Acţiune în revendicarea unui vas maritim. Precizarea ulterioară a acţiunii în sensul revendicării epavei vasului. Condiţii de admisibilitate din perspectiva dispoziţiilor art. 948 din Codul comercial

Cuprins pe materii : Drept comercial.

Index alfabetic : acţiune în restituire

• vas
• epavă

 

C. com., art. 948

În cazul în care prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat, iniţial, pronunţarea unei hotărâri prin care Statul român să fie obligat la restituirea în natură a vasului maritim ce a aparţinut autorului său, precizând ulterior că solicită restituirea epavei vasului, iar nu a vasului, este greşită soluţia instanţei care a reţinut ca fiind aplicabile dispoziţiile art. 948 C. com., întrucât acestea se referă la vas, ambarcaţiune aptă de a pluti, spre deosebire de epavă, care nu are această capacitate.

 

Secţia a II-a civilă, Decizie  nr. 1326 din 13 mai 2015

 

Notă : Potrivit art. 230, lit. c) din Legea nr. 71/2011, modificată, se abrogă Codicele de comerţ din 1887, cu excepţia art. 948, care se abrogă la data intrării în vigoare a Codului maritim.

         

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a V-a civilă la data de 30 ianuarie 2012 reclamantul V.D.G.P. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul român prin M.F.P., pronunțarea unei hotărâri prin care să fie obligat acesta la restituirea în natură a cotei de 2/3 din vasul Jiul, iar în subsidiar acordarea despăgubirilor egale cu valoarea de circulație a bunului, cu cheltuieli de judecată.

Prin precizarea formulată la termenul de judecată din data de 19 octombrie 2012, reclamantul a învederat că, după rechiziționarea vasului, a fost folosit în cel de-al doilea război mondial în susținerea efortului de război de către pârât. A mai arătat că vasul a fost scufundat în apropierea portului Pireu, Grecia astfel cum rezultă din conținutul procesului – verbal nr. 2829/1941.

La termenul de judecată din data de 18 ianuarie 2013, pârâtul a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor materiale, excepție unită cu fondul cererii.

Prin sentinţa civilă nr. 483 din 11 aprilie 2014, Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune şi, în consecinţă, a respins cererea precizată de reclamantul V.D.G.P., în contradictoriu cu pârâtul Statul român prin M.F.P., pentru intervenirea prescripției.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că prin contractul de vânzare – cumpărare încheiat la data de 12 septembrie 1933, S.N.N.M. transmite către căpitanul G.S. dreptul de proprietate asupra vaporului Jiul. La data de 6 iulie 1939 este întocmit contractul de vânzare-cumpărare în temeiul căruia bunul mobil mai sus menționat este transmis de vânzătorii G.S. şi E.Z. către cumpărătorii G.S. şi Z.Gh.S.

Potrivit mențiunilor certificatului nr. 1402 din 7 aprilie 1954 eliberat de Căpitănia Portului Brăila, faţă de cererea de pensionare a comandantului G.S., vasul maritim Jiul, dobândit de acesta în anul 1939, a trecut în patrimoniul statului în baza Legii nr. 119/1948, conform procesului-verbal nr. 12035 din 4 septembrie 1948.

După decesul lui G.S., la data de 29 august 1959, a fost întocmit certificatul de moștenitor nr. 216/1960, fiind menționați în calitate de succesori legali S.Z., soţie şi fiicele Z.E., A.Z. şi C.C. S.Z. decedează, la rândul său, la data de 19 martie 1966, lăsând ca moștenitoare pe cele trei fiice, Z.E., A.Z. şi C.C. Conform mențiunilor certificatului de moștenitor nr. 105 din 29 august 2000, A.Z. este moștenită de sora sa, C.C., iar la decesul acesteia din urmă, moștenirea este culeasă de reclamantul V.D.G.P., legatar universal. Ca atare, faţă de conținutul acestor înscrisuri, se justifică în persoana reclamantului calitatea de moștenitor pentru cota de 2/3 din patrimoniul autorului inițial, G.S.

În ceea ce privește obiectul material al pretențiilor deduse judecății, tribunalul a constatat inconsecvenţa susținerilor reclamantului. Astfel, în cuprinsul cererii introductive de instanță, a arătat că vasul a fost naționalizat prin efectul Legii nr. 119/1948. Potrivit mențiunilor procesului nr. 2823 din 17 iunie 1941 întocmit de Căpitănia Portului Brăila, vasul Jiul, încărcat cu mărfuri generale (alimente) s-a scufundat în data de 30 mai 1941 în portul Pireu din cauza unor explozii ivite la un alt vapor ancorat la aceeași locație. Cu toate acestea, prin nota precizatoare formulată la data de 19 octombrie 2012, reclamantul învederează că vaporul a fost rechiziționat în temeiul Legii nr. 119/1948, folosit de statul român pentru susținerea celui de-al doilea război mondial, dar totuși scufundat în anul 1941. Prin ultima lămurire solicitată de instanță faţă de contrarietățile observate între susținerile părții şi probele din dosar, reclamantul a arătat că vasul a fost folosit de statul român în timpul celui de-al doilea război mondial, fiind scufundat în timp ce era folosit de către pârât, iar epava naționalizată prin efectul Legii nr. 119/1948. În condițiile în care vasul a fost scufundat în luna mai 1941 în timp ce era utilizat de proprietarul său, G.S. pentru transportul de alimente (dovadă fiind procesul-verbal nr. 2823 din 17 iunie 1941), este imposibil ca același vapor să fi fost rechiziţionat în fapt de către statul român în anul 1948 şi folosit de acesta pe parcursul derulării celui de-al doilea război mondial, pentru ca ulterior să mai fie scufundat încă o dată.

Depășind maniera nediligentă în care reclamantul a înţeles să își gestioneze propria cauză, tribunalul a reţinut că naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de transporturi făcută de statul român în temeiul Legii nr. 119/1948 reprezintă o realitate. Iar, prin efectul acestui act normativ statul român a înţeles să dispună rechiziționarea chiar şi a vaselor maritime sub pavilion românesc, scufundate în ape teritoriale străine, conform art. 1 pct. 73 din lege.

În atare condiții, reclamantul s-a adresat instanței de judecată cu o cerere în revendicare în natură, iar, în subsidiar, prin echivalent, întemeiată pe drept comun, având ca finalitate recunoașterea dreptului de proprietate asupra cotei de 2/3 din vaporul Jiul.

S-a arătat că acțiunea în revendicare presupune cererea de restituire formulată de proprietarul neposesor împotriva posesorului neproprietar. Art. 480 C. civ. din anul 1864 stabilește că proprietatea este dreptul pe care îl are o persoană de a se bucura şi de a dispune de un bun în mod exclusiv şi absolut. Noul Cod civil, prin dispozițiile art. 555, a dat o definire completă celui mai important drept real, respectiv dreptul titularului de a poseda, folosi şi dispune de un bun în mod exclusiv, absolut şi perpetuu, în limitele stabilite de lege.

Acţiunea în revendicare este remediul juridic şi mijlocul procedural prin care o persoană cere în justiţie să i se recunoască dreptul de proprietate asupra unui bun de care a fost deposedată, solicitând restituirea lui în natură. Îngrădirea exerciţiului acestei acţiuni ar reprezenta o încălcare a însuşi dreptului de proprietate şi a principiului liberului acces la justiţie, întrucât alt mijloc procedural în justiţie pentru apărarea acestui drept de proprietate, pentru restabilirea lui şi pentru obţinerea restituirii în natură nu există.

Așa cum s-a reținut mai sus, acțiunea în revendicare este acea acțiune reală prin care proprietarul care a pierdut posesia bunului său cere restituirea acelui bun de la posesorul neproprietar. Așadar, fără a avea o consacrare expresă legislativă pe tărâmul Codului civil din anul 1864 (incident în cauză), analizarea acestei cereri presupune verificarea condițiilor statuate în doctrină, actualmente şi în Noul Cod civil, respectiv art. 563 alin. (1). Pentru că, în pofida opiniei reclamantului, faţă de dispozițiile art. 6 alin. (2) C. civ., dat fiind că deposedarea a intervenit anterior anului 2011 (intrarea în vigoare a Codului civil), efectele juridice decurgând din această împrejurare sunt guvernate de legea în vigoare la data săvârșirii faptului juridic.

Însă, independent de reglementarea normativă, dreptul de proprietate şi implicit modul în care acesta poate fi apărat pot fi exercitate în limitele stabilite de lege. Cu privire la acest aspect, chiar prevederile art. 563 alin. (2) C. civ., citate de reclamant cuprind posibilitatea exercitării acțiunii în revendicare în mod imprescriptibil, cu excepția cazurilor în care legea dispune altfel. Or, în această materie, legea chiar dispune altfel.

Potrivit art. 948 alin. (1) C. com., astfel cum a fost amendat prin Legea nr. 71/2011, acțiunea în revendicarea proprietăţii unui vas se prescrie prin trecere de 10 ani. Termenul special de prescripție era deopotrivă inserat în cuprinsul dispozițiilor Codului comercial intrat în vigoare la data de 1 decembrie 1990, precum şi în cuprinsul prevederilor art. 948 C. com. publicat la 1887. Şi, cum a arătat instanța în ședința publică, deși faptul deposedării se situează mult anterior anului 1990, începutul termenului de prescripție va fi localizat după căderea regimului comunist, acesta fiind cel mai favorabil reclamantului. Or, rezultă cu evidenţă că, faţă de data promovării prezentei cereri, dreptul de a exercita acțiunea în revendicarea unui vas este prescris.

Prescripția apare ca o sancțiune a subiectului care stă în pasivitate, constând în stingerea dreptului de a promova acțiunea şi implicit de a obține executarea obligației. Prin urmare, ultima dată când dreptul reclamantului ar fi fost actual se situează în decembrie 2000, cel mai favorabil, calculat de la data reintrării în vigoare a codului comercial. De asemenea, tribunalul a avut în vedere că reclamantul nu a făcut dovada existenţei vreunei cauze de suspendare ori de întrerupere a cursului de prescripție.

Cu privire la susținerile reclamantului din cadrul concluziilor scrise (deși atașate dosarului după pronunțare), în sensul că textul citat ar viza o prescripție achizitivă, prima instanţă a apreciat că primul alineat al normei legale vizează cu certitudine prescripția extinctivă. Astfel, însăși formularea legiuitorului nu permite altă interpretare – acțiunea în revendicarea proprietăţii se prescrie în termen de 10 ani, adică, mai clar dreptul de a promova acțiunea în revendicarea proprietăţii unui vas se prescrie extinctiv în termen de 10 ani.

Dacă s-ar interpreta dispozițiile art. 948 alin. (1) teza întâi C. com. în sensul sugerat de reclamant, s-ar ajunge la nonsensul prin care cel care este proprietar şi deci poate exercita acțiunea în revendicare, ar putea să uzucapeze același bun. Reclamantul ar trebui să cunoască faptul că revendicarea şi uzucapiunea (de lungă sau scurtă durată) nu pot fi compatibile şi nici alternative. Cerințele legale pentru admisibilitatea unei acțiuni în revendicare sunt altele, total diferite, decât cele pentru prescripția achizitivă. De altfel, aceasta din urmă poate fi uzitată pentru paralizarea acțiunii în revendicare, ca un mijloc de apărare. Așadar, natura lor juridică este diametral opusă.

În consecinţă, prima instanţă a apreciat că termenul de 10 ani inserat în cuprinsul primului alineat al art. 948 C. com. este unul de prescripție extinctivă reprezentând o excepție de la principiul imprescriptibilității acțiunilor reale întemeiate pe dreptul de proprietate.  Pentru aceste considerente, s-a constatat că pretenția principală – restituirea bunului mobil în natură, este formulată cu depășirea termenului de prescripție extinctiv pentru exercitarea dreptului la acțiune.

Aceeași sancțiune va opera şi în ceea ce privește capătul subsidiar de cerere, obligarea pârâtului la despăgubiri egale cu valoarea de circulație a cotei de 2/3 din vasul Jiul, în realitate aceasta fiind o veritabilă acțiune în pretenții. Faţă de natura sa juridică şi caracterul subsidiar, cel mai favorabil reclamantului este calcularea unui termen de prescripție prin raportare şi în interdependenţă cu cererea principală. Însă, indiferent de aplicarea termenului general de prescripție în ceea ce privește drepturile de creanță – 3 ani, ori de aplicarea termenului special, în considerarea posibilității reglementate normativ în cuprinsul art. 566 alin. (1) C. civ., dar recunoscută jurisprudențial şi anterior anului 2011 (potrivit cu care în situația imposibilității restituirii în natură a bunului din culpa pârâtului ori dacă a fost înstrăinat, acesta va putea fi obligat la despăgubiri), dreptul rămâne prescris, întrucât acțiunea în revendicare este promovată după depășirea termenului special de prescripție de 10 ani.

Aşa fiind, tribunalul a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, respingând acțiunea, în integralitatea sa.

Împotriva acestei sentinţe, reclamantul V.D.G.P. a declarat apel, care, prin decizia civilă nr. 532 A din 2 decembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost respins ca nefondat.

În motivare, instanţa de control judiciar a arătat că potrivit dispoziţiilor art. 948 C. com. „acţiunea pentru revendicarea proprietăţii unui vas se prescrie prin trecerea de 10 ani. Nu se poate opune lipsa de titlu sau a bunei credinţe”.

S-a apreciat ca fiind eronate susţinerile vizând împrejurarea că prima teză din acest text se referă în fapt la prescripţia achizitivă, şi nu la prescripţia extinctivă.

Aceasta întrucât, deşi iniţial, în reglementarea de la 1887 a Codului comercial şi cea din 1864 a Codului civil, nu se făcea o distincţie între prescripţia achizitivă şi prescripţia extinctivă, doctrina a recunoscut în ambele Coduri existenţa prescripţiei extinctive referitoare la drepturi.

Din această perspectivă, prin termen de prescripţie extinctivă se înţelege intervalul de timp stabilit de lege, înăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul la acţiune, în sensul material, sub sancţiunea pierderii acestui drept.

Termenul de prescripţie extinctivă este un termen legal, deoarece numai prin lege se poate stabili un astfel de termen.

Interpretând dispoziţiile art. 948 C. com., instanţa de apel a apreciat că tribunalul a procedat în mod legal.

Acţiunea în revendicare presupune, astfel, acţiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar, iar termenul de exercitare al acesteia este prevăzut expres de legiuitor, respectiv în cazul vaselor, de 10 ani.

Neexercitarea acţiunii în revendicare în termenul de 10 ani, prevăzut de art. 948 alin. (1) teza I C. com., deschide posibilitatea posesorului neproprietar de a opune proprietarului neposesor un drept propriu dobândit ca urmare a inacţiunii proprietarului şi ca o sancţiune faţă de neglijenţa acestuia de a-şi apăra dreptul.

Prin urmare, prima teză din art. 948 alin. (1) reglementează pentru proprietar un termen de prescripţie extinctivă de 10 ani, în interiorul căruia are deschisă calea acţiunii în revendicare, iar teza a doua un termen de prescripţie achizitivă în favoarea posesorului neproprietar, care poate opune posesia sa, chiar de rea-credinţă, proprietarului nediligent timp de 10 ani.

În ceea ce priveşte situaţia de fapt reţinută de instanţa de fond şi susţinerea potrivit căreia distincţia dintre vas/epavă influenţează soluţia întemeiată pe dispoziţiile art. 948 C. com., instanţa de control judiciar a reţinut că vasul Jiul a fost înstrăinat către E.Z. şi G.S. prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2313 din 7 iulie 1939.

La 8 martie 1941 Ministerul Aerului şi Marinei – Direcţiunea Marinei Comerciale emite adresa nr. 3597 către proprietarul vasului G.S., prin care îi face cunoscut că la intervenţia Ministerului, pe lângă Ministerul Apărării Naţionale, pentru a lăsa liberă plecarea vaporului Jiul, s-a pus următoarea rezoluţie: „Aprob referatul. Se va studia şi posibilitatea întreţinerii vasului de către stat, concluziile referatului fiind : vaporul Jiul nu poate părăsi apele româneşti spre a nu fi capturat de englezi. Această chestiune va fi remediată prin afretarea către germani, pentru transport pe Marea Neagră sau va fi rechiziţionat şi cheltuielile de întreţinere să fie plătite de stat”.

Ulterior acestei date, la 17 iunie 1941 prin procesul-verbal nr. 2829 al Căpităniei Portului Brăila, s-au consemnat concluziile anchetei pentru stabilirea împrejurărilor în care s-a scufundat Vasul Jiul în ziua de 30 mai 1941 în Portul Pireu.

Astfel cum rezultă din acest înscris, la acel moment, 30 mai 1941, proprietatea acestui vas aparţinea lui G.S., vaporul efectuând un transport de mărfuri generale.

În 1948, conform procesului-verbal nr. 12035 din 4 septembrie 1948, Cargoul Jiul (scufundat) a fost naţionalizat în temeiul Legii nr. 119/1948.

A rezultat, astfel, că preluarea vasului nu s-a realizat la 8 martie 1941, cum susţine apelantul, întrucât adresa de la fila 53 din dosarul de fond nu trecea în proprietatea statului vasul, ci conţinea doar propuneri de afretare a acestuia.

Împrejurarea că vasul a fost preluat în proprietatea statului în stare de epavă, astfel cum rezultă din actele prezentate, acesta fiind scufundat încă din 30 mai 1941 în Portul Pireu, s-a apreciat că nu influenţează soluţia pronunţată asupra excepţiei în temeiul căreia s-a soluţionat cauza, fiind o chestiune ce priveşte fondul acţiunii, care însă nu a fost antamat de către instanţa de fond.

Având în vedere temeiurile de drept pe care s-a întemeiat cererea de chemare în judecată, respectiv dispoziţiile Noului Cod de procedură civilă, instanţa a respins apelul, ca nefondat.

 În termen legal, împotriva deciziei instanţei de apel, reclamantul a declarat recurs, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. A solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi, în consecinţă, admiterea apelului formulat împotriva sentinţei civile nr. 483/11.04.2014, desfiinţarea hotărârii apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare către prima instanţă, având în vedere faptul că prin hotărârea recurată nu a fost antamat fondul pricinii, fiind menţinută soluţia de admitere a excepţiei prescripţiei, pronunţată de Tribunalul Bucureşti.

După un scurt istoric al cauzei, în motivarea recursului, reclamantul a susţinut, în esenţă, că hotărârea a fost dată cu interpretarea greşită a art. 948 C. com., text legal care consacră două cazuri de prescripţie achizitivă (uzucapiune), nicidecum termene de prescripţie extinctivă – fapt ce atrage nelegalitatea hotărârii recurate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, susţine recurentul, dispoziţiile legale ale art. 948 C. com. se referă la prescripţia achizitivă şi nu instituie un termen de prescripţie extinctivă, astfel cum s-a reţinut în mod greşit prin decizia recurată.

Lipsa de titlu este de asemenea irelevantă faţă de instituţia prescripţiei extinctive. Prin ipoteză, reclamantul în cadrul acţiunii în revendicare este un proprietar, iar pârâtul este un posesor neproprietar. Prescripţia extinctivă operează ca o sancţiune împotriva proprietarului ce neglijează exercitarea acţiunii pentru apărarea dreptului său, indiferent dacă posesorul deţine sau nu un titlu în privinţa bunului în cauză.

Existenţa sau inexistenţa titlului de proprietate este o chestiune ce ţine de fondul acţiunii în revendicare, fără a avea niciun efect sub aspectul analizei prescripţiei extinctive a unei astfel de acţiuni. Ulterior depăşirii momentului procedural la care se pune în discuţie excepţia prescripţiei, dacă aceasta va fi respinsă, temeinicia acţiunii în revendicare va fi stabilită pe baza comparării titlurilor celor două părţi aflate în litigiu.

Intervenirea prescripţiei extinctive stinge dreptul la acţiune în sensul material al reclamantului, însă fără a da naştere automat unui nou drept de proprietate în patrimoniul pârâtului. Un asemenea drept al pârâtului-posesor poate fi recunoscut numai în măsura în care acesta îndeplineşte condiţiile uzucapiunii şi o invocă, ştiut fiind că dobândirea proprietăţii prin uzucapiune este un drept potestativ, ce poate fi stabilit numai pe cale judiciară.

Din acest punct de vedere, susţine că nu trebuie confundate cele două instituţii – prescripţia extinctivă şi uzucapiunea – întrucât efectele lor nu sunt aceleaşi: în cazul primei instituţii se stinge dreptul material la acţiune al reclamantului-proprietar, iar în cazul celei de-a doua se naşte un drept de proprietate în patrimoniul posesorului.

Evident, intervenirea uzucapiunii produce şi un efect extinctiv asupra drepturilor fostului proprietar, însă nu acelaşi lucru poate fi constatat în ipoteza prescripţiei extinctive.

În consecinţă, solicită instanţei să observe că, în realitate, termenul de 10 ani prevăzut de dispoziţiile art. 948 alin. (1) este cel aferent unei uzucapiuni longi temporis, având drept singure condiţii (i) exercitarea posesiei asupra vasului şi (ii) împlinirea termenului menţionat.

La momentul adoptării Codului civil şi a Codului comercial, uzucapiunea era denumită „prescripţie”, întrucât termenul pe care îl utilizăm astăzi pentru această instituţie nu exista în limba română. Cea mai bună dovadă o reprezintă dispoziţiile referitoare la uzucapiune din Codul civil, respectiv art. 1886 şi urm., care utilizează aceeaşi terminologie. În acest sens, termenul „uzucapiune” nu se regăseşte nicăieri în cuprinsul Codului civil din 1865. Legiuitorul din 1865 nu a uzitat acest termen pentru bunul motiv că acesta nu era încă adoptat din limba latină, ceea ce s-a realizat mult mai târziu, de către autorii doctrinari care au recurs la această măsură pentru a distinge între cele două instituţii.

Reclamantul nu a susţinut că instituţia în sine nu există – neîndoielnic atât prescripţia extinctivă, cât şi cea achizitivă erau cunoscute redactorilor şi interpreţilor Codului civil. Cu toate acestea, utilizarea generică a termenului „prescripţie” în raport de ambele instituţii, apreciază că a putut genera confuzie, sens în care consideră că se impune mai degrabă interpretarea sistematică a textelor legale, conform celor susţinute.

În opinia recurentului-reclamant, hotărârea recurată este nemotivată, ceea ce atrage incidenţa art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Aceasta întrucât, astfel cum a arătat prin precizarea depusă la dosarul cauzei la termenul din data de 19 octombrie 2012, reclamantul a înțeles să revendice epava navei „Jiul”.

Spre deosebire de motivarea primei instanţe, care nu a ţinut cont de acest aspect, prin decizia recurată s-a reţinut corect că reclamantul revendică epava, dar susţinerile instanţei vizând inaplicabilitatea art. 948 C. com. au fost înlăturate în mod nelegal şi nemotivat.

Prin apelul formulat a arătat, în subsidiar, că, în măsura în care se va considera termenul ca fiind unul de prescripţie extinctivă, acţiunea în revendicare formulată de reclamant nu s-ar încadra sferei de aplicare a dispoziţiilor art. 948 C. com.

De asemenea, prescripţia extinctivă, ca orice altă sancţiune, este de strictă interpretare, iar câmpul său de aplicare nu poate fi extins prin analogie în privinţa altor situaţii ce nu se regăsesc în ipoteza textului de lege.

În măsura în care instanţa de apel ar fi analizat susţinerile reclamantului ar fi urmat să observe faptul că deşi Codul comercial face referire într-o serie de articole la „vas” sau „navă”, nu oferă o definiţie a acestuia, însă acestea pot fi regăsite în cuprinsul legislaţiei speciale, precum şi în Convenţiile internaţionale la care România este parte.

În acest sens sunt dispoziţiile art. 1 din Convenţia internaţională din 28 aprilie 1989 privind salvarea, adoptată la Londra, la care România a aderat prin O.G. nr. 110/2000, potrivit cărora: „nava desemnează orice navă ori ambarcaţiune sau orice structură capabilă să navigheze”.

Or, epavele, precum cea din prezenta cauză, în mod clar sunt excluse din sfera de aplicare a acestei definiţii, fiind caracterizate prin faptul că nu se află în stare de navigabilitate şi, ca atare, nu pot fi incluse în noţiunea de „vas” utilizată de Codul comercial.

Distincţia între cele două noţiuni determină inaplicabilitatea prevederilor art. 948 C. com., de vreme ce acest text se referă la „acţiunea în revendicare a unui vas”. Din acest punct de vedere, dată fiind natura juridică a prescripţiei, ca şi sancţiune de drept civil, normele ce reglementează aplicarea sa nu pot fi extinse prin analogie cu privire la alte ipoteze neprevăzute expres în cuprinsul acestora.

Intimatul-pârât Statul român prin M.F.P. nu a formulat întâmpinare.

Examinând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte a constatat că recursul este fondat pentru considerentele care succed:

Înalta Curte constată că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul V.D.G.P. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, pronunţarea unei hotărâri prin care să fie obligat pârâtul la restituirea în natură a cotei de 2/3 din vasul Jiul, iar, în subsidiar, acordarea despăgubirilor egale cu valoarea de circulaţie a bunului.

La termenul din 19 octombrie 2012, reclamantul şi-a precizat acţiunea în revendicare, arătând în mod expres că solicită obligarea pârâtului la restituirea epavei vasului „Jiul” sau, în măsura în care epava nu va putea fi restituită în natură, la plata către reclamant a unei despăgubiri, având în vedere că vasul „Jiul” a pierit din culpa pârâtului, despăgubirile fiind calculate raportat la cota deţinută de 2/3 din dreptul de proprietate asupra bunului.

Potrivit art. 948 alin. (1) C. com., astfel cum a fost amendat prin Legea nr. 71/2011, „(1) acţiunea în revendicarea proprietăţii unui vas se prescrie prin trecere de 10 ani. Nu se poate opune lipsa de titlu sau a bunei credinţe; (2) Posesorul unui vas, în virtutea unui titlu stipulat cu bună credinţă, titlul fiind transcris conform legii şi care să nu fie nul pentru lipsă de formă, prescrie prin trecere de cinci ani, socotiţi de la data transcripţiunei titlului şi a adnotaţiunei lui pe actul de naţionalitate. (3) Căpitanul nu poate dobândi prin prescripţiune proprietatea unui vas”.

Aşa fiind, problema de drept a recursului de faţă o reprezintă aplicarea greşită a prevederilor art. 948 C. com., iar criticile recurentului formulate sub acest aspect se constată ca fiind fondate.

Art. 948 C. com. anterior evocat se referă la vas, ambarcaţiune aptă de a pluti, spre deosebire de epava, care nu are această capacitate.

Este de necontestat între cele două noţiuni de „vas”, respectiv de „epavă” nu există echivalent din punct de vedere semantic şi nici în ceea ce priveşte regimul juridic, iar distincţia dintre noţiunea de „vas” şi cea de „epavă” influenţează aplicabilitatea dispoziţiilor art. 948 C. com.

Astfel cum s-a arătat, reclamantul şi-a precizat acţiunea în revendicare, solicitând obligarea Statului Român la restituirea epavei, iar nu a vasului, astfel că, în mod greşit, ambele instanţe au dat eficienţă unor dispoziţii legale care nu sunt aplicabile speţei de faţă, respectiv prevederilor art. 948 C. com. care vizează vasul (nava, ambarcaţiunea), iar nu epava, ambele hotărâri fiind lipsite de temei legal.

Aşa fiind, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, ceea ce impune reevaluarea cauzei în raport de obiectul litigiului – acţiune în revendicare a epavei vasului „Jiul”.

Este util de subliniat că o astfel de hotărâre nu respectă nici exigenţele art. 6 paragraf 1 CEDO, întrucât, conform jurisprudenţei CEDO, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă să fi examinat în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse analizei, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa (Cauza Virgil Ionescu contra României – Hotărârea din 28 iunie 2005, Cauza Van de Hurk împotriva Olandei – Hotărârea din 19 aprilie 1994, Cauza Dulaurans împotriva Franţei – Hotărârea din 21 martie 2000).

Situaţia reţinută echivalează cu o nemotivare în înţelesul art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi atrage nulitatea hotărârii, conform art. 105 alin. (2) din acelaşi act normativ.

Rezumând argumentele evocate şi având în vedere că o eventuală suplinire a motivării este incompatibilă cu orice soluţie ar putea fi  adoptată în recurs, Înalta Curte, având în vedere încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 948 C. com., prin raportare la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. ipoteza a doua, reţine lipsa de temei legal a deciziei recurate.

În consecinţă, pentru toate considerentele reţinute, în raport de circumstanţele concrete ale speţei, având în vedere că ambele instanţe au soluţionat cauza fără a cerceta fondul acesteia, respectiv pe excepţia prescripţiei reglementată de art. 948 C. com., ce nu era aplicabil litigiului, Înalta Curte, în considerarea dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., a admis recursul, a casat decizia recurată, în sensul că a admis apelul declarat de reclamantul V.D.G.P. împotriva sentinţei civile nr. 483 din 11 aprilie 2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă, a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Bucureşti.