Detalii jurisprudență - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Dreptul la imagine și la reputație. Depășirea limitelor libertății de exprimare. Răspunderea administratorului site-ului pentru articolele cu caracter defăimător postate de cititori.

Cuprins pe materii : Drept civil. Obligații. Răspundere civilă delictuală.

Index alfabetic : libertatea de exprimare

dreptul la onoare și reputație
prejudiciu
pagină de internet
viață privată

Constituția României, art. 30

NCC, art. 1349

Convenția europeană a drepturilor omului, art. 8, art. 10

Cum pe pagina de internet administrată de pârât, au fost postate o serie de articole defăimătoare, unele chiar cu conotaţie penală, provenind de la cititorii site-ului, la adresa reclamantului, administratorul paginii este responsabil pentru că nu și-a îndeplinit obligațiile pozitive de a cenzura sau a împiedica publicarea mesajelor cu un conținut defăimător, ci, mai mult, a încurajat exprimarea opiniilor insultătoare la adresa persoanelor care exercită activități pe piața financiară, prin publicarea articolelor în care au fost expuse aceste opinii de către pretinși cititori.

Exprimarea unor opinii despre calitățile profesionale, morale și personale ale unei persoane, căreia i se impută atât fapte de natură ilegală – evaziune, spălare de bani și înșelăciune, nedemonstrate cu un minim de argumente legale, fiind supusă astfel unor judecăți de valoare excesive, pentru care proba bunei-credințe nu a fost făcută, sunt de natură a-i afecta acesteia demnitatea, onoarea și stima de sine, valori ce trebuie respectate și ocrotite.

În acest context, recunoscând importanța cuvenită dreptului libertății de exprimare într-o societate democratică, instanța a apreciat că spațiul virtual nu se poate transforma într-o instanță ad-hoc, în care persoanele neautorizate să exprime verdicte cu privire la existența unor fapte cu conotații penale în sarcina unor persoane, fără a se demonstra o bază factuală solidă în acest sens și nici nu poate deveni o tribună a insultelor la adresa unor persoane fizice, fără a exista buna-cuviință necesară, insulte care au căpătat și conotații rasiale, ceea ce este, de asemenea inacceptabil.

Secția I civilă, decizia nr. 3216 din 19 noiembrie 2014

Prin sentinţa civilă nr. 3365/D din 12 decembrie 2013, Tribunalul Satu Mare a admis în parte acţiunea civilă înaintată de reclamantul V.A.T. împotriva pârâtului F.I. şi, în consecinţă:

A fost obligat pârâtul să retragă, de îndată, articolele defăimătoare cu privire la reclamant, publicate pe site-ul administrat de către pârât.

A fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 25.000 lei, reprezentând despăgubiri civile pentru prejudiciul constând în vătămarea dreptului la reputaţie, produs acestuia din urmă prin articolele defăimătoare cu privire la reclamant, publicate pe site-ul administrat de pârât.

A fost respins restul capetelor de cerere formulate de reclamant.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a avut în vedere următoarele considerente:

Potrivit contractului individual de muncă încheiat între reclamant şi S.C. F.R.S. S.R.L., cel dintâi a fost angajat temporar, pentru o perioadă de 7 luni, în calitate de director departament cercetare - dezvoltare, iar, potrivit contractului de punere la dispoziţie de personal din 09 iulie 2012, încheiat între societatea comercială menționată şi SC A.T.S. SRL, reclamantul a fost angajat temporar la această din urmă societate, pentru perioada 10 iulie 2012 - 09 februarie 2013.

Instanţa a mai reţinut că cele două contracte temporare de muncă au încetat mai înainte de termenul convenit iniţial, şi anume, la data de 19 noiembrie 2012, conform preavizului nr. x/2012 şi a deciziei de concediere nr. xx5/2012, în condiţiile art.7 din contract, invocându-se drept motiv al acestei încetări a contractului, reducerea volumului de activitate al societăţii angajatoare, coroborat cu reducerea progresivă a veniturilor societăţii, urmare a încetării colaborării cu o serie de clienţi tradiţionali.

Pe de altă parte, instanţa a mai reţinut, din cuprinsul înscrisurilor depuse de către reclamant, că, începând cu data de 06 martie 2012 şi până la data de 11 noiembrie 2012, pe pagina de internet administrată de către pârâtul în cauză F.I., aşa cum rezultă din adresa din 27 aprilie 2012 a Institutului Naţional de Cercetare şi Dezvoltare în Informatică, au fost postate mai multe articole emanând de la cititori ai acestui site, articole în cuprinsul cărora s-au făcut diferite afirmaţii defăimătoare, unele cu caracter penal, la adresa reclamantului A.V.

În acest sens instanţa a reţinut că, la data de 11 noiembrie 2012, sub titlul „Generația FOREX şi mânăriile ei”, pe site a fost postat un articol in cuprinsul căruia autorul său afirmă că „Urmărind „mişcările" şi activitatea în domeniul Forex ale lui (...) A.V. (...) şi lista se completează în curând, gândul mă duce la Generaţia de Aur a lui Noica, Eliade, Cioran, Vulcănescu, Țuțea, Rădulescu-Motru. Îi voi numi Generaţia FOREX, deoarece, asemeni Generaţiei de Aur a României, cei din „Generaţia FOREX" sunt, într-adevăr, minţi sclipitoare, însă în cu totul alt segment. Aceştia, în decurs de câţiva ani, au învârtit milioane de euro, au înfiinţat zeci de firme de brokeri, au schimbat CUI-uri, J-uri, denumiri de societăţi, adrese, numere de telefoane, astfel încât să-şi piardă mereu urma, în tot acest timp, însă, îmbogățindu-se pe spinarea investitorilor (persoane fizice sau juridice) dornici de câștiguri rapide pe piața FOREX.

Nu mai este o noutate faptul că, începând cu A.M., (...) și lista va continua cu dovezi clare, aparţin Generaţiei FOREX, în spatele căreia stă o firmă care, din punctul de vedere al legislaţiei româneşti, este „pusă la adăpost”. (..) Anumite persoane au trimis sesizări şi la Parchet sau la Poliţie (...) Nu a fost primit încă niciun răspuns şi, atunci când persoana în cauză a cerut detalii, i s-a spus că „se anchetează”.

Aşadar, tocmai firma care stă în spatele tuturor acestor „mânării este lăsată să îşi continue activitatea în ţara noastră, păgubind sute de oameni. (...)”.

Anterior, printr-un articol postat la data de 27 octombrie 2012, intitulat „A.T. s-a mutat în Centrul Vechi”, se arătase că „A.T. şi-a mutat sediul în Centru Vechi la Unirii, în clădirea X. Ca să îşi piardă urma firma, „juma de buletin” A.V. a schimbat locaţia. (…)Nu se lasă mai prejos ca şi partenerul lui de afaceri de la T.T.", iar, printr-un articol publicat la data de 26 octombrie 2012 şi intitulat „Lista neagră Forex îşi aşteaptă completări", o cititoare a afirmat: „Complexitatea FOREX-ului şi tacticile brokerilor neserioşi favorizează „topirea" banilor clienţilor şi, din păcate, în afara de VOX POPULI, nimeni nu poate face nimic, nici măcar să demonstreze aceste abuzuri. Mulţi se aruncă în această „afacere" fără însă a căuta informaţii despre firma de brokeraj sau numele cu care intră în contact. Lista este lungă şi continuă să crească:(..). Nume: (..), V.A.T. (..) si mulţi alţii”.

Într-un alt articol, publicat pe acelaşi site, la data de 18 octombrie 2012, şi intitulat „FOREX este o evaziune fiscală”, s-a făcut afirmaţia că „Tot ceea ce fac escrocii ăştia este o evaziune fiscală. În cazul firmelor T.T., A.T., S.T., T.T., G.A. este C. (H.). Un evreu care face evaziuni fiscale în România prin intermediul lui O.P.

(…) La rândul lui, P. are şi el căţeii lui ... după cum ştie toată lumea la G.A. - A.S. (M.), la T.T. și T.T. - G.A., la A.T. - A.V., S.T. – Z.R. etc. H. îi coordonează pe toţi şi deţine monopolul pe toate firmele de tranzacţionare pe piaţa Forex. Platformele de tranzacţionare sunt fictive. Bani investiţi de clienţi se duc în contul unor firme offshore şi de acolo sunt distribuiţi în buzunarul evreului, revenindu-le şi la căţeluşi câte o parte. (...) Lista cu numele escrocilor continuă pentru ca nu s-a pomenit niciodată de respectivii: (...) In convorbirile lor cu clienţii, toţi aceşti escroci îşi ascund identitatea adevărată, deoarece numele lor a apărut pe diferite site-uri de reclamaţii cu privire la aceste escrocherii pe care le fac”.

De asemenea, prin articolul publicat la data de 03 mai 2012, intitulat „Să luăm atitudine

împotriva firmelor care înşeală pe piaţa FOREX”, s-a făcut afirmaţia că: „ Din ce în ce mai mulţi oameni sunt înşelaţi în acelaşi mod de diverse firme din piaţa FOREX, cum ar fi: (...) care au acelaşi mod de operare şi sigur aceeaşi şleahtă de şarlatani, (...) V.A.T., (..) şi mulţi alţii. Aceştia înfiinţează firme noi, pentru a-şi pierde urma. Soluţia la această problemă este să luăm atitudine, să nu ne resemnăm în stilul nostru românesc sau să aşteptăm ca autorităţile să facă ceva pentru a opri această mare escrocherie, care se pare că se află sub protecţia unor persoane sus puse (doar campaniile electorale costă) (..) Cu cât suntem mai mulţi cu atât vom putea fi mai greu de ignorat de autorităţi şi de escroci ", iar, în cuprinsul celui postat la data de 07 martie 2012, intitulat „Persoane acuzate de înşelăciune”, se afirma că: „Persoanele acuzate de înşelăciune sunt acele persoane care au contactat telefonic diverşi oameni care în cele din urmă au pierdut sume importante de bani. Numele lor reies din reclamaţiile făcute în categoria RECLAMAŢII FOREX şi comentariile referitoare la DE CE Să TE FEREŞTI DE FOREX. Publicarea acestor nume se doreşte a fi un AVERTISMENT pentru cei care urmează a fă contactaţi de către aceştia, astfel încât numărul celor înşelaţi pe piaţa FOREX să se reducă considerabil. Este puţin probabil ca autorităţile din România să reuşească stoparea acestui fenomen, escrocheriile produse pe piaţa FOREX, datorita legilor în vigoare, dar trebuie luată o ATITUDINE FERMĂ faţă de acest flagel!!! - V.A.T. (...)".

În sfârşit, prin postarea de pe acelaşi site, din data de 06 martie 2012, se afirma că „FOREX C., FOREX.24, FX-GFC, A.M., OIMT (online interactive market), absolut toți,, dar toooooooooţi, fac parte din clanul tzeparilor pe piaţa „forex”. Nici măcar nu au firme legale să tranzacţioneze, firmele sunt făcute pe cod CAEN de consultanţă. Nu sunt brokeri sau ce alte titulaturi îşi alocă, sunt nişte mucoşi care se cred zmei (au între 20 şi max. 35 ani) şi aşa-zisa pregătire în domeniu este de o săptămână. Diferenţa între ei şi tziganii cu alba-neagra este că aceştia îşi au sediile în business centers şi sunt îmbrăcaţi la costum! Mereu îşi fac alte firme, cu alt nume, dar sunt aceeaşi haită de băieţi şmecheri şi agresivi care vor să vă jupoaie. Fugiţi de ei, să nu vă păcălească ca pe mulţi alţii! (...) Nume dubioase în piaţă (cine ştie mai poate completa lista: (...) V.A.T. ", articolul fiind republicat şi în data de 01 aprilie 2012, anexându-se, totodată, şi un model de plângere penală împotriva reclamantului, din data de 18 februarie 2012.

Din ansamblul articolelor postate pe site-ul administrat de pârât şi expuse în cele ce preced, instanţa a concluzionat că acestea au fost de natură să contureze, în opinia publicului cititor, o percepţie negativă asupra reputaţiei reclamantului.

Din această perspectivă, rezultă că, în cauză, sunt îndeplinite condiţiile legale de admisibilitate ale angajării răspunderii civile delictuale a pârâtului, în ce priveşte existenţa unei fapte ilicite (postarea pe o pagină de internet a unor informaţii de natură să aducă atingere dreptului la imagine a unei persoane fizice), precum şi în ce priveşte existenţa unui prejudiciu (afectarea în mod negativ a imaginii respectivei persoane).

În ce priveşte însă raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul suferit de reclamant, instanţa a apreciat că, cel puţin în privinţa prejudiciului material invocat de către reclamant, un asemenea raport nu a fost dovedit.

Astfel, în pofida apariţiei unor articole, începând cu data de 06 martie 2012, inclusiv postarea unui model de plângere penală formulată împotriva reclamantului, totuşi, cele două societăţi angajatoare în cauză au încheiat contractele de muncă invocate în susţinerea prejudiciului material ulterior publicării acestor articole, şi anume, la data de 10 iulie 2012.

În al doilea rând, după cum rezultă şi din notificarea vizând rezilierea celor două contracte, motivul încetării colaborării contractuale l-a reprezentat reducerea progresivă a veniturilor societăţii, ca urmare a reducerii sau încetării raporturilor contractuale cu o serie de clienţi tradiţionali, iar nu ca urmare directă a postării articolelor defăimătoare în cauză.

S-a mai reţinut că, aşa cum rezultă din situaţia financiară întocmită de către expertul contabil, în perioada august 2011 – decembrie 2012, firma S.C. A.T.S. S.R.L. a realizat încasări de 129.648,33 USD, având un număr de 12 salariaţi, iar, în perioada august 2012 – decembrie 2012, a realizat încasări diminuate in mod semnificativ, de 18.786,33 USD, având un număr sporit de angajaţi, si anume, 36 de salariaţi, însă împrejurarea diminuării încasărilor de către această societate comercială poate fi explicată în egală măsură şi prin circumstanţele obiective care au afectat piaţa tranzacţiilor specifice obiectului de activitate al acestei societăţi, în perioada de referinţă.

Prin urmare, instanţa a apreciat că, în speţă, nu s-a făcut dovada unui raport de cauzalitate, în mod direct, între postările articolelor contestate de reclamant şi diminuarea încasărilor realizate de către cele două societăţi comerciale la care acesta era angajat, iar, mai departe, între publicarea acestor articole şi încetarea raporturilor contractuale ale reclamantului cu cele două societăţi în cauză.

În schimb, instanţa de judecată a apreciat că, prin articolele aduse la cunoştinţa publică, prin intermediul paginii de internet menţionate, a fost afectata în mod negativ imaginea reclamantului şi, având în vedere că acesta din urmă îşi desfăşoară activitatea în mod preponderent în domeniul tranzacţiilor de pe piaţa de capital, repercusiunile asupra imaginii acestuia, a profesionalismului său şi, implicit asupra posibilităţilor reale de angajare ulterioară în acest domeniu, sunt cu atât mai vătămătoare.

În consecinţă, a concluzionat în sensul existenţei unui raport de cauzalitate între fapta ilicită constând în publicarea unor afirmaţii defăimătoare la adresa persoanei reclamantului şi prejudiciul de imagine cauzat acestuia din urmă.

Referitor la condiţia legală de admisibilitate a răspunderii civile delictuale vizând vinovăţia pârâtului, instanţa a reţinut că, aşa cum s-a stabilit recent şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Delfi AS c. Estoniei - hotărârea din 10 octombrie 2013, dar şi în jurisprudenţa de dată mai veche a instanţei europene (cauza Őztűrk c. Turciei, Hotărârea Marii Camere din anul 1999, responsabilitatea pentru publicarea unor afirmaţii defăimătoare la adresa unei persoane revine în primul rând persoanei care face posibilă aducerea la cunoştinţă publică a acestor informaţii.

Or, potrivit prevederilor constituţionale cuprinse în art. 20 al legii fundamentale, „dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte”, iar „dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile” (reglementare cuprinsă ulterior şi în art. 4 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările ulterioare).

În acelaşi sens, dispozițiile art. 30 alin. (6) şi (7) din Constituţia României prevăd că „libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine” şi „sunt interzise de lege îndemnul la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, precum şi manifestările obscene, contrare bunelor moravuri”.

În ce priveşte vinovăţia (condiţie legală pentru angajarea răspunderii civile delictuale) pârâtului, ca persoană care s-a mărginit doar la a aduce la cunoştinţa publicului anumite opinii exprimate de către cititori ai paginii de internet pe care acesta o administrează, instanţa a pornit de la premisa ca atât Constituţia României, cât şi Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale au statuat că libertatea de exprimare nu este un drept absolut, el putând fi supus unor limite care constituie măsuri necesare într-o societate democratică.

Astfel, prevederile art. 30 alin. 8 din Constituţia României dispun, în mod neechivoc, că „răspunderea civilă pentru informaţia sau pentru creaţia adusă la cunoştinţă publică revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare (s.n.), al postului de radio sau de televiziune, în condiţiile legii” (adică, în condiţiile dreptului comun, în speţă art. 1349 şi urm. din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările ulterioare).

În acelaşi sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit cu valoare de principiu că art. 10 alin. 2 din Convenţie presupune îndatoriri şi responsabilităţi, aplicabile deopotrivă jurnaliştilor, persoanelor care au posibilitatea si aduc la cunoştinţa opiniei publice, în mod real, efectiv, informaţii referitoare la diferite persoane, chiar şi atunci când este vorba de chestiuni de un interes general semnificativ. Aceste îndatoriri şi responsabilităţi pot avea o importanţă specială dacă există riscul atingerii reputaţiei unor persoane, punând astfel în pericol drepturile altuia (cauza Tănăsoaica c. României, hotărârea din 19 iunie 2012, cauza Tammer c. Estoniei, hotărârea din 6 februarie 2001).

De asemenea, Curtea Europeană a constatat că, la rândul lor, şi ziariştii sunt ţinuţi de acelaşi îndatoriri şi responsabilităţi şi atunci când redau conţinutul unor articole apărute în alte publicaţii (cauza Radio France şi alţii c. Franţei, hotărârea din 30 martie 2004), sau afirmaţii asumate în mod public de către alte persoane.

Faptul că articolele incriminate au fost preluate din postările pe site ale unor alte persoane nu îl exonerează pe pârât de îndatoririle şi responsabilităţile prevăzute de art. 10 din Convenţie, printre care şi acelea de a respecta dreptul la o bună reputaţie, garantat de art. 8 din Convenţie.

Pentru aceasta, este necesar a se analiza în ce măsură se păstrează echilibrul în protecţia celor două valori garantate de Convenţie, aflate în conflict, Curtea stabilind şase criterii ce vor fi avute în vedere, şi anume: contribuţia la o dezbatere de interes general, gradul de notorietate al persoanei vizate şi obiectul articolului, comportamentul anterior al persoanei vizate, modul prin care a fost obţinută informaţia şi gradul acesteia de veridicitate, forma şi repercusiunile articolului şi sancţiunea aplicată (cauza Axel Springer AG c. Germaniei, hotărârea din 7 februarie 2012).

Revenind la Hotărârea din data de 10 octombrie 2013 a Curţii Europene a Drepturilor Omului, în cauza Delfi AS c. Estoniei (anterior evocată), este demn de remarcat că prin aceasta s-a statuat în sensul inexistenţei unei încălcări a articolului 10 (privitor la libertatea de exprimare) din Convenţia europeană, chiar şi în ipoteza existenţei unei ingerinţe – prevăzute în legea naţională – asupra libertăţii de exprimare aparţinând unei societăţi care este proprietara unui site naţional de internet, specializat în serviciile de ştiri.

În fundamentarea unui atare raţionament, Curtea a precizat că articolul 10 al Convenţiei autorizează ingerinţele în libertatea de exprimare în scopul de a proteja reputaţia terţilor, dacă astfel de ingerinţe păstrează un raport de proporţionalitate analizat din perspectiva circumstanţelor particulare ale cauzei.

Pentru a se pronunţa cu privire la acest aspect, Curtea a analizat patru aspecte relevante cauzei.

În primul rând, în ceea ce priveşte contextul mesajelor postate pe internet, Curtea a observat faptul că mesajele în discuţie aveau caracter injurios, ameninţător şi defăimător. Având în vedere modul în care a fost conceput articolul în cauză, astfel cum a fost publicat pe internet, administratorul site-ului ar fi trebuit să se aştepte la postarea unor mesaje insultătoare şi să dea dovadă de vigilenţă pentru a evita posibilitatea de a i se reproşa că prin faptele sale a adus atingere reputaţiei unui terţ.

În al doilea rând, Curtea a observat că DELFI AS a luat anumite măsuri pentru a împiedica publicarea mesajelor defăimătoare (pagina web unde a fost publicat articolul avertiza autorii mesajelor că aceştia poartă responsabilitatea mesajelor şi interzicea ameninţările şi insultele; de asemenea, avea instalat un dispozitiv de cenzurare automată a mesajelor care conţineau anumite cuvinte vulgare; în plus, cu un singur click pe o imagine de pe ecran (icon), internauţii puteau semnala administratorilor site-ului mesajele insultătoare în scopul de a fi eliminate). Cu toate acestea, avertismentele respective nu au putut împiedica publicarea unui mare număr de mesaje insultătoare. În acelaşi timp, nici dispozitivul automat care funcţiona pe baza unor cuvinte cheie, nici sistemul de avertizare şi eliminare nu au permis cenzurarea în timp util a mesajelor în discuţie.

În al treilea rând, în ceea ce priveşte responsabilitatea individuală a autorilor mesajelor, Curtea a observat că persoana juridică vizată prin articolul şi mesajele în cauză ar fi putut să încerce să îi urmărească în justiţie pe autorii acestora în locul proprietarului de site DELFI AS. În acelaşi timp însă, ar fi fost extrem de dificil să fie identificaţi autorii acestor mesaje, în condiţiile în care postările erau făcute fără să existe obligaţia autorilor de a-şi prezenta identitatea, iar o mare parte dintre mesaje erau anonime. Prin urmare – apreciază Curtea - autorităţile interne estoniene au acţionat într-o manieră realistă, reţinând responsabilitatea DELFI AS în privinţa mesajelor respective, dar, în acelaşi timp, şi într-o manieră rezonabilă, având în vedere că site-ul de ştiri avea un anumit profit comercial de pe urma mesajelor pe care le publica.

În al patrulea rând, în ceea ce priveşte sancţiunea aplicată de instanţa naţională, Curtea a constatat că aceasta a avut un nivel relativ redus, dispunându-se obligarea la plata sumei de aproximativ 320 de euro, dar instanţele interne nu au stabilit şi obligaţia de a se institui pe site măsuri de protecţie ale drepturilor terţilor susceptibile de a restrânge libertatea de exprimare.

Aplicând aceste criterii la cauza de faţă, instanța a constatat că, deşi articolele se refereau la informaţii care ar fi putut prezenta interes pentru public, ele cuprind şi afirmaţii cu privire la reclamant, afirmaţii care nu au legătură cu chestiunea de interes public în discuţie (în speţă, expresii precum ,,juma de buletin A.V.’’ - articolul din 27 octombrie 2012, ,,un evreu care face evaziuni fiscale în România”, ,,căţeii lui ... - A.V.’’, „şleahta de şarlatani ... V.A.T.” - toate din 18 octombrie 2012, „escroci” - 03 mai 2012, „nume dubioase din piaţă ... V.A.T.”).

Chiar dacă articolele au preluat afirmaţiile unor alte persoane, pârâtul avea obligaţia unei minime verificări cu privire la realitatea celor afirmate, cu atât mai mult cu cât pretinsele cercetări penale afirmate în cuprinsul respectivelor postări nu au fost dovedite în cauză.

Prin urmare, nu a existat un echilibru între dreptul la informare şi libertatea de expresie, garantate de art. 10 din Convenţie şi dreptul la reputaţie, garantat de art. 8 din Convenţie, motiv pentru care pârâtul, prin publicarea articolelor, s-a situat în afara limitelor protecţiei oferite de art. 10 în discuţie.

În consecinţă, rezultă că, în cauză, sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate ale răspunderii civile delictuale, dovedindu-se, pe lângă fapta culpabilă, prejudiciul de imagine suferit de reclamant, precum şi raportul de cauzalitate dintre acestea.

În ce priveşte caracterul defăimător al articolelor publicate pe site-ul în cauză, instanţa a constatat că, în speţă, nu s-a făcut dovada eventualei veridicităţi a faptelor imputate reclamantului (reţinând, în acest sens, că informaţiile prezentate prin articolele incriminate prezintă caracterul unor informaţii factuale, susceptibile de a face obiectul probei verităţii, iar nu judecăţi de valoare, în sensul exprimării opiniei unei persoane asupra calităţilor profesionale, morale şi personale ale altuia – conform distincţiilor realizate în jurisprudenţa în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului, de exemplu hotărârea din 29 martie 2005, în cauza Sokolowski c. Poloniei, constatându-se că, la termenul de judecată din data de 18 octombrie 2013, a fost administrată proba cu interogatoriul pârâtului, în condiţiile art. 225 C.proc.civ., din celelalte probe administrate în cauză, nerezultând că pârâtul ar fi manifestat vreo preocupare pentru verificarea veridicităţii şi fiabilităţii informaţiilor difuzate.

În acelaşi timp, aşa cum rezultă din cuprinsul notificării din data de 22 mai 2012, pârâtul a refuzat să dea curs solicitării reclamantului de a înlătura de pe site-ul administrat de cel dintâi a oricăror menţiuni cu privire la reclamant (pe de altă parte, reţinându-se, de către instanţă că, din cuprinsul convorbirii telefonice invocate de către reclamant şi înregistrate pe suport digital, convorbire ascultată în şedinţa publică de la termenul de judecată din data de 18 octombrie 2013, nu a rezultat că pârâtul ar fi pretins suma de 30.000 euro de la reclamant, în vederea retragerii acestor articole, ci, dimpotrivă, că persoana care a pretins că l-a contactat telefonic pe pârât, formulând o ofertă de plată a unei sume de bani, în schimbul retragerii acestor articole de la accesul public).

În acest context, instanţa a apreciat că pârâtul, prin conduita sa, a imputat reclamantului anumite fapte care nu au fost dovedite, dar a utilizat şi expresii jignitoare, de natură a-l discredita pe acesta din urmă, atingerea adusă onoarei sale urmând a fi apreciată din punctul de vedere al cetăţeanului obişnuit, înzestrat cu o sensibilitate medie.

Un prim aspect reţinut de către instanţă în privinţa manierei concrete de apărare a dreptului nepatrimonial dedus judecăţii îl reprezintă incidenţa în cauză a prevederilor art. 253 alin. (1) lit. b) prin raportare la dispoziţiile art. 253 alin. (2) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările ulterioare, potrivit cărora „persoana fizică ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost încălcate ori ameninţate poate cere oricând instanţei … încetarea încălcării şi interzicerea pentru viitor, dacă aceasta durează încă”.

În acelaşi timp, instanţa a mai remarcat aplicabilitatea în speţă, raportat la petitul cererii introductive, a dispoziţiilor art. 253 alin. (3) lit. a) din Codul civil în vigoare („…cel care a suferit o încălcare a unor asemenea drepturi poate cere instanţei să îl oblige pe autorul faptei să îndeplinească orice măsuri socotite necesare de către instanţă spre a se ajunge la restabilirea dreptului atins, cum sunt: … obligarea autorului, pe cheltuiala sa, la publicarea hotărârii de condamnare …”), precum şi a prevederilor art. 253 alin. (4) C.civ., în privinţa modalităţii subsidiare de reparare a prejudiciului, răspunderea civilă delictuală astfel instituită circumscriindu-se, sub aspectul aplicării legii civile în timp, normei juridice tranzitorii în materie şi anume, art. 19 din Legea nr. 71/2011 privind punerea în aplicare a Codului civil.

În consecinţă, instanţa a găsit întemeiat capătul de cerere al reclamantului privind obligarea pârâtului să retragă, de îndată, articolele defăimătoare cu privire la reclamant, publicate pe site-ul administrat de către pârât, consecvent raţionamentului judiciar expus în cele ce preced şi în acord cu prevederile legale evocate.

Referitor la solicitarea părţii reclamante privind asigurarea publicării, pe cheltuiala pârâtului, a hotărârii judecătoreşti pronunţate în cauză, în două numere consecutive a trei cotidiene cu acoperire naţională, instanţa a apreciat-o ca fiind disproporţionată, raportat la circumstanţele concrete ale cauzei.

Astfel, pe de o parte, prin publicarea stării de fapt reţinute în cuprinsul considerentelor prezentei hotărâri, în cuprinsul a trei cotidiene cu acoperire naţională, în numere consecutive, s-ar conferi o amploare crescută şi un impact mediatic ridicat, cu posibile conotaţii, (şi chiar consecinţe), negative pentru reclamant, (având în vedere numărul relativ ridicat al postărilor în cauză, ceea ce relevă, implicit, existenţa şi a unui curent de opinie nedorit în această privinţă), coroborat cu imperativul legal al respectării unei oarecare proporţionalităţi (conform art. 1385 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările ulterioare) între vătămarea suferită şi întinderea reparaţiei acesteia.

Pe de altă parte, instanţa a apreciat că, prin publicarea hotărârii judecătoreşti de faţă chiar pe site-ul pe care au fost postate articolele defăimătoare la adresa reclamantului, se asigură reparaţia într-o măsură suficientă a prejudiciului de imagine suferit de reclamant prin fapta culpabilă a pârâtului, cu un impact mai puternic asupra propriilor utilizatori ai site-ului, decât în situaţia în care ar fi publicată în modalitatea menţionată anterior. O atare soluţie se prezintă a fi în concordanţă şi cu principiul general al reparării în natură a prejudiciului, şi, doar cu titlu subsidiar, prin modalităţi subsecvente, inclusiv prin plata unor despăgubiri, după cum prevăd dispozițiile art. 1386 NCC (aplicabil cauzei, din perspectiva art. 6 din Legea nr. 287/2009 corob. cu art. 13 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil, raportat la data săvârşirii faptei imputate pârâtului ca fiind de natură să aducă atingere dreptului la imagine al reclamantului, ca atribut inerent al personalităţii acestuia din urmă).

În ce priveşte întinderea reparaţiei de ordin patrimonial la care este îndreptăţit reclamantul, instanţa a reţinut ecoul pe care l-au produs aceste afirmaţii în cadrul unei comunităţi destul de restrânse, dar relativ specializate, precum şi limitele mai largi ale criteriilor de apreciere asupra prejudiciului de imagine în cazul de faţă, astfel încât a apreciat, în echitate, că stabilirea unui nivel al daunelor morale de 25.000 lei (echivalentă cu veniturile realizate de către reclamant pe parcursul unei perioade de timp apreciate de către instanţă ca fiind rezonabilă, raportat la nivelul venitului salarial brut de 5.704 lei lunar, conform contractului individual de muncă din 09 iulie 2012, coroborat cu publicarea prezentei hotărâri, după rămânerea sa irevocabilă, pe site-ul în discuţie, asigură o reparaţie juridică într-o măsura suficientă.

Împotriva acestei hotărâri, a declarat apel pârâtul, solicitând admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinţei apelate, în sensul respingerii în totalitate a acţiunii.

În dezvoltarea motivelor de apel, a arătat că, spre deosebire de răspunderea penală şi cea contravenţională, care au un caracter aflictiv, punitiv şi care sunt menite a-l sancţiona pe cel care a încălcat legea, răspunderea civilă delictuală a fost reglementată pentru a îndeplini o funcţie reparatorie, urmând să acopere sau să repare un prejudiciu.

De asemenea, fundamental în ce priveşte răspunderea civilă este principiul conform căruia această răspundere este menită a acoperi o pagubă, şi nu a asigura un câştig.

Apoi, a arătat că persoana prejudiciată poate pretinde angajarea acestei forme de răspundere numai în măsura în care există un prejudiciu cauzat în mod injust. Prejudiciul constând în atingerea adusă imaginii publice a reclamantului trebuie să îndeplinească toate condiţiile necesare oricărui alt tip de prejudiciu pentru a putea fi reparat.

S-a subliniat că, în mod greşit, s-a reţinut de către prima instanţă că, prin articolele aduse la cunoştinţa publică prin intermediul paginii de internet, a fost afectată în mod negativ imaginea reclamantului şi, având în vedere că acesta îşi desfăşoară activitatea, în mod preponderent, în domeniul tranzacţiilor de pe piaţa de capital, repercusiunile asupra imaginii acestuia, a profesionalismului său, şi, implicit, asupra posibilităţilor de angajare ulterioară în acest domeniu sunt cu atât mai vătămătoare.

S-a mai arătat că, întrucât reclamantul solicită repararea unui prejudiciu constând în dreptul la reputaţie, se impune a se preciza că dreptul la reputaţie face parte din drepturile personalităţii, drepturi ce ocupă poziţia centrală în cadrul drepturilor personale nepatrimoniale aparţinând persoanelor fizice.

În literatura de specialitate, drepturile personalităţii au fost clasificate în două categorii : drepturi care ocrotesc corpul uman şi funcţiile sale biologice şi psihice şi drepturi care ocrotesc valori morale. În această ultimă categorie, sunt încadrate dreptul la demnitate, dreptul la liberă exprimare, dreptul la viaţă privată, dreptul la imagine.

Dreptului la demnitate îi este proclamată existenţa în art. 72 alin. (1) C.civ., în timp ce, în alin. (2) al aceluiaşi articol, se indică conţinutul acestui drept, ce cuprinde onoarea şi reputaţia unei persoane şi interdicţia de a produce o atingere, fără consimţământul titularului sau fără autorizarea prevăzută de art. 75 C.civ.

În doctrină, se apreciază că graniţa dintre onoare şi reputaţie este destul de greu de stabilit, ele putând fi considerate două faţete ale dreptului la demnitate.

Onoarea este un sentiment complex, determinat de percepţia pe care fiecare persoană o are despre demnitatea sa, în timp ce reputaţia înseamnă felul în care o persoană este considerată în societate.

Reputaţia poate să varieze de la o persoană la alta. Reputaţia nu este înnăscută, ci este, de cele mai multe ori, dobândită, prin modul exemplar în care persoana se comportă în viaţa privată sau în cea socială.

Angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a unei persoane presupune, potrivit dispoziţiilor art. 1349 alin. (1) şi (2), coroborate cu dispoziţiile art. 1357-1371 C.civ., existenţa cumulată a patru condiţii: prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, vinovăţia autorului faptei ilicite şi prejudiciabile.

Raportând aceste condiţii la prevederile art. 72 alin. (2) C.civ., dovada existenţei acestora incumbă, în toate cazurile, conform principiului actori incubit probatio, persoanei care reclamă prejudicierea sa de către autorul faptei ilicite prejudiciabile, aceasta fiind ţinută, în vederea admiterii acţiunii sale, de această dovadă, iar apoi aparţine autorului atingerii sarcina de a dovedi un motiv justificativ (consimţământul victimei sau respectarea limitelor prevăzute de art. 75 C.civ.).

În prezentul litigiu, s-a apreciat că reclamantul, prin probele administrate, nu a demonstrat o atingere a dreptului său la reputaţie prin afirmaţiile postate de cititori pe site.

Simpla deţinere de către reclamant a funcţiei de director la S.C. A.T.S. S.R.L., (al cărui asociat unic este potrivit informaţiilor ORC), nu poate conduce la concluzia că percepţia societăţii în ceea ce îl priveşte pe reclamant s-a modificat, într-o manieră ce îi dăunează acestuia, urmare a articolelor şi comentariilor apărute pe site.

Nu s-a demonstrat că reclamantul era cunoscut de cei apropiaţi şi de societate ca un profesionist ce îşi desfăşoară activitatea în mod preponderent în domeniul tranzacţiilor de pe piaţa de capital, că avea o bună reputaţie morală, că modul în care publicul îl aprecia pe reclamant s-a deteriorat.

Mai mult, raportat la vârsta reclamantului, de numai 24 de ani, probabil proaspăt absolvent al unei unităţi de învăţământ, nu se pot retine, în lipsa unor probe clare, aprecieri cu privire la profesionalismul acestuia, cu atât mai mult cu cât ocuparea postului de director general (la propria firmă) s-a făcut fără promovarea unui concurs.

În lipsa unor astfel de elemente, a considerat că, în mod greşit, instanţa de fond a apreciat că, prin apariţia acelor articole pe site-ul administrat de pârât, reclamantului i s-a adus atingere reputaţiei, şi, pe cale de consecinţă, a constatat existenţa unui prejudiciu ce trebuie reparat.

Cum reclamantul nu a suferit niciun prejudiciu, obligarea pârâtului la plata sumei de 25.000 lei apare ca o îmbogăţire fără just temei al acestuia.

În concluzie, raportat la întregul material probator al cauzei, a apreciat că nu sunt întrunite condiţiile cerute de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului.

Prin decizia civilă nr. nr.316/A din 02 iulie 2014 a Curţii de Apel Oradea, Secţia I civilă a fost admis apelul formulat de pârât împotriva sentinţei civile nr. 3365/D/2013, pronunţată de Tribunalul Satu Mare, care a fost schimbată în parte, în sensul că a fost redus cuantumul despăgubirilor civile acordate de instanţa de fond de la suma de 25.000 lei la suma de 10.000 lei. Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

În cauză, nu se contestă împrejurarea că, pe pagina de internet administrată de către pârâtul F.I., au fost postate o serie de articole defăimătoare, unele chiar cu conotaţie penală, provenind de la cititorii site-ului, la adresa reclamantului, care, la data publicării, deţinea funcţia de director departament cercetare - dezvoltare în cadrul S.C. F.R.S. S.R.L., potrivit contractului individual de muncă.

Potrivit art. 30 din Constituţie, libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel sunt inviolabile.

Potrivit alin. (6) din acelaşi articol, libertatea de exprimare nu poate prejudicia onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine, iar, potrivit alin. 8, răspunderea civilă pentru informaţia adusă la cunoştinţa publică revine editorului sau autorului în condiţiile legii.

Tot în acelaşi sens, art. 10 din CEDO statuează că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, drept ce cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice.

Exercitarea acestor libertăţi comportă îndatoriri şi responsabilităţi şi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora.

În speţă, după cum corect a reţinut prima instanţă, prin articolele publicate, reclamantul a fost acuzat, fără niciun suport real, de fapte concrete, care i-au afectat în mod cert reputaţia, prin crearea unei imagini defăimătoare în ochii publicului, critica apelantului, cum că nu sunt întrunite în cauză condiţiile angajării răspunderii civile delictuale, fiind nefondată.

Astfel, prejudiciul încercat de reclamant există în mod cert şi constă în resimţirea de către acesta a impactului produs de conduita pârâtului-apelant, anume în lezarea onoarei, demnităţii, reputaţiei şi probităţii sale profesionale.

În ceea ce priveşte însă cuantumul daunelor morale cuvenite, este de precizat că cuantificarea prejudiciului moral nu este supusă unor criterii legale de determinare, la evaluarea acestora, urmând a fi avute în vedere consecinţele negative suferite pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, etc.

În speţă, s-a constatat că, în susţinerea cererii de acordare a sumei de 111.000 euro, cu titlu de daune morale, reclamantul a invocat atingerile grave aduse dreptului său la reputaţie, acesta susţinând că, urmare a faptei ilicite comise de pârât, reputaţia sa comercială a fost iremediabil vătămată, având drept consecinţă pierderea partenerilor de afaceri, pierderea actualei clientele şi imposibilitatea cooptării de noi clienţi precum şi pierderea locului său de muncă.

Prima instanţă a apreciat a fi întemeiată în parte cererea acestuia, evaluând prejudiciul moral la suma de 25.000 lei, luând în considerare, la întinderea acestui cuantum, ecoul produs de afirmaţiile defăimătoare în cadrul unei comunităţi restrânse, dar relativ specializate; precum şi limitele mai largi ale criteriilor de apreciere asupra prejudiciului de imagine.

S-a reţinut, totodată, că suma de 25.000 lei este echivalentă cu veniturile realizate de către reclamant, pe parcursul unei perioade de timp, apreciată de instanţă ca fiind rezonabilă, raportat la venitul salarial brut lunar, conform contractului individual de muncă din 09 iulie 2012.

Cuantificarea prejudiciului moral, prin raportare la venitul brut lunar, nu se justifică însă în cauză, atât timp cât nu s-a făcut dovada faptului că publicarea articolelor respective ar fi avut o influenţă directă asupra activităţii comerciale desfăşurate de reclamant în mediul de afaceri, în sensul susţinut de acesta, respectiv că ar fi condus la micşorarea şanselor sale în competiţia comercială, evaluarea trebuind să fie făcută în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, şi nu în funcţie de criterii de evaluare prestabilite, sens în care s-a pronunţat şi CEDO în jurisprudenţa sa constantă.

Nu se poate nega însă că reclamantul a suferit un prejudiciu de imagine, urmare a faptei ilicite a pârâtului-apelant, după cum s-a arătat în cele mai sus, care se impune a fi reparat, potrivit dispoziţiilor art. 1349 C.civ., astfel că, statuând în echitate s-a apreciat că suma de 10.000 lei este suficientă pentru remedierea situaţiei create, acordarea acestei sume cu titlu de daune morale respectând cerinţa proporţionalităţii între fapta ilicită şi prejudiciul produs.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâtul, solicitând admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate, în sensul respingerii în totalitate a acțiunii civile formulate de reclamant.

În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ., pârâtul a arătat următoarele:

Spre deosebire de răspunderea penala si cea contravenţională, care au un caracter aflictiv, punitiv și care sunt menite a-l sancţiona (sau chiar pedepsi) pe cel care a încălcat legea, răspunderea civilă delictuală a fost reglementată pentru a îndeplini o funcţie reparatorie, ea nefiind menită a-l sancţiona pe autorul faptei ilicite, ci a acoperi sau a repara un prejudiciu.

De asemenea, fundamental în ce priveşte răspunderea civilă este principiul conform căruia această răspundere este menită a acoperi o pagubă şi nu a asigura un câştig.

Răspunderea civilă reparatorie presupune, prin scopul său, repararea prejudiciilor cauzate. Numai în ipoteza în care există un prejudiciu, cauzat în mod injust, persoana prejudiciată poate pretinde angajarea acestei forme de răspundere. Se afirmă astfel, în doctrină, că prejudiciul reprezintă nu numai condiţia răspunderii reparatorii, ci si măsura ei, în sensul că aceasta este antrenată numai în limita prejudiciului injust cauzat.

Prejudiciul constând în „atingerea adusă imaginii publice a reclamantului” trebuie să îndeplinească toate condiţiile necesare oricărui alt tip de prejudiciu pentru a putea fi reparat.

În motivarea prejudiciului, constând în vătămarea dreptului la reputaţie, reclamantul a invocat următoarele argumente:

S.C. A.T.S. S.R.L a fost manageriată de reclamant, acesta coordonând activitatea de consultanţă de afaceri;

Situaţia încasărilor S.C. A.T.S. S.R.L, în perioada august - decembrie 2012, comparativ cu aceeaşi perioadă a anului 2011, este mai mica cu aproximativ 85%. Această scădere a intervenit pe fondul în care numărul angajaţilor a fost mărit de 3 ori;

Cu toate că a fost menţinută calitatea serviciilor societăţii la cel mai înalt nivel, clienţii au refuzat orice continuare/demarare a raporturilor contractuale, motivat de faptul că, în urma informaţiilor pe care aceştia le-au descoperit in legătura cu S.C. A.T.S. S.R.L. şi persoanele din conducere, reclamantul nu mai prezenta suficiente garanţii pentru a gestiona sumele de bani pe aceştia doreau sa le tranzacţioneze;

Faţă de această situaţie şi urmare a articolelor invocate, s-a reziliat contractul de punere la dispoziţie de personal din 09 iulie 2012;

La data de 10 decembrie 2012, reclamantul a fost demis din funcţia deţinută, decizia fiind motivată de faptul că pierderea clientelei şi a partenerilor S.C. A.T.S. SRL, se datorează modului în care acesta este perceput în mediul de afaceri, imagine incompatibilă cu standardele S.C. A.T.S. S.R.L.

Astfel, în mod corect, a reţinut instanţa de fond şi instanţa de apel că, în speţă, nu s-a făcut dovada unui raport de cauzalitate, în mod direct, între postările articolelor contestate de reclamant şi diminuarea încasărilor realizate de către cele două societăţi comerciale, la care acesta era angajat, iar, mai departe, între publicarea acestor articole şi încetarea raporturilor contractuale ale reclamantului şi cele două societăţi în cauză.

Însă, în mod greşit, instanţa a reţinut că, prin articolele aduse la cunoştinţa publică, prin intermediul paginii de internet, a fost afectată în mod negativ imaginea reclamantului şi, având în vedere că acesta îşi desfăşoară activitatea în mod preponderent în domeniul tranzacţiilor de pe piaţa de capital, repercusiunile asupra imaginii acestuia, a profesionalismului său şi, implicit, asupra posibilităţilor reale de angajare ulterioară în acest domeniu sunt cu atât mai vătămătoare.

Prin acţiune, reclamantul solicită repararea unui prejudiciu, constând în dreptul său la reputaţie. Având în vedere acest drept, se impus a se face următoarele precizări:

Dreptul la reputaţie face parte din drepturile personalităţii, drepturi ce ocupă poziţia centrală în cadrul drepturilor personale nepatrimoniale aparţinând persoanelor fizice.

Dreptului la demnitate îi este proclamată existenţa în art. 72 alin. (1) C.civ., enunţat mai sus, în timp ce, în alin. 2 al aceluiaşi articol se indică conţinutul acestui drept, ce cuprinde onoarea şi reputaţia unei persoane şi interdicţia de a produce o atingere, fără consimţământul titularului sau fără autorizarea prevăzută de art. 75 C.civ.

În doctrină, se apreciază că graniţa dintre onoare şi reputaţie este destul de greu de stabilit, ele putând fi considerate două faţete ale dreptului la demnitate.

Raportând aceste condiţii la prevederile art. 72 alin. (2) C.civ., dovada existenţei acestora incumbă, în toate cazurile, conform principiului actori incumbit probatio, persoanei care reclamă prejudicierea sa de către autorul faptei ilicite, iar, apoi, aparţine autorului atingerii sarcina de a dovedi un motiv justificativ (consimţământul victimei sau respectarea limitelor prevăzute de art. 75 C.civ.).

În prezentul litigiu, recurentul a susţinut că reclamantul, prin probele administrate, nu a demonstrat o atingere a dreptului său la reputaţie, prin afirmaţiile postate de cititori pe site.

Simpla deţinere de către reclamant a funcţiei de director la S.C. A.T.S. S.R.L., (al cărui asociat unic este), nu poate conduce la concluzia că percepţia societăţii în ceea ce îl priveşte pe reclamant s-a modificat, într-o manieră ce îi dăunează acestuia, urmare a articolelor si comentariilor apărute pe site.

Nu s-a demonstrat că reclamantul era cunoscut de cei apropiaţi şi de societate ca un profesionist ce îşi desfăşoară activitatea in mod preponderent in domeniul tranzacţiilor de pe piaţa de capital, că avea o bună reputaţie morală, că modul în care publicul îl aprecia pe reclamant s-a deteriorat.

Mai mult, raportat la vârsta reclamantului, de numai 24 de ani, probabil proaspăt absolvent al unei unităţi de învăţământ, nu se pot retine, în lipsa unor probe clare, aprecieri cu privire la profesionalismul acestuia, cu atât mai mult cu cat ocuparea postului de director general (la propria firma) s-a făcut fără promovarea unui concurs.

În lipsa unor astfel de elemente, în mod greşit, instanţa de apel a apreciat că, prin apariţia acelor articole pe site-ul administrat de pârât, reclamantului i-a adus atingere reputaţiei, şi, pe cale de consecinţă a constatat existenţa unui prejudiciu ce trebuie reparat.

Mai mult, instanţa de apel nu a motivat in nici un fel cum a ajuns la concluzia ca numitul V.A.T. a suferit un prejudiciu de imagine. Existenţa unui prejudiciu, fie el şi de imagine, nu se poate presupune, ci trebuie dovedită. Simpla publicare a unor articole despre activitatea unei persoane nu duce automat la existenta unui prejudiciu. In lipsa unor dovezi clare, din care să rezulte îndeplinirea cumulativă a condiţiilor existenţei răspunderii civile delictuale, nu poate duce obligarea recurentului la plata unor despăgubiri civile .

În cauză, nu s-a făcut dovada existenței cumulative a dispoziţiilor art. 1349 alin. (1) şi (2), coroborate cu dispoziţiile art. 1357-1371 C.civ.

Cum reclamantul nu a suferit şi nu a făcut dovada existenţei unui prejudiciu, obligarea pârâtului la plata sumei de 10.000 lei apare ca o îmbogăţire fără just temei al acestuia.

Analizând recursul formulat, în raport de criticile menţionate și de dispozițiile legale relevante, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru considerentele ce vor succede:

Sub un prim aspect, trebuie observat că, în conținutul motivelor de recurs, se reiterează motivele de apel privind distincțiile între răspunderea penală și cea contravențională, pe de o parte, și răspunderea civilă, pe de altă parte, și condițiile ce trebuie întrunite în mod cumulativ pentru antrenarea acestei răspunderi, precum și teoria doctrinară privind dreptul la reputație, respectiv cel la onoare.

În aceeași manieră repetitivă, se reiau argumentele expuse de reclamant în susținerea prejudiciului pretins, precum și aspecte relative la situația de fapt.

Reținând că, în actuala structură a recursului, pot fi analizate exclusiv criticile de nelegalitate, nu și cele de netemeinicie, iar obiectul recursului îl constituie decizia pronunțată de instanța de apel, considerăm că aceste aspecte nu necesită o analiză distinctă, instanța de recurs apreciind că analiza instanțelor de fond este una legală și pertinentă.

Urmează să decelăm ce critici de nelegalitate pot fi supuse cenzurii instanței de recurs și în ce măsură aceste critici sunt fondate din perspectiva dispozițiilor legale relevante în materie.

Cum, în cauză, nu s-a pus în dezbatere în nici un moment procesual calitatea procesuală pasivă a pârâtului F.I., respectiv problematica răspunderii administratorului site-ului pe care au fost publicate mesajele pretins defăimătoare la adresa reclamantului, singurele critici ce sunt susceptibile de analiză în recurs vizează motivarea hotărârii pronunțate de instanța de apel și interpretarea și aplicarea în cauză a dispozițiilor interne și internaționale privind libertatea de exprimare, dreptul la onoare și reputație, ca aspecte ale vieții private și normele interne privind răspunderea civilă delictuală.

În acest context, unul dintre argumentele expuse în motive de recurs s-a raportat la faptul că instanța de apel nu ar fi motivat raționamentul în virtutea căruia a ajuns la concluzia că reclamantul intimat ar fi suferit un prejudiciu de imagine, întrucât simpla publicare a unor articole despre o persoană nu conduce automat la existența unui prejudiciu, în absența unor dovezi clare.

Această critică este susceptibilă de a fi încadrată în pct. 7 al art. 304 C.proc.civ. și în pct. 11 al aceluiași articol.

În ceea ce privește critica de nelegalitate privind absența motivării, subsumată pct. 7 al art. 304, prima teză - când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, instanța de recurs o respinge în mod ferm, întrucât instanța de apel a expus în mod coerent ansamblul motivelor de fapt și de drept ce au constituit premisele silogismului judiciar care au determinat deznodământul litigiului dedus judecății, fiind respectate garanțiile procesului echitabil, sub aspectul motivării hotărârii, astfel cum este acesta reglementat în articolul 261 pct. 5 C.proc.civ. și art. 6 al Convenției europene.

Dacă însă recurentul tinde să acrediteze teza conform căreia hotărârea se întemeiază pe o greșeală gravă de fapt, decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor, în ipostaza sa agravantă - absența probelor, atunci acest motiv de recurs, ce s-ar fi încadrat în pct. 11 al art. 304 C.proc.civ., nu poate fi analizat, întrucât a fost abrogat prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000, aprobată prin Legea nr. 219/2005.

În același context procesual, se susține nelegalitatea hotărârilor pronunțate în cauză, din perspectiva neîndeplinirii condițiilor cumulative pentru a fi antrenată răspunderea civilă delictuală a recurentului pârât, fără însă ca recurentul să precizeze care sunt dispozițiile legale încălcate și fără a se argumenta în ce mod normele care reglementează această răspundere au fost interpretate și aplicate greșit.

Din această perspectivă, instanța consideră necesar să expună următoarele considerații:

Situația de fapt, astfel cum a fost reținută de instanțele fondului, nu a fost contestată în cauză și această constă în faptul că, pe pagina de internet administrată de către pârât, au fost postate o serie de articole defăimătoare, unele chiar cu conotaţie penală, provenind de la cititorii site-ului, la adresa intimatului reclamant, care, la data publicării acelor articole, deţinea funcţia de director departament cercetare - dezvoltare în cadrul S.C. F.R.S. S.R.L., potrivit contractului individual de muncă din 09 iulie 2012.

Ceea ce constituie obiect de controversă, din perspectiva recurentului, este neîndeplinirea condițiilor cumulative pentru a fi antrenată răspunderea civilă delictuală a recurentului pârât cu privire specială asupra existenței prejudiciului, reclamantul nereușind să demonstreze, în opinia recurentului, că, prin afirmațiile postate de cititori pe site, i-a fost adusă vreo atingere dreptului său la reputație.

Sub aspectului tărâmului pe care se poartă aplicarea și interpretarea principiilor în litigiul dedus judecății acesta este cel al impactului între dreptul la liberă exprimare și dreptul la viață privată, în care onoarea, demnitatea și reputația primesc accente specifice.

Reglementarea libertății de exprimare și a condițiilor de exercitare a acesteia este cuprinsă atât în norme interne, cât și în norme internaționale, ratificate sau adoptate de statul român, norme care au întemeiat în bună măsură apărările părților litigante și care se impun a fi expuse, pentru a constitui baza hermeneuticii ce constituie analiza instanței de recurs.

Astfel, potrivit prevederilor art. 31 alin. (4) din Constituţia României, „mijloacele de informare în masă, publice şi private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice”, iar, în conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (6) din aceeaşi Constituţie, „libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine”.

Dispozițiile art. 30 alin. (8) din Constituţia României statuează că: „răspunderea civilă pentru informaţia sau pentru creaţia adusă la cunoştinţă publică revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare (s.n.), al postului de radio sau de televiziune, în condiţiile legii”, respectiv, în condiţiile dreptului comun, corect reținute în speţă ca fiind cele ale art. 1349 şi urm. din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările ulterioare.

Art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede, la paragraful 1, că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, drept care cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. La paragraful 2, norma convenţională prevede că exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.

Rezultă că dreptul garantat de art. 10 din Convenţie nu este unul absolut. Dacă paragraful 1 al art. 10 consacră existenţa dreptului la libertate de exprimare, paragraful 2 al articolului menţionat permite restrângerea exercitării acestui drept, în ipoteza în care folosirea libertăţii de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate în mod legitim apăra sau chiar împotriva democraţiei însăşi.

Altfel spus, libertatea de exprimare, ca drept esenţial într-o societate democratică, nu poate fi exercitată dincolo de orice limite. Ca orice altă libertate socială, ea presupune luarea în considerare a unor interese de ordin general, cum sunt siguranţa naţională, integritatea teritorială ale statelor contractante, siguranţa publică, apărarea acesteia şi prevenirea săvârşirii unor infracţiuni, protecţia sănătăţii şi a moralei publice, garantarea autorităţii şi imparţialităţii puterii judiciare, precum şi a unor interese de ordin personal, anume reputaţia şi drepturile ce aparţin altor persoane, împiedicarea de a divulga informaţii confidenţiale.

Aceste limitări se concretizează în posibilitatea existenţei unor ingerinţe ale autorităţilor statale în exerciţiul dreptului la libertatea de exprimare, spre a se realiza scopurile enunţate de art. 10 paragraful 2 din Convenţie. Instanţa europeană a subliniat, în repetate rânduri, că restricţiile la libertatea de exprimare, oricare ar fi contextul în discuţie, nu sunt compatibile cu dispoziţiile art. 10 paragraful 2 decât dacă îndeplinesc condiţiile pe care textul le impune în privinţa lor.

Conform celor ce rezultă din dispoziţiile normei convenţionale evocate, exerciţiul libertăţii de exprimare presupune „îndatoriri şi responsabilităţi” şi el poate fi supus unor „formalităţi, condiţii, restricţii sau sancţiuni”, ceea ce semnifică recunoaşterea posibilităţii pentru stat de a exercita anumite „ingerinţe” în exerciţiul acestei libertăţi fundamentale. Aceste ingerinţe trebuie să îndeplinească însă anumite condiţii, respectiv: să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim şi să fie necesare într-o societate democratică. Pe cale pretoriană, acestor cerințe, li s-a adăugat și condiția privind proporționalitatea, ce are a fi apreciată ca un balans între interesele aflate în joc, între măsura dispusă și legitimitatea scopului urmărit prin aplicarea acelei măsuri, aleasă de stat pentru restabilirea legalității sau repararea prejudiciilor produse. „Scopul legitim” în virtutea căruia poate fi aplicată o anumită ingerință este dat de interesele de ordin general şi de cele individuale prevăzute de paragraful 2 al art. 10 și acesta va fi întotdeauna invocat de stat.

În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a statuat, cu valoare de principiu, că orice persoană, în exercitarea libertății sale de expresie, îşi asumă „îndatoriri şi responsabilităţi”, a căror întindere depinde de situaţia concretă în discuţie şi de procedeul tehnic utilizat.

În ceea ce priveşte dreptul la viaţa privată, Curtea Europeană a statuat, în jurisprudenţa sa, că noţiunea de viaţă privată cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane, cum ar fi numele, imaginea, integritatea sa fizică şi morală; garanţia oferită de art. 8 din Convenţie fiind destinată, în principal, să asigure dezvoltarea, fără ingerinţe din afară, a personalităţii fiecărui individ în relaţiile cu semenii. Aşadar, există o zonă de interacţiune între individ şi terţi care, chiar şi într-un context public, aparţine „vieţii private” (a se vedea Von Hannover c. Germaniei, cererea nr. 59320/00, paragraful 50). De asemenea, s-a statuat că „dreptul la apărarea reputaţiei este un drept care, în calitate de element al vieţii private, este legat de art. 8 din Convenţie” (a se vedea Chauvy şi alţii c. Franţei, nr. 64915/01, paragraful 70).

Totodată, s-a arătat că trebuie găsit un echilibru între libertatea de exprimare şi dreptul la viaţa privată, care cade sub incidenţa art. 8, echilibru care impune tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea afirmaţiilor denigratoare, dacă afirmaţiile reprezintă situaţii factuale, lipsite de suport probatoriu, efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare şi reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă şi mass-media cu rea-credinţă (cauza Petrina c. României, cauza Andreescu c. României).

În acest sens, instanţa europeană a statuat, în cauza Sipoş c. României, că, „îi revine Curții sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligaţiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenţie, a administrat un just echilibru între protecţia dreptului reclamantei la reputaţia sa, element constituent al dreptului la protecţia vieţii private, şi libertatea de exprimare protejată la art. 10 (Petrina, citată anterior, par. 36; Von Hannover c. Germaniei, par. 70). Astfel, Curtea Europeană consideră că obligaţia pozitivă care decurge din art. 8 din Convenţie trebuie să se aplice în cazul în care afirmaţiile susceptibile să afecteze reputaţia unei persoane depăşesc limitele criticilor acceptabile din perspectiva art. 10 din Convenţie (Petrina, citată anterior, par. 39)”.

În aprecierea depăşirii limitelor libertăţii de exprimare şi necesității respectării dreptului la viaţa privată, respectiv dreptul la imagine şi dreptul la reputaţie, Curtea Europeană a avut în vedere calitatea şi funcţia persoanei criticate, forma, stilul şi contextul mesajului critic, contextul în care este redactat articolul (cauza Niculescu Dellakeza c. României), interesul public pentru tema dezbătută (cauza Bugan c. României), buna-credinţă a jurnalistului (cauza Ileana Constantinescu c. României), raportul dintre judecăţile de valoare şi situaţiile faptice, doza de exagerare a limbajului artistic, proporţionalitatea sancţiunii cu fapta, precum şi motivarea hotărârii (cauza Bugan c. României, cauza Dumitru c. României).

De asemenea, în cauza Delfi AS c. Estoniei (hotărârea din 10 octombrie 2013), analizată de prima instanță într-o manieră amplă și coerentă, Curtea Europeană a considerat ca aspecte relevante în evaluarea existenței unei ingerințe în dreptul la libera exprimare: contextul mesajelor postate pe internet, măsurile pe care societatea Delfi AS le-a luat pentru împiedicarea mesajelor defăimătoare, responsabilitatea individuală a autorilor acestor mesaje, dar și dificultatea identificării acestora, în condițiile în care o mare parte din mesaje erau anonime, iar postările erau realizate fără obligația autorilor de a-și dezvălui identitatea, sancțiunea aplicată de instanța națională.

În virtutea normelor legale enunțate și a considerațiilor expuse, este evident că recurentul pârât, în calitate de administrator al paginii de internet, este responsabil pentru că nu și-a îndeplinit obligațiile pozitive de a cenzura sau a împiedica publicarea mesajelor cu un conținut defăimător, ci, mai mult, a încurajat exprimarea opiniilor insultătoare la adresa persoanelor care exercită activități pe piața financiară, prin publicarea articolelor în care au fost expuse aceste opinii de către pretinși cititori.

În ceea ce privește existența prejudiciului, ca element esențial al răspunderii civile delictuale, contestată în cauză, instanța de recurs reține că elementele de fapt enumerate de către recurent ca nefiind de natură să determine un prejudiciu, exempli gratia, funcţia de director deținută de intimatul reclamant la S.C. A.T.S. S.R.L., al cărui asociat unic este, și care nu a fost dobândită prin concurs, împrejurarea nedovedirii că reclamantul era cunoscut de cei apropiați ca un profesionist care își desfășoară activitatea pe piața de capital, vârsta tânără a reclamantului, proaspăt absolvent al unei unități de învățământ pot constitui, dimpotrivă, elemente relevante pentru determinarea existenței unui prejudiciu de imagine, întrucât nu doar persoanele care au o anumită experiență profesională sau o vârstă înaintată beneficiază de protecție, ci orice persoană are dreptul la viață privată, cu distincțiile enunțate de Curtea Europeană de viață privată intimă și viață privată socială, tinerii fiind incluși, în mod evident, în această categorie și beneficiind de protecția legală împotriva excesului și arbitrariului presupuse de depășirea limitelor legale în exercitarea libertății de exprimare.

În același sens, sub aspectul personalității, este important nu doar ceea ce cred ceilalți despre tine, reflectarea imaginii tale, alteritatea, ci și propria ta subiectivitate, care poate fi atinsă prin expresii insultătoare proferate de terți în spațiu public, virtual.

Astfel, instanța de recurs, conștientă fiind de importanța libertății de exprimare într-o societate democratică, de faptul că subiectele de interes public este imperios necesar a fi dezbătute în spațiu public, iar piața de capital și oamenii care o administrează pot constitui un asemenea subiect, apreciază însă, că spațiul virtual nu se poate transforma într-o instanță ad-hoc, în care persoanele neautorizate să exprime verdicte cu privire la existența unor fapte cu conotații penale în sarcina unor persoane, astfel cum s-a întâmplat în cauză, fără a se demonstra o bază factuală solidă în acest sens, și nici nu poate deveni o tribună a insultelor la adresa unor persoane fizice, fără a exista buna-cuviință necesară, insulte care, în litigiu, au căpătat și conotații rasiale, ceea ce este, de asemenea inacceptabil.

În acest context, este importantă distincția realizată de reclamant, în cererea de chemare în judecată, ca și de instanța de fond, în considerentele expuse, între afirmații factuale - exprimarea unor acuzații de a fi comis fapte determinate și judecăți de valoare – exprimarea unei opinii despre calitățile profesionale, morale și personale ale unei persoane, distincție cu care Curtea Europeană operează în întreaga sa jurisprudență în materia libertății de exprimare, intimatului reclamant imputându-i-se atât fapte de natură ilegală – evaziune, spălare de bani și înșelăciune, nedemonstrate cu un minim de argumente legale, dar fiind supus și unor judecăți de valoare excesive, de tipul „escroc”, „juma de buletin”, „șleahta de șarlatani”, etc., pentru care proba bunei-credințe nu a fost făcută și care sunt de natură a-i afecta acestuia demnitatea, onoarea și stima de sine, valori ce trebuie respectate și ocrotite.

În consecință, fiind întrunite în mod cumulativ condițiile pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a recurentului pârât, se poate aprecia că instanțele fondului au aplicat în mod corect atât normele interne ce reglementează răspunderea civilă delictuală, cât și principiile constituționale și cele dezvoltate în jurisprudenţa Curții Europene privind dreptul la viață privată și libertate de exprimare, criticile recurentului, în ansamblul lor, fiind nefondate.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C.proc.civ., a respins, ca nefondat, recursul declarat de F.I.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

scj