Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 21 noiembrie 2011, sub nr. 73281/3/2011, reclamantul S.V.V. a chemat în judecată pe pârâţii M.I.R.A. şi Editura M.I.R.A., solicitând instanţei prin sentinţa ce o va pronunţa să dispună obligarea pârâţilor la plata sumelor de 400.000 lei (daune materiale) şi 100.000 (daune morale), precum şi a cheltuielilor de judecată ocazionate de judecarea acestui proces.
În motivarea acţiunii sale, reclamantul a arătat că în vara anului 2011a început tratative cu unele edituri pentru reeditarea cărţii al cărei autor este - „Terorismul şi crima organizată transfrontalieră” şi care a fost editată la sfârşitul anului 2008, într-o ediţie princeps de 500 de exemplare, la Editura M.I.R.A.
Se mai învederează de către reclamantă că, la publicarea unei cărţi, întotdeauna a scos într-o primă ediţie un tiraj cu un număr mic de cărţi şi, în funcţie de cerinţele pieţii, a reeditat respectivul titlu într-un tiraj mai mare, aceasta, cu atât mai mult, cu cât unele aspecte şi probleme abordate în respectivele cărţi sunt acum de mare actualitate în ţară şi în lume. Printre acestea sunt producerea, traficul şi consumul de droguri, fenomenul terorismului şi combaterea lui, reţelele şi filierele de crimă organizată transnaţională, precum şi prevenirea, descoperirea şi combaterea acestor flageluri mondiale.
Unele dintre aceste lucrări au fost ulterior reeditate în tiraje de peste 10-20.000 exemplare; de altfel, autorul intenţiona să le traducă şi să le reediteze în limbi străine pentru alte state europene şi nu numai.
Printre acestea, se află şi „Terorismul şi crima organizată transfrontalieră”, titlul din pricina de faţă.
Această carte a fost editată, cu I.S.B.N. la Editura M.I.R.A. într-un tiraj de 500 de exemplare. Cărţile au fost distribuite gratuit unor funcţionari publici din instituţii ale statului implicate în lupta împotriva terorismului şi crimei organizate transfrontaliere (I.J.P.; poliţii de frontieră; direcţii centrale şi zonale de crimă organizată şi antidrog; Interpol; Europol; P.N.F.; S.E.C.I.; D.S.C.V.; A.N.V.; Direcţii Generale din M.A.N.; S.R.I.; M.A.E.; Parlamentul României, ş.a.).
În urma unor discuţii şi tratative economice cu unele edituri şi cunoştinţe privind antecalculul reeditării acestei cărţi şi a numărului de exemplare ce vor fi scoase în tiraje eficiente, a aflat că „Terorismul şi crima organizată transfrontalieră”, lucrarea ce îi aparţine, este publicată complet pe site-ul M.I.R.A. la următoarea adresă de internet: ş.a.
Aceste adrese sunt publice de pe orice calculator care are legătură la internet sau intranet şi permit copierea fie pe suport electronic, transmiterea electronică pe orice adresă de mail, messenger etc. sau multiplicarea pe hârtie a cărţii.
Reclamantul mai arată că nu a dat niciodată vreun acord scris sau verbal de publicare a cărţii „Terorismul şi crima organizată transfrontalieră” pe internet sau pe orice alt site; mai mult decât atât, pe coperta interioară a volumului, deasupra datelor legale de publicare a acesteia (descrierea C.I.P. a B.N.R. şi I.S.B.N.-ului) este menţionat pe fiecare exemplar editat: „Multiplicarea sau editarea acestei lucrări fără acordul scris al autorului este interzisă”.
De aceea, reclamantul consideră că se impune obligarea pârâţilor la daune materiale produse prin încălcarea flagrantă şi vădită a drepturilor de autor pentru cartea: „Terorismul şi crima organizată transfrontalieră” în sumă de 200.000 lei; consideră că această sumă de bani a pierdut-o prin ineficienţa reeditării acestei cărţi în următorii 3-5 ani într-un tiraj de 20-50.000 cărţi în limba română, franceză şi engleză şi vânzarea în ţară şi U.E.
În drept, reclamantul a indicat dispoziţiile art. 82, 112 şi urm. art. 274 C. proc. civ. şi pe dispoziţiile art. 1 şi urm. din Legea 554/2004 privind contenciosul administrativ.
La data de 16 ianuarie 2012, M.A.I., reprezentat prin D.G.J., a formulat întâmpinare la cererea de chemare în judecată, prin care, pentru argumente prezentate pe larg, susţine că acţiunea este neîntemeiată, astfel încât solicită respingerea acţiunii.
Astfel, în esenţă, s-a arătat că la nivelul anului 2008, activitatea Editurii M.A.I. s-a derulat prin realizarea lucrărilor cuprinse în Planul editorial; acesta a fost realizat prin solicitarea de propuneri de la structurile ministerului (adresa din 22 iulie 2007), în care s-a menţionat explicit: „Cheltuielile materiale pentru realizarea lucrărilor sunt suportate de la bugetul de stat, iar activitatea editurii M.I.R.A. nu are scop comercial, lucrările realizate fiind destinate exclusiv pregătirii profesionale şi informării publice.”
Lucrarea „Terorismul şi crima organizată transfrontalieră”, al cărei autor este reclamantul S.V.V., a fost inclusă în Planul Editorial al M.A.I. pentru anul 2008, la solicitarea structurii la care autorul lucra în acel moment - C.C.P.I.. Prin adresa din 28 iulie 2008, C.C.P.I. a înaintat propunerile destinate pregătirii profesionale şi informării publice, în vederea definitivării planului editorial.
Tipărirea volumului (160 de pagini) a fost aprobată de secretarul general al M.A.I., pentru un număr de 500 de exemplare, lucrarea fiind ridicată de la Tipografia M.A.I. la data de 10 septembrie 2008. Costul pentru realizarea lucrării a fost suportat integral de la bugetul de stat şi a însemnat un consistent efort bugetar (conform adresei D.G.M.L.A. din 21 ianuarie 2008, Centrului Cultural i-a fost solicitată diminuarea costurilor fie prin încadrarea întregului plan editorial în suma de 68.290 lei, fie prin diminuarea bugetului de venituri şi cheltuieli).
După tipărirea lucrării „Terorismul şi crima organizată transfrontalieră”, Editura M.A.I. a asigurat depunerea exemplarelor la Depozitul legal de carte, conform Legii nr. 111/1995, modificată şi completată cu Legea nr. 594/2004; tirajul lucrării a fost predat structurii solicitante - C.C.P.I. şi a fost distribuit de autor, aspect recunoscut şi de reclamant prin cererea de chemare în judecată.
După momentul ridicării tirajului, autorul nu a menţinut legătura cu Editura M.A.I., neexistând nicio solicitare din partea acestuia privind reeditarea lucrării sau acordarea avizului acestei structuri în vederea retipăririi cărţii la o altă editură.
În luna septembrie 2010, a fost inaugurat site-ul Editurii M.A.I. realizat, conform aprobării, în colaborare cu D.G.C.T.I. Site-ul conţine, alături de multe alte secţiuni, şi pe cea intitulată Biblioteca virtuală, care are un scop necomercial şi cuprinde „lucrări destinate pregătirii profesionale şi informării publice”; pe acest site au fost postate lucrări tipărite în perioada 2003-2011; lucrările incluse în secţiunea respectivă nu au un caracter clasificat, fiind solicitate de personalul M.A.I. şi elevii/studenţii unităţilor de învăţământ ale acestei instituţii care nu au putut intra în posesia cărţilor ca urmare a tirajelor insuficiente.
Realizarea Bibliotecii virtuale a avut la bază H.G. nr. 1676/2008 privind aprobarea Programului naţional pentru digitizarea resurselor culturale naţionale şi crearea Bibliotecii Digitale a României. Actul normativ menţionat făcea referire, în art. 1, la principiul libertăţii de informare şi al accesului universal la informaţie, precum şi la necesitatea integrării resurselor culturale naţionale în biblioteca digitală europeană - Europeana.eu.
Din motivele menţionate mai sus, au fost incluse în Biblioteca virtuală toate cele trei volume amintite, inclusiv cel al autorului S.V.V.
Pentru lucrări din acest domeniu, M.A.I. nu trebuie să solicite acordul autorilor în vederea postării pe site, sens în care pârâta se prevalează de dispoziţiile art. 33 lit. a) şi e) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, cu modificările şi completările ulterioare, care stabilesc limitarea exercitării drepturilor patrimoniale de autor.
Faţă de cele expuse, se solicită respingerea acţiunii formulate de reclamant.
La data de 19 ianuarie 2012, M.A.I. reprezentat prin D.G.J., a formulat completare la întâmpinare prin care a precizat punctul său de vedere cu privire la daunele morale pretinse de reclamant.
Reclamantul S.V.V. a formulat o completare a cererii de chemare în judecată, prin care a dezvoltat temeiul juridic al acţiunii, redând textele de lege care, în aprecierea sa, justifică pretenţiile formulate prin cererea de chemare în judecată; în consecinţă, s-au invocat dispoziţiile Legii nr. 8/1996 şi H.G. nr. 1676/2008.
La 7 iunie 2012, reclamantul a depus la dosar o cerere precizatoare prin care a solicitat obligarea pârâtului la plata de despăgubiri în cuantum de 1.000.000 lei, reprezentând prejudiciul estimat ca urmare a încălcării drepturilor de autor, din care 800.000 lei cu titlul de daune materiale, câştigul nerealizat care constă în profitul sperat în mod rezonabil de reclamant înaintea publicării operei pe site-ul pârâtului, aferent unei perioade de 10 ani; suma de 200.000 lei cu titlul de daune morale; obligarea pârâtului să retragă de pe site-ul oficial al instituţiei, precum şi de pe site-ul editurii acestei instituţii lucrarea „Terorismul şi crima organizată transfrontalieră” al cărei autor este; cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 1881 din 18 octombrie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins acţiunea ca nefondată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut următoarele:
Reclamantul a predat manuscrisul lucrării „Terorismul şi crima organizată transfrontalieră” a Editurii M.I.R.A. care a editat-o la sfârşitul anului 2008, într-o ediţie princeps în 500 de exemplare.
Acest demers a fost urmare a unei adrese emise de şeful grupului de presă şi şeful Editurii M.I.R.A. din 22 august 2007 prin care solicita lucrări pentru definitivarea proiectului de Plan editorial pe anul 2008 şi care viza lucrări profesionale din domeniul managementului, cursuri şi manuale de specialitate, ghiduri, lucrări juridice şi de cazuistică.
Pentru cheltuielile materiale pentru realizarea lucrărilor s-a prevăzut că acestea sunt suportate de la bugetul de stat; activitatea Editurii M.I.R.A. nu are scop comercial, întrucât lucrările realizate sunt destinate exclusiv pregătirii profesionale şi informării publice, aspect cunoscut încă de la început de către reclamant; de altfel, acesta a precizat încă prin motivele cererii de chemare în judecată că, personal, a distribuit cărţile în mod gratuit unor funcţionari publici din instituţiile statului, implicate în lupta împotriva terorismului şi crimei organizate transfrontaliere (inspectoratele judeţene de poliţie, poliţii de frontieră, direcţii centrale şi zonale de combatere a crimei organizate şi antidrog; Interpol; Europol; P.N.F., S.E.C.I., D.S.C.V.; A.N.V.; Direcţii Generale din M.A.N., S.N.I., M.A.E., Parlamentul României sa).
Pe de altă parte, tribunalul a mai constatat că prin răspunsul la întâmpinare, formulat de reclamant, acesta a confirmat că tipărirea volumului s-a făcut cu suma de 4.175 lei, suportată din bugetul statului, reclamantul menţionând că „efortul… era normal pentru a oferi un plus de pregătire personalului, elevilor şi studenţilor.”
Prima instanţă a constatat că dispoziţiile art. 33-38 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe prevăd limitele exercitării drepturilor de autor, reglementând situaţiile şi condiţiile în care diverse persoane, fără consimţământul autorului sau al titularului dreptului de autor şi fără plata unei remuneraţii, pot utiliza sau transforma o operă.
Astfel, în cazurile prevăzute de art. 33-38, contrar drepturilor conferite de art. 12-13, titularul dreptului de autor nu are posibilitatea juridică de a se opune utilizărilor sau transformărilor neautorizate ale operei, ceea ce se traduce printr-o restrângere a exerciţiului drepturilor în cauză.
Instanţa a precizat că situaţiile descrise la art. 33-38 din Legea nr. 8/1996 reprezintă aplicaţii in concreto ale dispoziţiilor art. 53 din Constituţie care reglementează criteriile generale în care poate fi restrâns exerciţiul oricăror drepturi sau libertăţi, iar prin instituirea acestor restrângeri se dă satisfacţie cerinţelor unor drepturi constituţionale, cum ar fi: dreptul la informaţie (art. 31), dreptul la învăţătură (art. 32) şi accesul la cultură (art. 33); de asemenea, s-a urmărit şi satisfacerea unor interese generale legate de activitatea autorităţilor statului, inclusiv în materia “instrucţiei penale”.
Astfel, art. 33 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 prevede că sunt premise fără consimţământul autorului şi fără plata vreunei remuneraţii următoarele utilizări ale unei opere adusă anterior la cunoştinţă publică, cu condiţia ca acestea sa fie conforme bunelor uzanţe, să nu contravină exploatării normale a operei şi să nu-l prejudicieze pe autor sau pe titularii dreptului de utilizare: a) reproducerea unei opere pentru scopuri de siguranţă publică; e) reproducerile specifice realizate de bibliotecile accesibile publicului, de instituţiile de învăţământ sau muzee ori de către arhive, care nu sunt realizate în scopul obţinerii unui avantaj comercial sau economic, direct ori indirect.
Reproducerile realizate pentru scopuri de siguranţă publică, indiferent de persoana sau procedura în cadrul căreia sunt realizate trebuie circumscrise unor scopuri legate de siguranţa publică, cum ar fi cele pentru combaterea unor fapte antisociale. Siguranţa publică este o componentă a securităţii naţionale la care se referă unele texte din Constituţie, astfel că indiferent de categoria din care fac parte, reproducerile prevăzute de art. 33 alin. (1) lit. a) vizează satisfacerea unui interes public.
Tribunalul a constatat că prin întâmpinarea formulată, pârâta a susţinut că lucrarea reclamantului, publicată pe site-ul Editurii M.I.R.A. vizează pregătirea profesională şi informarea publică, fiind solicitată de personalul M.A.I. şi elevii şi studenţii unităţilor de învăţământ aparţinând acestei instituţii, care nu au putut intra în posesia cărţilor, susţinere necombătută de reclamant.
Pe de altă parte, la dosarul cauzei nu s-au administrat probe din care să rezulte că publicarea lucrării reclamantului s-a făcut în scopul unor avantaje pecuniare; totodată, s-a apreciat că autorul este supus unui regim juridic discriminatoriu în care opera este utilizată fără consimţământul său, însă condiţia ca opera să fi fost adusă anterior la cunoştinţa publică a fost instituită pentru că legiuitorul prezumă că, prin divulgare, autorul îşi asumă şi posibilitatea folosirii ei de către alte persoane.
Cerinţa legală de „a nu contraveni exploatării normale a operei” presupune ca terţii care utilizează opera în modalităţile stipulate de art. 33-38 să respecte natura literară, artistică sau ştiinţifică a operei, după caz.
Ultima cerinţă a textului, a mai reţinut tribunalul, obligă terţii să utilizeze opera, astfel încât să nu-l prejudicieze pe autor; faţă de referirea fără distincţie la prejudiciu, a apreciat instanţa, această cerinţă vizează atât prejudiciul de natură patrimonială, cât şi prejudiciul moral.
Potrivit art. 139 alin. (2) din Legea nr. 8/96, titularii ale căror drepturi au fost încălcate pot solicita instanţelor de judecată, printre altele, repararea prejudiciului calculat potrivit normelor legale.
În aplicarea acestei norme, s-a apreciat că, în speţă, autorul nu a putut dovedi prejudiciul.
Astfel, nu s-au făcut studii de marketing, nu s-au administrat probe din care să rezulte volumul de cerere pe piaţă al unei astfel de lucrări şi posibilitatea de vânzare rapidă într-un tiraj mare; de asemenea, reclamantul nu a făcut dovada unui volum mare de vânzări nici pentru celelalte lucrări ale sale, editate anterior.
Cu referire la lucrarea din cauză, a rezultat că cele 500 de exemplare tipărite iniţial au fost distribuite gratuit; în plus, nu s-au administrat dovezi din care să rezulte că odată ajunsă la cunoştinţa publicului, lucrarea a fost solicitată spre multiplicare ca o lucrare indispensabilă unui segment de public la un moment dat, iar faptul că autorul şi-a propus să o reediteze la nivel naţional şi internaţional nu înseamnă prin el însuşi un prejudiciu; expertiza efectuată în cauză a reflectat realizarea unor calculele propuse de reclamant, având, aşadar, un caracter virtual.
Prin urmare, s-a apreciat că nu există nicio certitudine cu privire la vânzările efective, la dosar nefiind administrate probe în acest sens.
În termen legal, împotriva acestei sentinţe reclamantul a formulat apel, criticând soluţia pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Intimatul-pârât a formulat întâmpinare la motivele de apel, solicitând menţinerea sentinţei atacate, prin respingerea apelului ca nefondat.
Prin Decizia civilă nr. 67A din 25 februarie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale, apelul reclamantului a fost admis, sentinţa apelată a fost schimbată în parte, iar pe fond, s-a admis în parte cererea, dispunându-se obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei de 2.709,28 lei, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul material cauzat reclamantului prin încălcarea dreptului de autor cu privire la lucrarea „Terorismul şi crima organizată transfrontalieră”; au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a decide în acest sens, în analiza criticilor formulate prin motivele de apel, instanţa a reţinut următoarele:
Apelantul-reclamant este autorul lucrării intitulate „Terorismul şi crima organizată transfrontalieră”; în baza acordului apelantului-reclamant, lucrarea a fost publicată în anul 2008 de Editura M.I.R.A. (în prezent, M.A.I.), într-un tiraj de 500 de exemplare, iar costurile de publicare au fost suportate integral din bugetul public.
Ulterior, în luna septembrie 2010, lucrarea a fost publicată, fără acordul apelantului-reclamant, în secţiunea intitulată Biblioteca virtuală, pe site-ul de Internet al Editurii M.I.R.A..
Prin formularea cererii de chemare în judecată, apelantul-reclamant a solicitat repararea, de către intimatul-pârât M.A.I., a prejudiciilor morale şi patrimoniale produse prin încălcarea dreptului său de autor.
Sub un prim aspect - daunelor morale solicitate - instanţa de apel a apreciat că pretenţiile apelantului sunt neîntemeiate, întrucât niciunul din drepturile sale morale, prevăzute de art. 10 din Legea nr. 8/1996, nu a fost încălcat de către intimatul-pârât.
Astfel, divulgarea operei s-a realizat în anul 2008, cu acordul apelantului, iar publicarea electronică a lucrării, realizată de intimat în anul 2010, nu a adus atingere dreptului la paternitatea operei şi dreptului la nume, întrucât calitatea reclamantului de autor al lucrării şi numele acestuia au fost precizate cu prilejul acestei publicări.
Pe de altă parte, instanţa de apel a mai constatat că lucrarea a fost publicată integral şi fără modificări, aspect susţinut chiar de către apelant, astfel că nu a fost vătămat nici dreptul la integritatea operei; dreptul la retractarea operei nu intră în discuţie, ca drept moral, în speţa de faţă.
În consecinţă, în lipsa oricărei vătămări a vreuneia dintre valorile nepatrimoniale reunite în conţinutul complex al dreptului de autor, nu se poate reţine existenţa unui prejudiciu moral cauzat apelantului-reclamant prin fapta intimatului-pârât.
Sub aspectul daunelor materiale solicitate de apelantul-reclamant, instanţa de apel s-a raportat la dispoziţiile art. 12-14 din Legea nr. 8/1996.
În aplicarea acestor norme, curtea de apel a reţinut că fapta pârâtului M.A.I. (fost M.A.I., fost M.I.R.A.) de a publica pe site-ul de Internet al editurii sale lucrarea realizată de reclamant, fără a obţine acordul prealabil al acestuia, aduce atingere dreptului reclamantului de a autoriza reproducerea operei sale, cu excepţia cazului în care s-ar constata incidenţa unor dispoziţii legale care să permită utilizarea operei fără consimţământul autorului şi fără ca acesta să aibă dreptul la plata unei remuneraţii.
Intimatul-pârât s-a apărat în cauză, invocând incidenţa dispoziţiilor art. 33 alin. (1) lit. a) şi e) din Legea nr. 8/1996, astfel încât curtea de apel a analizat întrunirea cerinţelor impuse de aceste texte.
Astfel, potrivit art. 33 alin. (1) lit. a) şi lit. e) din Lege: „Sunt permise, fără consimţământul autorului şi fără plata vreunei remuneraţii, următoarele utilizări ale unei opere aduse anterior la cunoştinţă publică, cu condiţia ca acestea să fie conforme bunelor uzanţe, să nu contravină exploatării normale a operei şi să nu îl prejudicieze pe autor sau pe titularii drepturilor de utilizare: a) reproducerea unei opere în cadrul procedurilor judiciare, parlamentare sau administrative ori pentru scopuri de siguranţă publică; (...) e) reproducerile specifice realizate de bibliotecile accesibile publicului, de instituţiile de învăţământ sau de muzee ori de către arhive, care nu sunt realizate în scopul obţinerii unui avantaj comercial sau economic, direct ori indirect.
Instanţa de apel a reţinut că având caracter de excepţie, textul este de strictă interpretare; prin urmare, s-a apreciat că cele patru cerinţe generale impuse de prima teză a textului citat sunt cumulative, astfel că lipsa oricăreia dintre ele înlătură incidenţa excepţiei; pe lângă aceste condiţii generale, este obligatoriu a fi întrunită şi oricare dintre cerinţele speciale prevăzute la literele a - i, în considerarea cărora au fost prevăzute limitările drepturilor patrimoniale de autor.
S-a constatat că, în cauză, nu se poate reţine că reproducerea de către intimatul-pârât a operei apelantului-reclamant a avut loc în condiţiile art. 33 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996, întrucât raportul de drept material dedus judecăţii este străin de orice procedură judiciară, parlamentară sau administrativă, iar în ceea ce priveşte scopurile de siguranţă publică, acestea trebuie să fi fost efectiv urmărite prin reproducerea operei.
Or, în cauză, intimatul-pârât a afirmat atât în faţa primei instanţe cât şi a instanţei de apel, că scopul publicării lucrării pe site-ul editurii a vizat instruirea personalului M.A.I. şi a elevilor/studenţilor unităţilor sale de învăţământ şi chiar a contestat actualitatea informaţiei ştiinţifice cuprinse în lucrare, prin prisma modificărilor succesive ale Legii nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului.
În consecinţă, instanţa de apel a apreciat că pârâtul nu a dovedit existenţa scopului prevăzut de lege, dincolo de limitele unei simple supoziţii că o lucrare care tratează teme legate de terorism şi crimă organizată ar contribui la dezvoltarea culturii generale în materie, cu posibile influenţe asupra gradului de siguranţă publică.
Curtea de apel a mai apreciat însă că publicarea lucrării în secţiunea intitulată „Biblioteca virtuală” a site-ului de Internet al editurii pârâtului reprezintă o reproducere specifică realizată de o bibliotecă accesibilă publicului, concluzia având la bază dispoziţiile art. 1 alin. (1) - (4) din H.G. nr. 1676/2008, principiile şi obiectivele promovate fiind specifice oricărei biblioteci publice, în timp ce deosebirile vizează doar metodele de informare.
Se reţinut că, în cauză, apelantul-reclamat nu a contestat susţinerile intimatului-pârât privind lipsa oricăror avantaje patrimoniale urmărite prin publicarea lucrării.
Aşadar, s-a apreciat că este întrunită în cauză condiţia specială impusă de art. 33 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996, fiind necesar a se examina îndeplinirea celor patru condiţii generale.
S-a reţinut că primele trei condiţii generale decurg din aducerea anterioară a operei la cunoştinţă publică, prin publicarea realizată în anul 2008 cu acordul apelantului-reclamant, şi din publicarea integrală a operei pe un site de Internet ce prezintă credibilitate publică, prin prisma instituţiei pe care o reprezintă.
Însă, instanţa de apel a apreciat că în cauză nu este îndeplinită condiţia conform căreia utilizarea trebuie să nu îl prejudicieze pe autor.
Această concluzie are la bază constatarea unei generoase accesibilităţi pentru public publicarea unei opere în mediul virtual, atât din punct de vedere spaţial (al locului unde se situează utilizatorii), cât şi din punctul de vedere al înlăturării oricăror impedimente substanţiale în utilizarea operei de către terţi. Practic, publicarea pe Internet a lucrării apelantului-reclamant a lipsit de finalitate orice eventual demers al autorului de publicare ulterioară a operei sale, câtă vreme aceasta a devenit accesibilă oricărei persoane interesate.
Prin urmare, instanţa de apel a înlăturat apărările intimatului-pârât în sensul că fapta sa nu întruneşte condiţiile unei fapte ilicite, întrucât chiar şi în lipsa unei singure cerinţe impuse de art. 33 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, excepţia de la încălcarea dispoziţiilor art. 12, art. 13 lit. a) şi art. 14 din acelaşi act normativ, nu poate fi incidentă.
În ceea ce priveşte vinovăţia intimatului-pârât, instanţa de apel a apreciat că aceasta decurge din obligaţia ce revine oricărui subiect de drept, şi cu atât mai mult unei autorităţi publice, de a cunoaşte şi respecta dispoziţiile legale ce guvernează raporturile juridice la care participă.
De asemenea, au fost găsite nefondate susţinerile intimatului-pârât privind lipsa oricărui prejudiciu material suferit de apelantul-reclamant.
Astfel, în întâmpinările depuse în ambele faze procesuale, intimatul-pârât a afirmat că efortul bugetar consistent pe care l-a implicat tipărirea, în anul 2008, a lucrării apelantului-reclamant, s-a justificat prin preocuparea conducerii M.A.I. de a oferi un cadru teoretic pentru o mai bună pregătire a personalului, elevilor şi studenţilor, precum şi a opiniei publice în domeniul luptei împotriva terorismului şi asigurării unui grad sporit de siguranţă publică. De asemenea, a arătat că publicarea lucrării (alături de altele două) în luna septembrie 2010, pe site-ul Editurii M.A.I., în secţiunea intitulată Biblioteca virtuală, care are scop necomercial şi cuprinde lucrări destinate pregătirii profesionale şi informării publice, s-a datorat solicitărilor personalului M.A.I. şi elevilor/studenţilor unităţilor sale de învăţământ, care nu au putut intra în posesia cărţilor, ca urmare a tirajelor insuficiente. A mai susţinut intimatul că această publicare a urmărit confirmarea principiilor şi realizarea obiectivelor afirmate de H.G. nr. 1676/2008.
Instanţa de apel a apreciat că toate aceste afirmaţii conduc la concluzia existenţei valorii ştiinţifice a operei în discuţie şi a interesului manifestat de public pentru aceasta, chiar şi după publicarea în ediţie princeps, în anul 2008, cu consecinţa prejudicierii apelantului-reclamant prin fapta intimatului-pârât, faptă prin care a fost epuizat interesul publicului pentru achiziţionarea lucrării ce ar fi fost publicată în format clasic.
Sub aspectul determinării întinderii prejudiciului, curtea de apel a constatat incidenţa dispoziţiilor art. 139 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996, luându-se în considerare câştigul de care apelantul-reclamant a fost lipsit prin fapta intimatului-pârât. Având în vedere că prin săvârşirea faptei de către intimat, apelantul-reclamant a fost lipsit şi de posibilitatea de a dovedi prin alte mijloace de probă, întinderea profitului pe care l-ar fi realizat prin reeditarea lucrării sale, instanţa a apreciat că în cauză se impune a se recurge la aplicarea unor prezumţii judiciare, în temeiul celor prevăzute de art. 1199 şi art. 1203 C. civ. de la 1865.
În acest sens, s-a avut în vedere că lucrarea în discuţie, prin prisma tematicii abordate, se adresează unui public restrâns, reprezentat în principal din specialişti ai intimatului, din elevi şi studenţi ai instituţiilor de învăţământ organizate de acesta. Prin distribuirea gratuită a lucrării publicate în ediţia princeps, o bună parte a acestui public a intrat în posesia acesteia. În privinţa publicului larg, instanţa de apel a reţinut doar existenţa unui interes limitat, în lipsa oricăror dovezi produse de apelantul, căruia îi revenea sarcina probei, conform dispoziţiilor art. 1169 C. civ. Sub acest aspect, s-a considerat ca relevant faptul că reclamantul nu şi-a dovedit nici susţinerile privind publicarea anterioară a unor cărţi într-un prim tiraj restrâns, urmată, în funcţie de cerinţele pieţei, de reeditarea respectivului titlu într-un tiraj mai mare.
S-a constatat caracterul fondat al apărărilor intimatului-pârât, în sensul permanentei modificări a informaţiei din domeniul abordat în lucrarea apelantului-reclamant; atare concluzie s-a fundamentat atât pe constatarea modificărilor repetate ale Legii nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului, dar şi pe necesitatea adaptării răspunsului specialiştilor în raport cu radicalizarea fenomenului terorist, diversificarea manifestărilor crimei organizate, evoluţia permanentă a grupărilor teroriste.
În aceste condiţii, curtea de apel a reţinut că publicarea lucrării în discuţie în anul 2008, într-un număr de 500 de exemplare, nu a epuizat interesul publicului pentru această lucrare; ca atare, s-a considerat rezonabil a presupune că apelantul putea, în absenţa faptei ilicite a intimatului-pârât, să tipărească şi să valorifice un număr de 250 de exemplare ale operei în discuţie.
Raportând acest număr de exemplare la profitul net nerealizat, determinat prin expertiza contabilă administrată în faţa primei instanţe pentru cel mai mic tiraj propus de reclamant (fila 183), a rezultat suma de 2.709,28 lei (433.485 x 250:40.000) care reprezintă valoarea prejudiciului produs apelantului şi la a cărui reparare a fost obligat intimatul-pârât, în temeiul dispoziţiilor art. 139 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, prin admiterea apelului şi schimbarea sentinţei apelate în acest sens, în aplicarea dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ.
În termen legal, împotriva acestei decizii au promovat recurs atât reclamantul S.V.V., cât şi pârâtul M.A.I.
1. Prin recursul său, recurentul reclamant s-a prevalat de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând, în esenţă, că decizia recurată este dată cu aplicarea greşită a legii.
Recurentul consideră că respingerea constatării existenţei unui prejudiciu moral şi respingerea cererii de acordare a daunelor morale sunt lipsite de suport legal şi faptic, în condiţiile în care a dovedit că a aflat despre postare lucrării sale de către pârât abia după ce purtase negocieri şi contactase diverse edituri din ţară şi străinătate, distribuitori interni şi externi pentru a realiza o noua editare a cărţii sale. Impactul şi afectarea sa psihică sunt evidente din moment ce toate demersurile anterioare i-au fost năruite în momentul în care o terţa persoană i-a atras atenţia ca aceasta carte poate fi găsită de către orice persoană pe site-ul intimatului M.A.I.
Recurentul solicită instanţei de recurs să constate că susţinerile pârâtului conform cărora a realizat aceasta postare doar pentru instruirea personalului propriu sunt contrazise de conduita acestuia care a permis accesul la biblioteca virtuală oricărei persoane, având în vedere că pârâtul nu a introdus un cod de acces care să fie folosit doar de către personalul propriu, situaţie în care, într-adevăr, scopul didactic ar fi fost dovedit.
Or, procedând în acest mod, pârâtul M.A.I. l-a prejudiciat în mod evident pe autor, cauzându-i atât daune morale cât şi materiale, întrucât l-a pus în imposibilitate de a-şi valorifica opera al cărei autor este (paternitate şi drepturi exclusive de exploatare, drepturi opozabile erga omnes); în acest context, recurentul consideră că, în speţă, se verifică un evident prejudiciu moral ce i-a fost creat prin fapta pârâtei, prejudiciu ce trebuie reparat.
Recurentul-reclamant a formulat critici şi în ce priveşte determinarea prejudiciului material de către instanţa de apel.
Astfel, s-a considerat rezonabil a se presupune că „apelantul-reclamant putea, în absenta faptei ilicite a intimatului-pârât, să tipărească şi să valorifice un număr de 250 exemplare ale operei în discuţie”; apoi, raportând acest număr la profitul net nerealizat s-a obţinut suma de 2.709,28 lei, sumă la care a fost cuantificat prejudiciului ce i-ar fi fost produs.
În opinia recurentului-reclamant, aceste concluzii ale instanţei de apel sunt fără temei legal şi fără niciun corespondent în probele cauzei.
Astfel, se arată de către recurent că în lipsa faptei ilicite a pârâtului M.A.I., ar fi putut tipări câte exemplare voia, problema punându-se în legătură cu câte exemplare s-ar fi vândut, deoarece profitul provine din valorificarea cărţilor, iar nu direct, din tipărirea lor. Or, în aprecierea recurentului, în lipsa faptei ilicite a pârâtului, interesul publicului de specialitate ar fi fost sporit, întrucât publicul nu avea o altă alternativă de procurare a acestei cărţi; în plus, atragerea publicului larg cădea în sarcina autorului şi a editurii, prin eforturile acestora de a asigura distribuirea cărţii; tocmai în acest sens, recurentul astfel cum a dovedit, a contactat diferite edituri din străinătate care s-au arătat interesate să traducă şi să publice cartea până la momentul identificării postării acesteia pe site-ul pârâtului M.A.I.
Or, sentinţa recurată se referă doar la „profitul net nerealizat”, ceea ce este în contradicţie cu noţiunea de prejudiciu şi cu faptul că existenţa prejudiciului dă dreptul la repararea lui integrală, reparare ce se realizează în natură sau, atunci când aceasta nu este posibilă, prin acordarea de despăgubiri.
Pentru a fi susceptibil de reparare, prejudiciul trebuie sa îndeplinească anumite condiţii, anume: să fie cert - adică existenţa şi întinderea lui să fie sigure; este cert prejudicial actual, adică prejudicial deja produs, cât şi prejudicial viitor, care este sigur ca se va produce ca urmare a faptei ilicite, fiind astfel posibil de evaluat.
În speţă, prin expertiza administrată la prima instanţă (probă necombătută printr-un alt mijloc de proba), s-a stabilit că reclamantul a suferit un prejudiciu evident al cărui cuantum minim este de 876.363 lei, sumă stabilită de expert cu titlu de profit brut obţinut pentru cel mai mic tiraj şi doar pentru o perioadă de 3 ani.
În opinia recurentului, instanţa de apel a realizat arbitrar un calcul care este în contradicţie cu celelalte argumente din decizie, anume cele prin care se referă la ipoteza „în lipsa faptei ilicite.”, iar nu cum ar fi fost corect „în prezenţa faptei ilicite.”
Pe lângă caracterul lui cert, prejudiciul trebuie să fie direct, adică să constituie un efect nemijlocit al faptei ilicite de care se leagă printr-un raport de cauzalitate; în speţă, prejudiciul creat este direct şi decurge din fapta ilicită a pârâtului de a-i publica reclamantului opera, fără a avea acordul acestuia.
În plus, prejudiciul trebuie să nu fi fost acoperit încă, ceea ce în speţă este neîndoielnic.
Recurentul reclamant mai susţine că prejudiciul patrimonial este prejudiciul care poate fi evaluat în bani.
Or, repararea prejudiciului patrimonial în cadrul răspunderii civile impune ca despăgubirile să cuprindă atât valoarea pierderii efective (damnum emergens), cât şi beneficiul sau câştigul nerealizat (lucrum cessans), ceea ce instanţa de apel nu a clarificat şi nu a acordat, dispunând doar plata către reclamant a unui profit net calculat în mod arbitrar, fără nicio bază obiectivă.
De asemenea, apărările intimatului-pârât că nu a realizat profit din postarea cărţii sale pe site-ul menţionat sunt contrazise de afirmaţiile aceluiaşi pârât, conform cărora postarea s-ar fi făcut pentru instruirea personalului propriu; or, această instruire are un preţ, este remunerată, iar faptul că nu a încasat în mod direct sume de bani prin această postare nu înseamnă că pârâta nu ar fi realizat vreun profit.
În consecinţă, recurentul solicită admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul admiterii în totalitate a cererii introductive de instanţă şi, în consecinţă, să se dispună obligarea intimatelor-pârâte, în solidar, la plata sumei de 876.363 lei stabilită de expert cu titlu de profit brut obţinut pentru cel mai mic tiraj şi doar într-o perioadă de 3 ani; obligarea acestora la plata daunelor morale şi a cheltuielilor de judecată (onorariu expert, onorariu avocaţi, potrivit dovezilor de la dosarul cauzei).
2. Recurentul-pârât M.A.I., la rândul său, a indicat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., considerând decizia recurată ca nelegală şi netemeinică sub aspectul admiterii în parte a cererii de chemare în judecată.
Recurentul precizează că nu a săvârşit o faptă ilicită, astfel cum în mod greşit a reţinut instanţa de apel, întrucât includerea cărţii în biblioteca virtuală este permisă de prevederile legale incidente, la care face referire în cele ce urmează.
Astfel, în luna septembrie 2010 a fost inaugurat site-ul Editurii M.A.I. care conţine, alături de multe alte secţiuni, şi pe cea intitulată Biblioteca virtuală, care are scop necomercial şi cuprinde lucrări destinate pregătirii profesionale şi informării publice; aici au fost postate lucrări finanţate în mod exclusiv de M.A.I., tipărite în perioada 2003-2011.
Realizarea Bibliotecii virtuale a avut la bază H.G. nr. 1676/2008, act normativ care, la art. 1, face referire la principiul libertăţii de informare şi al accesului universal la informaţie, precum şi la necesitatea integrării resurselor culturale naţionale în biblioteca digitală europeană - Europeana.
Având în vedere preocuparea conducerii M.A.I. de a oferi un cadru teoretic pentru pregătirea personalului, elevilor şi studenţilor, precum şi a opiniei publice în domeniul luptei împotriva terorismului şi asigurării unui grad sporit de siguranţă publică, au fost incluse în Biblioteca virtuală, trei volume care tratează teme din domeniul în discuţie, inclusiv opera intimatului-reclamant.
Această activitate a avut în vedere inclusiv prevederile Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, cu modificările şi completările ulterioare, cu referire expresă la dispoziţiile art. 33 alin. (1) lit. a) şi e) din Lege.
Incidenţa acestor prevederi în cauza de faţă a fost reţinută în mod corect de către prima instanţă, însă instanţa de apel a reţinut în mod eronat că „nu poate primi apărările intimatului-pârât în sensul că fapta sa nu întruneşte condiţiile unei fapte ilicite, întrucât chiar şi în lipsa unei singure cerinţe impuse de art. 33 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, excepţia de la încălcarea dispoziţiilor art. 12, art. 13 lit. a) şi art. 14 din acelaşi act normativ nu poate fi incidenţă.”
Analizând cele reţinute de către instanţa de apel, recurentul arată că nu a regăsit niciun argument temeinic şi legal în cuprinsul deciziei de natură să demonstreze că în cauza de faţă nu sunt incidente prevederile art. 33 alin. (1) lit. a) şi e) din Legea nr. 8/1996, cu modificările şi completările ulterioare.
Având în vedere aceste aspecte, recurentul învederează că înţelege să reitereze şi în faţa instanţei de recurs cele susţinute prin întâmpinările formulate la cererea de chemare în judecată şi, respectiv la motivele de apel.
Recurentul menţionează că lucrarea reclamantului a fost inclusă doar în Biblioteca virtuală a Editurii M.A.I., în format P.D.F., ocazie cu care a fost specificat semnatarul lucrării şi cu menţiunea: „Multiplicarea sau editarea acestei lucrări fără acordul scris al autorului este interzisă.”; în acest fel, fiecare utilizator era avertizat asupra modului în care putea fi consultată lucrarea.
Totodată, recurentul arată că Editura M.A.I. nu are nicio legătură cu postarea lucrării pe alte site-uri; menţionează totuşi, că importante părţi ale acesteia au fost preluate de pe site-uri de profil unde au fost postate încă din anul 2007, fără legătură cu semnătura intimatului-reclamant, anterior realizării cărţii (anul 2008), unde pot fi accesate şi în prezent; de altfel, acest lucru nu se regăseşte în bibliografie, unde autorul ar fi trebuit să menţioneze, conform normelor de redactare a unei lucrări.
Recurentul-pârât apreciază că instanţa de apel a reţinut în mod greşit vinovăţia sa, iar singura motivare care a stat la baza acestei susţineri fiind aceea că „în ceea ce priveşte vinovăţia intimatului-reclamant, aceasta decurge din obligaţia ce revine oricărui subiect de drept, şi cu atât mai mult unei autorităţi publice, de a cunoaşte şi respecta dispoziţiile legale ce guvernează raporturile juridice la care participă”, fără a se menţiona însă care sunt prevederile legale care nu au fost respectate de către instituţia pârâtă.
Referitor la intenţia intimatului-reclamant de a reedita lucrarea în zeci de mii de exemplare în limba română şi în limbi de circulaţie internaţională, recurentul face următoarele precizări:
Editura M.A.I. a inclus lucrarea în secţiunea Biblioteca virtuală nu ca urmare a solicitării în mod expres a acestui titlu, ci datorită încadrării acestuia în domeniul siguranţei publice. S-a constatat însă lipsa de accesare a cărţii. Astfel, lucrarea „Terorismul şi crima organizată transfrontalieră” (160 pag., format 15 x 21 cm) a fost consultată de 3 ori la sala de lectură a Bibliotecii „Nicolae Labiş” a ministerului, în timp ce alte cărţi mai documentate din domeniu (de ex. Vol. „Jihadul Islamic” - 464 pagini, format 17 x 24 cm sau „Organizaţiile teroriste” - autori chestor general, prof. univ. dr. Anghel Andreescu, comisar şef conf. univ. dr. Nicolae Radu şi altele) au fost mult mai solicitate, respectiv de 80, 75, 15, 12 împrumuturi la domiciliu.
Prin urmare, recurentul susţine că vânzarea lucrării reclamantului în zeci de mii de exemplare nu reprezintă decât speranţe ale acestuia fără legătură cu realitatea, nesusţinute nici de studii de marketing, nici de notorietatea lucrării sau de nivelul din ce în ce mai scăzut de vânzare a cărţii tipărite, nici de gradul de perimare a cadrului legislativ şi a informaţiilor, încă înaintea începerii procesului.
În contextul schimbărilor majore petrecute ca urmare a evoluţiei fenomenului şi a evenimentelor tragice de mare amploare derulate în plan mondial, informaţiile cuprinse în lucrare se impun a fi dezvoltate şi drastic revizuite, astfel încât să răspundă problematicii actuale; acest fapt are un puternic impact negativ atât asupra solicitării cărţii în limba română, cât mai ales în limbi de circulaţie internaţională.
În consecinţă, recurentul consideră ca nelegale aprecierile instanţei de apel, care, pe lângă faptul că reţine săvârşirea unei fapte ilicite de către pârât, fără a motiva din punct de vedere legal această constatare, reţine fără nicio bază legală că „publicarea lucrării în discuţie în anul 2008, într-un număr de 500 de exemplare nu a epuizat interesul publicului pentru această lucrare” şi, pe baza acestor împrejurări „a considerat rezonabil a presupune că apelantul-reclamant putea, în absenţa faptei ilicite a intimatului-pârât, să tipărească şi să valorifice un număr de 250 de exemplare ale operei în discuţie.”
Prin urmare, având în vedere faptul că instanţa de apel nu a menţionat care sunt prevederile legale care nu au fost respectate de către pârât, recurentul-pârât apreciază că nu se poate reţine săvârşirea unei fapte ilicite de către aceasta (includerea cărţii în biblioteca virtuală fiind permisă de prevederile legale incidente) şi, prin urmare, nici existenţa unui aşa - zis prejudiciu.
Fiecare dintre recurenţi a formulat întâmpinare la motivele de recurs ale celeilalte părţi, solicitând respingerea recursului.
Recurentul reclamant a anexat motivelor de recurs copii ale unor acte normative ca şi declaraţii sub semnături legalizate ale unor terţi privind aspecte pe care recurentul le-a susţinut prin motivele de recurs: declaraţia numitei M.M.F. - sub semnătura legalizată din 4 martie 2015 la B.N.P., M.V.; declaraţia numitului T,C, sub semnătura legalizată din 16 martie 2015 la B.N.P., F.L. şi F.A.N.; o listă cu titlurile unor articole, materiale, expuneri, referate etc. al căror autor se pretinde recurentul-reclamant (filele 135-140 dosar recurs) şi o listă cu titlurile cărţilor scrise de reclamant în calitate de autor sau coautor (filele 140-141), potrivit propriilor sale susţineri.
Recursurile formulate sunt nefondate, conform celor ce urmează.
Prealabil, având în vedere că, din acest punct de vedere, niciuna dintre părţile cauzei nu a contestat situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond, Înalta Curte va reţine premisa de la care s-a pornit în soluţionarea pricinii, în sensul aplicării unei prezumţii privind existenţa în patrimoniul recurentului-reclamant a drepturilor patrimoniale de autor prevăzute de art. 12 şi art. 13 lit. a) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, republicată, drepturi a căror încălcare a fost constatată în cauză.
Atare precizare se impune şi în considerarea celor menţionate de recurentul reclamant la interpelarea Înaltei Curţi de la termenul de azi, înainte de intrarea în dezbaterea asupra fondului recursurilor, conform menţiunilor din practicaua prezentei decizii; astfel, recurentul-reclamant a arătat că „a lucrat la C.C.P.I. din cadrul Parlamentului, însă lucrarea - Terorismul şi crima organizată transfrontalieră - nu a fost elaborată în cadrul atribuţiilor de serviciu.”
În consecinţă, Înalta Curte apreciază că aplicarea în cauză a prezumţiei anterior enunţate rămâne o chestiune intrată sub autoritatea de lucru judecat, prin faptul necontestării în această etapă procesuală de către partea care avea interes să o facă (recurentul-pârât), prin formularea unor motive de nelegalitate adecvate şi în acord cu această finalitate.
Aşa fiind, se reţine că instanţele de fond au făcut aplicarea implicită a regulii potrivit căreia cesiunea exclusivă sau neexclusivă a drepturilor patrimoniale de autor trebuie dovedită, regulă ce reiese din cuprinsul dispoziţiilor art. 42 din Legea nr. 8/1996: „Existenţa şi conţinutul contractului de cesiune a drepturilor patrimoniale se pot dovedi numai prin forma scrisă a acestuia. Fac excepţie contractele având drept obiect operele utilizate în presă.”
Pe de altă parte, în cauză nu s-a dovedit nici împrejurarea că opera „Terorismul şi crima organizată transfrontalieră” al cărei autor este recurentul reclamant, ar fi fost creată în exercitarea atribuţiilor de serviciu, astfel încât să fie necesară verificarea dispoziţiilor art. 44-44 din Legea nr. 8/1996 ori că această operă ar fi fost una creată la comandă (art. 46-47 din Lege), după cum nu s-a reţinut nici existenţa unor raporturi contractuale de editare între recurentul reclamant şi intimata pârâtă Editura M.A.I, ceea ce ar fi putut atrage incidenţa prevederilor art. 48 şi urm. din Legea nr. 8/1996.
Având în vedere că recurentul-pârât, prin motivele sale de recurs, contestă însăşi încălcarea drepturilor patrimoniale de autor ale reclamantului, în timp ce recursul reclamantului priveşte repararea prejudiciului, Înalta Curtea va analiza cu prioritate recursul formulat de către pârât.
Potrivit celor arătate, întrucât în cauză nu s-a reţinut eventuala cesiune exclusivă sau neexclusivă, convenţională sau legală (prin aplicarea prezumţiilor prevăzute de lege), în favoarea vreunuia dintre pârâţi a drepturilor patrimoniale de autor, Înalta Curte va porni de la constatarea (utilă în soluţionarea ambelor recursuri), în sensul celor reţinute de instanţele de fond, anume că recurentul reclamant, în calitate de autor al lucrării menţionate, este nu numai titularul drepturilor morale de autor prevăzute de art. 10, drepturi care niciodată nu pot cesionate (art. 11 din Lege), ci şi al drepturilor patrimoniale prevăzute de art. 12 rap. la art. 13 lit. a) şi având înţelesul descris de art. 14 din Legea nr. 8/1996.
Astfel, art. 12 din Lege dispune: „Autorul unei opere are dreptul patrimonial exclusiv de a decide dacă, în ce mod şi când va fi utilizată opera sa, inclusiv de a consimţi la utilizarea operei de către alţii.”
Or, prin reproducerea integrală şi postarea pe site-ul de internet al pârâtei Editura M.A.I. în cadrul secţiunii Biblioteca Virtuală a operei „Terorismul şi crima organizată transfrontalieră” (organizată în baza H.G. nr. 1676/2008), fără consimţământul său, recurentul reclamant a pretins că i-a fost încălcat dreptul patrimonial de a autoriza reproducerea operei (art. 12 rap. la art. 13 lit. a) din Lege), iar acest drept de reproducere a operei este definit de art. 14 din Lege:
„Prin reproducere, în sensul prezentei legi, se înţelege realizarea integrală sau parţială a uneia sau a mai multor copii ale unei opere, direct sau indirect, temporar ori permanent, prin orice mijloc şi sub orice formă, inclusiv realizarea oricărei înregistrări sonore sau audiovizuale, a unei opere, precum şi stocarea permanentă ori temporară a acesteia cu mijloace electronice.”
Contrar celor susţinute de recurentul-pârât, instanţa de apel a făcut referire explicită la aceste drepturi patrimoniale ale autorului unei opere protejate, ca drepturi ce au fost încălcate prin conduita ilicită a pârâtului de a utiliza opera reclamantului, în modalitatea descrisă, fără consimţământul acestuia; în consecinţă, aceste critici vor fi înlăturate ca nefondate.
Recurentul pârât s-a prevalat, în apărare, de invocarea dispoziţiilor art. 33 alin. (1) lit. a) şi e) din Legea nr. 8/1996, potrivit cărora, în cele două ipoteze ce vor fi enunţate, este permisă utilizarea operei, fără consimţământul autorului şi fără plata unei remuneraţii, ipoteze ce privesc (între altele) anumite limite ale exercitării dreptului de autor.
Astfel, art. 33 lit. a) şi e) din Legea nr. 8/1996, republicată prevăd:
„(1) Sunt permise, fără consimţământul autorului şi fără plata vreunei remuneraţii, următoarele utilizări ale unei opere aduse anterior la cunoştinţă publică, cu condiţia ca acestea să fie conforme bunelor uzanţe, să nu contravină exploatării normale a operei şi să nu îl prejudicieze pe autor sau pe titularii drepturilor de utilizare:
a) reproducerea unei opere în cadrul procedurilor judiciare, parlamentare sau administrative ori pentru scopuri de siguranţă publică;
e) reproducerile specifice realizate de bibliotecile accesibile publicului, de instituţiile de învăţământ sau de muzee ori de către arhive, care nu sunt realizate în scopul obţinerii unui avantaj comercial sau economic, direct ori indirect.”
În analiza acestor apărări, curtea de apel a exclus incidenţa dispoziţiilor art. 33 lit. a) din Lege prin reţinerea neîndeplinirii premisei prevăzute de acest text, constatându-se că în cauză nu este vorba despre efectuarea unei reproduceri în scopuri de siguranţă publică, apreciere ce nu se impune a fi cenzurată de această instanţă de recurs.
Astfel, Înalta Curte constată că în mod legal instanţa de apel a avut în vedere că scopul imediat, nemijlocit al postării pe internet, pe site-ul Editurii M.A.I./ Biblioteca virtuală a fost acela de a se asigura instruirea personalului de specialitate, cu atribuţii legale în sensul asigurării siguranţei publice sau care tinde la a obţine o astfel de calificare profesională (elevi, studenţi, cursanţi în cadrul perfecţionării profesionale etc.), în timp ce scopul mediat şi doar eventual viza siguranţa publică; astfel, nu reproducerea pe site a acestei lucrări era de natură a garanta siguranţa publică, ci autorităţile prevăzute de lege cu atribuţii în acest scop sunt singurele care pot asigura siguranţa publică, în limitele competenţelor lor legale.
Pe de altă parte, în evaluarea acestor apărări ale pârâtului, în mod corect instanţa de apel a reţinut caracterul de excepţie al acestor norme, ca şi regula interpretării restrictive a unei dispoziţii de excepţie; ca atare, în mod legal s-a constatat că o normă de excepţie nu poate fi aplicată decât în limitele sale interne, aşa încât, aplicarea ei nu poate fi extinsă, prin interpretare, la alte situaţii decât cele strict avute în vedere de legiuitor la edictarea sa.
În ce priveşte dispoziţiile art. 33 lit. e) din Lege, instanţa de apel a constatat că modalitatea de reproducere a operei în forma reclamată ca aducând atingere dreptului patrimonial al autorului, este susceptibilă de încadrare în noţiunea de „reproduceri specifice realizate de bibliotecile accesibile publicului”, reţinând însă neîndeplinirea uneia dintre celelalte condiţii prevăzute de premisa de la art. 33 alin. (1) - anume că este vorba despre o utilizare ce contravine utilizării normale a operei şi de natură a-l prejudicia pe autor.
Pe lângă împrejurarea că reproducerea integrală a unei opere într-o bază de date virtuală (prin postarea acesteia în cadrul unei biblioteci virtuale gestionate de Editura M.A.I.) nu poate fi considerată ca fiind o „reproducere specifică realizată de biblioteci accesibile publicului”, având în vedere că niciunul dintre pârâţii cauzei (M.A.I. şi Editura M.A.I) nu au calitatea prescrisă de lege - bibliotecă accesibilă publicului - ca subiect căruia legea îi permite o „reproducere specifică” fără consimţământul autorului sau al titularului dreptului, Înalta Curte constată că în mod legal instanţa de apel a reţinut că tipul de utilizare invocat de pârâte nu poate fi calificat ca neaducând prejudicii autorului (limite în care este permisă utilizarea fără consimţământul autorului ori a titularului dreptului şi fără plata unei remuneraţii).
În plus, chiar dacă atare constatare este nu este formulată explicit în considerentele deciziei recurate, Înalta Curte constată că utilizarea operei de către pârâte, în modalitatea reclamată în cauză, contravine şi exploatării normale a operei, condiţie enumerată, de asemenea, de art. 33 alin. (1) din Legea nr. 8/1996; în acest sens, instanţa de apel în mod legal a reţinut că „Practic, publicarea pe internet a lucrării apelantului-reclamant a lipsit de finalitate orice eventual demers al autorului de publicare ulterioară a operei sale, câtă vreme aceasta a devenit accesibilă oricărei persoane interesate.”
Prin urmare, Înalta Curte reţine că, în contextul unei utilizări potrivit celor prevăzute de art. 33 alin. (1), aceasta este multiplu condiţionată, ea nefiind permisă în orice circumstanţe (de natura celor ce se încadrează în normele de excepţie de la lit. a)-i); aceste condiţii sunt următoarele: opera să fi fost adusă anterior la cunoştinţă publică, utilizarea să fie conformă bunelor uzanţe, să nu contravină exploatării normale a operei şi să nu îl prejudicieze pe autor sau pe titularii drepturilor de utilizare.
În acest context, trebuie precizat că postarea operei pe internet - aşadar, cu accesibilitate nelimitată pentru public - lipseşte de conţinut şi suprimă orice eventuală intenţie a autorului sau a titularului dreptului de utilizare de a reedita opera, ceea ce reprezintă echivalentul unei cesiuni exclusive a dreptului patrimonial de reproducere a operei (reglementată de art. 39 alin. (4) din Lege) şi, drept urmare, a ieşirii definitive din patrimoniul autorului ori titularului dreptului a acestui drept de reproducere a operei (prevăzut de art. 13 lit. a), în absenţa unui acord în acest sens şi fără ca opera să fi căzut în domeniul public, iar drepturile patrimoniale de autor să se fi stins (la expirarea duratei legale de protecţie).
În consecinţă, Înalta Curte constată că în mod legal instanţa de apel a constatat că pârâtul a încălcat drepturile patrimoniale de autor ale reclamantului, drepturi ocrotite de dispoziţiile art. 12, art. 13 lit. a) şi având conţinutul legal prevăzut de art. 14 din Legea nr. 8/1996; totodată, într-o corectă aplicare a dispoziţiilor legale, instanţa de apel a înlăturat apărările pârâtelor constând în invocarea aplicării dispoziţiilor art. 33 alin. (1) lit. a) şi e), pentru neîntrunirea cerinţelor legale enunţate de premisa art. 33 alin. (1), norme care ar fi permis utilizarea operei fără consimţământul autorului şi fără plata vreunei remuneraţii, însă neincidente în cauză, astfel cum s-a arătat.
Încălcarea unui drept (decurgând din nesocotirea dispoziţii legale menţionate) reprezintă o faptă ilicită de natură a antrena răspunderea civilă delictuală a autorului faptei şi, consecutiv, repararea prejudiciului cauzat prin săvârşirea ei.
Invocarea dispoziţiilor H.G. nr. 1676/2008 privind aprobarea Programului naţional pentru digitizarea resurselor culturale naţionale şi crearea Bibliotecii Digitale a României, este lipsită de relevanţă în cauză, având în vedere că pârâţii au invocat acest act normativ cu valoarea unei cauze exoneratoare de răspundere, întrucât limitele exercitării drepturilor patrimoniale de autor sunt cele prevăzute de Legea nr. 8/1996 (cap. VI din Lege - art. 33-38).
Or, acestor limitări nu le pot fi adăugate alte ipoteze decât prin acte normative speciale, cu egală forţă juridică (prin raportare la ierarhia actelor normative) ori prin modificarea şi completarea Legii nr. 8/1996, iar nu printr-o hotărâre de guvern care, în limitele prevăzute de lege, nu poate conţine decât dispoziţii de organizare a aplicării legii, iar nu exercitarea unor atribuţii rezervate exclusiv puterii legiuitoare; în plus, contrar celor susţinute de recurent, hotărârea de guvern menţionată nu îşi propune să legitimeze încălcarea drepturilor patrimoniale de autor, iar organizarea Bibliotecii Digitale a României nu poate avea ca premisă constituirea ei prin nesocotirea drepturilor autorilor ale căror opere sunt postate pe site, ci constituirea acesteia, în condiţiile şi cu respectarea legii.
Ca atare, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul pârâtului va fi respins ca nefondat.
În ce priveşte recursul reclamantului, Înalta Curte constată că, în esenţă, acesta priveşte aspecte ce ţin de repararea prejudiciului - neacordarea daunelor morale, precum şi întinderea prejudiciului material stabilit de instanţa de apel.
Dispoziţiile legale ce permit repararea prejudiciilor cauzate prin încălcarea drepturilor de autor sunt cele de la art. 139 alin. (1) şi alin. (2) lit. a) sau b) din Legea nr. 8/1996, potrivit cărora:
„(1) Titularii drepturilor recunoscute şi protejate prin prezenta lege pot solicita instanţelor de judecată sau altor organisme competente, după caz, recunoaşterea drepturilor lor şi constatarea încălcării acestora şi pot pretinde acordarea de despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat. (...).
(2) La stabilirea despăgubirilor instanţa de judecată ia în considerare:
a) fie criterii cum ar fi consecinţele economice negative, în special câştigul nerealizat, beneficiile realizate pe nedrept de făptuitor şi, atunci când este cazul, alte elemente în afara factorilor economici, cum ar fi daunele morale cauzate titularului dreptului;
b) fie acordarea de despăgubiri reprezentând triplul sumelor care ar fi fost legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite, în cazul în care nu se pot aplica criteriile menţionate la lit. a).”
Înainte de a se proceda la analiza criticilor recurentului reclamant, se impune precizarea că Înalta Curte, evaluând înscrisurile depuse în şedinţa publică de azi, nu va avea în vedere şi înscrisurile de la filele 127-135 dosar recurs - declaraţii sub semnătură legalizată ale unor terţi, întrucât s-ar eluda dispoziţiile art. 305 C. proc. civ., acestea nefiind înscrisuri propriu-zise.
Prin aceste declaraţii sub semnătură legalizată, recurentul-reclamant tinde la administrarea probei testimoniale în recurs, sub aspectul solicitării daunelor morale, contrar dispoziţiilor imperative ale art. 305 C. proc. civ.; or, declaraţiile de martori se administrează şi consemnează în mod nemijlocit de către instanţă, în condiţiile prevăzut de lege, acestea constituind mijlocul de probă prin care proba testimonială este administrată în proces.
Acordând reclamantului despăgubiri în cuantum de 2.709,28 lei pentru prejudiciul material cauzat prin încălcarea dreptului de autor cu privire la lucrarea „Terorismul şi crima organizată transfrontalieră”, instanţa de apel a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 139 alin. (2) lit. a) din Lege, în aplicarea criteriului legal al câştigului nerealizat de către reclamant.
Pentru a proceda la stabilirea întinderii despăgubirilor acordate, în valorificarea criteriului menţionat, curtea de apel a recurs la aplicarea unor prezumţii judiciare, într-o corectă interpretare a dispoziţiilor art. 1199 şi art. 1203 C. civ., prezumţii demonstrate prin considerentele hotărârii.
Această constatare a instanţei de recurs este suficientă din perspectiva verificării legalităţii deciziei recurate, în ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate pentru repararea prejudiciului material. Împrejurarea că recurentul reclamant solicită despăgubiri într-un cuantum superior celui acordat de instanţa de apel, pornind de la alte premise decât cele reţinute în mod rezonabil de curtea de apel, reprezintă critici de netemeinicie şi a căror cenzură nu este posibilă în recurs, controlul acestei instanţe fiind exclusiv unul de legalitate.
Totodată, se constată că recurentul se raportează la tiraje supradimensionate ale unor eventuale ediţii viitoare ale operei pe care ar fi fost în măsură să o reediteze în ţară şi în străinătate (invocând precedente pe care nu le-a dovedit, astfel cum s-a reţinut), în cazul în care pârâtele nu i-ar fi încălcat dreptul şi, deci, nu ar fi săvârşit fapta ilicită, cum corect a reţinut instanţa de apel; contrar celor susţinute de recurent, aplicarea criteriului câştigului nerealizat nu are loc „în prezenţa faptei ilicite” (formulare compatibilă cu aplicarea criteriului beneficiilor realizate pe nedrept de făptuitor), ci presupune un exerciţiu de determinare in abstracto a câştigului ce ar fi putut fi obţinut de titularul dreptului dacă fapta ilicită nu s-ar fi săvârşit, deci „în absenţa faptei ilicite”, astfel cum corect a reţinut instanţa de apel.
Aşadar, într-o corectă construire a prezumţiei judiciare şi expunere a demonstraţiei logico-juridice, pentru aplicarea criteriului câştigului nerealizat (lucrum cessans) - în realitate, o ficţiune juridică de evaluare teoretică a eventualelor câştiguri ce ar fi putut fi realizate de către titularul dreptului însuşi în cazul în care pârâtele nu ar fi săvârşit fapta ilicită, Înalta Curte constată că instanţa de apel s-a prevalat de criterii adecvate acestei finalităţi: tirajul primei ediţii a operei „Terorismul şi crima organizată transfrontalieră”, publicul care după prima ediţie ar mai fi putut fi interesat de această lucrare, caracterul specializat al subiectului lucrării, absenţa unor probe administrate de reclamant pentru dovedirea susţinerilor sale referitoare la ediţii ulterioare ale unor opere anterioare (eventualele precedente ce puteau avea valoare orientativă) etc.
Astfel, pornindu-se de la aceste fapte vecine şi conexe (faptele cunoscute) stabilite prin inducţie, s-a concluzionat, pe baza deducţiei, cu privire la faptul necunoscut, faptul principal generator de drepturi - câştigul nerealizat, operaţiuni ce descriu mecanismul prezumţiei judiciare.
Ca atare, vor fi înlăturate criticile susţinute de recurent pe temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Recurentul-reclamant a mai invocat, pe temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., neacordarea daunelor morale, ca parte componentă a prejudiciului pretins în cauză.
Se impune precizarea că nu se susţine neacordarea unor daune pentru încălcarea drepturilor morale ce intră în conţinutul dreptului de autor - enumerate de art. 10 din Legea nr. 8/1996 -, ci a unor daune morale ce pot fi cumulate, în aplicarea dispoziţiilor art. 139 alin. (2) lit. a), cu oricare dintre criteriile alternative enumerate exemplificativ de acest text, în vederea stabilirii despăgubirilor datorate pentru încălcarea drepturilor de autor, deci şi cu cel valorificat în cauza de faţă - câştigul nerealizat.
Astfel cum deja s-a arătat, chiar dacă daunele morale nu trebuie dovedite, ci justificate în mod corespunzător şi de o manieră convingătoare (prin demonstrarea consecinţelor produse prin lezarea unei valori morale etc.), recurentul, pentru susţinerea acestui motiv de recurs, a intenţionat administrarea probei testimoniale în această etapă procesuală, ceea ce în recurs nu poate fi primit, date fiind dispoziţiile art. 305 C. proc. civ.
Pe de altă parte, se constată că prin memoriul de recurs, recurentul a invocat, în ilustrarea acestei critici, că a aflat despre postarea lucrării sale pe internet abia după ce iniţiase raporturi contractuale cu diverse edituri din ţară şi străinătate pentru a contracta o a doua ediţie a lucrării, iar aceste aspecte, în opinia sa, sunt de natură a justifica impactul emoţional pe care l-a resimţit ca efect al faptei pârâtelor.
Înalta Curte apreciază că aceste susţineri sunt insuficiente în justificarea daunelor morale; totodată, aceleaşi împrejurări nu pot primi o dublă valenţă probatorie - atât din perspectiva prejudiciului material, cât şi în justificarea unui eventual prejudiciu moral, dat fiind că antamarea unor negocieri contractuale cu alte edituri a fost un element probatoriu avut în vedere de instanţa de apel în valorificarea criteriului câştigului nerealizat şi în conceperea prezumţiei judiciare ce a permis cuantificarea despăgubirilor pentru repararea prejudiciului material şi stabilirea cuantumului despăgubirilor, conform celor descrise mai sus; or, un eventual câştig (prejudiciul cert, dar viitor) nu putea fi generat decât printr-o reeditare a operei, prin ipoteză, prin intermediul unor alte edituri.
Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat şi recursul reclamantului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul S.V.V. şi de pârâtul M.A.I. împotriva Deciziei nr. 67/A din 25 februarie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 aprilie 2015.