priveşte trecerea timpului şi estomparea pericolului pe care l-ar prezenta lăsarea în libertate a inculpatului, faţă şi de data arestării, Curtea a reţinut următoarele:

Este adevărat că prin trecerea timpului rezonanţa socială negativă produsă de săvârşirea infracţiunii imputate se diminuează, însă pentru a se dispune revocarea măsurii arestului preventiv sau înlocuirea acestei măsuri cu altă măsură neprivativă de libertate, trebuie ca punerea în libertate a inculpatului se nu constituie un pericol concret, real şi actual pentru ordinea publică.

Or, în raport de aspectele mai sus prezentate, Curtea a constatat că trecerea timpului nu este de natură, în această cauză şi în acest moment, să fi determinat stingerea rezonanţei sociale negative produsă de săvârşirea infracţiunii pentru care este judecat şi a fost condamnat apelantul-inculpat.

Reacţia opiniei publice nu poate fi decât extrem de negativă şi va fi apreciată, cu certitudine, ca o lipsă de fermitate a organelor judiciare faţă de presupuse fapte de o gravitate deosebită, care nu se poate răsfrânge decât negativ asupra ordinii de drept şi a încrederii în organele judiciare chemate să contribuie la apărarea ordinii de drept, la apărarea persoanei şi drepturilor şi libertăţilor acesteia, cu deosebire a dreptului la viaţă, precum şi la educarea cetăţenilor în spiritul respectării legilor.

În jurisprudenţa sa, C.E.D.O., a expus patru motive fundamentale acceptabile pentru arestarea şi desigur menţinerea acestei măsuri a unui inculpat suspectat că a comis o infracţiune: pericolul ca acuzatul să fugă (Stogmuller împotriva Austriei Hotărârea din 10 noiembrie 1969), riscul ca acuzatul, odată pus în libertate, să împiedice aplicarea justiţiei (Wemhojf împotriva Germaniei Hotărârea din 27 iunie 1968), riscul să comită noi infracţiuni (Matzenetter împotriva Austriei), sau să tulbure ordinea publică (Letellier împotriva Franţei, Hotărârea din 26 iunie 1991 şi Hendriks împotriva Olandei, Hotărârea nr. 43701 din 05 iulie 2007).

Curtea a constatat că, în raport de aspectele mai sus arătate în cauză este îndeplinită una dintre aceste condiţii, respectiv, pericolul ca „acuzatul" să tulbure ordinea publică. Curtea a apreciat că lăsarea în libertate a apelantului-inculpat, în această fază a procesului penal, ar genera o stare de insecuritate socială, prezentând un pericol concret, real şi actual, pentru ordinea publică şi că prin operaţiunea logică a interpretării, temeiul prevăzut de 148 lit. f) C. proc. pen. trebuie examinat prin raportare la probele administrate prin intermediul mijloacelor de probă, acestea fiind elemente care conferă elemente în susţinerea pericolului concret, real şi actual pe care-l reprezintă inculpatul pentru ordinea publică.

În ceea ce priveşte înlocuirea măsurii arestului preventiv cu măsura preventivă neprivativă de libertate, în primul rând, trebuie arătat în conformitate cu dispoziţiile art. 139 alin. (1) C. proc. pen.: „Măsura preventivă luată se înlocuieşte cu altă măsură preventivă, când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii."

Deci, pentru a se dispune înlocuirea unei măsuri preventive cu o altă măsură preventivă, trebuie să se schimbe temeiurile care au determinat luarea măsurii.

Or, aşa cum s-a arătat mai sus, temeiul avut în vedere la luarea măsurii arestului preventiv nu s-a schimbat, subzistând şi în prezent, astfel că s-a apreciat de către instanţa de prim control judiciar că nu se poate dispune nici revocarea măsurii arestului preventiv a inculpatului şi nici înlocuirea măsurii arestului preventiv cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara.

Curtea, pentru aspectele mai sus prezentate, a constatat că scopul măsurii preventive nu poate fi atins prin luarea unei măsuri preventive neprivative de libertate.

Sub aspectul termenului rezonabil prevăzut de art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Curtea a reţinut următoarele:

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 5 din C.E.D.O., privitoare la necesitatea „stabilirii unei durate rezonabile a arestării prin apreciere şi în raport de fapta ce formează obiectul judecăţii", se impune a arăta că potrivit art. 5 pct. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 5 parag. 3 din Convenţie, modificat prin Protocolul nr. 11, „orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de parag. 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii".

Referindu-se la „criteriile după care se apreciază termenul rezonabil al unei proceduri penale", C.E.D.O. a statuat că acestea sunt similare cu cele referitoare şi la procedurile din materie civilă, adică: complexitatea cauzei, comportamentul inculpatului şi comportamentul autorităţilor competente (decizia C.E.D.O. din 31 martie 1998).

Referitor la determinarea momentului de la care începe calculul acestui termen, instanţa europeană a statuat că acest moment este „data la care o persoană este acuzată", adică data sesizării instanţei competente, potrivit dispoziţiilor legii naţionale sau "o dată anterioară" (data deschiderii unei anchete preliminare, data arestării sau orice altă dată, potrivit normelor procesuale ale statelor contractante).

În această privinţă, C.E.D.O. face precizarea că noţiunea de „acuzaţiepenală" în sensul art. 6 alin. (1)  din Convenţie, semnifică notificarea oficială care emană de la autoritatea competentă; adică a învinuirii de a fi comis o faptă penală, idee ce este corelativă şi noţiunii de „urmări importante" privitoare la situaţia învinuitului (decizia C.E.D.O. din 25 mai 1998 cauza Hozee c. Olandei).

Cât priveşte data finalizării procedurii în materie penală, luată în considerare pentru calculul „termenului rezonabil", curtea a statuat că aceasta este data pronunţării instanţei cu privire la acuzaţiile aduse inculpatului (decizia din 27 iunie 1968 în cauza Eckle contra Germaniei).

C.E.D.O. a avut în vedere şi „comportamentul acuzatului", cerând ca acesta să coopereze activ cu autorităţile judiciare (decizia din 25 februarie 1993 în cauza Dobbertin contra Franţei).

Aplicând aceste principii la speţa de faţă, durata arestării preventive a intimatului-inculpat, nu poate fi apreciată că a depăşit un termen rezonabil, aşa cum este prevăzut de art. 5 paragraf 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

S-a apreciat de asemenea că, autorităţile judiciare au luat toate măsurile pentru soluţionarea cu celeritate a cauzei.

De altfel, aşa cum s-a arătat în precedent, data finalizării procedurii în materie penală, luată în considerare pentru calculul „termenului rezonabil", C.E.D.O. a statuat că aceasta este data pronunţării instanţei cu privire la acuzaţiile aduse inculpatului.

Or, în cauză s-a pronunţat de către instanţa de fond o hotărâre de condamnare a inculpatului, soluţia de condamnare fiind menţinută de instanţa de apel.

Curtea, evaluând şi gravitatea infracţiunii pentru care apelantul-inculpat a fost trimis în judecată şi condamnat, modul şi circumstanţele în care a fost săvârşită fapta, reacţia publică deosebită declanşată datorită faptei presupusă a fi comisă de acesta, starea de nesiguranţă care ar putea fi generată de punerea în libertate a inculpatului, a constatat că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestului preventiv subzistă, astfel că privarea inculpatului de libertate, în această fază a procesului penal, este necesară, punerea sa în libertate, prezentând, pentru aspectele mai sus prezentate, un pericol concret, actual şi real pentru ordinea publică.

Împotriva acestei decizii, în termenul prevăzut de lege, a declarat recurs inculpatul P.S.

Apărătorul, a reiterat criticile formulate în faţa instanţei de apel şi a pus concluzii de admitere a recursului invocând cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 17² C. proc. pen., motivele fiind detaliate în scris în memoriul depus la dosar. în. esenţă, criticile formulate de inculpat, prin apărător vizează următoarele aspecte:

Lipsa motivării hotărârii, apreciind că astfel au fost încălcate dispoziţiile art. 354, art. 356 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., art. 21 alin. (3) din Constituţie şi art. 6 din Convenţia C.E.D.O.

Instanţa de apel a respins în mod nelegal şi neîntemeiat probele solicitate în apărare de către inculpat aducând astfel atingere dreptului său de apărare, garantat de art. 6 C. proc. pen. raportat la art. 24 din Constituţie. Având în vedere necesitatea administrării acestor probe, apărătorul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei pronunţate de instanţa de apel şi trimiterea cauzei spre rejudecare la această instanţă, în conformitate cu dispoziţiile art. 385¹⁵ pct. 2 lit. c) alin. ultim C. proc. pen.

În subsidiar, în ipoteza în care instanţa de recurs va reţine cauza spre rejudecare, apărătorul a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 385¹⁵ pct. 2 lit. d) C. proc. pen., ca instanţa de recurs să analizeze şi să reinterpreteze probele.

Curtea nu a procedat la schimbarea încadrării juridice a infracţiunii reţinută în sarcina inculpatului, din infracţiunea de omor, prevăzută de art. 174 alin. (1) C. pen. în infracţiunea de loviri cauzatoare de moarte, prevăzută de art. 183 C. pen. Referitor la acest motiv de recurs, apărătorul a solicitat admiterea căii de atac şi reţinerea cauzei spre rejudecare în conformitate cu art. 385¹⁵ pct. 2 lit. d) C. proc. pen.

A considerat soluţia de condamnare dispusă de către instanţa de fond şi menţinută de către instanţa de apel ca fiind nelegală şi netemeinică, şi în consecinţă, apărătorul a solicitat admiterea recursului în temeiul cazului de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 17² C. proc. pen., urmând ca instanţa să constate că hotărârile date în cauză sunt rodul unei greşite aplicări a legii. Cu privire la acest caz de casare, a solicitat admiterea recursului, reţinerea cauzei spre rejudecare şi dispunerea unei soluţii de achitare a inculpatului în baza art. 10 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. - fapta nu există. Totodată a mai invocat şi motivul de recurs prevăzut de art. 385⁹ alin. (1)  pct. 12 C. proc. pen., apreciind că dacă este posibilă o achitare pentru lipsa elementelor constitutive ale infracţiunii cu atât mai mult se poate pronunţa o astfel de soluţie pentru împrejurarea că fapta nu există.

În subsidiar, apărătorul a solicitat, în temeiul aceluiaşi caz de casare, respectiv art. 385⁹ pct. 17² C. proc. pen., în ipoteza în care instanţa va aprecia că inculpatul este vinovat de săvârşirea infracţiunii reţinută în sarcina sa, reindividualizarea pedepsei în sensul reducerii acesteia.

De asemenea, apărătorul a apreciat că o situaţie de aplicare greşită a legii în sensul art. 385⁹ pct. 17² C. proc. pen. priveşte şi soluţionarea acţiunii civile în cauză. în acest sens a arătat că, în ipoteza în care inculpatul va fi achitat pentru săvârşirea infracţiunii de omor se impune respingerea acţiunii civile ca efect al soluţiei de achitare. Dacă însă, instanţa va stabili vinovăţia inculpatului pentru această faptă, apărătorul a apreciat că, raportat la probele administrate cu privire la daunele materiale şi la rezerva cu care acestea trebuiau privite de către instanţă (declaraţii de martori), principiul echivalenţei reparaţiei prevăzut de art. 1357, 1381, 1385 C. civ. nu a fost respectat şi în consecinţă cuantumul daunelor materiale este excesiv.

Referitor la aspectele ce vizează subsidiarul, apărătorul a solicitat admiterea recursului, reţinerea cauzei spre rejudecare în conformitate cu art. 385¹⁵ pct. 2 lit. d) C. proc. pen., reducerea pedepsei aplicate inculpatului iar ca urmare a reanalizării laturii civile a cauzei, a solicitat reducerea cuantumului daunelor materiale la care a fost obligat inculpatul.

Recursul este nefondat urmând a fi respins ca atare, pentru următoarele considerente:

Examinând recursul declarat de inculpatul P.S. prin raportare la dispoziţiile art. 385⁹ C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013, Înalta Curte constată că acesta este nefondat urmând a fi respins ca atare pentru următoarele considerente:

Prealabil analizării motivelor de recurs invocate de inculpat prin apărător, se impun a fi făcute câteva precizări pentru stabilirea limitelor analizării recursului, în raport de modificările legislative intervenite prin Legea nr. 2/2013.

Potrivit dispoziţiilor art. 385⁶ alin. (2) C. proc. pen. coroborat cu dispoziţiile art. 385¹⁰ alin. (2) şi 2¹ C. proc. pen., instanţa de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 385⁹ din acelaşi cod, prin urmare verificarea instanţei de control judiciar se limitează astfel numai la cazurile de casare expres prevăzute de lege şi care au fost invocate în scris cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată, cu singura excepţie a cazurilor de casare care se iau în considerare din oficiu (art. 385⁹ alin. (3) C. proc. pen. ).

Legea nr. 2/2013 a impus o nouă limitare a devoluţiei căii de atac a recursului în sensul că unele cazuri de casare au fost abrogate, altele modificate substanţial sau incluse în sfera de aplicare a cazului prevăzut de pct. 17² al art. 385⁹ C. proc. pen., scopul urmărit prin amendarea cazurilor de casare, fiind acela de a se restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul acestei căi ordinare de atac, doar la chestiuni de drept.

Astfel cum se poate observa, decizia penală recurată a fost pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia penală, Cauze minori şi familie, la data de 10 septembrie 2013, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti (15 februarie 2013), ca atare este supusă casării numai sub aspectul motivelor de recurs prevăzute de art. 385⁹ C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin actul normativ menţionat, dispoziţiile tranzitorii cuprinse în art. 2 din lege, - referitoare la aplicarea, în continuare, a cazurilor de casare prevăzute de C. proc. pen. anterior modificării - vizând exclusiv cauzele penale aflate, la data intrării în vigoare a acesteia, în curs de judecată în recurs sau în termenul de declarare a recursului, ipoteză care, însă nu se regăseşte în cauză.

Cu privire la solicitarea recurentului inculpat de schimbare a încadrării juridice a faptei din infracţiunea de omor prevăzută de art. 174 alin. (1) C. pen. în infracţiunea de loviri cauzatoare de moarte prevăzută de art. 183 C. pen., se constată că pct. 17 al art. 385⁹ C. proc. pen. deşi a fost abrogat, această critică poate fi circumscrisă, în prezent, cazului de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 17² C. proc. pen. referitor la greşita aplicare a legii - constatându-se că acest caz de casare a fost menţinut şi nu a suferit nici-o modificare sub aspectul conţinutului odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 2/2013, însă, potrivit art. 385⁹ alin. (3) C. proc. pen., în noua redactare, a fost exclus din categoria motivelor de recurs care se iau în considerare din oficiu, fiind necesară, pentru a putea fi examinat de către instanţa de ultim control judiciar, respectarea condiţiilor formale prevăzute de art. 385¹⁰ alin. (1) şi (2) C. proc. pen.

Condiţiile formale fiind respectate întrucât inculpatul a depus motivele de recurs cu 5 zile înainte de primul termen de judecată, în prezenta cauză se constată că instanţele anterioare au încadrat corect din punct de vedere juridic fapta săvârşită de inculpat în infracţiunea de omor, prevăzută de art. 174 alin. (1) C. pen. Aprecierea în sensul dacă această faptă constituie infracţiune şi ce anume infracţiune, este o chestiune de drept. Fapta sau faptele trebuie acceptate de către instanţa de recurs, astfel cum ele au fost reţinute de instanţa de fond, însă, încadrarea juridică a acestora constituie o chestiune de drept care poate fi supusă controlului judiciar al instanţei de recurs.

Ca atare, critica privind încadrarea juridică a faptei poate fi examinată prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 17² C. proc. pen., astfel cum a fost modificat, cu respectarea celorlalte condiţii cerute de lege, însă, aşa cum s-a arătat anterior, fapta inculpatului constituie infracţiunea de omor astfel cum instanţele au reţinut aplicând legea în mod corect şi nu infracţiunea de lovituri cauzatoare de moarte astfel cum susţine apărătorul inculpatului.

Astfel cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel, hotărâtoare în efectuarea distincţiei dintre infracţiunea de omor şi infracţiunea de lovituri cauzatoare de moarte este forma vinovăţiei cu care a fost săvârşită fapta.

Infracţiunea de omor poate fi comisă atât cu intenţie directă, cât şi cu intenţie indirectă.

În raport de obiectul vulnerant folosit, respectiv cuţit cu lama de 20 de cm., de aplicarea loviturilor cu acest obiect apt de a produce moartea într-o zonă vitală, respectiv zona venei femurale, de intensitatea loviturii aplicate, leziunea fiind profundă, de urmările produse, de împrejurările concrete în care a fost comisă fapta, rezultă în mod cert că inculpatul a săvârşit fapta, cel puţin, cu intenţia indirectă de a ucide.

Din examinarea materialului probator rezultă că nu se poate susţine că infracţiunea a fost săvârşită cu praeterintenţie.

La infracţiunea de omor, procesul cauzal este liniar, în sensul unei legături imediate de la cauza primară şi unică la efect, pe când la infracţiunea de lovituri cauzatoare de moarte acest proces ia .forma unui traseu sinuos, sau a unor trasee multiple şi intersectate; rezultatul mai grav survine condiţionat şi nu cauzat de leziunile iniţiale.

Dacă în nexul cauză primară (actul agresiv) - vătămare -moarte nu intervin verigi intermediare, sub forma unor condiţii (împrejurări) preexistente, concomitente sau subsecvente, deci cauza primară fiind aptă şi suficientă prin ea însăşi a produce decesul, atunci efectul primar (vătămare) este absorbit în mod natural de efectul secundar mai grav (moartea), fapta inculpatului constituind infracţiunea de omor, neputându-se reţine culpa.

În cazul unui astfel de raport de cauzalitate (direct) inculpatul nu se poate prevala de preexistenta sau apariţia unor elemente pe care nu le-a prevăzut, deşi trebuia şi putea să le prevadă, ori prevăzându-le a socotit fără temei că nu se vor . produce; pentru simplul fapt că ele nu mai ajung să îndeplinească în acest nex cauzal vreun rol de cauză sau condiţie.

Deci, fără a putea vorbi de confundarea raportului de cauzalitate eu vinovăţia, în cazul unei vătămări de pe urma căreia intervine direct şi necondiţionat moartea victimei, reprezentarea psihică iniţială a inculpatului (pentru vătămare - prin aplicarea unei corecţii) se extinde în mod necesar şi asupra ultimului efect (rezultatul letal) sub forma putinţei de a prevedea potenţialul tanatogenerator al acţiunii iniţiale.

Aşa cum rezultă din raportul de constatare medico-legală, între leziunile traumatice şi deces există o legătură directă de cauzalitate.

De, altfel, aşa cum este cunoscut, dacă acţiunile violente ale inculpatului au putut determina decesul prin ele însele, sau chiar a unor factori adjuvanţi-prilejuri care îi grăbesc efectul, dar nu îl condiţionează, nu se poate vorbi de săvârşirea din culpă a infracţiunii, ci a intenţiei, în cazul nostru cel puţin a intenţiei indirecte, fiind lipsită de relevanţă cu privire la încadrarea juridică a infracţiunii, motivaţia inculpatului.

Aceste din urmă elemente extrinseci noţiunii de intenţie -privită ca poziţie psihică a inculpatului avută în momentul săvârşirii infracţiunii, sau ulterioare săvârşirii infracţiunii, vor constitui doar circumstanţe care au fost avute în vedere de instanţa de fond la individualizarea pedepsei aplicate, iar nu la calificarea faptei.

În realizarea aceluiaşi scop de a include în sfera controlului judiciar exercitat de instanţa de recurs numai aspecte de drept, a fost modificat şi pct. 14 al art. 385⁹ C. proc. pen., stabilindu-se că hotărârile pot fi supuse casării doar atunci când s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege. Or, în cauză, recurentul inculpat a criticat hotărârea sub aspectul netemeiniciei pedepsei ce i-a fost aplicată, pedeapsă considerată prea mare raportat la circumstanţele reale ale comiterii faptei şi la circumstanţele personale ale inculpatului, situaţie exclusă, însă din sfera de control judiciar a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în calea de atac ordinară a recursului, potrivit art. 385⁹ alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013.

Înalta Curte reţine că dintre cazurile de casare abrogate în mod expres de Legea nr. 2/2013 a fost şi cel reglementat anterior în art. 385⁹ alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., situaţie în care criticile circumscrise de recurentul inculpat acestor prevederi legale nu mai pot face obiectul examinării de către instanţa de ultim control judiciar, judecata în recurs limitându-se la motivele de casare expres prevăzute de lege, în care nu se mai regăseşte eroarea asupra situaţiei de fapt invocată de către acesta.

Astfel, cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. era unul dintre cele care permiteau, în mod excepţional, examinarea situaţiei de fapt de către instanţa de recurs. Această verificare nu mai este permisă de lege, cât timp art. 385⁹ alin. (1)  C. proc. pen., după intrarea în vigoare a Legii nr. 2/2013, reglementează doar motive de casare ce vizează chestiuni de drept ale hotărârilor recurate. Astfel criticile recurentului inculpat privind greşita sa condamnare şi cererea de achitare în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen. întrucât fapta nu există, excede cazurilor de casare prevăzute în art. 385⁹ alin. (1)  C. proc. pen., întrucât se referă la aspecte de fapt ale cauzei.

Chiar si în situaţia în care s-ar trece la analizarea cauzei în raport de dispoziţiile art. 385⁹ pct. 18 C. proc. pen., Înalta Curte constată că nu sunt întemeiate criticile formulate de recurentul inculpat, întrucât nu există contradicţie evidentă între aspectele reţinute prin hotărârea recurată şi conţinutul probelor administrate în cauză, starea de fapt stabilită nefîind consecinţa unei denaturări evidente a probelor, ci rezultatul unei analize coroborate a acestora.

În acest sens se reţine că, atât instanţa de fond, cât şi instanţa de. apel au dat eficienţă dispoziţiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen. referitoare la aprecierea probelor, realizând o judicioasă coroborare a mijloacelor de probă administrate, atât în faza de urmărire penală cât şi în timpul cercetării judecătoreşti, pe care legi evaluat în mod corespunzător, evidenţiind aspectele concordante ce susţin vinovăţia inculpatului P.S.

Or, în speţă, prezumţia de nevinovăţie de care inculpatul beneficiază a fost răsturnată în cursul activităţii de probaţiune, ansamblul material al probelor administrate în cauză fiind cert în sensul stabilirii vinovăţiei acestuia.

În raport de argumentaţia prezentată mai sus, având în vedere că instanţa de fond nu a denaturat probele administrate, în sensul de a reţine împrejurări esenţiale fără ca probele să le susţină sau, dimpotrivă, nereţinând asemenea aspecte deşi probele le confirmau, Înalta Curte constată că, infracţiunea de omor prevăzută de art. 174 alin. (1) C. pen., pentru care inculpatul P.S. a fost trimis în judecată, există în materialitatea ei, astfel că în mod corect prima instanţă şi instanţa de apel, prin coroborarea judicioasă a probelor administrate în cauză, au dispus condamnarea acestuia.

Aşa . fiind, criticile recurentului inculpat privind greşita condamnare şi cererea de achitare în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen., exced cazurilor de casare prevăzute de art. 385⁹ C. proc. pen.

Critica referitoare la nemotivarea deciziei pronunţată de instanţa de apel de asemenea nu mai poate fi examinată de instanţa de recurs în condiţiile abrogării pct. 9 al art. 385⁹ C. proc. pen. prin Legea nr. 2/2013 intrată în vigoare la data de 15 februarie 2013, judecata în recurs limitându-se, aşa cum s-a arătat în dezvoltările anterioare, la motivele de casare expres prevăzute de această lege.

Nici critica referitoare la greşita soluţionare a laturii civile a cauzei, în noua reglementare, nu poate fi cenzurată de instanţa de recurs prin niciunul din cazurile de casare prevăzute de art. 385⁹ C. proc. pen. rămase în vigoare după intrarea în vigoare a Legii nr. 2/2013.

Examinând, din oficiu, recursul declarat de inculpat şi în raport de prevederile art. 5 C. pen. privind aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei, înalta Curte constată şi apreciază după cum se arată în continuare:

Potrivit art. 174 C. pen. anterior, uciderea unei persoane se pedepseşte cu închisoare de la 10 la 20 ani şi interzicerea unor drepturi.

Acest articol care incriminează infracţiunea de omor are corespondent în dispoziţiile art. 188 rap. la art. 199 în raport şi de dispoziţiile art. 177 lit. c) din noul C. pen.

Conform art. 188 din noul C. pen., uciderea unei persoane se pedepseşte cu închisoare de la 10 la 20 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.

Totodată, art. 199 din noul C. pen., prevede că, dacă faptele prevăzute în art. 188, art. 189 şi art. 193-195 sunt săvârşite asupra unui membru de familie, maximul special al pedepsei prevăzute de lege se majorează cu o pătrime.

Potrivit art. 177 lit. c) C. pen., prin membru de familie se înţelege persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre părinţi şi copii, în cazul în care convieţuiesc.

În raport de dispoziţiile textelor de lege mai sus menţionate, se constată că legea penală mai favorabilă care reglementează infracţiunea de omor este legea veche care prevede o pedeapsă ale cărei limite sunt mai mici având în vedere că art. 174 C. pen. anterior prevedea pentru săvârşirea infracţiunii de omor o pedeapsă de la 10 la 20 ani închisoare şi interzicerea unor drepturi.

Astfel cum s-a arătat, acest articol are corespondent în legea nouă în dispoziţiile art. 188 rap. la art. 199 în raport şi de dispoziţiile art. 177 lit. c) C. pen.

Având în vedere că urmare a dispoziţiilor art. 199 din noul C. pen. maximul pedepsei se majorează cu o pătrime şi deci pedeapsa rezultantă ar fi mai aspră, se constată că mai favorabilă este legea veche.

Pentru aceste considerente Înalta Curte în temeiul art. 385¹⁵ pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul P.S. împotriva Deciziei penale nr. 142 din 10 septembrie 2013 a Curţii de Apel Bacău, secţia penală, cauze minori şi familie.

Va deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, durata reţinerii şi arestării preventive de la 27 decembrie 2012 la 14 februarie 2014.

Va obligă recurentul inculpat la plata sumei de 500 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul P.S. împotriva Deciziei penale nr. 142 din 10 septembrie 2013 a Curţii de Apel Bacău, secţia penală, cauze minori şi familie.

Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, durata reţinerii şi arestării preventive de la 27 decembrie 2012 la 14 februarie 2014.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 500 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 14 februarie 2014.