Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursurilor de faţă;

Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, prin Decizia nr. 147/A din 13 noiembrie 2013, a respins ca nefondat apelul reclamantului Fondul B.O.R. al Bucovinei - Arhiepiscopia Sucevei şi Bucovinei formulat împotriva sentinţei civile nr. 538 din 13 martie 2007 a Tribunalului Suceava, pronunţată în Dosarul nr. 4954/86/2006 (nr. 2705/C/2006).

A admis, în parte, apelurile declarate de pârâţii R.N.P.R. - D.S. Suceava, Statul Român prin M.F.P. - D.G.F.P. Suceava şi de intervenienţii Prefectul Judeţului Suceava, Fundația P.F.S. - Suceava, formulate împotriva aceleiaşi sentinţe civile nr. 538 din 13 martie 2007 a Tribunalului Suceava, pe care o schimbă.

Judecând, a respins în întregime, ca neîntemeiată, acţiunea civilă exercitată de reclamantul Fondul B.O.R. al Bucovinei - Arhiepiscopia Sucevei şi Bucovinei împotriva pârâţilor R.N.P.R.D.S. Suceava şi Statul Român prin M.F.P. - D.G.F.P. Suceava, având ca obiect revendicare imobiliară şi rectificare de carte funciară.

A admis cererile de intervenţie accesorie formulate în interesul pârâţilor de intervenienţii: C.A., H.I., H.E., F.E., Ş.M., B.N., Ş.N., T.E., Ş.M. şi Ş.I.L.

A obligat reclamantul să plătească pârâtei R.N.P.R. - D.S. Suceava suma de 300.000 lei (trei sute mii lei), cheltuieli parţiale de judecată în apel.

A respins toate celelalte cereri de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

După trei cicluri procesuale, pe larg şi în mod judicios expuse în cuprinsul hotărârii ce face obiectul controlului judiciar pendinte, în cel de-al patrulea ciclu procesual curtea de apel a reţint următoarele:

Prin încheierea şedinţei publice din data de 21 iunie 2012 (pag. 138 vol. XVI dosar Curtea de Apel Cluj) instanţa de apel a dispus administrarea probei cu expertiză tehnică judiciară în conformitate cu direcţiile stabilite prin decizia de casare dintr-un ciclu procesual anterior, a numit comisia de experţi şi a fixat obiectivele expertizei. Cu referire la componenţa comisiei de experţi, precum şi la obiectivele raportului de expertiză, acestea au suferit modificări prin dispoziţiile încheierii de şedinţă din 20 iulie 2012 (pag. 273 vol. XVI dosar Curtea de Apel, Cluj).

Avansul provizoriu privind cheltuielile de deplasare a experţilor, precum şi avansul onorariu provizoriu pentru fiecare expert au fost stabilite de către instanţa de apel prin dispozitivul încheierii şedinţei publice din data de 11 septembrie 2012, în raport cu estimările făcute de cei trei experţi privind costurile administrării probei cu expertiză.

În data de 12 iulie 2012, conform dispoziţiilor încheierii de şedinţă pronunţată în data de 30 mai 2012 de către Judecătoria Vatra Dornei, prin care s-a admis excepţia de litispendenţă invocată de pârâtul Statul Român prin M.F.P., a fost trimis pentru a fi ataşat la prezenta cauză Dosarul nr. 2160/334/2011, având ca obiect „rectificare carte funciară” privind pe reclamantul Fondul B.O.R. al Bucovinei.

Prin declaraţia înregistrată la dosarul cauzei pentru termenul din 11 septembrie 2012 (pag. 26 vol. XVII dosar Curte de Apel, Cluj), Fondul B.O.R. al Bucovinei, în exercitarea dreptului său de dispoziţie procesuală, a arătat că înţelege să renunţe la judecată, în Dosarele reunite, identificate cu nr. 2597/237/2011 al Judecătoriei Gura Humorului şi respectiv, nr. 2160/334/2011, în care s-a admis excepţia de litispendenţă.

Instanţa de apel a luat act de această renunţare prin încheierea şedinţei publice din data de 11 septembrie 2012.

Prin încheierea şedinţei publice din data de 06 noiembrie 2012, instanţa de apel a dispus suspendarea judecăţii în apel, în temeiul prevederilor art. 155¹ C. proc. civ., până la îndeplinirea obligaţiei de plată stabilită în sarcina reclamantului apelant Fondul B.O.R. al Bucovinei şi anume, a avansului în valoare de 150.000 lei reprezentând cheltuieli de deplasare pentru efectuarea expertizei, precum şi a sumei de 1.050.000 lei reprezentând avans onorariu expertiză din avansul onorariu provizoriu stabilit pentru efectuarea expertizei. Pentru a dispune astfel, instanţa a constatat faptul că administrarea probei cu expertiză nu a fost încuviinţată la cererea uneia dintre părţi, fiind vorba despre obligativitatea acestei probe, stabilită prin Decizia de casare nr. 2368 din 15 martie 2011a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Prin urmare, nu se verifică ipoteza art. 171 C. proc. civ., nefiind operantă sancţiunea decăderii. Este o situaţie similară celei în care proba a fost dispusă din oficiu, în sensul art. 171¹ C. proc. civ., instanţa stabilind prin încheierea din 11 septembrie 2012 cheltuielile de administrare a probei cu expertiză, precum şi părţile care trebuie să le plătească.

Reţinând faptul că judecata în această cauză a fost în mod repetat amânată, oferindu-se reclamantei timpul fizic necesar îndeplinirii obligaţiei de plată a cheltuielilor necesare administrării probei cu expertiză, iar cu toate acestea reclamanta nu a făcut dovada plăţii avansului stabilit de instanţă, împiedicând astfel desfăşurarea normală a procesului, instanţa a apreciat că se impune suspendarea judecăţii în temeiul prevederilor art. 155¹ C. proc. civ.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs Fondul B.O.R. al Bucovinei - Arhiepiscopia Sucevei şi Bucovinei, susţinând în esenţă că nu sunt aplicabile în cauză prevederile art. 171¹ C. proc. civ., proba nefiind dispusă din oficiu.

Prin Decizia civilă nr. 2165 din 05 aprilie 2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în Dosar nr. 1162/1/2010/a1, a fost admis recursul reclamantului, fiind casată încheierea din 06 noiembrie 2012, cu trimiterea cauzei în vederea continuării judecăţii la aceeaşi instanţă, sens în care s-a constatat că în mod greşit instanţa de apel a procedat la suspendarea judecăţii. Chiar şi în ipoteza în care proba a fost dispusă din oficiu, apreciază instanţa supremă, este posibilă aplicarea sancţiunii decăderii pentru partea care nu şi-a îndeplinit în termenul legal obligaţia stabilită de către instanţă în sarcina sa, deşi această parte a propus proba în discuţie.

 Consecutiv pronunţării acestei decizii, cauza a fost repusă pe rolul Curţii de Apel Cluj, iar prin încheierea pronunţată în şedinţa publică din data de 17 septembrie 2013, instanţa a luat act de împrejurarea că de la data stabilirii în sarcina apelantei reclamante Fondul B.O.R. al Bucovinei a obligaţiei de a suporta jumătate din costul expertizei, de asemenea de la data la care s-a stabilit suma de 1.200.000 lei (din care 150.000 lei cheltuielile necesare pentru deplasarea experţilor la faţa locului şi 1.050.000 lei avans onorariu experţi) a trecut mai mult de un an, cu mult peste termenul de 5 zile la care se referă art. 170 alin. (3) C. proc. civ.

De asemenea, ţinând seama şi de eventuale alte dispoziţii legale ce interesează în legătură cu administrarea probei cu expertiză (precum cele evocate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în considerentele deciziei sale din 5 aprilie 2013, precum şi cele ale art. 17 alin. (2) din O.G. nr. 2/2000 privind organizarea activităţilor de expertiză tehnică), instanţa, ţinând seama inclusiv de susţinerile ferme făcute de reprezentantul reclamantei apelante în sensul că, apelanta nu doreşte şi nu poate face plata sumei stabilite în sarcina sa cu privire la costul expertizei, a pronunţat decăderea reclamantei apelante din dreptul de a se administra proba cu expertiză.

În final, ţinând seama de toate circumstanţele prezentei cauze, respectiv de vechimea ei, numărul mare de volume acumulate, de complexitatea materialului probator, de volumul şi uneori de complexitatea juridică a susţinerilor făcute de părţi, ţinând seama în egală măsură de importanţa patrimonială pentru părţi a prezentei cauze, dată fiind suprafaţa mare de terenuri în litigiu, văzând totodată faptul că la acest termen de judecată s-a stabilit că nu este posibilă administrarea probei cu expertiză şi, de asemenea, că nu este cazul a se administra şi alte probe în cauză, instanţa a declarat închisă cercetarea judecătorească, stabilind un nou termen pentru depunerea de concluzii orale.

Verificând hotărârea primei instanţe, în limitele apelurilor declarate de părţi, Curtea a apreciat că este nefondat apelul reclamantului şi sunt, în parte, întemeiate apelurile pârâţilor, în considerarea celor ce succed:

A. Excepţiile procesuale

Pe parcursul procesului, inclusiv prin declaraţiile de apel, părţile în proces au uzat de excepţiile procesuale, fie pentru a se apăra, fie în scopul consolidării pretenţiilor afirmate ori al perfectării formelor procedurale în cadrul cărora înţeleg să îşi realizeze aceste pretenţii.

Invocate fiind, concomitent, atât excepţii de procedură, cât şi excepţii de fond, Curtea a înţeles să procedeze la soluţionarea acestora respectând criteriul impus prin art. 137 alin. (1) C. proc. civ., iar pe de altă parte, criteriile propuse de doctrină, în sensul că s-a pronunţat cu prioritate asupra excepţiilor de procedură, precum excepţia de necompetenţă, excepţia privitoare la plata taxei de timbru, excepţia privitoare la compunerea completului de judecată, iar apoi asupra excepţiilor de fond, precum excepţia lipsei de calitate procesuală a reclamantului, excepţia lipsei de calitate procesuală a pârâtei, excepţia inadmisibilităţii, excepţia nulităţii actelor constitutive ale reclamantei.

Cu privire la excepţia de necompetenţă după materie a tribunalului, invocată de apelanta intervenientă Fundaţia P.F.S.-Suceava, cu motivarea că soluţia instanţei de fond este nelegală întrucât aceasta nu era competentă material să se pronunţe, competenţa în primă instanţă aparţinând judecătoriei, iar nu tribunalului,

Curtea a constatat că reclamantul a învestit prima instanţă cu soluţionarea unei acţiuni civile de drept comun în revendicare imobiliară, o acţiune reală petitorie şi patrimonială (având un conţinut economic), prin exercitarea acesteia tinzându-se la valorificarea dreptului de proprietate asupra unor imobile.

Aşa fiind, competenţa de soluţionare a unei astfel de acţiuni se determină potrivit dispoziţiilor art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., în raport cu valoarea bunurilor care formează obiectul dreptului de proprietate invocat, în reglementarea legii de procedură în vigoare la data cererii de chemare în judecată, respectiv 12 aprilie 2001, care stabilea o limită valorică de 2 miliarde lei, peste care competenţa de primă instanţă aparţinea tribunalelor. Or, reţinând faptul că ceea ce se revendică în cadrul prezentului proces, prin cererea de chemare în judecată adresată tribunalului în anul 2001, este suprafaţa de 192.158 ha teren cu vegetaţie forestieră, precum şi construcţiile necesare administrării acestor păduri, rezultă cu evidenţă că limita valorifică impusă prin legea de procedură atrage competenţa de primă instanţă a tribunalului. De altfel, în acest sens există şi evaluarea reclamantului, formulată prin cererea introductivă de instanţă, în anul 2001.

Este adevărat că reclamantul solicită şi rectificarea înscrierilor de carte funciară, însă această solicitare are caracterul unei acţiuni accesorii, grefată pe acţiunea principală în revendicare, care însoţeşte dreptul subiectiv lezat prin înscrierile nevalabile. În consecinţă, acţiunea în rectificare nu este de natură să modifice competenţa de primă instanţă a tribunalului, accesoriul urmând soarta principalului, inclusiv sub aspectul competenţei materiale, în raport cu dispoziţiile art. 17 C. proc. civ.

În consecinţă, Curtea a respins ca neîntemeiată excepţia necompetenţei materiale, constatând că judecata în primă instanţă s-a făcut cu respectarea normelor imperative de competenţă.

Cu privire la excepţia netimbrării cererii de apel, inclusiv a cererii de chemare în judecată, excepţie invocată şi susţinută de Statul Român, prin M.F.P. - D.G.F.P. Suceava, precum şi de intervenienta Fundația P.F.S. - Suceava, autorii excepţiei afirmând că acţiunea este una de drept comun şi se impune a fi supusă exigenţelor Legii nr. 146/1997, respectiv plata taxei judiciare de timbru în funcţie de valoarea bunului revendicat.

Prin încheierea şedinţei publice din 04 noiembrie 2011, Curtea a respins această excepţie, constatând că, în prezenta cauză, reclamantul a formulat o acţiune în revendicare imobiliară de drept comun, invocând, în esenţă, o preluare abuzivă, fără titlu, a imobilului care face obiectul dreptului litigios. Prin urmare, operează scutirea de taxa judiciară de timbru, în raport cu dispoziţiile art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, care reprezintă dreptul comun în materie.

În acelaşi sens, s-au pronunţat anterior Tribunalul Suceava, prin încheierea din 06 iulie 2006 şi Curtea de Apel Timişoara, prin încheierea din 07 decembrie 2009.

S-a cerut, de altfel, reexaminarea modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, iar prin încheierea din 16 noiembrie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Cluj în Dosar nr. 1162/1/2010, a fost respinsă cererea de reexaminare. Rezolvarea dată acestui incident procedural a dobândit, astfel, caracter irevocabil.

Cu privire la excepţia nelegalei constituiri a completului de judecată în primă instanţă, urmare a unei greşite respingeri a cererilor de recuzare, excepţie invocată de apelanta R.N.P.R. - D.S. Suceava, precum şi de apelanta Fundația P.F.S. - Suceava, cu motivarea că încheierea asupra recuzării a fost pronunţată fără să fi fost ascultat judecătorul recuzat, nu a fost citită în şedinţă publică şi a fost pe nedrept respinsă.

În raport cu dispoziţiile art. 31 şi art. 32 C. proc. civ., instanţa decide asupra recuzării în Camera de consiliu, fără prezenţa părţilor şi ascultând pe judecătorul recuzat. Încheierea asupra recuzării se citeşte în şedinţă publică.

Prin textele normative invocate se instituie o procedură simplă şi operativă de soluţionare a cererii de recuzare, judecarea unei astfel de cereri excluzând în mod absolut fondul cauzei şi, mai mult decât atât, ea nu presupune, în mod necesar, dezbateri contradictorii, fără ca prin aceasta să se aducă o încălcare a dreptului la apărare al părţilor. Aceasta tocmai pentru că nu este vizat fondul cauzei, instanţa pronunţându-se exclusiv asupra motivelor recuzării, în scopul asigurării unei desfăşurări normale a judecăţii.

Soluţionarea cererii de recuzare fără să fi fost ascultat judecătorul recuzat este susceptibilă de a conduce, în anumite circumstanţe, la producerea unei vătămări însă interesul în invocarea unei astfel de prejudiciul îl are exclusiv judecătorul recuzat, iar nu părţile procesului, dispoziţia fiind instituită în favoarea acestuia, în condiţiile în care, pentru ipoteza existentei unui motiv de recuzare, judecătorul avea obligaţia prealabilă de abţinere. Prin urmare, susţinerile apelanţilor sub acest aspect se impun a fi respinse ca lipsite de interes.

Cererea de recuzare a completului de judecată compus din judecătorul T.M., formulată de pârâta R.N.P.R. în data de 12 martie 2007, a fost respinsă ca tardivă prin Încheierea nr. 100 din 12 martie 2007 a Tribunalului Suceava, pronunţată în Dosar nr. 4954/86/2006, iar cererea de recuzare formulată de pârâta Fundația P.F.S.-Suceava a fost respinsă ca nefondată prin încheierea nr. 88 din 06 martie 2007 a Tribunalului Suceava, pronunţată în Dosar nr. 4954/86/2006 (dosare acvirate la Dosar nr. 2705/c/2006, vol. II, Tribunalul Suceava).

Verificând legalitatea celor două încheieri de respingere a cererilor de recuzare, formulate de părţi în faţa primei instanţe, în raport cu textul normativ mai sus evocat, Curtea a constatat că acestea respectă exigenţele legii de procedură, iar menţiunea referitoare la pronunţarea hotărârilor judecătoreşti în şedinţă publică, existentă în dispozitivul ambelor încheieri, face dovada deplină a realizării efective a actului de procedură, până la înscrierea în fals.

Totodată, Curtea a constatat că în mod corect prima instanţă a respins cererea de recuzare din data de 12 martie 2007, ca tardivă, ea fiind formulată după închiderea dezbaterilor judiciare orale asupra fondului, cu nesocotirea dispoziţiilor art. 29 alin. (1) C. proc. civ.

Pe cale de consecinţă, excepţia nelegalei constituiri a completului de judecată a fost respinsă ca neîntemeiată.

Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale active a apelantei „Fondul B.O.R. al Bucovinei care aparţine Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor”, excepţie invocată de pârâta R.N.P.R. - D.S. Suceava (pag. 113 Dosar nr. 4954/86/2006 al Curţii de Apel Suceava), cu motivarea că o astfel de entitate juridică nu apare înregistrată în vreun registru ţinut de Ministerul Justiţiei ori de Judecătoria Suceava.

Corespunde realităţii faptul că titular al cererii de apel, precum şi al întâmpinării formulate în apel, în faţa Curţii de Apel Suceava, este „Fondul B.O.R. al Bucovinei ce aparţine Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor”.

Verificând denumirea reclamantului, astfel cum apare acesta în statutul iniţial şi în actele de modificare, inclusiv în cuprinsul hotărârilor judecătoreşti prin care a luat fiinţă, Curtea a constatat că denumirea fundaţiei nu a fost modificată, din momentul înfiinţării şi până în prezent, aceasta fiind „Fundaţia Fondul B.O.R. la Bucovinei”; cu această denumire a fost formulată şi cererea de chemare în judecată.

Într-adevăr, prin cererea de chemare în judecată se menţionează că Fundaţia este reprezentată prin Înalt Preasfinţia Sa Pimen - Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor, iar prin declaraţia de apel se menţionează că această Fundaţie aparţine Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor. Această menţiune nu se adaugă însă la denumirea iniţială a Fundaţiei şi este excesiv a considera că ea tinde să identifice o altă persoană juridică decât aceea care este titulara cererii de chemare în judecată şi a declaraţiei de apel. Menţiunea vizează apartenenţa Fundaţiei la Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor, fără a face parte din denumirea înregistrată acesteia.

În consecinţă, s-a respins excepţia ca nefondată, atât cererea de chemare în judecată, cât şi cererea de apel fiind formulate de reclamant, iar nu de o altă persoană juridică, care nu ar avea calitate de parte în prezentul proces.

De altfel, în acelaşi sens s-a statuat anterior prin Decizia civilă nr. 584/R din 11 martie 2009 a Curţii de Apel Cluj pronunţată în Dosar nr. 3420/314/2006, hotărâre judecătorească irevocabilă şi opozabilă atât R.N.P.R., cât şi Fundaţiei P.F.S. - Suceava, ale căror recursuri au fost respinse prin această hotărâre, în contradictoriu cu Fundaţia Fondul B.O.R. al Bucovinei (pag. 167 Dosar nr. 4954/86/2006 Curtea de Apel Timişoara).

Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale active a F.B. Român al Bucovinei, excepţie de fond absolută şi peremptorie, invocată de pârâta R.N.P.R. în faţa Curţii de Apel Cluj (pag. 189-190 vol. I), precum şi de intervenientul Prefectul judeţului Suceava (pag. 306 vol. IV), cu motivarea că acţiunea introductivă a fost promovată de către Fundaţia Fondul B.O.R. al Bucovinei, persoană juridică de drept privat, iar apelul a fost declarat de o altă persoană juridică denumită Fondul B.O.R. al Bucovinei ce aparţine Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, persoană care nu a fost parte în proces în prima instanţă şi, pe cale de consecinţă, nu avea şi nu are calitatea de a promova apel în prezenta cauză.

Curtea a constatat că cererea de chemare în judecată a fost formulată de reclamanta Fundaţia Fondul B.O.R. al Bucovinei, reprezentată prin Înalt Preasfinţia Sa Pimen - Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor, iar declaraţia de apel împotriva hotărârii de primă instanţă a fost formulată de Fondul B.O.R. al Bucovinei, reprezentat prin Înalt Preasfinţia Sa Pimen - Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor, denumire păstrată ulterior, în toate ciclurile procesuale care au urmat.

În principiu, poate avea calitatea de apelant numai acela care, fie personal, fie prin reprezentantul legal, a fost parte în proces, în calitate de reclamant, pârât, intervenient.

 În acest proces, s-a procedat la verificarea identităţii între reclamanta din cererea de chemare în judecată şi apelantul declaraţiei de apel, verificare pe care a efectuat-o Curtea de Apel Suceava în Dosar nr. 4954/86/2006, constatându-se că este vorba despre una şi aceeaşi persoană juridică, fiind omisă din denumirea acesteia numele de Fundaţie.

Astfel, prin adresele emise de Arhiepiscopiile Sucevei şi Rădăuţilor Suceava şi de Patriarhia Română (pag. 133, 163 şi 165 Dosar nr. 4954/86/2006 al Curţii de Apel Suceava) se comunică instanţei de judecată, textual: „Fondul B.O.R. al Bucovinei sau Fundaţia Fondul B.O.R. al Bucovinei este una şi aceeaşi persoană juridică, o fundaţie specială, care aparţine Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor (…), Arhiepiscopie care are responsabilitatea recuperării şi administrării averii Fondului B.O.R. al Bucovinei”.

În consecinţă, omisiunea vădită din cuprinsul denumirii persoanei juridice care a exercitat calea de atac a apelului a substantivului „Fundaţie”, nu este de natură să afecteze legitimarea procesuală activă a acesteia, în calea de atac, fiind dovedită cu certitudine împrejurarea că este vorba despre una şi aceeaşi persoană juridică.

Curtea a respins excepţia ca nefondată.

Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale active parţiale a D.S. Suceava, invocată de această apelantă, de apelanta intervenientă Fundația P.F.S.-Suceava, precum şi de apelantul Prefectul judeţului Suceava, cu motivarea că o parte din terenul care face obiectul revendicării se află în posesia unor persoane fizice, prin efectul aplicării legilor fondului funciar. Este vorba de o suprafaţă de aproximativ 5.000 ha teren cu vegetaţie forestieră, la care se pot adăuga suprafeţe suplimentare, întrucât operaţiunile de reconstituire şi de constituire a dreptului de proprietate, reglementate prin Legea nr. 247/2005, sunt în curs de desfăşurare.

Asupra acestei excepţii, pe care o consideră neîntemeiată, Curtea a statuat în motivele ce succed, cele care vizează fondul dreptului litigios, fiind necesară o abordare a uneia dintre tezele probatorii specifice acţiunii în revendicare imobiliară şi anume obligaţia reclamantului de a dovedi că bunul este stăpânit fără drept de către pârâtul chemat în judecată, prin aceasta justificând calitatea procesuală pasivă a persoanei chemată în judecată.

Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, excepţie invocată în mod constant pe parcursul procesului, inclusiv prin declaraţiile de apel, precum şi în faţa Curţii de Apel Cluj, prin concluziile scrise depuse, de către Statul Român prin M.F.P. - D.G.F.P. Suceava, de către Fundația P.F.S.-Suceava, de către Prefectul judeţului Suceava şi de către R.N.P.R. prin D.S. Suceava, cu o motivare care susţine, în esenţă, două argumente fundamentale, şi anume: reclamanta nu este continuatoarea vechiului Fond B.O.R. al Bucovinei, existând diferenţe semnificative şi evidente de statut juridic, de scop şi de obiect de activitate, iar pe de altă parte, reclamanta nu a dovedit că vechiul Fond B.O.R. al Bucovinei a avut în proprietate bunurile imobile revendicate, pârâţii susţinând că posesia asupra acestora a fost exercitată în calitate de administrator, iar nu de proprietar deplin.

Curtea a reţinut că prin Decizia de casare nr. 2368 din 15 martie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a statuat în sensul că, în prezenta cauză, calitatea procesuală activă conţine două componente, şi anume: calitatea reclamantului de continuator al vechii persoane juridice, Fondul B.O.R. al Bucovinei, desfiinţat prin Decretul nr. 273/1949, şi dobândirea dreptului de proprietate al acestuia din urmă asupra imobilelor revendicate.

În ceea ce priveşte calitatea reclamantului de continuator al vechii persoane juridice, acest aspect a fost irevocabil soluţionat printr-o hotărâre judecătorească. Astfel, prin Decizia nr. 4401 din 31 octombrie 2003, pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie în Dosar nr. 184/2003, s-a statuat, în contradictoriu cu toţi aceşti pârâţi, că Fondul B.O.R. al Bucovinei este continuatorul proprietarului tabular. Soluţia a dobândit autoritate de lucru judecat, întrucât excepţia fost respinsă ca nefondată de Tribunalul Suceava, prin încheierea din 17 septembrie 2001, pronunţată în Dosar nr. 3631/2001, încheiere care nu a fost niciodată atacată cu apel de părţile în proces.

În acelaşi sens a fost pronunţată şi Decizia nr. 7962 din 13 octombrie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Mai mult, prin aceeaşi decizie de casare mai sus evocată, s-a arătat că hotărârile judecătoreşti sunt opozabile inclusiv intervenientei Fundația P.F.S. - Suceava, întrucât are calitate de intervenient în interesul pârâţilor, iar procesul a fost purtat între reclamant şi pârâţii din această cauză.

În consecinţă, este exclusă orice altă statuare cu privire la cea dintâi componentă a calităţii procesual active, aceea de continuator al vechii persoane juridice, rămânând a se judeca chestiunea legată de proba dreptului de proprietate al autorului reclamantului asupra imobilelor revendicate în prezent. Sub acest aspect, cauza a fost trimisă spre rejudecare în apel.

Faţă de cele ce preced, excepţia lipsei de calitate procesuală activă a reclamantului pentru motivul că aceasta nu este continuator al vechii fundaţii, fiind o persoană juridică distinctă şi cu un statut juridic diferit, se respinge, pentru autoritate de lucru judecat, iar în privinţa celei de-a doua componente a incidentului evocat mai sus, instanţa urmează a statua în considerentele referitoare la fondul dreptului litigios.

Cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare de drept comun, invocată prin declaraţia de apel de către M.F.P. prin D.G.F.P. Suceava, de către intervenienta Fundația P.F.S.-Suceava şi de către Prefectul judeţului Suceava, precum şi de R.N.P.R. - D.S. Suceava, cu motivarea că se revendică bunuri aparţinând domeniului public de interes naţional, respectiv terenuri cu vegetaţie forestieră or, astfel de bunuri sunt inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile, excepţiile de la acest regim juridic fiind doar cele reglementate prin legile speciale reparatorii, în virtutea cărora este posibilă restituirea lor şi aceasta pentru că au intrat în mod abuziv, fără titlu legal constituit, în patrimoniul statului. Totodată, ca argument suplimentar al inadmisibilităţii acţiunii se invocă faptul că aceasta a fost promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 18/1991 şi a Legii nr. 169/1997, ignorându-se caracterul special al acestor legi. De altfel, reclamanta înseşi a solicitat restituirea proprietăţii, după apariţia Legii nr. 247/2005, ceea ce face inadmisibilă o acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ.

Curtea a observat că această excepţie a fost soluţionată cu prilejul judecării apelului în cel de-al treilea ciclu procesual, în faţa Curţii de Apel Timişoara (Dosar nr. 4954/86/2006). Prin încheierea din 07 decembrie 2009, această instanţă a respins excepţia, constatând că litigiul a debutat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 şi a Legii nr. 10/2001, ceea ce face admisibilă acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile C. civ. De altfel, prin Hotărârea Comisiei Judeţene Suceava, nr. 2034/2006, s-a respins contestaţia formulată de reclamantă în procedura reglementată de Legea nr. 247/2005, cu motivarea că cererea nu face obiectul unei legi speciale de reparaţie, întrucât reclamanta nu se încadrează în niciuna dintre formele asociative de proprietate.

Cu prilejul judecăţii în recurs, prin Decizia nr. 2368 din 15 martie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (Dosar nr. 1162/1/2010), s-a statuat în sensul că această soluţie dată de instanţa de apel este legală, întrucât o excepţie similară a fost invocată în primul ciclu procesual, acţiunea fiind considerată admisibilă, cu puterea lucrului judecat, prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 7962/2005.

Chestiunea admisibilităţii acţiunii în revendicare de drept comun, exercitată de reclamanta Fundaţia Fondul B.O.R. al Bucovinei, a fost, aşadar, irevocabil tranşată prin decizia de casare, o reabordare a acesteia în rejudecarea apelurilor fiind cu neputinţă. În raport cu dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Cu referire specială la cel dintâi argument care susţine excepţia inadmisibilităţii, şi care nu a fost analizat prin hotărârile judecătoreşti mai sus evocate, se consideră că pretinsa apartenenţă a bunurilor revendicate la domeniul public de interes naţional, justificată de titularii excepţiei prin textele normative menţionate, nu face inadmisibilă prezenta acţiune în revendicare de drept comun. Aceasta, întrucât ceea ce susţine reclamanta este tocmai o preluare abuzivă, fără titlu legal a bunurilor de către Statul Român, solicitare care obligă la cercetarea legalităţii titlului de proprietate, implicit a apartenenţei acestor bunuri la domeniul public naţional, din perspectiva dispoziţiilor art. 6 al Legii nr. 213/1998, privind proprietatea publica şi regimul juridic al acesteia.

În raport cu textul normativ mai sus evocat, „(1) Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat. (2) Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie (3) Instanţele judecătoreşti sunt competente sa stabilească valabilitatea titlului”.

Prin urmare, un bun imobil poate fi considerat ca aparţinând domeniului public numai dacă titlul statului este neviciat; în caz contrar, afectaţiunea sa (prin acesta inalienabilitatea) nu poate exclude bunul de la retrocedare. Excepţia de la acest principiu a fost introdusă prin art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, pentru anumite categorii de bunuri, expres şi limitativ prevăzute, afectaţiunea actuală salvându-le de la revendicare, chiar şi în ipoteza în care titlul statului este viciat (În cazul în care pe terenurile imobilelor preluate în mod abuziv s-au ridicat construcţii, persoana îndreptăţită poate obţine restituirea în natură a părţii de teren rămase liberă, iar pentru suprafaţa ocupată de construcţii noi, aceea afectată servituţilor legale şi altor amenajări de utilitate publică ale localităţilor măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent).

Prin urmare, acţiunea este, în principiu admisibilă, în raport cu cele ce preced şi a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii.

Cu privire la excepţia nulităţii actelor de autorizare/funcţionare a Fundaţiei Fondul B.O.R. al Bucovinei, invocată şi susţinută de apelanta R.N.P.R. - D.S. Suceava, atât prin declaraţia de apel, apoi în faţa instanţei de recurs, cât şi prin înscrisurile depuse în faţa Curţii de Apel Cluj (pag. 39-46,vol. XII). Această excepţie a fost invocată şi de către intervenienta Fundația P.F.S.-Suceava.

Se afirmă, în esenţă, că este nulă hotărârea pronunţată la 06 septembrie 2011 de Judecătoria Suceava în Dosar nr. 8740/314/2011, în procedura necontencioasă a modificării actelor constitutive ale Fundaţiei, precum şi actele care au stat la baza emiterii acestei încheieri, Hotărârea Fundaţiei nr. 132 din 18 iulie 2011 şi actele adiţionale autentificate sub nr. 2100 şi respectiv nr. 2121 din 22 iulie 2011 de B.N.P. Asociaţi S.M. din Rădăuţi, judeţul Suceava.

Se afirmă că încheierea de autorizare a modificărilor este nulă, fiind pronunţată cu încălcarea prevederilor legale care guvernează controlul de legalitate pe care jucătorul cererii de înscriere a modificării ar fi trebuit să îl efectueze asupra cererii şi asupra actelor care au stat la baza acesteia potrivit O.G. nr. 26/2000 (art. 8 alin. (2), art. 33, 34, din O.G. nr. 26/2000, art. 7 alin. (2) lit. c) şi prevederilor Legii nr. 7/1996.

In considerarea faptului că bunurile menţionate în art. 4 lit. a) alin (1) nu au fost aportate în natură/donate de către Fondatori cu ocazia stabilirii patrimoniului iniţial în anul 2000, instanţa nu ar fi putut „majora” acest patrimoniu, în urma declaraţiei membrilor că imobilele în suprafaţă de peste 192.000. hectare „începând cu data de 01 iulie 2011 sunt în întregime în posesia şi proprietatea deplină a Fundaţiei”, în lipsa actelor translative de proprietate prin care aportatorii/donatorii/membrii fondatori demonstrează dreptul de proprietate asupra bunurilor aportate şi modalitatea de transfer.

O astfel de „majorare” nu ar fi putut fi operată decât dacă s-ar fi depus dovada necontestată a actelor care să ateste aportul membrilor fundaţiei sau a altui mod de dobândire a proprietăţii asupra acestora. Or, pe de o parte instanţa ar fi trebuit să observe că o astfel de declaraţie este contrară principiului de drept nemo dat quot non habet, nici unul dintre membrii fundaţiei nefiind proprietar asupra acestora, astfel că aceste bunuri nu ar fi putut fi aportate/donate/transferate în alt mod de aceştia, iar pe de altă parte, că atâta vreme cât asupra obiectului dreptului de proprietate respectiv există un litigiu, nici nu s-ar putea face o astfel de dovadă înaintea finalizării acestui litigiu, cu atât mai puţin ar putea fi luată drept dovadă un act unilateral, o simplă declaraţie/hotărâre a membrilor în cadrul procedurii necontencioase.

În egală măsură, se arată, nu se poate statornici pe calea unei încheieri pronunţate în cadrul procedurii necontencioase un nou mod de dobândire/transmitere a proprietăţii: „declaraţia membrilor fondatori ai persoanei juridice fără scop patrimonial”. Până la soluţionarea irevocabilă a acţiunii în revendicare este nulă absolut modificarea Statutului Fundaţiei în sensul menţionării existenţei în patrimoniul Fundaţiei nou înfiinţate a unui drept de „proprietate” „deplin, exclusiv şi absolut” asupra terenurilor ce fac obiectul prezentului litigiu.

Curtea a constatat că prin încheierea autentificată din 17 martie 2000 s-a decis înfiinţarea Fundaţiei Fondul B.O.R. al Bucovinei, care urma să funcţioneze conform Statutului acesteia, legalizat din 16 martie 2000 şi actului constitutiv autentificat de B.N.P. din 16 martie 2000.

Prin sentinţa nr. 109 din 11 aprilie 2000 pronunţată în Dosar nr. 3127/2000 al Tribunalului Suceava, s-a acordat personalitate juridică Fundaţiei umanitare Fondul B.O.R. al Bucovinei având obiectul de activitate stabilit prin Statutul nr. 788 din 16 martie 2000 (pag. 19 Dosar nr. 3631/2001).

Prin Încheierea Judecătoriei Suceava pronunţată în data de 22 august 2001 în Dosar nr. 6053/2001, s-a dispus înscrierea în Registrul Asociaţiilor şi Fundaţiilor a modificărilor aduse Statutului, conform actului adiţional din 09 august 2001, autentificat din 20 august 2001, în sensul că Fundaţia este una şi aceeaşi persoană juridică cu cea care şi-a încetat activitatea în mod abuziv prin Decretul nr. 273/1948 (pag. 235 Dosar nr. 3631/2001).

Ulterior, prin încheierea Judecătoriei Suceava pronunţată în data de 23 decembrie 2003 în Dosar nr. 8383/2003 s-a luat act de modificările interveniente în Statutul Fundaţiei, conform actului adiţional autentificat din 25 septembrie 2005, în sensul că Fundaţia are ca obiect principal de activitate activitatea filantropică, diaconal creştină, pentru susţinerea căreia are nevoie de restituirea şi retrocedarea întregului patrimoniu deţinut iniţial (pag. 22 Dosar nr. 2105/2003 al Curţii de Apel Galaţi).

Cert este că Fundaţia a fost înscrisă, conform certificatul de înscriere a persoanei juridice fără scop patrimonial din 06 ianuarie 2004.

Pe parcurs, Fundaţia a înregistrat mai multe modificări de Statut şi act constitutiv.

Prin încheierea Judecătoriei Suceava pronunţată în data de 10 aprilie 2007, în Dosar nr. 3476/314/2006, irevocabilă, s-a respins ca nefondată cererea reclamantei Fundația P.F.S.- Suceava împotriva pârâtei Fundaţia Fondul B.O.R. al Bucovinei având ca obiect radierea menţiunii făcute în registrul asociaţiilor şi fundaţiilor la nr. 16/2000, cu privire la modificările Statutului, în sensul că este una şi aceeaşi persoană cu cea care şi-a încetat activitatea în mod abuziv prin Decretul nr. 273/1948. Reclamanta a solicitat, totodată, radierea tuturor menţiunilor din actul constitutiv şi din actele adiţionale contrare scopului prevăzut de Legea nr. 21/1924, a menţiunilor referitoare la denumirea de Fundaţie, a celor referitoare la Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor, precum şi a celor făcute după data de 01 mai 2000 la poziţia nr. 16/2000. În fine, s-a solicitat constatarea nulităţii menţiunilor făcute în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor, ca fiind efectuate de către o autoritate necompetentă, respectiv de Tribunalul Suceava, iar nu de Judecătoria Suceava.

Respingând aceste cereri de radiere, instanţa a reţinut, în esenţă, că menţiunile ce se înscriu în Registrul asociaţilor şi fundaţilor reprezintă, în fapt, însăşi textele actelor adiţionale prin care se modifică actele constitutive ori statutele acestora, prin urmare, o radiere nu poate fi operată atâta timp cât actul adiţional de modificare a statutului este în vigoare.

Prin sentinţa civilă nr. 1656 din 02 mai 2007 a Judecătoriei Suceava, pronunţată în Dosar nr. 3993/314/2006, a fost admisă în parte acţiunea reclamantei Fundația P.F.S.-Suceava împotriva pârâtei Fundaţia Fondul B.O.R. al Bucovinei, fiind anulat actul constitutiv şi statutul pârâtei, inclusiv modificările aduse acestora până la data de 20 martie 2006.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a actului constitutiv şi a Statutului Fundaţiei pârâtei, precum şi a tuturor modificărilor ulterioare întrucât pârâta şi-a declarat un scop de natură patrimonială, nu a identificat fondatorul şi nici patrimoniul iniţial. Reclamanta a mai precizat că în mod nelegal s-a menţionat în actul constitutiv că ar fi continuatoarea vechii Fundaţii, desfiinţată abuziv prin Decretul nr. 273/1949.

Nulitatea actelor constitutive a fost invocată şi sub aspectul încălcării disp. art. 17 alin. (2) lit. d) din O.G. nr. 26/2000 şi ale art. 73 din Legea nr. 21/1924.

Analiza legalităţii actului constitutiv şi a statutului Fundaţiei pârâte s-a făcut în raport cu prevederile Legii nr. 21/1924, în vigoare la data încheierii acestora, 15 martie 2000, iar legalitatea modificărilor ulterioare s-a verificat în raport cu dispoziţiile O.G. nr. 26/200.

Instanţa a concluzionat în sensul că actul constitutiv încheiat în data de 15 martie 2000 nu constituie patrimoniul Fundaţiei, deşi această condiţie este prevăzută sub sancţiunea nulităţii absolute. Modificarea ulterioară a actului constitutiv, prin actul adiţional din 15 martie 2006, nu poate acoperi nulitatea actului de fondare, fiind vorba de o nulitate absolută. În concluzie, nici actul constitutiv şi nici Statutul Fundaţiei nu constituie patrimoniu, împrejurare ce atrage nulitatea absolută.

Cu privire la obiectul şi scopul Fundaţiei pârâte, s-a constatat că acesta nu este unul de interes obştesc, conform art. 66 din Legea nr. 21/1924, fiind unul patrimonial, motiv pentru care este lovit de nulitate absolută.

S-a respins motivul de nulitate referitor la cea de-a treia condiţie esenţială pentru valabilitatea actului de fondare, şi anume, existenţa unui fondator, instanţa constatând că acest motiv nu este întemeiat.

Prin decizia civilă nr. 19/30 ianuarie 2009 a Tribunalului Braşov pronunţată în Dosar nr. 3993/314/2006, s-au respins excepţiile nulităţii sentinţei civile nr. 1656/2007 a Judecătoriei Suceava, a lipsei calităţii procesuale a apelantei şi a inadmisibilităţii apelului, fiind respins apelul reclamantei Fundația P.F.S.-Suceava. Totodată, s-a admis apelul pârâtei Fundaţia Fondul B.O.R. al Bucovinei, respingându-se cererea de chemare în judecată, având ca obiect nulitatea actelor constitutive şi a modificărilor aduse acestora. Această decizie a rămas irevocabilă (pag. 173 Dosar nr. 4954/86/2006 al Curţii de Apel Timişoara).

Prin sentinţa civilă nr. 1650 din 02 mai 2007 a Judecătoriei Suceava pronunţată în Dosar nr. 3420/314/2006 s-a respins cererea reclamantei Fundaţia P.F.S. Suceava de dizolvare a pârâtei Fundaţia Fondului B.O.R. al Bucovinei.

Pentru a pronunţa această hotărâre, judecătoria a reţinut că pârâta este o fundaţie specială, de sine stătătoare a Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, având obiect de activitate filantropică, diaconal creştină, pentru susţinerea căreia are nevoie de restituirea şi retrocedarea întregului patrimoniu avut iniţial.

S-a reţinut că statutul pârâtei întruneşte condiţiile prevăzute de art. 15 alin. (3) din O.G. nr. 26/2006 şi include elementele prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute explicitarea scopului fundaţiei, atribuţiile organelor de conducere, procedura de modificare a componenţei organelor de conducere, pe parcursul existenţei fundaţiei, destinaţia bunurilor, în cazul dizolvării fundaţiei.

Instanţa a concluzionat că pârâta, prin activitatea sa, a respectat ordinea publică şi nu sunt îndeplinite condiţiile pentru a se dizolva Fundaţia, potrivit art. 56 O.G. nr. 26/2000.

Prin Decizia civilă nr. 32 din 11 februarie 2008 pronunţată de Tribunalul Suceava, s-au respins apelurile declarate de reclamanta Fundaţia P.F.S. Suceava şi de pârâta Fundaţia Fondului B.O.R. al Bucovinei - Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor împotriva sentinţei civile mai sus arătate. Au fost respinse cererile de intervenţie formulate de intervenienţii Prefectul judeţului Suceava şi R.N.P.R. - D.S. Suceava.

Hotărârea instanţei de apel a rămas irevocabilă urmare a respingerii recursului, prin Decizia civilă nr. 584/R din 11 martie 2009 a Curţii de Apel Cluj, pronunţată în Dosar nr. 3420/314/2006.

Prin încheierea pronunţată la data de 6 septembrie 2011 de Judecătoria Suceava, în Dosar nr. 8740/314/2011, a fost admisă cererea formulată de reclamanta apelantă intimată Fundaţia „F.B.O.R. al Bucovinei” şi instanţa a luat act de modificarea intervenită în art. 1 alin. (4) din Statut, în sensul cooptării de noi membrii, precum şi de modificarea intervenită în art. 4 din Statut şi a dispus înscrierea modificărilor în registrul Asociaţiilor şi Fundaţiilor.

Curtea a reţinut că ceea ce se invocă pe cale incidentală în prezentul proces este nulitatea unor hotărâri judecătoreşti, sentinţe şi încheieri, pronunţate în procedura specifică înfiinţării unei fundaţii şi a modificărilor ulterioare ale actelor de înfiinţare, pentru motive ce tind la exercitarea unui control jurisdicţional al acestor hotărâri judecătoreşti.

Sentinţa de înfiinţare a reclamantei ca persoana juridică şi apoi încheierile de modificare a statutului care i-au urmat au fost pronunţate de o instanţă de judecată într-o procedură necontencioasă, reglementată prin dispoziţiile generale cuprinse în Cartea a III-a a C. proc. civ. (art. 331 şi urm.).

Astfel, în raport cu art. 331 C. proc. civ., cererile pentru dezlegarea cărora este nevoie de mijlocirea instanţei fără însă să se urmărească stabilirea unui drept potrivnic faţă de o altă persoană, precum sunt cele privitoare la darea autorizaţiilor judecătoreşti sau de luarea unor măsuri legale de supraveghere, ocrotire sau asigurare sunt supuse dispoziţiilor acestei proceduri.

Conform art. 336 C. proc. civ., încheierea prin care se încuviinţează cererea este executorie, ea este supusă recursului, respectiv apelului, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 219/2005 (art. 1 pct. 59). Termenul pentru exercitarea căii de atac curge de la pronunţare pentru cei care au fost de faţă şi de la comunicare pentru cei care au lipsit, iar calea de atac poate fi exercitată de „orice persoană interesată chiar dacă nu a fost citată la dezlegarea cererii”.

Sub aspectul căilor de atac, posibilitatea exercitării recursului (apelul, conform N.C.P.C.), exclude admisibilitatea acţiunii în nulitate şi aceasta întrucât este de principiu că hotărârile judecătoreşti, fără a distinge în funcţie de procedura în care au fost emise, pot fi desfiinţate sau modificate numai în căile de atac prevăzute de lege şi exercitate în condiţiile legii, aceasta fiind procedura obişnuită de atac în materie judiciară.

În acest context, Curtea a reţinut că pârâta apelantă avea dreptul de a exercita calea legală de atac împotriva tuturor acestor hotărâri a căror nulitate o invocă în prezent şi nu a uzat de recurs, cu toate că în cursul actualului proces, început în anul 2001, a avut cunoştinţă de hotărârile pronunţate în procedura necontencioasă, acestea fiind depuse de reclamantă la dosar. Partea nu a dovedit că s-a aflat în imposibilitatea să exercite calea de atac a recursului care se afla la dispoziţia sa.

Mai mult, Curtea a observat că ceea ce s-a invocat pe cale incidentală este excepţia nulităţii hotărârilor de înfiinţare şi modificare a Statutului Fundaţiei, iar nu inopozabilitatea acestor hotărâri, o sancţiune distinctă ce poate fi invocată în apărare de terţii lezaţi prin hotărârea pronunţată într-un proces în care nu au avut calitatea de părţi.

Din această perspectivă, se reţine că în ceea ce priveşte nulitatea actelor adiţionale şi a hotărârilor Fundaţiei aceasta a fost invocată şi în procesele anterioare, relevantă fiind împrejurarea că sentinţa civilă nr. 1650 din 02 mai 2007 a Judecătoriei Suceava, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 584/R din 11 martie 2009 a Curţii de Apel Cluj este opozabilă inclusiv pârâtei R.N.P.R. SA, care a avut calitatea de intervenientă în acest proces, statuările instanţei de recurs cu privire la legalitatea modificărilor aduse actelor constitutive ale Fundaţiei impunându-se cu autoritate de lucru judecat.

Ceea ce s-a susţinut în mod constant, ca motiv de nulitate şi chiar de dizolvare a Fundaţiei este lipsa identităţii şi a continuităţii între reclamantă şi vechea Fundaţie a Fondului B.O.R. al Bucovinei, de natură să confere un caracter ilicit scopului funcţionării acesteia, axat pe însuşirea fără drept a unui patrimoniu. Această lipsă de identitate şi de continuitate între cele două persoane juridice a fost în mod repetitiv afirmată de pârâţii în proces şi reprezintă esenţa cauzelor de nulitate susţinute în raport cu actul de înfiinţare al Fundaţiei şi cu actele succesive de modificare, toate menite să creeze aparenţa unei false identităţi.

Intr-adevăr, una dintre condiţiile esenţiale de legitimare procesuală activă a reclamantei în procesul de revendicare imobiliară a bunurilor preluate abuziv de stat este reprezentată de constatarea, prin hotărâre judecătorească, a faptului că este una şi aceeaşi persoană juridică cu cea desfiinţată. Este vorba despre o hotărâre care, în urma administrării de probe, la capătul unei verificări jurisdicţionale de fond, stabileşte că, într-adevăr, identitatea cerută de lege se verifică.

Atunci când hotărârea judecătorească nu întruneşte aceste cerinţe, mărginindu-se la a constata că prin actul ei de înfiinţare sau statut persoana juridică se autodeclară succesoare ori continuatoare a vechii persoane juridice şi, implicit, proprietarul bunurilor care au aparţinut acesteia, fără însă ca instanţa să facă verificări de fond privitoare la existenţa identităţii juridice între cele două entităţi, trebuie considerat că această cerinţă nu este îndeplinită.

În procesul de faţă, este adevărat că prin încheierile evocate de autorii excepţiei s-au făcut astfel de constatări, acordându-se personalitate juridică Fundaţiei şi încuviinţându-se modificări ale statutului, conform actelor adiţionale succesive, fără a se verifica, în concret, calitatea reclamantei de succesoare a entităţii arătate în dispozitiv, făcând referire exclusiv la menţiunea statutară prin care reclamanta se autodeclară succesoare.

Nu poate fi omisă, însă, împrejurarea că prin Decizia de casare nr. 2368 din 15 martie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost invocată, sub acest aspect, o hotărâre judecătorească irevocabilă, pronunţată în procedura necontencioasă, specifică prezentei acţiuni în revendicare, şi anume încheierea din 17 septembrie 2001 a Tribunalului Suceava, pronunţată în Dosarul civil nr. 3631/2001, în primul ciclu procesual. Prin urmare, Curtea este obligată să reţină existenţa unei hotărâri judecătoreşti care a stabilit, în cadrul unei verificări jurisdicţionale, existenţa identităţii între fosta şi actuala entitate juridică, iar nu doar existenţa unei hotărâri care nu se fundamentează pe o verificare jurisdicţională, ci pe constatarea conţinutului unei clauze statutare prin care persoana juridică îşi afirmă ea însăşi, în mod unilateral, o anumită calitate.

Mai mult decât atât, un control judiciar al hotărârii de înfiinţare şi a celor prin care s-a luat act de modificările aduse statutului fundaţiei a avut loc în cele trei procese declanşate de Fundaţia Pro Fondbis 1946, „Semper” Suceava, având ca obiect dizolvarea Fundaţiei, nulitatea acelor constitutive şi a tuturor celor de modificare a statutului şi respectiv dizolvare, procese finalizate prin pronunţarea unor hotărâri judecătoreşti irevocabile şi investite cu puterea lucrului judecat.

Pentru toate cele ce preced, a fost respinsă excepţia nulităţii actelor de autorizare/funcţionare a Fundaţiei Fondul B.O.R. al Bucovinei, ca neîntemeiată.

Cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, invocată şi susţinută pe parcursul procesului de Prefectul judeţului Suceava, Curtea reaminteşte că în şedinţa publică din 04 noiembrie 2001 această parte a declarat că înţelege să renunţe la susţinerea excepţiei, astfel încât, constatând că actul de dispoziţie al părţii a fost făcut cu respectarea condiţiilor procedurale în vigoare, s-a luat act de această renunţare prin încheierea din 04 noiembrie 2011.

B. Fondul dreptului dedus judecăţii,

În faţa Curţii de Apel Cluj, la termenul de judecată din data de 04 noiembrie 2011, avocatul ales al reclamantului apelant a depus la dosar o precizare a cererii introductive de instanţă, arătând că înţelege să susţină ca temei juridic al cererii şi dispoziţiile art. 563 din N.C.C., intrate în vigoare în cursul procesului.

Sub aspectul legii civile substanţiale incidente, Curtea înţelege să invoce dispoziţiile art. 6 alin. (1) N.C.C., conform cărora legea civilă este aplicabilă cât timp ea este în vigoare, ea nu are putere retroactivă.

Actele şi faptele juridice, încheiate sau, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii lor sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor.

Textul normativ evocat consacră principiul constituţional al neretroactivităţi legii civile noi, în sensul că legea civilă nu se aplică situaţiilor juridice trecute, ci numai celor ivite după intrarea sa în vigoare.

Întrucât legea civilă nouă nu admite excepţii de la acest principiu, pentru domeniul apărării dreptului de proprietate privată, legalitatea pretenţiilor reclamantei urmează a se aprecia în raport cu dispoziţiile C. civ. din 1864, în reglementarea pe care acesta a dat-o acţiunii în revendicare (art. 480, 481 C. civ.), precum şi în raport cu ceea ce doctrina şi jurisprudenţa au acceptat cu caracter unitar în materie.

Reclamantul a învestit instanţa de judecată cu soluţionarea unei acţiuni de drept comun în revendicare imobiliară, pretinzând, în esenţă, că are un drept de proprietate asupra bunurilor imobile revendicate (166.813,50 hectare teren cu vegetaţie forestieră, precum şi construcţiile necesare administrării pădurilor, ocoale silvice şi cantoane), fiind continuatoarea în drepturi a Fondului B.O.R., iar aceste bunuri se află, astăzi, în stăpânirea materială a pârâtei R.N.P.R. - D.S. Suceava.

Acţiunea în revendicare este mijlocul specific de apărare a dreptului de proprietate privată, prin care cel care se pretinde titular al unui astfel de drept, fără a avea stăpânirea materială a bunului, cheamă în judecată pe cel care are stăpânirea bunului, cerând instanţei să îi recunoască dreptul de proprietate şi, urmare acestei recunoaşteri, să îi restituie stăpânirea materială a bunului revendicat.

Fiind o acţiune în realizarea dreptului, revendicarea presupune în mod necesar dovada existenţei dreptului de proprietate sau a oricărui alt drept real în litigiu, în patrimoniul reclamantului. Calitatea de proprietar al bunului urmează, aşadar, a se stabili în urma judecăţii, o astfel de statuare având importanţă în momentul soluţionării acţiunii în revendicare.

Totodată, sub aspect probatoriu, trebuie să se dovedească că bunul a ieşit din posesia reclamantului şi că el este stăpânit fără drept de pârâtul chemat în judecată.

Obligaţia de a face dovada dreptului de proprietate pretins, precum şi a faptului posesiei exercitată fără drept de pârât aparţine întotdeauna reclamantului, în virtutea principiului actori incubit probatio, expresie a regulii consacrată juridic în cuprinsul art. 1169 C. civ.: „Cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească”. Având elementul corpus, al stăpânirii materiale a bunului, pârâtul beneficiază de prezumţia de proprietate, a exercitării posesiei sub nume de proprietar, astfel că, în faza iniţială a procesului, pârâtul nu are nicio sarcină probatorie. Chiar şi în ipoteza în care pârâtul ar contesta că deţine bunul, reclamantul este cel care trebuie să dovedească faptul material al posesiei exercitate de pârât.

Sub aspectul mijloacelor de probă, trebuie subliniat că ele diferă, după cum bunul imobil revendicat este sau nu înscris în cartea funciară.

În teritoriile supuse regimului de publicitate imobiliară prin cărţi funciare, regim guvernat, până la intrarea în vigoare a Legii nr. 7/1996, de regula dobândirii dreptului de proprietate numai prin înscriere în cartea funciară (art. 17 alin. (1), Decretul-Lege nr. 115/1938), dovada dreptului de proprietate se face cu extrasul de carte funciară. Actul sau faptul juridic care a servit la dobândirea dreptului de proprietate nu face dovada acestuia, ci doar justifică înscrierea în cartea funciară. Dreptul real se prezumă că există în folosul persoanei înscrise în cartea funciară şi o astfel de prezumţie înlătură prezumţia de proprietar care operează în favoarea posesorului, pentru imobilele înscrise în cartea funciară. Este adevărat că proba contrară poate fi făcută de pârâtul în proces invocând dobândirea dreptului de proprietate prin mijloace originare, cele care exclud o transmisiune anterioară a dreptului, mijloace care nu necesită înscrierea în cartea funciară pentru dobândirea deplină a dreptului.

Pentru imobilele neînscrise în cartea funciară, dovada se face cu titlurile de proprietate, adică toate acele acte translative de proprietate şi translative de drepturi, inclusiv hotărâri judecătoreşti susceptibile de a produce un astfel de efect.

Din această perspectivă, proba dreptului de proprietate poate fi dificilă, pentru că în cazul modurilor derivate de dobândire a proprietăţii, reclamantul acţiunii în revendicare este obligat să probeze nu doar titlu său, respectiv actul juridic prin care i s-a transmis dreptul de proprietate pretins, ci şi titlurile autorilor anteriori, până la autorul care poate justifica dobândirea dreptului de proprietate printr-un mod originar. Numai dacă se poate face dovada acestui lanţ de transmisiuni succesive se înlătură incertitudinile cu privire la existenţa dreptului de proprietate asupra imobilului în patrimoniul reclamantului.

Curtea evocă, totodată, ipoteza în care titlurile de dobândire ale părţilor provin de la autori diferiţi şi se pune problema de a stabili care dintre aceştia este adevăratul proprietar sau care beneficiază de aparenţe mai puternice că este proprietar. Stabilirea autorului ce are calitatea de proprietar sau prezintă cele mai puternice aparenţe în acest sens este o operaţie juridică absolută necesară, întrucât nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât el însuşi are.

În sfârşit, în situaţia în care acţiunea în revendicare imobiliară vizează un bun care intră în sfera de aplicare a unei legi speciale reparatorii, doctrina şi mai apoi jurisprudenţa au acceptat, cu caracter majoritar, că ea este admisibilă în principiu, atunci când a fost promovată înainte de intrarea în vigoare a procedurii speciale, dar poate fi admisă numai în măsura în care este vorba despre un imobil preluat de stat fără titlu valabil. Atâta timp cât nu există o lege specială de restituire, evident dreptul comun este aplicabil, în raport cu dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998. Pe fond, însă, o astfel de acţiune ar putea fi admisă numai dacă se dovedeşte că este vorba despre un imobil preluat fără titlu valabil, pentru că numai într-o astfel de ipoteză se poate considera că nu a avut loc o transmisiune valabilă a dreptului de proprietate, că acesta a rămas în patrimoniul reclamantului şi poate fi, în consecinţă, protejat prin acţiunea în revendicare de drept comun.

Aplicând această construcţie juridică pur teoretică, specifică acţiunii în revendicare imobiliară, la elementele concrete ale speţei date, instanţa reţine că reclamanta în proces a promovat prezenta acţiune de drept comun în anul 2001, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi a Legii nr. 247/2005.

Reclamantul pretinde că are un drept de proprietate asupra bunurilor imobile deţinute de pârâtă în calitate de administrator al statului, bunuri care au fost preluate de stat „fără titlu valabil”, în anul 1949, prin efectul Decretului nr. 273 din 24 iunie 1949 şi a Legii nr. 119/1948, acte normative contrare normelor constituţionale atunci în vigoare şi care nu au fost publicate în M. Of. (cu referire la Decretul nr. 273/1949), fiind astfel lipsite de orice efecte juridice.

În raport cu cele mai sus evocate, sub aspect probator, reclamantului îi revine obligaţia în proces de a dovedi identitatea dintre cele două persoane juridice implicate, respectiv reclamantul şi Fondul B.O.R. al Bucovinei, cu alte cuvinte, continuitatea în drepturi, iar pe de altă parte, titlul autorului anterior asupra bunurilor revendicate.

Sub aspectul continuităţii în drepturi, prin Decizia de casare nr. 2368 din 15 martie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosar nr. 1162/1/2010, se statuează cu putere de lucru judecat, textual: „În ceea ce priveşte calitatea reclamantului de continuator al vechii persoane juridice, curtea de apel a reţinut corect că acest aspect a fost soluţionat irevocabil prin hotărâre judecătorească. Prin Decizia nr. 4401 din 31 octombrie 2003, pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, s-a statuat, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin M.F.P. şi D.S. Suceava, că reclamantul Fondul B.O.R. al Bucovinei este continuatorul proprietarului tabular cu motivarea că această excepţie a fost respinsă, ca nefondată de Tribunalul Suceava, secţia civilă, prin încheierea din 17 septembrie 2001, pronunţată în Dosarul nr. 3631/2001, încheiere ce nu a fost atacată cu apel de către niciuna din părţile în litigiu astfel încât această problemă a fost soluţionată irevocabil la instanţa de fond”.

Cât priveşte titlul de proprietate al autorului anterior al reclamantului, fiind vorba despre bunuri imobile supuse regimului de evidenţă prin cărţi funciare, reclamanta se prevalează de prezumţia de proprietar, afirmând că dreptul real există înscris în cărţile funciare cu privire la bunurile revendicate, în folosul autorului său.

În acest context, Curtea observă, în principal, faptul că numai pentru o parte din bunurile imobile revendicate s-au depus coli funciare la dosar, că numai pentru o parte din bunurile revendicate apare înscris în foaia de proprietate Fondul B.O.R. al Bucovinei, fără a se menţiona în mod expres că are calitatea de proprietar deplin şi, de regulă, fără nicio menţiune la titlul de întabulare. Celelalte imobile au menţionat în foaia de proprietate Statul Român, cu titlul de lege, şi pentru aceste înscrieri s-a cerut rectificarea cărţii funciare, ca acţiune accesorie grefată pe revendicarea imobiliară.

Mai mult decât atât, observă Curtea că toate înscrierile în cartea funciară au operat în favoarea Fondului B.O.R. al Bucovinei anterior aplicării în Bucovina a Decretului-Lege nr. 115/1938, privind unificarea dispoziţiilor privind cărţile funciare, acesta fiind pus în aplicare în această provincie prin Decretul-Lege nr. 511 din 15 octombrie 1938, iar în Transilvania prin Legea nr. 241/1947.

Acest act normativ constituie temeiul cărţilor funciare şi instituie sistemul foilor reale, caracterizat prin aceea ca fiecare imobil are o carte funciară distinctă, în care se menţionează toate actele juridice privind imobilul. Se pot schimba proprietarii sau titularii altor drepturi reale, orice modificare introducându-se în această carte funciară unică, care priveşte exclusiv înregistrările care privesc un singur imobil şi exclude posibilitatea înscrierii drepturilor pe care proprietarul tabular le are asupra altor imobile. Cartea funciară constă din trei file: A, B, C, în care foaia A conţine descrierea imobilului, foaia B conţine înscrierile privitoare la dreptul de proprietate, iar foaia C cuprinde sarcinile ce grevează imobilul. La rândul ei, foaia B de proprietate se compune din trei rubrici: în prima se trece numărul de ordine, în a doua numărul încheierii de carte funciară prin care s-a ordonat înscrierea, numele proprietarului, înscrierea pentru transcrierea dreptului, notarea proceselor privind drepturile de proprietate, iar în rubrica a treia se trec observaţiile şi numărul cărţii funciare noi, în caz de transcriere a imobilului într-o altă carte funciară.

Întrucât Decretul-Lege nr. 115/1938 a fost pus în aplicare în Bucovina începând cu data de 15 octombrie 1938 este util a se reţine că până la această dată, în Bucovina, s-a aplicat legislaţia austriacă, respectiv C. civ. Austriac, prin Legea nr. 478/1938 extinzându-se în tot cuprinsul Bucovinei aplicarea legilor civile, comerciale şi penale din Vechiul Regat al României.

Or, C. civ. austriac defineşte noţiunea de proprietate în cuprinsul cap. II, care reglementează şi regimul juridic al acţiunilor referitoare la dreptul de proprietate. În raport cu dispoziţiile art. 353 C. civ. austriac, proprietatea, în înţelesul obiectiv, reprezintă tot ceea ce aparţine cuiva, toate lucrurile sale corporale şi incorporale, iar în raport cu art. 354 din acelaşi Cod, proprietatea în înţelesul subiectiv este facultatea de a dispune după libera voinţă de substanţa şi folosirile unui lucru şi de a exclude de la aceasta orice altă persoană. Art. 357 precizează că dreptul de proprietate poate fi desăvârşit atunci când una şi aceeaşi persoană are atât un drept asupra substanţei lucrurilor, cât şi un drept asupra folosirilor şi poate fi nedesăvârşit când cele două atribute ale proprietăţii nu se regăsesc în una şi aceeaşi persoană, cel dintâi numindu-se proprietar direct, iar cel de-al doilea proprietar util. Această separare a dreptului asupra substanţei de dreptul asupra folosirilor este posibilă fie prin voinţa proprietarului, fie prin dispoziţiile legii (art. 359).

Esenţiale sunt şi dispoziţiile art. 1126 C. civ. austriac, conform cărora proprietatea împărţită a unui bun imobiliar nu se pot dobândi decât prin întabulare în cărţile funciare sau în registrele publice întocmai ca şi deplina proprietate. Un titlu valabil dă numai un drept personal contra persoanei obligate, iar nu un drept real contra celui de al treilea. În consecinţă, rezultă, din interpretarea textului de lege că atât dreptul de proprietate directă, purtând asupra substanţei lucrului, cât şi dreptul de proprietate utilă, asupra folosinţei lucrului, se dobândeşte prin întabularea în cărţile funciare.

 Aşa fiind, înscrierea unei persoane în foaia A, de proprietate a cărtii funciare, fără nicio altă menţiune referitoare la titlul înscrierii, în contextul aplicării C. civ. austriac, nu poate conduce la concluzia fermă a deţinerii unei depline proprietăţi asupra bunului, fiind posibil ca această înscriere să releve o proprietate împărţită, un proprietar util, care are doar folosinţa bunului înscris.

În continuare, art. 1127-1130 C. civ. austriac reglementează drepturile şi obligaţiile proprietarului direct şi cele ale proprietarului util, acesta din urmă având inclusiv dreptul de dispoziţie cu privire la partea cuvenită lui, respectiv dreptul de a înstrăina proprietatea utilă, fără a avea consimţământul proprietarului direct.

În concluzie, menţionarea Fondului B.O.R. al Bucovinei în foaia de proprietate a unora dintre colile funciare depuse de reclamantă nu creează prezumţia de proprietate deplină, nici chiar de proprietate directă, în înţelesul C. civ. austriac, ale cărei norme erau incidente la momentul înscrierii, fiind posibil, aşa după cum s-a arătat, ca Fondul să fi fost doar un proprietar util, care avea exclusiv folosinţa bunului înscris. În absenţa titlurilor de întabulare, care nu sunt menţionate în colile funciare şi nici nu au fost depuse distinct de reclamantă, fiind vorba despre documente extrem de vechi, aşa după cum relevă menţiunile referitoare la data întabulării, apare absolut necesară o analiză a contextului istoric în care au operat aceste înscrieri în cartea funciară în favoarea Fondului B.O.R. al Bucovinei. O astfel de analiză permite şi un răspuns la chestiunea fundamentală în litigiu, aceea legată de momentul preluării şi de titlul preluării bunurilor în litigiu de către Statul Român.

În urma analizei şi sintezei documentelor şi studiilor istorice depuse de părţi în dosar, precum şi a celor identificate de instanţă, se reţin următoarele:

În urma Convenţiei din mai 1775 şi a Tratatului din 25 februarie 1777, încheiat între Poarta Otomană şi Austria, partea de nord a Moldovei a fost alipită la ţările Imperiului Habsburgic.

Cu prilejul recensământului realizat în anul 1776 s-a stabilit că pe teritoriul anexat la Austria, numit Bucovina (Bukowina sau Buchenland), existau 34 de mănăstiri şi schituri care aveau în posesie 267 de moşii cu 20 de munţi ce reprezentau aproximativ 63% din întreaga suprafaţă a Bucovinei, la care se adăuga un număr mare de moşii aflate dincolo de Cordon în Moldova, în Raiaua Hotinului şi Basarabia (Sorin Toader Clipa, op. cit., pag. 15).

După urcarea pe tron a împăratului Iosif al II-lea (1780-1790), a fost pus în aplicare planul său de reforme anticlericale şi antimonastice, cunoscute sub numele de „reformele iozefine sau iozefinism”. S-a dispus ca mănăstirile să fie desfiinţate, iar averile acestora să treacă în administrarea statului, alcătuind un fond religios pentru întreţinerea clerului, a şcolilor şi spre binele omenirii. Iosefinismul judeca valoarea mănăstirilor nu după viaţa contemplativă de rugăciune, ci după rentabilitatea economică, poruncind simplitate şi economie chiar în privinţa săvârşirii cultului divin.

Potrivit documentelor istorice, prin Decretul din 12 ianuarie 1782, s-a hotărât desfiinţarea mănăstirilor de pe întreg teritoriul monarhiei austriece şi secularizarea acestora. În mai 1783, se trece în cea de a doua etapă a secularizării, fiind desfiinţate între 700 şi 800 de mănăstiri, până în anul 1787. Cu acest prilej, a fost creat la nivel central un organism denumit „Geistliche Hofkommission”, care a preluat proprietăţile secularizate, având un departament special denumit „Commission for Abolition”. Bunurile mănăstirilor au fost comasate în aşa numitele „Religious fonds” ale „Geistliche Hofkommission”, din acestea plătindu-se alocaţiile călugărilor şi măicuţelor (Harm Klueting, op. cit.,pag. 149-150).

„În aceste condiţii, nu au putut rămâne neobservate nici întinsele moşii mănăstireşti din Bucovina, care însumau 2/3 din întreaga suprafaţă a ţării” (S.T.C., op. cit., pag. 26).

Noua provincie deţinea o mare bogăţie publică sub formă de păduri, fâneţe şi pajişti, moşii şi sate aflate în proprietatea Arhiepiscopiei de Rădăuţi, a mănăstirilor şi a schiturilor, toată această avere provenind din daniile făcute aşezămintelor religioase de către Domnii Moldovei, clerul şi boierii români începând cu secolul al V-lea.

În ianuarie 1782, guvernatorul militar al noii provincii, baronul E., l-a instalat pe episcopul Dosoftei la Cernăuţi, iar începând cu anul 1782 a înfiinţat o comisie de hotărnicie având drept scop stabilirea cu exactitate a moşiilor mănăstireşti şi delimitarea lor pentru concentrarea moşiilor într-un fond religios specific acestei provincii. În acelaşi sens, Ion Nistor reţine în operele sale că noua administraţie văzând Bucovina slab populară (7 locuitori/mp) şi cu atâtea bogăţii nefolosite, face împăratului Iosif al II-lea propunerea de restrângere a numărului de mănăstiri şi schituri şi secularizarea tuturor averilor mănăstireşti. Pentru a nu crea revolta supuşilor, aproape în totalitate de religie ortodoxă, s-a încercat convingerea episcopului Dosoftei să cedeze de bună voie statului averea Episcopiei de Rădăuţi, iar pe de altă parte să fie de acord cu reducerea numărului de mănăstiri la 3, acestea putând să primească un număr de maxim 25 de călugări fiecare.

În acest context, prin Hotărârea din 27 decembrie 1781, Împăratul Iosif al II-lea a hotărât „înkammerarea moşiilor şi reducerea mănăstirilor”, dar numai astfel ca „veniturile să se folosească pentru binele coreligionarilor din provincia în care s-au înkammerat moşiile”. Inventarierea bunurilor religioase a început imediat, în anul 1782 de către comisia de stat menţionată mai sus, denumită „Commission for Abolition”.

Încamerarea reprezintă un act de trecere în proprietatea statului a averilor, prin aceasta realizându-se extinderea şi în Bucovina a concepţiei austriece cu privire la natura proprietăţii în ceea ce priveşte averile bisericilor şi cultelor religioase. Împăratul Iosif al II-lea explica această concepţie în cuprinsul Rezoluţiei nr. 2982 din 24 martie 1783: „În Ungaria, ca şi în celelalte provincii, averile sunt proprietatea deosebită a colectivităţii, numai uzufructul lor este al episcopilor, prelaţilor, mănăstirilor sau beneficiarilor în scopul ca aceştia să îşi poată îndeplini cu ajutorul lor datoria pe care o are fiecare.

În consecinţă, aceşti uzufructuari să nu aibă alte drepturi de proprietate nici să pomenească de vreun drept de moştenire sau de vreo altă prerogativă sau privilegiu.”

De altfel, în acelaşi sens, în C. civ. austriac, art. 287, se stipula că aparţine statului tot ce e menit să procure veniturile necesare pentru îndestularea nevoilor acestora, precum sunt: dreptul de a bate monedă, veniturile poştelor, alte drepturi regaliene, bunurile kammerale, minele, salinele, contribuţiile şi vămile, toate constituie averea statului.

C. civ. general austriac a fost pus în vigoare în toate ţările de limbă germană aparţinătoare Austriei, inclusiv în Bucovina, prin patenta imperială nr. 496 din 1 iunie 1811, cu aplicare de la 1 ianuarie 1812. În Transilvania, C. civ. austriac a fost introdus cu Patenta imperială din 29 mai 1853, nr. 99 şi cu dată de aplicare 1 septembrie 1853. Prin urmare, C. civ. austriac s-a aplicat pe întreg teritoriul Bucovinei şi în întreg teritoriul Ardealului, aici cu legile referitoare elaborate de Statul ungar şi exceptând comunele care s-au încorporat Ardealului în baza Legilor nr. 23; 1776 şi I; 1877, unde a rămas în vigoare dreptul privat ungar (comune situate în circumscripţia Curţii de Apel Cluj şi în circumscripţia Curţii de Apel Timişoara).

Fondul religios a fost constituit oficial în Bucovina prin Hotărârea imperială din 19 iunie 1783 cu numele exact de Fond religionar greco-oriental al Bucovinei (Der griechisch-orietalische Religionsfond der Bukowina), Iosif al II-lea decretând: „fără amânare să se reducă numărul mănăstirilor, iar pământurile şi fondurile să treacă sub povăţuirea stăpânirii împărăteşti şi crăieşti. Averea preoţilor care nu trăiesc în Bucovina să întreţină clerul ortodox şi să se creeze cel puţin o şcoală, fie la Cernăuţi, fie la Suceava, iar restul să se întrebuinţeze pentru scopuri folositoare”.

În ciuda protestelor egumenilor, numărul de aşezăminte bisericeşti s-a redus de la 25 la 3 (rămân mănăstirile Putna, Suceviţa, Dragomirna), iar averea acestora, inclusiv cea din Moldova, a trecut sub administraţia statului austriac. Pe baza unei înţelegeri cu episcopul D., au trecut (în 1789) în proprietatea Curţii imperiale din Viena şi moşiile episcopiei din Rădăuţi. F.B. nou-creat prin hotărârea imperială din 19 iunie 1783 cuprindea în sine toate averile mobile şi imobile ale episcopiei de Rădăuţi şi ale tuturor mănăstirilor şi schiturilor bucovinene.

Atât lucrările de specialitate întocmite sub patronajul Mitropoliei Bucovinei şi a Administraţiei F.B., cât şi în special lucrarea „Istoria Bucovinei” a istoricului academician I.N. menţionează cereri exprese ale egumenilor mănăstirilor Putna, Humor, Suceviţa, Voroneţ, Dragomirna, Solea de a li se permite a părăsi ţara „cu toţi călugării din toate mănăstirile”. Acest fapt, deşi neacceptat oficial, s-a produs, „unii dintre egumeni, ca Macarie de la Voroneţ, Benedict de la Moldoviţa, Meletie de la Sf. Ilie, Teofilact de la Horecea ridicară ce putură din averile mişcătoare ale mănăstirilor şi fugiră peste graniţă în Moldova. Antonie de la Humor şi Inochentie de la Voroneţ, urmaşul lui Macarie, cu Antioh de la Suceviţa şi Artemon de la Solea fură expulzaţi în Moldova, iar toţi ceilalţi ale căror mănăstiri şi schituri fură desfiinţate trecură şi ei cu întreg soborul postrigului lor în Moldova, oploşindu-se la mănăstirile de acolo”.

Rezultă că după emiterea sus menţionatei hotărâri imperiale, ca act normativ al Curţii militare de la Viena, toate mănăstirile care funcţionaseră, în afară de Putna, Suceviţa şi Dragormira au fost desfiinţate, iar averile lor confiscate.

Ulterior, şi episcopul Dosoftei consimte să cedeze întinsa avere episcopală ce se întindea de la Vicov până la Straja către stat, sub condiţia ca acesta să asigure salariile şi celelalte drepturi preoţilor şi călugărilor din Episcopie. Este de subliniat că din acel moment membrii clerului din Bucovina, primii dintr-o regiune ortodoxă, au beneficiat de venituri certe şi sigure asigurate de către Stat (I.N.).

Printr-o Ordonanţă din anul 1785, Iosif al II-lea stabilea că episcopul ortodox să fie avizat nu numai asupra bilanţurilor anuale ale Fondului, ci să fie totdeauna invitat şi consultat şi asupra chestiunilor mai importante ce intră în componenţa organelor administrative ale Fondului. Această dispoziţie nu a fost însă întotdeauna respectată, mai ales pe timpul cât Bucovina a făcut parte integrantă din Galiţia (1786-1849).

Hotărârea asupra tuturor chestiunilor privitoare la administraţia, conservarea şi folosirea mijloacelor F.B. era rezervată exclusiv Coroanei. Nici parlamentul din Viena, nici Dieta provincială din Cernăuţi şi nici Congresul bisericesc, care fusese convocat în mai multe rânduri, nu aveau niciun drept de control sau legislaţie asupra Fondului. Bugetul anual se comunica Consistoriului episcopal, care era invitat să se pronunţe şi asupra fiecărei cereri care angaja mijloacele Fondului cu o sumă extrabugetară ce depăşea 200 de coroane. Guvernul nu era obligat însă să tină seama de părerea consistoriului.

Fondul a fost reglementat definitiv prin Regulamentul duhovnicesc din 29 aprilie 1786 (Geistliche Regierungsplan), care viza chestiunile ortodoxe din Bucovina, inclusiv toate stăpânirile şi fondurile de pe întreg teritoriul imperiului austriac.

Regulamentul definea F.B. astfel: „sub numirea de Fond religios se înţelege întreaga avere destinată pentru întreţinerea religiunii. Aceste averi ale fondului constau în bani gata sau în natură, adică averi mănăstireşti mişcătoare sau nemişcătoare. Veniturile rezultate din acestea intră cu destinaţie precisă în casa religioasă şi se valorifică absolut prin plata cheltuielilor de întreţinere necesară pentru personalul bisericesc şi pentru coli şi numai pentru binele clerului, al religiei şi al omenirii. Voievodul landului (domnul ţării) care are obligaţia de a se îngriji în general de prosperitatea acestuia, este domnul protector al Fondului religios, administrarea, supravegherea şi întreţinerea fondului destinat în mod special celor duhovniceşti şi şcolilor, atârnă numai de dispoziţia lui. Chestiunile acestui Fond religios sunt permanent afaceri oficiale, iar apărarea drepturilor şi intereselor Fondului religios cade în seama funcţionarilor statului. Aşadar, toate documentele obligaţiunile, scrisorile şi oricare alte scrieri care pot servi ca documente sau care ating chestiunile fondului religios au caracterul de acte publice, stau sub supravegherea organelor oficiale şi se vor păstra în visteria Fondului” (Sorin Toader Clipa şi I. Nistor, op. cit.).

Fondul era, aşadar, întreaga avere destinată pentru întreţinerea religiunii, constituit în vederea misiunii încredinţate, afirmată explicit de Iosif al II-lea: „Averea preoţilor care nu trăiesc în Bucovina să întreţină clerul ortodox şi să se creeze cel puţin o şcoală, fie la Cernăuţi, fie la Suceava, iar restul să se întrebuinţeze pentru binele clerului, al religiunii şi al omenirii”. (I. Nistor).

În anul 1786, patrimoniul Fondului era constituit din 109 moşii şi sate şi 28 de munţi, pe care trăiau 36.580 suflete, ceea ce reprezenta, după I. Nistor, o proporţie de peste 50% din populaţia Bucovinei, existentă la încorporarea ei de către Austria. Majoritatea covârşitoare a acestei populaţii era românească, cu excepţia unui număr redus de ruteni (ucraineni) pe domeniul Cizmei şi de huţani pe braniştile mănăstirii Putna, imigraţi din Galiţia vecină. După instaurarea administraţiei austriece şi constituirea Fondului, averile bisericilor şi mănăstirilor din Bucovina au fost inventariate şi trecute în administrarea Fondului, statul austriac urmărind să menţină aceste proprietăţi pentru a obţine cât mai mult profit şi în scopuri politice (Mihai Iacobescu, op. cit., pag. 195-196).

Patrimoniul Fondului a variat în decursul timpului datorită vânzării unor proprietăţi, lichidării servituţilor şi reformelor agrare, dar şi prin achiziţii de terenuri noi.

Averea imobiliară a Fondului consta din păduri, domenii, mine, stabilimente balneare, crescătorii de peşti ş.a.

În acelaşi sens, documentele istorice reţin: „F.B. din Bucovina s-a format din donaţiunile domneşti ale aşezămintelor bisericeşti şi din sumele realizate pe urma, lichidării proprietăţilor din Moldova în forma aceasta fondul fiinţează din toamna anului 1783. Dară organizaţia definitivă o primi fondul numai la 29 aprilie 1786 prin dispoziţiile aşa numitului Regulament duhovnicesc. Ctitorii fondului sunt vechii Domni, mitropoliţi, episcopi şi ieri români din Moldova, organizatorul fondului este împăratul Iosif al II-lea”. (I. Nistor, pag. 29).

Prin decizia imperială din 02 noiembrie 1786, Bucovina a fost alipită la Galiţia Polono–ruteană fiind al 19-lea cerc administrativ al acesteia, iar administraţia militară a fost înlocuită cu una civilă galiţiană, până la 1861, când Bucovina şi-a recăpătat autonomia, ca land de coroană cu titlul de ducat. F.B. din Bucovina a trecut şi el în subordinea locotenenţilor imperiali de la Lemberg, Consistoriul catolic galiţian administrându-l prin Direcţia de finanţe. În această perioadă, moşiile mănăstireşti au fost înstrăinate, fie prin vânzări la preţuri derizorii, fie prin colonizări masive cu ruteni din Galiţia, nemţi, unguri, poloni, lipoveni, slovaci. Întocmit fiind un plan de colonizare masivă a Bucovinei, care avea drept scop germanizarea acestei provincii, o mare parte din moşiile folosite de F.B. a fost parcelată şi pusă la dispoziţia coloniştilor aduşi aici de Guvernul Austriac. Spre exemplu, între anii 1775 şi 1779 numărul familiilor de ruteni veniţi din Galiţia a crescut de la 11.421 la 29.968, la sosirea lor în Bucovina primind până la 20 ha pământ, lemn pentru construcţia de locuinţe şi alte scutiri şi înlesniri (Sorin Toader Clipa, pag. 37).

Acelaşi autor reţine că în perioada crizei financiare a Imperiului Habsburgic de la începutul sec. XIX, Guvernul galiţian a dat o hotărâre, la 26 septembrie 1810, în baza căreia a fost vândută o bună parte din moşiile mănăstireşti, averile fundaţiunilor şi ale mănăstirilor, banii proveniţi din vânzări fiind folosiţi pentru redresarea economică a statului.

Aşadar, după constituirea Fondului, definitivată în anul 1776, o scurtă perioadă s-a aflat în administrare militară, iar apoi a trecut în administrarea Consistoriului catolic din Lemberg, primind, în anul 1870, o administraţie proprie. Proprietăţile fondului au fost administrate şi exploatate prin directori civili sau militari, la conducere fiind instalaţi funcţionari străini, aristocraţi loiali administraţiei austriece, care închiriau moşiile Fondului la preţuri derizorii. Administraţia austriacă a favorizat aşezarea de colonişti pe domeniile Fondului, acesta transformându-se într-un instrument de colonizare eficient. La 26 septembrie 1810, a fost adoptată o lege prin care moşiile aparţinând F.B. puteau fi vândute, în urma acestei măsuri accelerându-se ritmul cu care pământurile au fost înstrăinate străinilor de provincie. În total, au trecut în administrarea Fondului sate cu moşii şi circa 20 de munţi, păduri, poieni, heleştee (Mihai Iacobescu, pag. 195-196).

După alegerea Dietei Bucovinei, în perioada când Bucovina a existat ca ducat autonom (1861 - 1918), F.B. a trecut în administrarea guvernatorului ţării de la Cernăuţi, prin Rezoluţia din 11 februarie 1863 Statul austriac precizând că lucrurile cu privire la administrarea Fondului rămân să funcţioneze pe mai departe conform Regulamentului de la 1776, prin care se prevedea că „dreptul de administrare, păstrare şi utilizare a Fondului religios, potrivit menirii sale, era rezervat voievodului landului”, iar episcopului i se recunoştea doar dreptul de a administra modul de supraveghere a Fondului.

Împăratul Francisc Iosif I intervine prin Rezoluţia din 10 decembrie 1869, reatribuindu-şi dreptul de protector al fondului, moştenit de la Iosif al II-lea, cu menţiunea expresă că orice schimbare în acest sens ar aduce atingere drepturilor coroanei.

La 18 martie 1870, se realizează o reformă în ceea ce priveşte administrarea moşiilor Fondului prin crearea unei instituţii subordonată Ministerului Agriculturii din Viena, atribuţiile Ministerului Cultelor fiind reduse la chestiuni de cult şi instruire. Preşedintele acestei direcţii era guvernatorul ţării, iar directorul acesteia era numit de împărat, la recomandarea Ministerului Agriculturii.

Un nou regulament pentru administrarea F.B. a fost aprobat prin Decizia imperială din 19 ianuarie 1900 („K. K. Direktion der Guter des Bukoviner grieschisch-orientalischen Religionsfondes în Czernovritz”), precizându-se: „conducerea şi supraveghea supremă a administraţiei bunurilor Fondului religios greco-oriental din Bucovina se va exercita după principiile stabilite de M.S. Împăratul, prin Ministerul de Agricultură în limitele competenţei generale ale ministerelor. Administraţia F.B. va fi condusă şi supravegheată de Ministerul Agriculturii (art. 1); împăratul Austriei îşi rezervă dreptul da a aproba bungeturile şi bilanţurile anuale pentru toate ramurile administraţiei acestor bunuri (art. 2); preşedinte al „Direcţiei bunurilor F.B. ortodox oriental din Bucovina” va fi preşedintele ţării Bucovina, în calitate de şef politic al provinciei (art. 5), iar conducătorul „Direcţiei bunurilor”, directorul bunurilor, numit de către Ministerul Agriculturii (art. 6).

Autorităţile şi oficiile ce administrează bunurile F.B. sunt considerate autorităţi şi oficii publice de stat, iar personalului său i se aplică fără rezervă legile valabile în general pentru funcţionarii statului (art. 22). Ingerinţele mitropolitului Bucovinei şi ale consistoriului său rămân cele precizate în decizia imperială din 2 februarie 1869.

În concluzie, F.B. din Bucovina s-a administrat, pe timpul Austriei, după normele stabilite pentru domeniile Coroanei, cu deosebirea că mijloacele sale se întrebuinţau, cel puţin în parte, pentru biserica şi şcoala din Bucovina (I. Nistor, op.cit.).

Regulamentul evocat mai sus a suportat modificări ulterioare, nesemnificative în esenţa lor, prin Decretul imperial din 19 septembrie 1909, astfel că acest Regulament rămâne legea-cadru de organizare a F.B., pe tot parcursul stăpânirii imperiale şi chiar după al doilea război mondial, până în anul 1925.

Se reţine că între anii 1853 - 1907, din bunurile F.B. statul a realizat împroprietărirea ţăranilor, preluându-se o suprafaţă de 80.500 hectare teren agricol, pentru care în patrimoniul Fondului a fost depusă suma de 460.000 coroane.

În aceeaşi perioadă, veniturile Fondului fiind în creştere, administraţia Fondului a dispus cumpărarea unor terenuri kammerale ale statului, foste domenii voivodale. Totodată, au fost alocate sume însemnate pentru construirea de biserici şi case parohiale. Cu toate aceste transformări pe care proprietăţile imobiliare le-au suferit de-a lungul timpului, prin vânzări, colonizări, schimburi, exproprieri şi cumpărări, în anul 1918 în patrimoniul Fondului era evidenţiată suprafaţa de 266.352 ha teren ceea ce reprezenta 25,71% din întreaga suprafaţă a Bucovinei (Sorin Toader Clipa, op.cit., pag. 49-60).

Începând cu anul 1910, averea imobiliară a fost împărţită în trei categorii, şi anume: păduri, domenii şi mine, pădurile Fondului ocupând o suprafaţă de 250.159 ha, în vreme ce întreaga suprafaţă împădurită a Bucovinei era de 447.888 ha.

Încheind perioada austriacă a existenţei F.B., se poate afirma că bunurile acestuia au fost administrate corect şi cu pricepere, ceea ce a făcut ca această instituţie să ajungă la o stare economică înfloritoare în preajma primului război mondial. F.B. dispunea de mijloace suficiente ca să poată întreţine clerul cel mai instruit şi mai bine asigurat material din întreaga lume ortodoxă (I. Nistor, op. cit.).

Prin Decretul-Lege nr. 3475 din 18 decembrie 1918 (M. Of. din 02 ianuarie 1919), s-a consfinţit unirea Bucovinei cu România, consecutiv abdicării Împăratului Carol I, la 11 noiembrie 1918.

Pe toată durata provizoratului, legislaţia austriacă a rămas în vigoare, astfel că şi F.B. din Bucovina a funcţionat pe mai departe după vechiul Regulament duhovnicesc de la 29 aprilie 1796, cu modificările aduse acestuia în anii 1860, 1869, 1870, 1875, 1888, 1900 şi 1909.

După epuizarea perioadei de provizorat şi de relativă autonomie a Bucovinei, F.B. a trecut prin numeroase schimbări, care pot fi încadrate, după istoricii vremii, în două tendinţe opuse: una pentru administrarea patrimoniului Fondului direct de către biserica ortodoxă bucovineană; a doua pentru trecerea averii Fondului în administrarea statului. Au fost emise mai multe hotărâri cu privire la modul de administrare al F.B.. Astfel, prin jurnalul Consiliului de Miniştri nr. 906 din 31 martie 1921, F.B. a trecut din nou sub conducerea Mitropoliei Bucovinei şi a Consiliului Eparhial, statul rezervându-şi dreptul de control.

Prin Decretul regal nr. 838 din 14 februarie 1882, averile Fondului erau trecute iarăşi din administrarea bisericii în aceea a Ministerului de Cultură, urmând să funcţioneze pe mai departe după vechiul Regulament austriac, modificat prin Deciziunea imperială de la 1900 şi 1909.

Documentele istorice reţin faptul că spre deosebire de administraţia austriacă, caracterizată prin seriozitate, ordine şi disciplină germană, când Fondul a funcţionat şi a fost condus conform Regulamentului duhovnicesc din 1786, administraţia românească din perioada interbelică s-a dovedit a fi „haotică şi neserioasă”, încredinţând administraţia fondului de câte două ori, când Mitropoliei Bucovinei, când Ministerului Agriculturii, suprimând administrarea autonomă a acestei averi bisericeşti, până la Legea şi Statutul Fondului din 1925 (Sorin Toader Clipa, op. cit., pag. 65).

În baza Legii pentru reforma agrară nr. 92, aplicată în Bucovina în anul 1921, o foarte mare parte din terenurile Fondului au fost preluate în vederea împroprietăririi ţăranilor, un act normativ cu influenţe similare asupra patrimoniului Fondului fiind Legea nr. 639 din 12 august 1947.

Administrarea F.B. a devenit una autonomă şi independentă odată cu promulgarea Legii şi a Statului pentru organizarea B.O.R. din 06 mai 1925 (M.OF. nr. 97 din 6 mai 1925), care stabilea, în cuprinsul art. 39-43, următoarele: „Fondul religionar greco-oriental din Bucovina este şi rămâne o fundaţiunea specială de sine stătătoare care va purta de acum înainte denumirea de Fondul B.O.R. al Bucovinei. F.B. este o persoană juridică şi este administrat de către Consiliul eparhial, sub preşedinţia episcopului şi mitropolitului Bucovinei, care îl va reprezenta în justiţie şi în toate actele sale. Administrarea averilor Fondului (care constă din domeniul păduros şi agricol) se va face urmărind bunul mers potrivit normelor prevăzute pentru exploatarea şi administrarea averilor statului”.

Bugetul anual al Fondului „va fi alcătuit astfel ca să îşi acopere cheltuielile de personal şi material necesare administrării şi exploatării lui, plata personalului bisericesc, nevoile cultului şi anumite trebuinţe culturale şi de binefacere ale eparhiei. Excedentele ce vor rămâne în buget, după acoperirea nevoilor de mai sus, se vor vărsa în Fondul general bisericesc.

Statul îşi exercită dreptul de control şi de supraveghere prin M.A.D. şi prin Ministerul de Culte; primul aprobă bugetul anual şi confirmă numirea personalului tehnic recomandat de administraţia lui, iar cela de-al doilea aprobă repartizarea sumelor regăsite în buget pentru plata personalului bisericesc pentru nevoile cultului şi pentru susţinerea operelor culturale şi de binefacere ale eparhiei”.

Prin Regulamentul pentru organizarea şi funcţionarea „Fondului B.O.R. al Bucovinei”, aprobat prin Înaltul Decret Regal nr. 1836, publicat în M.O. nr. 1174 din 29 iulie 1936, se accentuează autoritatea şi voinţa Mitropolitului Bucovinei în administrarea Fondului, acesta fiind ajutat de un Comitet de Direcţie, de administrator şi de către inspectorii Fondului.

F.B. este identificat ca fiind o „fundaţiune de sine stătătoare şi o persoană juridică de drept public”, art. 1. Organizarea serviciilor pentru administrarea şi exploatarea bunurilor fondului se va face pe baza unui regulament interior, aprobat de Adunarea Eparhială. Aceste servicii vor funcţiona sub directa conducere a consiliului eparhial care va face şi numirea funcţionarilor, cu excepţia personalului tehnic special, ce va fi confirmat de M.P.D. (art. 4). Funcţionarii fondului sunt funcţionari publici şi se bucură ca atare de toate drepturile înscrise pe seama lor în Legea şi statutul funcţionarilor publici, având fireşte şi îndatoririle impuse de acest Statut. În ceea ce priveşte pensiile, Fondul îşi are casa lui specială (art. 5). Consiliul eparhial conduce, supraveghează şi controlează prin organele sale întreaga administraţie a Fondului, prezintă un raport anual adunării eparhiale (art. 7), întocmeşte proiectul anual de venituri şi cheltuieli ale Fondului (art. 8).

Acest Regulament, devenit Decret - Lege la 4 noiembrie 1937, a suferit uşoare modificări la 16 martie 1938, fiind publicat în M. O. 77 din 2 aprilie 1938.

Legea nr. 360/1940 apare ca ultimă prevedere normativă în ceea ce priveşte organizarea Fondului B.O.R. din Bucovina, înainte de 6 martie 1945. În art. 6, se prevede că administrarea şi conducerea Fondului sunt încredinţate unei Eforii (Consiliu de Administraţie) compusă din 4 persoane numite prin Înalt Decret Regal: rezidentul regal al Ţinutului Suceava (funcţie introdusă în anul 1938 şi care echivala cu prefectul) care este şi preşedintele consiliului; un reprezentant al M.C.A.; un reprezentant al Ministerului Agriculturii; un reprezentant al Mitropoliei Bucovinei.

Conform modificărilor art. 39 alin. (2): Fondul „este persoană juridică de drept public”. Conform modificărilor art. 40 alin. (2): în ceea ce priveşte administrarea şi exploatarea bunurilor Fondului B.O.R. din Bucovina, se va „hotărî prin asemănare cu normele aplicabile la administrarea şi exploatarea bunurilor similare ale Statului, regii publice comerciale”; art. 40 alin. (4): toate creanţele certe, lichide şi exigibile ale Fondului B.O.R. din Bucovina se vor urmări şi încasa de organele fiscului după Codul de procedură fiscală, la fel ca şi veniturile Statului; art. 42 alin. (1): „Funcţionarii Fondului B.O.R. din Bucovina sunt funcţionari publici”. Totodată organele de conducere şi administrare a Fondului B.O.R. din Bucovina - astfel cum sunt ele definite în art. 41, sunt mult diferite, în ceea ce priveşte componenţa consiliului de administraţie şi comisia de cenzori faţă de organele similare prevăzute în statutul Fundaţiei actuale.

În această ultimă lege se prevedea expres că scopul Fondului B.O.R. din Bucovina este „păstrarea, îmbunătăţirea, sporirea şi valorificarea bunurilor bisericeşti ce-i sunt încredinţate pentru administraţie şi exploatare” (art. 39 alin. (2) lit. a) întărite şi în art. 40 alin. (1) şi (2)).

O modificare ulterioară a fost cea impusă prin Decretul - Lege nr. 148/1940 (M. Of. 12136 din 12 iunie 1940), prin care se consfinţea caracterul de fundaţiune autonomă a F.B. pusă sub înaltul patronaj al regelui. Conducerea Fondului şi administrarea acestuia treceau de la Consiliul Eparhial la o Eforie compusă din patru persoane: rezidentul regal al ţinutului Suceava, ca preşedinte al Eforiei şi 3 membri, ca reprezentanţi ai Mitropoliei Bucovinei. Această formă de organizare se aseamănă cu cea din perioada austriacă, cu deosebirea că participarea bisericii bucovinene la administrarea Fondului este efectivă.

Prin Decretul - Lege nr. 3434 din 10 octombrie 1940, publicat în M. O. nr. 240 din 14 octombrie 1940, intervine o nouă modificare, care reduce numărul eforilor de la 4 la 3 mitropolitul Bucovinei ca preşedinte şi doi membri, unul delegat al M. A. D. şi altul al M.C.A.

Regulamentul a suferit modificări şi abrogări ale unor articole inclusiv prin Legea nr. 134/21 februarie 1941, instituindu-se pe lângă Eforie un comisar al Guvernului numit de către M.E.N. Totodată, au fost aduse modificări regulamentului şi prin Legea nr. 969/1941, respectiv., Hotărârea din 16 ianuarie 1942.

Potrivit legilor de organizare ale Fondului din anii 1940 - 1941 şi 1942, veniturile acestuia erau „fixate într-un buget propriu care după verificarea făcută de M.A.D. şi de către ministrul cultelor era aprobat prin lege”. Bugetul era executat de Eforie, sub supravegherea şi controlul celor două ministere tutelare menţionate mai sus.

Patrimoniul Fondului a fost afectat în perioada celui de-al doilea război mondial, iar administrarea acestuia a întâmpinat serioase dificultăţi în perioada postbelică, dominată de haos, criză economică, inflaţie monetară şi nesiguranţă politică.

După 6 martie 1945 şi instaurarea regimului comunist condus de Dr. Petru Groza a fost adoptată Legea nr. 295/1946 (M. Of. nr. 92 din 17 aprilie 1946), pentru repunerea în vigoare şi modificarea art. 39, 40, 41, 42 şi 43 din Legea de organizare a B.O.R. din anul 1925 şi a Statutului de organizare şi funcţionare a Fondului. Consecinţa acestor modificări a fost înlocuirea Eforiei Fondului, la 28 aprilie 1946, cu un Consiliu de Administraţie având drept membrii: trei muncitori, un cleric, un inginer silvic şi un asistent universitar, iar ca preşedinte, locţiitorul de mitropolit, arhiereu E.A. Atribuţiile Adunării eparhiale au fost exercitate în perioada de provizorat de preşedintele Consiliul de miniştri, pentru ca prin Legea nr. 343 din 12 decembrie 1947 ele să fie încredinţate Ministerului Industriei. Potrivit art. 40 alin. ultim teza I din Legea nr. 295/1946, banii, valorile şi materialele administrate de Fondul B.O.R. din Bucovina şi Mitropolia Bucovinei constituie avere publică. În ceea ce priveşte administrarea şi exploatarea bunurilor Fondului B.O.R. din Bucovina se va „hotărî prin asemănare cu normele aplicabile la administrarea şi exploatarea bunurilor similare ale Statului, regii publice comerciale; toate creanţele certe, lichide şi exigibile ale Fondului B.O.R. din Bucovina se vor urmări şi încasa de organele fiscului după Codul de procedură fiscală, la fel ca şi veniturile Statului; funcţionarii Fondului B.O.R. din Bucovina sunt funcţionari publici; scopul Fondului B.O.R. din Bucovina este „păstrarea, îmbunătăţirea, sporirea şi valorificarea bunurilor bisericeşti ce-i sunt încredinţate pentru administraţie şi exploatare” (art. 39 alin. (2) lit. a)).

Decretul - Lege nr. 295/1946 prevedea, prin art. 4, înfiinţarea regiei mixte F.B. - C.F.R., în care F.B. a adus ca parte patrimoniul său, iar C.F.R. fondurile necesare exploatării, industrializării şi valorificării bunurilor. Regia mixtă s-a transformat în SC D.B. SA prin Legea nr. 267 din 16 noiembrie 1946, publicată M. Of. nr. 82 din 5 aprilie 1947. Ea a funcţionat până la 11 iunie 1948, când a fost naţionalizată. Ocoalele silvice Straja, Falcău şi Brodina nu au fost incluse în „Domeniile Bucovina”, ci în „Sovromlemn”. Totodată, statul a anulat toate contractele vechi ale Fondului, încheiate autonom, impunând un contract de 20 de ani cu societatea forestieră sovieto-română Sovromlemn În tot timpul acesta, administraţia F.B. a continuat să existe, cu un personal redus la minim.

F.B., ca persoană juridică de drept public, nu a fost vizat direct prin legea de naţionalizare, însă SC D.B. SA” a fost naţionalizată fiind transformată în Întreprinderea pentru exploatarea şi industrializarea lemnului Câmpulung, o întreprindere de stat, astfel că după naţionalizare sursele, devenite ale Fondului, au rămas cele provenite din contractul cu Sovromlemn şi chiriile de la imobilele din Rădăuţi (S.T.C., pag. 101). Dovada existenţei şi continuării Fondului ulterior naţionalizării o reprezintă actele juridice de vânzare-cumpărare încheiate în perioada 1947-1948.

În acest context, poate fi subliniat că invocarea în cartea funciară a Legii de naţionalizare, la momentul înscrierii Statului Român ca proprietar, în unele coli funciare depuse de reclamant, nu a vizat trecerea în patrimoniul statului a bunurilor F.B. propriu-zis, fiind vorba de bunurile aflate în patrimoniul SC D.B. SA. Întreprinderile acesteia au fost naţionalizate prin Legea nr. 119/1948, iar legătura Fondului cu respectiva societate anonimă a fost explicată mai sus.

În baza Hotărârii ministeriale nr. 622 din 24 iunie 1949, a fost emis Decretul prezidenţial nr. 273 (nepublicat) pentru desfiinţarea F.B. şi constituirea unei comisii de lichidare.

Prin Decretul nr. 273 din 24 iunie 1949 s-a dispus că Legea nr. 295 din 17 aprilie 1946 pentru repunerea în vigoare şi modificarea art. 39, 40, 41, 42, 43 din Legea pentru organizarea B.O.R. se abrogă.

Astfel, în data de 12 august 1949 se constituie comisia de lichidare a bunurilor Fondului, care a întocmit şi un proiect de buget pentru perioada 1 iulie - 29 decembrie 1949. În urma inventarierii patrimoniului Fondului s-a constatat că în circumscripţia ocoalelor silvice existau 187.056,07 ha teren forestier şi 5.412,32 ha teren arabil, un total de 192.468,41 ha, la care se adaugă 16 ha şi 24 ari teren agricol înregistrat la Şcoala de brigadieri silvici Rădăuţi (Sorin Teodor Clipa, op. cit., pag. 110).

În concluzie, în urma anexării Bucovinei la Austro-Ungaria, în anul 1775, întreaga avere a Episcopiei de Rădăuţi, a mănăstirilor şi schiturilor, provenită din daniile făcute acestor aşezăminte religioase de către domnii Moldovei, clerul şi boierii români, a fost preluată de Statul Austro-Ungar, prin efectul ordonanţelor imperiale din 1771 şi respectiv 1783, de desfiinţare şi secularizare a averilor mănăstireşti. Moşiile au fost încamerate, în accepţiunea pe care C. civ. austriac o dă în mod explicit acestei noţiuni, bunurile cammerale constituind „averea statului”. Nu a fost identificat niciun act normativ care să excludă Bucovina, ca provincie, de la secularizare şi nici reclamanta nu a susţinut o astfel de excepţie, în prezentul proces.

Fondul religionar ortodox român din Bucovina a fost înfiinţat la 19 iunie 1783, prin Dispoziţia Împăratului Iosif al II-lea „pentru salarizarea, întreţinerea şi pregătirea clerului ortodox ca şi pentru înfiinţarea şi finanţarea şcolilor din Bucovina”. El s-a constituit din veniturile averii mobile şi imobile ale preoţimii şi ale mănăstirilor secularizate, pe lângă scopurile economico-financiare, caracteristice politicii dusă de imperiul austriac, crearea Fondului având şi un scop politic, ce a constat în spargerea blocului etnic românesc şi lichidarea influenţelor mănăstirilor asupra populaţiei (Mihai Iacobescu, pag.196).

F.B. din Bucovina nu a existat ca entitate juridică de sine stătătoare, anterior acestui moment, înfiinţarea lui fiind determinată de secularizarea averilor mănăstireşti în Imperiul Habsburgic, secularizare care a vizat toate provinciile acestuia, inclusiv Bucovina. Au fost înfiinţate astfel de fonduri atât la nivel central, cât şi în provincii, în scopul administrării bunurilor deţinute anterior în proprietate de biserică, ca instituţie, bunuri lăsate în administrare pentru ca din veniturile obţinute să se realizeze, practic, o autofinanţare. Este distincţia pe care C. civ. austriac o face între dreptul de proprietate asupra substanţei lucrului, care aparţine proprietarului direct, şi dreptul asupra folosinţei lucrului, care aparţine proprietarului util (art. 357 şi urm.).

Trecerea tuturor acestor averi în proprietatea directă a Statului austro-ungar, prin secularizare, rezultă cu puterea evidenţei din actele normative emise în perioada respectivă şi care au fost evocate în prezentele considerente, începând cu Regulamentul duhovnicesc din anul 1786 şi toate cele care i-au urmat, textele normative evocând controlul pe care împăratul îl exercita asupra averii Fondului, precum şi caracterul public al întregii administraţii a acestuia.

După constituire, definitivată în anul 1786, o scurtă perioadă Fondul s-a aflat în administrare militară, iar apoi a trecut în administrarea Consistoriului catolic din Lemberg, primind, în anul 1870, o administraţie proprie. Proprietăţile fondului au fost administrate şi exploatate prin directori civili sau militari, la conducere fiind instalaţi funcţionari străini, aristocraţi loiali administraţiei austriece, care închiriau moşiile Fondului la preţuri derizorii. Administraţia austriacă a favorizat aşezarea de colonişti pe domeniile Fondului, acesta transformându-se într-un instrument de colonizare eficient.

Începând cu anul 1918, aşa cum s-a arătat, tot ceea ce a aparţinut Statului austro-ungar a fost transmis Statului Român, prin urmare, cu referire la F.B., inclusiv dreptul de proprietate asupra bunurilor aflate în administrarea acestuia, existând o perioadă de provizorat, până la adoptarea Legii pentru organizarea B.O.R. din anul 1925, în care au rămas active normele Regulamentului duhovnicesc din anul 1786.

Prin Legea pentru organizarea B.O.R. din anul 1925 şi apoi prin Decretul-Lege nr. 295/1946, cu referire la statutul juridic al Fondului, s-a arătat explicit că acesta este o persoană juridică de drept public. Nu poate fi omisă împrejurarea că această statuare cu privire la caracterul juridic al Fondului s-a făcut în condiţiile în care era activă Legea nr. 21 din 06 februarie 1924 pentru persoanele juridice, care în cuprinsul art. 1 precizează că personale juridice de drept public se creează numai prin lege, fiind considerate persoane juridice de drept privat asociaţiile şi fundaţiile fără scop lucrativ sau patrimonial, create şi organizate de particulari şi care nu pot dobândi personalitate juridică decât în condiţiile Legii nr. 21/1924.

Referitor la statutul persoanelor juridice de drept public în perioada interbelică, relevante sunt considerentele Deciziei nr. 51 din 4 iulie 1933 a Tribunalului Cluj, secţia a II-a, pronunţată în chestiunea Statului romano-catolic ardelean şi a Acordului de la Roma, vizând o situaţie similară, respectiv cea a imobilelor din Cluj revendicate de Fundaţia de studii a Statusului romano-catolic (pag. 247, Dosar nr. 2705/c/2006, vol. II, al Tribunalului Suceava). Se arată textual: „Considerând că problema persoanelor juridice şi-a obţinut cristalizarea sa definitivă abia în ultimele decenii, conform doctrinei juridice actuale, persoanele juridice de drept public sunt exclusiv acelea care emană de la puterea Statului şi funcţionează ca organe ale acestuia, sau în virtutea unei delegaţiuni a lui (.). Că deci pentru ca o persoană juridică să fie de drept public, trebuie să întrupeze neapărat un mod de acţiune al autorităţilor publice, orice altă persoană juridică neputând fi decât de drept privat”.

Fără a contesta această evoluţie istorică a vechiului Fond bisericesc, reclamantul invocă drept argument decisiv în favoarea existenţei unui drept de proprietate deplină al Fondului asupra tuturor bunurilor deţinute, din chiar momentul fiinţării sale, existenţa actelor juridice translative de proprietate (vânzări, cumpărări, exproprieri) care au fost săvârşite în întreaga perioadă de existenţă. Or, incontestabil, Fondul avea un patrimoniu propriu şi distinct, o administraţie proprie şi un scop definit explicit prin legea de înfiinţare, fiind o persoană juridică de drept public, creată de puterea supremă în stat, iar în virtutea prerogativelor pe care legea civilă austriacă le conferea proprietarului util acesta avea şi un drept de dispoziţie asupra bunurilor pe care le folosea, exercitat sub controlul şi autoritatea împăratului (art. 363, art. 364 C. civ. austriac).

Bunurile B.O.R., revendicate în prezent de reclamant, au fost preluate de statul austro-ungar, prin secularizare, în anul 1786, în perioada în care Bucovina exista ca provincie a Imperiului Habsburgic şi transmise statului român la momentul unirii Bucovinei cu România, în anul 1918.

Fondul a fost o creaţie a statului austro-ungar, impusă de necesităţi economico-financiare şi politice, care vizau o administrare eficientă a averilor bisericeşti secularizate, în provincia Bucovina, prin asigurarea surselor proprii de autofinanţare şi, totodată, de finanţare a statului. Fondul a avut în permanenţă caracter public, de interes general, explicit afirmat prin actele normative de înfiinţare şi de organizare, emise de statul austro-ungar şi, ulterior, de statul român, veniturile lui fiind afectate „pentru salarizarea, întreţinerea şi pregătirea clerului ortodox ca şi pentru înfiinţarea şi finanţarea şcolilor din Bucovina”.

Relevante sub acest aspect sunt şi prevederile art. 1 şi 2 din Legea nr. 360/1940 pentru Organizarea F.B.O.R. din Bucovina: „F.B.O.R. din Bucovina, rezultat din ctitorii voievodale, este şi rămâne o fundaţiune de sine stătătoare pusa sub înaltul patronat al Maiestăţii sale Regelui”.

Art. 44 din Legea privind organizarea B.O.R., publicată în M. Of. din 06 mai 1925 dispune că Mitropoliilor Statului le dă, spre folosinţă, iar nu în proprietate, câte 500 hectare fiecărei mitropolii, şi câte 300 hectare fiecărei Episcopii pădure, care va fi supusă serviciului silvic, precum şi domeniile, fabricile de cherestea.

În mod similar, s-a statuat cu putere de lucru judecat prin hotărâri judecătoreşti irevocabile, cu privire la statutul juridic al aşa numitelor „fonduri de studii”, declarate ca aparţinând Bisericii Romano-catolice, ca persoane juridice a bisericii formate din grupuri de bunuri, de o autoritate clericală. Or, s-a dovedit că aceste fonduri au fost o creaţie de stat, cu caracter public de interes general, veniturile acestora fiind afectate şcolilor şi culturii, iar prin adoptarea Decretului nr. 176 din 02 august 1948, s-a produs o dizolvare de plin drept a fondurilor de studii, bunurile fiind preluate de Statul Român (Decizia civilă nr. 1772 din 03 iulie 2006 Curtea de Apel Cluj).

Prin Decretul nr. 273/1949 s-a decis doar dizolvarea de plin drept a Fondului şi lichidarea patrimoniului acestuia, încetarea existenţei persoanei juridice de drept public, într-o procedură similară celei de înfiinţare, respectiv printr-un act de autoritate emis de stat.

Decretul nr. 273/1949 a avut ca obiect desfiinţarea, lichidarea F.B.O. al Bucovinei, administrator al bunurilor statului, iar nu transmiterea pretinsei proprietăţi de la fundaţie la stat, printr-o preluare abuzivă, în sensul celor afirmate de reclamant. Aşa fiind, pretinsa neconstituţionalitate a evocatului act normativ, prin nepublicarea lui în M. Of. al României, este de natură să afecteze exclusiv actul de desfiinţare a Fondului, iar nu transmiterea proprietăţii în favoarea statului, aceasta transmisiune realizându-se cu mult timp înainte, iniţial în favoarea statului austro-ungar, iar apoi a statului român, or, caracterul abuziv al acestor acte juridice nu a fost susţinut de reclamantă, cererea sa expresă vizând nelegalitatea Decretului nr. 273/1949.

Faţă de toate cele ce preced, nu s-ar putea considera că bunurile revendicate în prezent de reclamant au fost preluate abuziv de Statul Român, prin efectul Decretului nr. 273 emis în anul 1949. În realitate, aşa după cum rezultă, în anul 1949, la momentul emiterii acestui act normativ, Fondul nu avea în patrimoniul său un drept de proprietate deplină asupra bunurilor pe care le deţinea, ci un drept de administrare, corespunzător proprietăţii publice, care includea atributele posesiei, folosinţei şi dispoziţiei, exercitate în limitele legale.

Mai mult decât atât, acceptându-se ipoteza susţinută de reclamant, aceea a existenţei în patrimoniul Fondului a unui drept de proprietate deplină asupra bunurilor evidenţiate în patrimoniul său, din momentul înfiinţării (1783) şi până în acela al desfiinţării, al lichidării patrimoniului (1949), prezenta acţiune în revendicare imobiliară nu poate fi admisă pe fond întrucât, până la momentul soluţionării ei, reclamantul nu a făcut dovada indubitabilă a existenţei dreptului de proprietate şi a întinderii acestuia, cu privire la fiecare bun imobil revendicat, şi nu a dovedit că toate aceste bunuri se află, în prezent, în posesia pârâţilor chemaţi în judecată.

Astfel, sub aspectul întinderii dreptului de proprietate pretins, Curtea a reţinut faptul că reclamantul a menţionat, iniţial, că suprafaţa revendicată este 192.000 ha teren cu vegetaţie forestieră, pentru ca ulterior, pe parcursul procesului, în cel de-al treilea ciclu procesual, să revină cu precizarea că suprafaţa revendicată este de 166.813,5 ha teren cu vegetaţie forestieră, fără a justifica această diferenţă prin înscrisuri concludente.

Reclamantul a înţeles să facă dovada existenţei şi întinderii dreptului de proprietate cu planurile de situaţie întocmite prin suprapunerea hărţilor amenajistice cu hărţile cadastrale vechi de peste 100 de ani, precum şi cu anexele 40 la Legea fondului funciar, întocmite de comisiile locale de fond funciar în procedura de aplicare a Legii nr. 247/2005, invocând faptul că aceste planuri de situaţie sunt opozabile D.S. Suceava, întrucât poartă semnătura şefilor ocoalelor silvice şi mai mult decât atât, ele sunt avute în vedere în procesul de reconstituire a dreptului de proprietate în condiţiile şi pe temeiul legilor fondului funciar. Totodată, reclamantul a depus extrase de carte funciară, însă, aşa cum s-a arătat în cuprinsul prezentelor considerente, nu pentru toate imobilele în litigiu, iar titlurile de proprietate pentru imobilele neînscrise în cartea funciară nu au fost depuse la dosar.

Or, referitor la planurile de situaţie, ca mijloace de probă, această suprapunere a hărţilor amenajistice cu hărţile cadastrale nu poate conduce la informaţii exacte sub aspectul întinderii proprietăţii revendicate, cele două tipuri de hărţi fiind întocmite la scară diferită, iar hărţile cadastrale din Bucovina sunt foarte vechi ceea ce presupune existenţa unor diferenţe foarte mari ale suprafeţelor.

Mai mult decât atât, parcelele funciare, astfel cum au fost ele identificate începând cu anul 1873, nu mai corespund situaţiei actuale, iar înscrierea în cartea funciară nu garantează întinderea dreptului de proprietate, mai cu seama în această situaţie în care înscrierea este mai veche de 100 de ani.

Indiscutabil, starea tabulară a imobilelor nu mai corespunde situaţiei juridice actuale, în condiţiile în care, din momentul înscrierii şi până în prezent, au operat exproprieri pentru cauză de utilitate publică şi împroprietăriri (v. legile pentru reforma agrară din Bucovina), iar după anul 1991 au fost emise titluri de proprietate prin care s-a dispus reconstituirea proprietăţii în favoarea unor terţe persoane în procedura reglementată prin Legea nr. 1/2000 şi Legea nr. 247/2005. De altfel, o parte din aceste persoane fizice au intervenit şi în prezentul proces, invocând reconstituirea proprietăţii în favoarea lor, cu suprafeţe distincte din suprafaţa totală revendicată de reclamant. De altfel, Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor, prin circularele din 15 ianuarie 1998, din 23 martie 1998 şi din 01 ianuarie 2000 (pag. 50-53 Dosar nr. 5962/2001 Curtea de Apel Suceava) a dispus tuturor unităţilor de cult din subordine ca în baza Legii nr. 18/1991, a Legii nr. 169/1997 şi a Legii nr. 1/2000 (art. 29) să revendice câte 30 hectare pădure, din suprafaţa deţinută anterior de fostul Fond B.O.R. al Bucovinei. Au fost, aşadar, formulate astfel de cereri de către unităţile de cult, iar prin hotărâri ale Comisiei Judeţene Suceava, de pe lângă Prefectura Judeţului Suceava, ele au fost validate; din hotărârile depuse la dosarul cauzei rezultă o suprafaţă restituită de 1.836,94 hectare (pag. 56 - 89 Dosar nr. 5962/2001). Este adevărat că nu s-a făcut dovada emiterii unor titluri de proprietate pentru aceste suprafeţe de teren care au fost restituite unităţilor de cult în baza unei legi speciale reparatorii, din suprafaţa care a fost deţinută în trecut de Fondul B.O.R. al Bucovinei, însă, reconstituirile care au operat sunt de natură să reflecte, în mod clar, o modificare a situaţiei juridice a terenurilor, de la momentul înscrierii acestora în cărţile funciare, situaţie care se impunea a fi clarificată.

În privinţa imobilelor construcţii, reclamanttul nu a dovedit, prin identificarea exactă a acestora, că ele mai există în materialitatea lor aşa cum apar menţionate în colile funciare, fiind vorba de imobile vechi de peste 100 de ani. Au fost, totodată, edificate construcţii noi pe aceleaşi amplasamente ori cele vechi au fost refăcute, aspecte care nu au fost deplin lămurite în proces, prin înscrisurile depuse de reclamant.

In acest context, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, sublinia, prin Decizia de casare nr. 2368 din 15 martie 2011, că se impune în cauză administrarea probei cu expertiza tehnică judiciară, pentru a fi individualizat obiectul litigiului dedus judecăţii, locul situării acestuia, vecinătăţilor şi afectaţiunea imobilelor, existând indicii că unele dintre terenurile revendicate sunt situate în Ucraina, altele pe raza altor judeţe, că ele sunt străbătute de drumuri naţionale, judeţene, sau naţionale şi că o parte din terenuri se află în proprietatea persoanelor fizice, urmare a aplicării legilor fondului funciar. Aplicarea dispoziţiilor legilor fondului funciar cu privire la bunuri ce fac obiectul prezentului drept litigios produce consecinţe directe sub aspectul verificării situaţiei juridice a acestor bunuri a existenţei şi întinderii dreptului de proprietate or, prin planurile, hărţile şi colile funciare depuse, reclamanta nu a lămurit cu certitudine aceste împrejurări.

În raport cu obligativitatea dispoziţiilor instanţei de recurs referitoare la administrarea probei cu expertiză, potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., Curtea de Apel Cluj a dispus administrarea probei cu expertiză tehnică judiciară prin încheierea şedinţei publice din data de 21 iunie 2012 (pag. 138 vol. XVI dosar Certea de Apel Cluj).

Reprezentantul reclamantului apelant s-a opus în mod constant efectuării unui raport de expertiză, susţinând că dispoziţiile art. 315 alin. (1) sunt aplicabile în cauză numai în măsura în care se referă la o dezlegare de drept dată de instanţa de recurs, iar nu şi la necesitatea administrării unor probe; se apreciază că această probă nu are relevanţă în cauză.

Instanţa de apel a numit comisia de experţi şi a fixat obiectivele expertizei, luând în considerare şi propunerile părţilor sub acest aspect. Cu referire la componenţa comisiei de experţi, precum şi a obiectivelor raportului de expertiză, acestea au suferit modificări prin dispoziţiile încheierii de şedinţă din 20 iulie 2012.

Avansul provizoriu privind cheltuielile de deplasare a experţilor, precum şi avansul onorariu provizoriu pentru fiecare expert au fost stabilite de către instanţa de apel prin dispozitivul încheierii şedinţei publice din data de 11 septembrie 2012, în raport cu estimările făcute de cei trei experţi privind costurile administrării probei cu expertiză, hotărând ca aceste cheltuieli să nu fie suportate exclusiv de reclamant în proces, ci părţi egale, atât de reclamantul apelant Fondul B.O.R. al Bucovinei, cât şi de pârâta apelantă R.N.P.R. - D.S. Suceava. S-a stabilit, în sarcina fiecărei părţi, obligaţia de a face dovada achitării avansului în valoare de câte 150.000 lei reprezentând cheltuielile de deplasare pentru efectuarea expertizei, precum şi a achitării sumei de câte 1.050.000 lei reprezentând avans onorariu expertiză (pag. 30-32 vol. XVII dosar Curtea de Apel Cluj).

Având în vedere cuantumul ridicat al acestor cheltuieli, instanţa a stabilit în favoarea părţilor un termen rezonabil pentru plata acestui avans, de două luni, până în data de 6 noiembrie 2012.

Prin încheierea şedinţei publice din data de 6 noiembrie 2012 instanţa a dispus suspendarea judecăţii, în temeiul art. 155¹ C. proc. civ., constatând că pârâta apelantă nu şi-a îndeplinit obligaţia de a plăti suma stabilită cu titlul de avans din cheltuielile necesare administrării probei cu expertiză, împiedicând astfel desfăşurarea normală a procesului. Această încheiere de suspendare a judecăţii a fost casată, prin Decizia civilă nr. 2165 din 05 aprilie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în Dosar nr. 1162/1/2010/a1, cu trimiterea cauzei în vederea continuării judecăţii la aceeaşi instanţă.

Consecutiv pronunţării acestei decizii, cauza a fost repusă pe rolul Curţii de Apel Cluj, iar prin încheierea pronunţată în şedinţa publică din data de 17 septembrie 2013, instanţa a luat act de împrejurarea că de la data stabilirii în sarcina apelantului reclamant Fondul B.O.R. al Bucovinei a obligaţiei acestuia de a suporta jumătate din costul expertizei, de asemenea de la data la care s-a stabilit suma de 1.200.000 lei (din care 150.000 lei cheltuielile necesare pentru deplasarea experţilor la faţa locului şi 1.050.000 lei avans onorariu experţi) a trecut mai mult de un an, cu mult peste termenul de 5 zile la care se referă art. 170 alin. (3) C. proc. civ.

Totodată, reţinând dispoziţiile legale în legătură cu administrarea probei cu expertiză (precum cele evocate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în considerentele deciziei sale din 5 aprilie 2013, precum şi cele ale art. 17 alin. (2) din O.G. nr. 2/2000 privind organizarea activităţilor de expertiză tehnică), precum şi susţinerile ferme făcute de reprezentantul reclamantului apelant în sensul că nu doreşte şi nu poate face plata sumei stabilite în sarcina sa cu privire la costul expertizei, instanţa a pronunţat sancţiunea decăderii reclamantului apelant din dreptul de a se administra proba cu expertiză.

Faţă de toate cele ce preced, Curtea a reţinut că până la momentul soluţionării acţiunii în revendicare, calitatea reclamantului de proprietar asupra bunurilor revendicate nu a fost dovedită, autorul acestuia Fondul B.O.R. al Bucovinei nefiind proprietarul bunurilor, ci administratorul lor. Mai mult, reclamantul nu a probat nici faptul posesiei exercitată de pârâţii în proces cu privire la întreaga suprafaţă de teren revendicată şi la toate construcţiile pretins a fi restituite, o astfel de dovadă fiind cu neputinţă în absenţa probei cu expertiza tehnică judiciară, pe care reclamantul a refuzat-o în mod consecvent pe parcursul procesului.

În consecinţă, acţiunea în revendicare a fost respinsă, în tot, ca neîntemeiată.

Consecinţa pronunţării acestei soluţii este admiterea cererilor de intervenţie accesorie, formulate de intervenienţii persoane fizice, în interesul pârâţilor, prin aplicarea dispoziţiilor art. 49 alin. (3) şi art. 51 C. proc. civ.

Motivul principal de apel susţinut de reclamant vizează recunoaşterea dreptului de proprietate dobândit prin accesiune cu privire la construcţiile edificate ulterior preluării terenului de către stat, în aceste limite acţiunea reclamantului fiind respinsă, în primă instanţă.

Prin respingerea acţiunii în întregime, o analiză a acestui mod de dobândire a proprietăţii, cu privire la o parte din construcţiile revendicate este inutilă întrucât această instanţă consideră că reclamantul nu a dovedit că este proprietarul terenului pe care s-a construit, or, prezumţia de proprietate cu privire la construcţiile edificate pe teren operează în favoarea proprietarului.

Referitor la soluţia pe care prima instanţă a dat-o cererilor de intervenţie formulate de prefectul judeţului Suceava, de C.A. şi de Fundația P.F.S.-Suceava (pag. 84-85, 196, 203 Dosar nr. 2705/c/2006 al Tribunalului Suceava), Curtea a apreciat că în mod corect aceste cereri au fost admise atât în principiu, cât şi în fond.

Se reţine că atât Prefectul Judeţului Suceava, cât şi celelalte două persoane menţionate au formulat cereri de intervenţie în interesul pârâţilor, iar nu intervenţii principale, în interes propriu, sub această calificare fiind, de altfel, admise de către Tribunalul Suceava.

În raport cu dispoziţiile art. 49 alin. (1) şi alin. (3) C. proc. civ., oricine are interes poate interveni într-o pricină ce se urmează între alte persoane. Intervenţia este în interesul uneia din părţi când sprijină numai apărarea acesteia.

Prin dispoziţiile textului normativ evocat, legiuitorul conferă terţelor persoane dreptul de a interveni într-un proces civil în curs de judecată, ori de câte ori acestea pot justifica interesul de a participa la acel proces declanşat între alte persoane. Interesul de a interveni al terţului trebuie să fie unul legitim, născut şi actual, respectiv personal, atât în ipoteza intervenţiei principale, cât şi în cazul unei intervenţii accesorii.

Ceea ce contestă reclamantul apelant este interesul de a interveni al intervenienţilor în prezentul proces.

Or, Curtea a constatat că cei trei intervenienţi au justificat interesul lor de a interveni în prezentul proces.

Prefectul judeţului Suceava a justificat acest interes în temeiul art. 24 alin. (1) lit. a)) din Legea nr. 340/2004, privind Prefectul şi Instituţia Prefectului, text normativ prin care se conferă acestei persoane calitatea de reprezentant al Guvernului la nivel teritorial şi de garant al asigurării respectării legilor şi a celorlalte acte normative, la nivelul judeţului, în speţă, această competenţă concretizându-se în aplicarea dispoziţiilor Legilor fondului funciar, o parte din terenurile care fac obiectul revendicării fiind incluse şi în procedura reconstituirii dreptului de proprietate la nivel local.

Intervenienta C.A. îşi justifică interesul de a interveni în proces în susţinerea apărării pârâtelor prin aceea că a formulat o cerere de reconstituire a dreptului de proprietate pentru o suprafaţă determinată de teren cu vegetaţie forestieră, iar procedura specifică legilor speciale de restituire a fost suspendată până la soluţionarea prezentului proces, rezolvarea dată prezentei acţiuni în revendicare fiind de natură a influenţa în mod direct şi soluţionarea propriei cereri de reconstituire a proprietăţii.

Cu referire la intervenienta Fundația P.F.S.-Suceava, ea a dobândit personalitate juridică prin încheierea nr. 1 din 13 aprilie 2006 a Judecătoriei Suceava, având obiectul de activitate stabilit prin Statutul autentificat din 2006 de B.N.P., I.L., Suceava, desfăşurarea tuturor demersurilor legale menite să reactiveze vechiul Fond B.O.R. al Bucovinei, dezactivitat prin înfiinţarea SC D.B. SA (pag. 204, 205 Dosar nr. 2705/c/2006 al Tribunalului Suceava).

Reclamantul a promovat prezenta acţiune în revendicare în calitate de continuator al Fondului B.O.R. al Bucovinei şi a revendicat bunurile cu privire la care pretinde că ar fi aparţinut acestuia, prin urmare interesul Fundaţia Pro Fondbis de a interveni în prezentul proces rezultă cu evidenţă raportat la obiectul de activitate determinat şi unic, evidenţiat prin actul de înfiinţare.

Criticile pe care reclamantul le aduce hotărârii de primă instanţă sub acest aspect se dovedesc a fi neîntemeiate.

Aşa fiind, în temeiul art. 296 C. proc. civ., Curtea a admis în parte apelurile pârâţilor şi ale intervenienţilor, a schimbat în parte hotărârea atacată şi, într-o nouă judecată a pricinii în fond, a respins în tot acţiunea reclamantului, ca neîntemeiată. Consecinţa pronunţării acestei soluţii este admiterea cererilor de intervenţie accesorie, formulate în apel de intervenienţii persoane fizice, în interesul pârâţilor. Totodată, s-a respins ca nefondat apelul reclamantului.

Cu referire la cheltuielile de judecată în proces, în raport cu dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în pretenţii va fi obligată la cerere să plătească cheltuielile de judecată. Judecătorii au dreptul să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în Tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.

Aşadar, cheltuielile de judecată nu pot fi acordate din oficiu, ci doar la cererea părţilor în proces şi, mai mult decât atât, ele trebuie dovedite de partea care le solicită. În privinţa onorariului de avocat, numai chitanţa eliberată de avocat care atestă plata şi încasarea onorariului constituie actul justificativ care stă la baza stabilirii şi acordării cheltuielilor de judecată.

În cauză, Curtea a reţinut că reclamantul este partea căzută în pretenţii în sensul normei de procedură, prin urmare obligat la suportarea cheltuielilor de judecată proprii, precum şi ale celorlalte părţi în proces.

Pârâţii au solicitat obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată, însă exclusiv pârâta R.N.P.R. este cea care a făcut dovada cheltuielilor pretinse, reprezentând valoarea contractelor de asistenţă juridică şi alte cheltuieli determinate de executarea acestui contract, prin înscrisurile depuse la pag. 184-197 din dosarul Curţii de Apel Cluj, vol. XXI, un total de 747,955.68 lei., din care 715.907 lei reprezintă exclusiv asistenţa juridică, care include un onorariu de succes în valoare de 50.000 euro (255.235,40 lei).

În virtutea prerogativei pe care legea de procedură i-a conferit-o, instanţa a procedat la o cenzurare a cuantumului onorariului avocaţial convenit, prin prisma proporţionalităţii sale cu amploarea şi complexitatea activităţii depuse, reţinând faptul aceste cheltuieli pot fi recuperate numai în măsura în care se va constata realitatea, necesitatea şi caracterul lor rezonabil.

Realitatea şi necesitatea cheltuielilor de judecată sunt atribute care presupun justificarea faptului că aceste cheltuieli au fost avansate într-o legătură strictă şi indisolubilă cu procesul, au precedat sau au fost contemporane acestuia şi au avut un caracter indispensabil, din perspectiva părţii care le-a făcut.

Caracterul rezonabil al cheltuielilor semnifică faptul că în raport cu natura activităţii efectiv prestate, timpul şi volumul de muncă solicitate pentru executarea mandatului primit; natura, noutatea şi dificultatea cazului; importanţa intereselor în cauză; notorietatea, experienţa, reputaţia şi specializarea avocatului; conlucrarea cu experţi sau alţi specialişti, impusă de natura, obiectul, complexitatea şi dificultatea cazului; avantajele şi rezultatele obţinute pentru profitul clientului ca urmare a muncii depuse; situaţia financiară a clientului şi constrângerile de timp în care avocatul este obligat de împrejurările cauzei să acţioneze pentru a asigura servicii legale performante ele să nu fie exagerate.

Pârâta apelantă a inclus în totalul cheltuielilor şi un onorariu avocaţial de succes, în valoare de 50 mii euro, în echivalent lei.

Potrivit art. 129 din Hotărârea nr. 64 din 3 decembrie 2011 privind adoptarea Statutului profesiei de avocat (M.Of. nr. 898 din 19 decembrie 2011): „Onorariile pot fi stabilite astfel: a) onorarii orare; b)onorarii fixe (forfetare); c) onorarii de succes; d)onorarii formate din combinarea criteriilor prevăzute la lit. a)-c). (4) Onorariul orar şi fix (forfetar) se datorează avocatului indiferent de rezultatul obţinut prin prestarea serviciilor profesionale. (5) Avocatul poate să primească de la un client onorarii periodice, inclusiv sub formă forfetară. (6) Avocatul are dreptul ca în completarea onorariului fixat să solicite şi să obţină şi un onorariu de succes, cu titlu complementar, în funcţie de rezultat sau de serviciul furnizat. Onorariul de succes constă într-o sumă fixă sau variabilă stabilită pentru atingerea de către avocat a unui anumit rezultat. Onorariul de succes poate fi convenit împreună cu onorariul orar sau fix. (7) În cauzele penale, onorariul de succes nu poate fi practicat decât în legătură cu latura civilă a cauzei”.

În raport cu acest text normativ, indiscutabil, în negocierea contractului de asistenţă juridică avocatul are dreptul să solicite şi să obţină şi un onorariu de succes, care poate fi convenit cu titlu complementar, împreună cu onorariul orar sau fix, iar plata unui astfel de onorariu este în sarcina celeilalte părţi a raportului juridic specific contractului de asistenţă juridică. Aceasta nu înseamnă că în eventualitatea realizării condiţiei de plată a onorariului de succes, acesta va putea fi recuperat de la partea căzută în pretenţii, pe temeiul dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., întrucât legea de procedură civilă nu reglementează posibilitatea acoperirii unor astfel de cheltuieli. Jurisprudenţa a statuat în mod constant în sensul că onorariul de succes nu poate fi stabilit ca obligaţie de plată părţii care a pierdut procesul, deoarece această cheltuială nu este imputabilă părţii căzute în prezenţii, ci constituie o recompensă suplimentară a muncii efectiv prestate de avocat, cu „vădit caracter voluntar a părţii promitente”. Prin urmare, numai onorariile orare şi fixe (forfetare) reprezintă contravaloarea serviciului de asistenţă juridică, întrucât numai la plata acestora este obligat debitorul contractului de asistenţă juridică, indiferent de rezultatul obţinut la finalizarea procesului pentru care avocatul a fost angajat.

 Onorariul de succes nu se înscrie în categoria cheltuielilor necesare, ci constituie o cheltuială suplimentară, asumată în mod voluntar de partea în proces, o plată suplimentară făcută avocatului, în considerarea soluţiei favorabile dorite şi obţinute la finalizarea procesului.

În acest sens există şi jurisprudenţa C.E.D.O., care învestită fiind cu soluţionarea pretenţiilor la rambursarea cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse şi onorariile avocaţiale, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care cheltuielile sunt dovedite şi constituie cheltuieli necesare, care au fost în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil (cauza Croitoru contra României, Hotărârea din 09 noiembrie 2004, cauza Iacob contra României, Hotărârea din 03 februarie 2005 şi cauza Costin contra României, Hotărârea din 26 mai 2005).

Luând în considerare criteriile mai sus evocate, realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al cheltuielilor de judecată în prezentul proces, instanţa a considerat dovedită şi rezonabilă suma de 300.000 lei, la care a obligat reclamantul apelant cu titlul de cheltuieli de judecată parţiale în apel.

Întrucât ceilalţi pârâţi nu au justificat cheltuielile pretinse nu li se poate aloca nicio sumă cu acest titlu, iar cererile lor au fost respinse.

I. Împotriva Deciziei civile nr. 147/A din 13 noiembrie 2013 şi a încheierilor de şedinţă din 21 iunie 2012, 11 septembrie 2012, 6 noiembrie 2012 şi 17 septembrie 2013 a declarat recurs reclamantul Fondul B.O.R. al Bucovinei - Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor.

Criticile de recurs au fost încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5, pct. 7, pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ.

A) Referitor la încheierile de şedinţă din: 21 iunie 2012, 11 septembrie 2012, 6 noiembrie 2012 şi 17 septembrie 2013 recurentul reclamant arată că au fost date cu încălcarea regulilor de desfăşurare a procesului civil (art. 304 pct. 5 C. proc. civ.), precum şi cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

În acest sens se susţine că s-a făcut o aplicare greşită în cauză a dispoziţiilor art. 171¹ C. proc. civ., deoarece atunci când o probă nu este dispusă din oficiu sunt aplicabile dispoziţiile art. 170 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora partea care a propus proba „este obligată să depună suma statornicită de instanţă pentru plata expertului”.

O probă este dispusă din oficiu numai în condiţiile stabilite de art. 129 alin. (5) C. proc. civ., precum şi art. 129 alin. (5)¹ C. proc. civ., care explicitează ce sunt probele dispuse din oficiu de către instanţă.

În cauză, titularul probei cu expertiză este pârâta R.N.P.R., căreia i s-a respins această probă de către instanţele de fond şi care a criticat hotărârile date sub acest aspect.

Prin Decizia de casare nr. 2368 din 15 martie 2011 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursul pârâţilor, motivând că ar fi fost greşită respingerea administrării probei cu expertiză pe motiv că ar fi suficiente înscrisurile de carte funciară, fiind necesară stabilirea situaţiei pe teren, astfel încât „se impunea administrarea probei cu expertiză”.

Aşadar, proba cu expertiză tehnică pentru identificarea imobilului în litigiu, dispusă în rejudecare după casare, a fost propusă de pârâta apelantă R.N.P.R. - D.S. Suceava, constituind şi motiv de apel, dar şi de recurs al acestei părţi în cel de-al treilea ciclu procesual.

Dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. la care face trimitere instanţa de apel nu justifică nelegalitatea comisă deoarece nu există identitate între înţelesul noţiunii de „probă din oficiu” şi expresia „hotărârile instanţei de recurs asupra . necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului”.

Expresia prevăzută de art. 315 alin. (1) C. proc. civ. include în mod generic, atât probele solicitate de părţi şi care au fost respinse de instanţele de fond, cât şi probele din oficiu, precum şi obligaţia instanţei de rejudecare de a administra aceste probe.

În consecinţă, numai pârâţii-apelanţi ar fi trebuit să plătească toate cheltuielile de administrare a probei cu expertiză, conform art. 170 alin. (1) C. proc. civ., dispoziţiile art. 171¹ C. proc. civ., la care instanţa de apel a făcut trimitere în încheierea din 21 iunie 2012, nefiind aplicabile cauzei.

Pe de altă parte, cheltuielile procedurale exorbitante pentru administrarea probei cu expetiză constituie un obstacol insurmontabil în exercitarea dreptului de acces la justiţie, capacitatea financiară a Fondului fiind mai mult decât insuficientă, în condiţiile în care proprietăţile sale, ce formează obiectul revendicării, sunt exploatate de R.N.P.R.

Prin urmare există o încălcare a dreptului la un proces echitabil prin stabilirea unor obligaţii de plată exorbitante pentru administrarea unei probe, obligaţii ce au fost stabilite şi cu încălcarea dispoziţiilor legale sus-menţionate.

B) 1). Decizia civilă nr. 147/A din 13 noiembrie 2013 a fost dată cu încălcarea regulilor de desfăşurare a procesului civil, este lipsită de temei legal, a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 5 şi pct. 9 C. proc. civ.), sens în care se susţin următoarele:

1.1). Încălcarea principiului autorităţii lucrului judecat şi al securităţii judiciare.

Prin Deciziile civile nr. 4401 din 31 octombrie 2003 şi nr. 7962 din 13 octombrie 2005 pronunţate de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a statuat în mod irevocabil şi cu putere de lucru judecat că Fondul B.O.R. al Bucovinei este continuator al proprietarului tabular, respectiv al vechii persoane juridice desfiinţată prin Decretul nr. 273/1949.

Prin Decizia civilă nr. 830/R din 9 iunie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Braşov s-a reţinut autoritatea de lucru judecat a deciziilor susmenţionate.

Prin Decizia civilă nr. 2368 din 15 martie 2011 Înalta Curte de Casație și Justiție, a reţinut că „în ceea ce priveşte calitatea reclamantului de continuator al vechii persoane juridice . acest aspect a fost soluţionat irevocabil prin hotărâre judecătorească”, iar chestiunea că Fondul B.O.R. al Bucovinei „este continuatorul proprietarului tabular . a fost soluţionată irevocabil la instanţa de fond”.

Şi Decizia civilă nr. 147/A din 13 noiembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, ce formează obiectul acestui recurs, reţine cu putere de lucru judecat faptul că „F.B.O.R. al Bucovinei este continuatorul proprietarului tabular”.

Pârâţii, însă, au repus în discuţie calitatea F.B. de continuator al proprietarului tabular, respectiv al persoanei juridice desfiinţată prin Decretul nr. 273/1949, pe motiv că vechiul Fond Bisericesc ar fi avut personalitate juridică publică şi nu ar fi avut decât un drept de administrare asupra imobilelor aflate în patrimoniul său.

Aceleaşi argumente au fost prezentate şi în susţinerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active invocată în apel, în cel de-al II-lea ciclu procesual, în faţa Curţii de Apel Galaţi.

Prin Decizia nr. 269 din 4 martie 2004 Curtea de Apel Galaţi, secţia civilă, a respins această excepţie, iar Înalta Curte de Casație și Justiție a menţinut această soluţie prin Decizia nr. 7962 din 13 octombrie 2005.

Prin urmare, calitatea F.B. de continuator al proprietarului tabular şi deci, de proprietar a fost recunoscută în mod irevocabil.

Autoritatea lucrului judecat fiind însăşi autoritatea justiţiei, dreptul afirmat şi constatat printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă nu mai poate fi infirmat printr-o procedură judiciară ulterioară.

În consecinţă, recunoaşterea calităţii de continuator al persoanei juridice desfiinţate abuziv, de titular al dreptului pretins prin acţiunea în revendicare, recunoaştere consfinţită printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, are putere de lucru judecat, astfel încât, vechiul principiu „res judicata pro veritae” se impune a fi respectat.

Recunoscându-se prin hotărâri judecătoreşti irevocabile calitatea de continuator al proprietarului tabular, al vechii persoane juridice s-a recunoscut în mod irevocabil şi calitatea de proprietar al imobilelor înscrise în C.F. pe numele vechii persoane juridice, al imobilelor preluate de stat şi inventariate de Comisia constituită de stat în anul 1949.

Această recunoştere exclude constatările făcute de Curtea de Apel Cluj prin considerentele deciziei recurate din care ar rezultă că F.B. ar fi o persoană juridică de drept public.

O asemenea constatare înfrânge puterea de lucru judecat care rezultă din hotărârile judecătoreşti anterioare, prin care s-a stabilit în mod irevocabil faptul că reclamantul, care este o Fundaţie a Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, este continuatorul proprietarului tabular, al vechii persoane juridice desfiinţată abuziv, ignorând în acelaşi timp şi evoluţia în timp a regimurilor constituţionale şi a dreptului în genere.

Printr-o altă critică se arată că prin Decizia civilă nr. 2368 din 15 martie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, reţinând calitatea F.B. de continuator al proprietarului tabular, a trimis cauza spre rejudecare pe motiv că soluţia instanţei de apel nu ar fi motivată „în ceea ce priveşte cea de doua componentă a calităţii procesuale active, şi anume dovedirea dreptului de proprietate al vechii persoane juridice”.

Curtea de Apel Cluj, prin decizia recurată, redefineşte această componentă în „dobândirea dreptului de proprietate” încălcând astfel puterea obligatorie a hotărârii instanţei de recurs prevăzută de art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Prin sintagma „dovedirea dreptului de proprietate” se înţelege proba acestui drept care se face cu extrasul de carte funciară pentru imobilele înscrise în Cartea Funciară, iar pentru cele care au fost înscrise în cărţile funciare ce au fost distruse sau au dispărut, cu înscrisuri care dovedesc o asemenea situaţie, completate cu alte mijloace de probă apte să facă dovada dreptului de proprietate, inclusiv actul de preluare al imobilelor de către Stat în anul 1949.

Dovedirea dreptului de proprietate, în condiţiile în care s-a recunoscut irevocabil calitatea de proprietar tabular şi de persoană juridică continuatoare a celei desfiinţate în 1949, se referă în mod evident numai la întinderea acestui drept de proprietate.

Dar dacă F.B. este recunoscut cu putere de lucru judecat a fi continuatorul proprietarului tabular, ceea ce înseamnă că reclamantul este însuşi proprietarul tabular, atunci este absurd ca printr-o logică falsă proprietarul tabular să ajungă a nu avea nici o proprietate, deşi cartea funciară consemnează existenţa acestei proprietăţi.

Şi din această perspectivă hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Cluj încalcă principiul autorităţii lucrului judecat.

Această recunoaştere a calităţii de proprietar are putere de lucru judecat astfel încât nu poate fi acceptată opinia Statului că F.B. ar fi fost doar administrator, fără a se încălca principiul securităţii judiciare.

Din momentul recunoaşterii calităţii procesuale active şi a calităţii de proprietar al titularului acţiunii în revendicare, prin Deciziile nr. 4401 din 31 octombrie 2003 şi nr. 7962 din 13 octombrie 2005 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia civilă, reclamantul F.B. are un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene {a se vedea şi Cauza Străin împotriva României, hotărârea din 21 iulie 2005, pct. 7-17 şi 38).

Această recunoaştere a calităţii F.B. de titular al dreptului de proprietate echivalează cu existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţie.

Şi jurisprudenţa constituţională a afirmat că în toate cazurile în care titlul nu este valabil, Statul nu a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului şi, pe cale de consecinţă, dreptul de proprietate al persoanei deposedate nu s-a stins niciodată, nefiind desfiinţat legal.

A considera, printr-o dispoziţie a legii, că imobilele preluate de stat fără titlu fac obiectul dreptului său de proprietate înseamnă a recunoaşte acestei legi un efect constitutiv de drept de proprietate al statului, ceea ce ar presupune fie un efect retroactiv al legii, fie recurgerea la un mod de transformare a proprietăţii persoanelor fizice sau juridice în proprietate de stat, pe care Constituţia din 1991 nu îl cunoaşte şi care nu poate fi acceptat (Curtea Constituţională, Decizia nr. 73/1995).

De asemenea, respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active în cazul acţiunii în revendicare echivalează cu recunoaşterea calităţii de titular al dreptului de proprietate pretins prin acţiune.

Calitatea procesuală activă presupune existenţa unei identităţi între persoana reclamantului şi persoana care este titular al dreptului în raportul juridic de drept material dedus judecăţii.

1.2). Soluţia dată de prima instanţă capătului de cerere privind radierea tabulară a dreptului de proprietate al Statului Român este irevocabilă, deoarece:

a) Radierea dreptului de proprietate al Statului Român din cărţile funciare s-a dispus pentru nevalabilitatea titlului şi pentru lipsa unui acord de voinţă între părţi care să ducă la constituirea dreptului de proprietate în favoarea statului.

b) Nevalabilitatea titlului statului s-a constat în principal pentru faptul că nu este respectată ordinea de drept constituţională şi ordinea juridică internaţională de la data preluării.

Din moment ce, nici Statul Român şi nici R.N.P.R. nu au formulat prin motivele de apel nici o critică asupra hotărârii pronunţată de prima instanţă prin care să afirme că titlul în baza căruia a preluat imobilele F.B., titlu care a stat şi la baza intabulării (parţiale) a dreptului de proprietate al Statului Român, ar fi conform ordinii constituţionale şi ordinii juridice internaţionale existe la data preluării, hotărârea pronunţată de Tribunalul Suceava, sentinţa civilă, nr. 538/2007 - privind admiterea capătului de cerere în rectificarea cărţii funciare, prin care dreptul de proprietate al Statului Român a fost suprimat pentru inexistenţa lui, a rămas definitivă şi irevocabilă.

Prima instanţă reţinând că titlul Statului nu este valabil deoarece contravine dispoziţiilor Constituţiei din 1948 (art. 8 şi 10) şi Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. prin rezoluţia nr. 217 A (III) din 10 decembrie 1948, iar pârâţii neformulând nici un motiv de apel cu privire la această motivare a instanţei de fond, constatarea nevalabilităţii titlului a intrat în puterea de lucru judecat.

Statul, criticând hotărârea primei instanţe numai pe motiv că Decretul nr. 273/1949 nu trebuia publicat, această critică este insuficientă şi nu poate determina schimbarea hotărârii primei instanţe care a constatat nevalabilitatea titlului Statului pentru un alt motiv care este fundamental şi decisiv.

c) Singurul motiv de apel privind nevalabilitatea titlului, referindu-se doar la problema publicităţii Decretului nr. 273/1949, nu poate aduce atingere soluţiei de admitere a cererii de radiere tabulară pronunţată de Tribunalul Suceava prin sentinţa civilă nr. 538 din 13 martie 2007, deoarece titlul statului nu este valabil pentru lipsa de conformitate cu Constituţia din 1948 şi Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.

Este de reţinut şi faptul că problema publicităţii şi caracterului Decretului nr. 273/1949 este doar un argument suplimentar care, indiferent de răspunsul ce i s-ar da nu poate afecta concluzia instanţei de fond privind lipsa valabilităţii titlului Statului argumentată pe încălcarea dispoziţiilor constituţionale şi a ordinii juridice internaţionale şi confirmată de altfel de pârâţi prin mărturisire judiciară irevocabilă.

Soluţia dată de Tribunalul Suceava asupra capătului de cerere privind rectificarea tabulară, rămânând irevocabilă prin neapelarea motivului principal care a determinat stabilirea nevalabilităţii titlului statului în baza căruia acesta şi-a înscris dreptul în cartea funciară, este înzestrată cu putere de lucru judecat, astfel încât Curtea de Apel Cluj, respingând acţiunea şi cu privire la acest capăt de cerere al acţiunii, a încălcat principiul autorităţii de lucru judecat şi principiul securităţii judiciare.

2) Încălcarea regulilor de desfăşurare a procesului civil. Lipsa de bază legală şi falsa aplicare a legii (art. 304 pct. 5 şi pct. 9 C. proc. civ.).

Hotărârea atacată este lipsită de bază legală întrucât se sprijină pe dispoziţii legislative care nu sunt aplicabile stării de fapt constatate, lipsind orice element necesar pentru a justifica aplicarea unui anumit text de lege.

Atunci când hotărârea judecătorească este fundamentată pe o probabilitate şi nu pe o certitudine, putându-se admite şi o altă ipoteză care duce la o altă concluzie de drept, există o lipsă de bază legală.

În speţă, legea aplicabilă cauzei sub aspectul dovedirii dreptului de proprietate este C. civ. Austriac, Regulamentul cărţilor funciare adoptat prin Ordonanţa nr. 2784 din 8 noiembrie 1867 şi Legea nr. 23 din 8 martie 1873 cu privire la înfiinţarea cărţilor funciare în Ducatul Bucovina, aplicabile până la intrarea în vigoare a Decretului Lege nr. 115/1938 sub a căror regim s-a înscris dreptul de proprietate al F.B. în cărţile funciare (există însă şi situaţii când dreptul s-a înscris după 1938 şi în care sunt incidente dispoziţiile Decretului - Lege nr. 115/1938).

Legea pentru extinderea legislaţiei din vechiul Regat în Bucovina promulgată prin Decretul Regal nr. 3406/30 septembrie 1938 şi publicată în M. Of. nr. 228 din 1 octombrie 1938, Legea pentru punerea în aplicare în Bucovina a legii pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare promulgată cu Decretul Regal nr. 3510 din 13 octombrie 1938 şi publicată în M. Of. nr. 240 din 15 octombrie 1938 şi dispoziţiile Decretului-Lege nr. 115/1938 nu au suprimat şi nu au adus nici o atingere dreptului de proprietate preexistent al Fondului B.O.R. al Bucovinei care este guvernat de legea veche.

În ceea ce priveşte raportul dintre Legea nr. 7/1996 şi Decretul-Lege nr. 115/1938, trebuie reţinut că în Bucovina sunt aplicabile şi în prezent dispoziţiile Decretului-Lege nr. 115/1938 (a se vedea art. 72 din Legea nr. 7/1996 şi Înalta Curte de Casație și Justiție, secţiile unite, Decizia nr. 21 din 12 decembrie 2005).

Instanţa de apel, încălcând dispoziţiile legii şi prezumţia legală de proprietar tabular care operează în favoarea F.B. a afirmat că Statul Austriac ar fi fost proprietarul principal (tabular), iar F.B. ar fi fost doar proprietar uzufructuar (al folosinţei) sau proprietar util, repunând astfel în discuţie calitatea procesuală activă a F.B., de titular al dreptului tabular pretins prin acţiune, calitate recunoscută prin hotărâri judecătoreşti irevocabile, ceea ce este inadmisibil, întrucât se încalcă principiul securităţii judiciare.

Toate acestea relevă lipsa de bază legală a unei asemenea hotărâri şi falsa aplicare a dispoziţiilor art. 357 teza I şi a II-a C. civ. Austriac.

Este cel puţin inacceptabilă şi absurdă opinia Curţii de Apel Cluj în condiţiile în care F.B. a dobândit proprietăţile sale şi prin acte de vânzare-cumpărare, inclusiv prin cumpărarea unor domenii imense de păduri de la Statul Austriac.

3) Hotărârea recurată este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, recurentul reclamant având în vedere încălcarea legii în materia probelor.

În acest sens se susţin următoarele:

a) Prin aşa-zisa „analiză a contextului istoric” Curtea de Apel Cluj a încălcat starea de drept material care rezultă din înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară pentru F.B., stare care rezultă din însăşi proba propriu-zisă - extrasul de carte funciară care creează certitudinea asupra dreptului de proprietate al reclamantului.

Certitudinea stării de drept material care are valoarea unei prezumţii absolute, juris et de jure (de drept şi asupra dreptului) a fost însă refuzată de Curtea de Apel Cluj în favoarea unor probabilităţi şi deducţii inspirate numai din opiniile uneia din părţi exprimate prin „analiza contextului istoric”.

Această analiză istorică este rezultatul unor prezumţii simple în sensul art. 1203 C. civ. român 1864 care însă, sunt nelegal admise atunci când există o prezumţie legală sau o stare de drept material prevăzută de lege.

Dispoziţiile art. 44 din Legea pentru organizarea B.O.R. din 1925 la care face trimitere Curtea de Apel Cluj pentru a justifica aplicarea regimului fondurilor de studii aparţinând de B.R.C. din Ardeal şi Fondului B.O.R. al Bucovinei, nu au nici o legătură cu cauza F.B..

Legea susmenţionată cuprinde reglementări privind F.B. doar în art. 40-43.

Prin art. 44 Statul, şi nu F.B., se obliga să dea spre folosinţă către Mitropolii şi Episcopii diferite suprafeţe de teren de cultură şi pădure.

Relevantă în acest sens este şi Decizia M.A.D. nr. 2236 din 31 decembrie 1940 prin care a fost respinsă propunerea Direcţiei ameliorărilor de a se atribui în folosinţă Mitropoliei Bucovinei suprafaţa de 500 ha teren pădure conform art. 44 susmenţionat din pădurile F.B., propunere fundamentată pe argumentul că Statul nu are păduri proprii, respingerea fiind motivată cu argumentul că F.B. este o instituţie de sine stătătoare care nu este proprietatea Statului şi că Ministerul în această situaţie nu poate dispune de averea altuia.

b) Instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 6 din N.C.C. atunci când a afirmat că art. 563 din N.C.C. nu ar fi aplicabil cauzei.

În acest sens se arată că prin concluziile scrise reclamantul a susţinut că dispoziţiile art. 563 alin. (4) din N.C.C. care extind efectele hotărârilor judecătoreşti şi asupra terţului dobânditor al bunului, chiar dacă nu a fost parte în proces, sunt aplicabile cauzei în temeiul art. 5 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2000 privind C. civ.

Aceasta rezultă şi din dispoziţiile art. 6 alin. (6) N.C.C. conform cărora „dispoziţiile legii noi sunt de asemenea aplicabile şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia derivate din . raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor . dacă aceste situaţii juridice subzistă după intrarea în vigoare a legii noi”.

Legea nouă este de imediată aplicare în cazul modificărilor aduse efectelor unor stări de drept preexistente.

Starea de drept preexistentă la data intrării în vigoare a N.C.C. este existenţa pe rol a acţiunii în revendicare.

Efectele viitoare ale acestei situaţii juridice sunt efectele pe care trebuie să le producă hotărârea judecătorească pronunţată după intrarea în vigoare a N.C.C.

În consecinţă, dispoziţiile art. 563 alin. (4) din N.C.C. sunt aplicabile în toate cazurile în care hotărârile judecătoreşti prin care se admite acţiunea în revendicare sunt pronunţate după intrarea în vigoare a N.C.C., astfel încât aceste hotărâri sunt opozabile şi pot fi executate şi împotriva terţului dobânditor.

C) Instanţa de apel contrazicând prin considerentele deciziei pronunţate cele stabilite prin încheierea interlocutorie din 20 iulie 2012 şi, numai ca urmare a acestei contraziceri, apelând la „o analiză a contextului istoric”, a pronunţat o hotărâre care cuprinde motive contradictorii, dar şi motive străine de natura pricinii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).

Contradicţia dintre considerentele unei hotărâri echivalează cu o lipsă de motivare a hotărârii.

O primă contradicţie există între constatarea făcută de instanţa de apel că întreaga avere a Bisericii Ortodoxe din Bucovina ar fi fost preluată de Statul Austro-Ungar în urma anexării Bucovinei în anul 1775, iar începând cu anul 1918 tot ce a aparţinut Statului Austro-Ungar ar fi fost transmis Statului Român şi constatarea că F.B. ar fi adus ca aport la constituirea SC D.B. SA patrimoniul său imobiliar, astfel încât Legea naţionalizării nr. 119/1948 nu a vizat trecerea în patrimoniul Statului a bunurilor F.B. propriu-zis fiind vorba de bunurile aflate în patrimoniul societăţii SC D.B. SA care a fost naţionalizată (pag. 107).

Prin urmare se afirmă că pădurile F.B. ar fi fost transmise în urma asocierii cu Direcţia Generală C.F.R., în patrimoniul SC D.B. SA”, de unde ar fi fost trecute la Stat în urma naţionalizării acestei societăţi.

Se susţine, de asemenea, că în cauză există o contradicţie flagrantă între încheierea interlocutorie din 20 iulie 2012 care era obligatorie pentru judecători şi considerentele deciziei civile atacate care reţin o situaţie contrară, afirmându-se că „în absenţa titlurilor de intabulare, care nu sunt menţionate în colile funciare şi nici nu au fost depuse distinct de către reclamant . apare absolut necesară o analiză a contextului istoric în care au operat aceste înscrieri în cartea funciară în favoarea F.B.” (pag. 98 din hotărâre).

Rezultă că numai în acest context al încălcării forţei obligatorii a încheierii interlocutorii prevăzute de art. 268 alin. (3) C. proc. civ. a fost „absolut necesară o analiză a contextului istoric”.

O altă susţinere a recurentului reclamant priveşte faptul că hotărârea atacată este nemotivată în sensul exigenţelor impuse de dispoziţiile art. 261 C. proc. civ. şi de jurisprudenţa C.E.D.O.

Se susţine în acest sens că sunt străine de natura pricinii şi considerentele care fac trimitere la Biserica-Catolică, Statutul romano-catolic ardelean şi Acordul de la Roma, Fundaţia de Studii a Statusului romano-catolic sau situaţia bisericii din Ungaria.

Tot astfel sunt şi trimiterile la lucrarea lui Harm Keneting -„The Catholic Bnlightenment în Austria end the Habsburgic Lands”, probă care nu a fost admisă în condiţiile legii, care nu a fost comunicată vreodată de instanţă sau de către cealaltă parte şi care ar fi trebuit să fie şi tradusă.

Aplicând reguli de drept specifice altei biserici şi altui teritoriu, decât Bucovina, se poate afirma că şi din acest punct de vedere hotărârea Curţii de Apel Cluj este lipsită de bază legală (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

La pct. D) din motivele de recurs recurentul reclamant continuă să facă o serie de „precizări” cu privire la situaţia F.B. şi arată că „şi aceste motive se încadrează în cele prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.”

La pct. E) din cererea de recurs se invocă motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., sens în care se arată că instanţa de apel, prin decizia pronunţată, a interpretat greşit Convenţia încheiată în octombrie 1946 între Fondul B.O.R. al Bucovinei şi Direcţia Generală C.F.R. privind înfiinţarea societăţii anonime „Domeniile Bucovina”, schimbând înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acesteia.

Denaturând convenţia părţilor, Curtea de Apel Cluj a ajuns la concluzia că invocarea în cartea funciară a Legii de naţionalizare, la momentul înscrierii Statului Român ca proprietar, în unele coli funciare depuse de reclamant, nu a vizat trecerea în patrimoniul Statului a bunurilor F.B. propriu-zis, fiind vorba de bunurile aflate în patrimoniul societăţii Domeniile S.A. Bucovina.

Încălcând dispoziţiile art. 969 C. civ. 1864 conform cărora, convenţiile legal făcute au putere de lege şi judecătorii sunt obligaţi să le aplice aşa cum au fost concepute şi redactate de părţi, schimbând înţelesul clar şi vădit neîndoielnic al Convenţiei părţilor privind constituirea societăţii „Domeniile Bucovina” instanţa de apel a stabilit că patrimoniul imobiliar al F.B. ar fi fost transmis acestei societăţi astfel încât, deşi „F.B. . nu a fost vizat direct prin legea de naţionalizare”, bunurile sale ar fi fost naţionalizate întrucât făceau parte din „bunurile aflate în patrimoniul societăţii D.S.A.B., care ar fi format obiectul naţionalizării. Or pădurile proprietatea F.B. nu au fost transmise în proprietatea acestei societăţi. Nu trebuie ignorat nici faptul, că imobilele respective, sunt în regim de carte funciară, iar dreptul de proprietate nu se dobândeşte decât prin înscrierea dreptului în C.F.

Potrivit dispoziţiilor art. 6 şi 10 din Constituţia din anul 1948, pădurile ar fi putut trece în proprietatea Statului numai în baza unei legi speciale şi cu plata unei „drepte despăgubiri”.

Legea nr. 119/1948 nu a avut ca obiect naţionalizarea pădurilor astfel încât, imobilele proprietatea Fondului B.O.R. al Bucovinei nu au făcut obiectul naţionalizării fiind preluate deci fără titlu.

Şi din acest considerent este fals raţionamentul instanţei de apel care admite, contrar dispoziţiilor legale sus menţionate, că pădurile F.B. au fost naţionalizate prin naţionalizarea societăţii D.B. astfel încât, şi sub acest aspect, este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

F) O altă critică din recursul reclamantului vizează soluţia de respingere a acţiunii în revendicare ca efect al aplicării sancţiunii decăderii din dreptul de a administra proba cu expertiză, măsură care este nelegală, atât pentru motivele dezvoltate anterior la pct. A), cât şi pentru cele care urmează, motiv de recurs încadrat de recurent în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Instanţa de apel a ignorat forţa probantă pe care legea o atribuie în mod imperativ unor anume acte şi fapte, sens în care se susţin următoarele:

a) Nici o dispoziţie din legea de procedură civilă nu sancţionează decăderea din dreptul de a administra o probă cu respingerea acţiunii.

În primul rând, o cerere de chemare în judecată se poate dovedi prin mai multe mijloace de probă care pot să aibă aceeaşi forţă probantă, iar instanţa, pentru a asigura dreptul la un proces echitabil, are obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor.

În al doilea rând, principiul aflării adevărului impune judecătorului cauzei de a stabili faptele în baza probelor administrate, chiar şi în cazul decăderii uneia din părţi dintr-o anumită probă, şi de a aplica legea în mod corect, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale (art. 129 C. proc. civ.).

Esenţial este ca atunci când se apreciază efectele decăderii unei părţi din administrarea unei probe să se aibă în vedere dacă sarcina probei revine sau nu celui ce urmează a fi decăzut.

Sarcina probei o stabileşte legea şi nu judecătorul, în sensul că dispoziţiile art. 1169 din vechiul C. civ. dispun că cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească.

b) Dreptul de proprietate al F.B. este incontestabil, fiind înscris în cartea funciară încă din perioada în care Bucovina era provincie a Imperiului Austro-Ungar, intabularea făcându-se în baza Legii nr. 23 din 08 martie 1873, reactualizarea înscrierii cu privire la schimbarea denumirii din „Bucowiner Greco-Orient Religios fondes” în „Fondul B.O.R. al Bucovinei” fiind făcută în anul 1937 în baza unor încheieri date de judecătoriile în a căror rază sunt situate imobilele.

Pentru imobilele dobândite de F.B. ulterior intabulării făcute în 1873, dreptul de proprietate a fost înscris în Cartea funciară în baza actelor translative de proprietate încheiate de Fond în calitate de cumpărător, aşa cum rezultă şi din copia registrelor de carte funciară depuse în apel.

Din tabloul privind suprafeţele de teren preluate de Stat întocmit de Comisia de lichidare în perioada 1949-1950 rezultă că Statul Român a preluat de la F.B. suprafaţa de 192.468,41 ha teren cu destinaţie forestieră.

Din această suprafaţă, în temeiul art. 29 al Legii nr. 1/2000 a fost constituit dreptul de proprietate parohiilor şi unităţilor de cult din judeţul Suceava pentru suprafaţa de 16.270,76 ha. Tot din această suprafaţă a fost atribuită nelegal mai multor persoane juridice şi fizice (şi chiar în cursul judecării prezentului proces) suprafaţa de 9.384,15 ha teren. În consecinţă, se revendică numai suprafaţa de 166.813,50 ha teren forestier aflat în posesia pârâţilor.

Nu există nici o inadvertenţă de amplasament, terenul F.B. fiind bine delimitat în evidenţele de amenajament silvic deţinute chiar de pârâţi, precum şi prin vechile borne existente încă în teren şi care delimitează hotarul dintre proprietăţile funciare ale F.B. şi proprietăţile Statului şi ale persoanelor fizice.

În cauză, după preluarea abuzivă a suprafeţei de 192.468,41 ha teren cu destinaţie forestieră proprietatea F.B., în baza Decretului nr. 273/1949, Statul Român s-a intabulat în C.F. numai pentru suprafaţa de 70.758,0207 ha, pentru diferenţă dreptul de proprietate rămânând înscris în C.F. pentru F.B.

Prin urmare, şi din acest considerent F.B. dispune de un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţia Europeană.

Faptul că în prezent, o parte din cărţile funciare sunt distruse sau dispărute, este irelevant din moment ce dreptul de proprietate al F.B. este dovedit nu numai prin înscrierile în cărţile funciare, ci şi prin alte probe depuse la dosar, cum este şi contratul de împrumut din aprilie 1935 care face trimitere la toate corpurile tabulare proprietatea F.B. (depus la dosar).

De asemenea, imobilele ce formează obiectul revendicării au fost identificate atât din punct de vedere cadastral, cât şi al amenajamentelor silvice prin anexele 40 emise de Comisiile locale în procedura de aplicare a Legii nr. 247/2005 şi prin planurile (hărţile) cadastrale.

Toate aceste înscrisuri depuse ca probe la dosar sunt confirmate sub semnătură de şefii ocoalelor silvice şi de O.C.P.I. Nu a existat nici o obiecţie privind identificarea imobilelor, încât recunoaşterea făcută de şefii ocoalelor silvice este pe deplin opozabilă R.N.P.R. - D.S. Suceava, conform art. 1204 C. civ.

Identificarea tuturor imobilelor F.B. prin anexele 40 la Legea nr. 247/2005 efectuată pe unităţi de amenajament silvic şi confirmată sub semnătură de şefii Ocoalelor Silvice şi vizată de O.C.P.I. Suceava fiind o probă suficientă pentru reconstituirea dreptului de proprietate în temeiul unei legi speciale, forţa probantă a acesteia nu poate fi înlăturată în cadrul acţiunii de drept comun.

O probă care este decisivă sub aspectul identificării imobilelor în cadrul unei proceduri legale speciale nu poate fi lipsită de forţa ei probatorie în cadrul acţiunii de drept comun.

Dreptul de proprietate al F.B. asupra terenurilor cu destinaţie forestieră se probează şi prin Registrul amenajamentelor silvice ţinut încă din perioada în care Bucovina era provincie a Imperiului Austro-Ungar, fiind recunoscut şi prin Monitoarele Oficiale, partea a II-a din perioada 1928-1943 prin care M.A.D. aprobă revizuirea amenajamentelor pădurilor „proprietatea F.B.O.R. al Bucovinei”.

De asemenea registrul „Documentaţie privind desfiinţarea Fondului B.O.R. al Bucovinei”, documentaţie întocmită de Comisia de lichidare în perioada 1949-1950, consemnează în detaliu bunurile imobile şi mobile preluate fără titlu de Statul Român.

Identificarea imobilelor s-a făcut atât prin raportare la parcelele funciare înscrise în cartea funciară cât şi prin raportare la parcelele silvice înscrise în amenajamentele silvice.

În amenajamentele ocoalelor silvice proprietatea F.B. întocmite în perioada anterioară anului 1949, depuse în apel, sunt înscrise atât parcelele de amenajament silvic cât şi parcelele funciare, existând deci o corelare între cartea funciară şi registrele de amenajament silvic.

Planurile de situaţie depuse în dosarul ce are ca obiect revendicarea, au fost întocmite de SC G. SRL Târgovişte şi de experţi autorizaţi în domeniul cadastral.

Aceste planuri sunt rezultatul suprapunerii planurilor cadastrale austriece cu ultimele amenajamente silvice din perioada anterioară anului 1945 şi cu amenajamentele silvice actuale ale fiecărui Ocol silvic. Acestea dovedesc şi faptul că deşi în unele zone, cărţile funciare sunt distruse sau dispărute, există oricum planurile cadastrale şi planurile de amenajament silvic» astfel că şi în lipsa cărţilor funciare proprietarul este identificat.

De altfel, în sistemul cărţii funciare austriac adoptat în Bucovina imobilele şi proprietarii acestora sunt identificaţi prin: planurile cadastrale, registrul parcelar, registrul posesorilor, coordonatele topografice de localizare a imobilelor.

În aceste planuri de situaţie sunt înscrise nr. parcelelor funciare, nr. parcelelor silvice din amenajamentele anterioare anului 1949 şi nr. parcelelor silvice din amenajamentele silvice actuale.

Planurile de situaţie prin care s-a făcut identificarea terenurilor revendicate au fost semnate şi vizate de O.C.P.I. Suceava, Primăriile din unitatea administrativ-teritorială în care se află terenurile şi de conducerea Ocoalelor silvice din raza cărora fac parte acele terenuri.

Forţa probantă a acestor înscrisuri emise şi confirmate şi de pârâţi este cea prevăzută de art. 1176 raportat la art. 1173 C. civ.

Prin Decizia nr. 1740 din 4 mai 2004 Înalta Curte de Casație și Justiție, secţia contencios administrativ, a statuat că „potrivit art. 5 şi 35 din Legea nr. 18/1991, terenurile care figurau în amenajamentele silvice până la 1 ianuarie 1990 sunt proprietate de stat”.

Prin urmare amenajamentele silvice au valoarea unor titluri de proprietate pentru Stat, aşa cum de altfel susţin şi pârâţii.

Cel puţin din raţiuni de egalitate de tratament amenajamentele silvice ale F.B. anterioare anului 1949 când terenurile forestiere au fost preluate de Stat au aceeaşi valoare şi probează existenţa şi întinderea dreptului de proprietate al F.B.

Amenajamentele pădurilor din Ocoalele Silvice proprietatea F.B., aprobate conform legii de M.A.D., au fost publicate în M. Of. din perioada interbelică, aşa cum rezultă din evidenţa acestora depusă la dosar. În aceste M. Of., dar şi în amenajamentele silvice (care au fost depuse la dosar) se menţionează că pădurile respective sunt proprietatea F.B.

De altfel, acele amenajamente silvice ale Fondului au stat la baza amenajamentelor silvice ale Statului, după anul 1949.

Şi în amenajamentele silvice întocmite de Stat după preluarea imobilelor F.B. sunt şi asemenea menţiuni „Pădurile acestei unităţi de producţie au aparţinut F.B. din Bucovina”.

Din dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 rezultă că persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării.

Din moment ce Statul a preluat fără titlu imobilele proprietatea F.B., bunuri pe care le-a inventariat Comisia de lichidare în anul 1949 - 1950, pe fiecare Ocol Silvic, pe baza amenajamentelor silvice, atunci Statul are obligaţia de a restitui aceleaşi bunuri fără a mai fi nevoie de o altă identificare.

c) Jurisprudenţa adoptată sub regimul C. civ. Austriac a statuat, în materie de revendicare, următoarele reguli care sunt pe deplin actuale şi ar trebui să aibă aplicabilitate şi în prezent:

- „Reclamantul este dator să dovedească faptul că paratul a posedat imobilul în momentul intentării acţiunii”.

- „Reclamantul nu este dator a cerceta dacă în afară de posesorul despre care ştie mai sunt şi alţi posesori, deci poate intenta acţiunea numai unuia dintre mai mulţi posesori cu atât mai mult cu cât sentinţa nu are efect decât faţă de cel chemat în proces”.

Legislaţia actuală, respectiv dispoziţiile N.C.C., pun în valoare regulile procesuale susmenţionate prin art. 563 alin. (4), aplicabil cauzei pentru motivele dezvoltate anterior, care prevede că hotărârea judecătorească prin care s-a admis acţiunea în revendicare este opozabilă şi poate fi executată şi împotriva terţului dobânditor, chiar dacă terţul, dobândind bunul după formularea acţiunii în revendicare, nu a fost parte în proces; şi prin art. 566.

Trebuie avută în vedere şi cauza Păduraru împotriva României în care se analizează şi chestiunea existenţei bunului în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie în cazul în care acţiunea în revendicare a fost exercitată şi cu privire la o parte din bunuri care la data introducerii acţiunii erau deja vândute iar cumpărătorii nu au fost parte în proces.

În cauză, R.N.P.R. era în posesia imobilelor revendicate la data intentării acţiunii (11 aprilie 2001), era în posesia acestora şi în anul 2005 când au fost identificate conform amenajamentelor silvice şi au fost întocmite anexele 40 pentru amplasamentul liber confirmate sub semnătură de şefii Ocoalelor Silvice, era în posesia acestora şi la data pronunţării sentinţei civile nr. 538 din 13 martie 2007, precum şi ulterior în februarie 2010 când executorul judecătoresc a întocmit actele de executare a acestei hotărâri judecătoreşti, desfiinţate ulterior ca urmare a pronunţării Deciziei civile nr. 2368 din 15 martie 2011 a Înaltei Curții de Casație Justiție, şi este în posesia acestora şi în prezent, nefiind emise titluri de proprietar terţilor în baza Legii fondului funciar. De altfel, pârâţii nici nu au susţinut prin motivele de apel că nu ar fi avut la data introducerii acţiunii posesia imobilelor revendicate.

Pe de altă parte, Tribunalul Suceava, în considerentele sentinţei civile nr. 538 din 13 martie 2007 a examinat şi situaţia terţilor care au solicitat reconstituirea dreptului de proprietate pentru terenuri care au aparţinut F.B., reţinând că „potrivit art. 37 din Decretul nr. 115/1939, acţiunea în rectificare întemeiată pe art. 34 îşi va produce efectele şi faţă de terţele persoane care au dobândit de bună credinţă.

Trebuie reţinut şi faptul că Statul şi autorităţile sale nu au luat măsurile juridice adecvate pentru a asigura respectarea obligaţiilor pozitive ce îi revin privind restituirea proprietăţilor în virtutea Convenţiei, creând obstacole reclamantului în exercitarea efectivă a dreptului său de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 prin faptul că a tolerat şi chiar încurajat ca o parte din imobilele proprietatea Fondului B.O.R. al Bucovinei preluate în 1949 să fie solicitate de terţi.

De asemenea, chiar în ipoteza în care printr-o hotărâre judecătorească s-ar aduce prejudicii unor terţi, părţile din proces nu justifică un interes legitim şi personal pentru a invoca o asemenea apărare şi nici nu ar putea ataca hotărârea judecătorească pe acest motiv.

Părţile din proces pot exercita calea de atac numai în interesul lor şi numai în măsura în care au suferit un prejudiciu prin acea hotărâre.

d) Statul Român afirmă în motivele de apel că „imobilele solicitate a fi restituite, compuse din suprafaţa de 166.813,50 ha teren cu vegetaţie forestieră, cu construcţiile silvice şi investiţiile amplasate pe această suprafaţă, aparţin domeniului public al Statului, figurând în „amenajamentele silvice” ale Statului.

Prin această afirmaţie Statul recunoaşte că suprafaţa de teren revendicată indicată în dispozitivul hotărârii şi construcţiile existente pe acest teren sunt în posesia sa şi sunt evidenţiate în amenajamentele silvice.

Această recunoaştere făcută în timpul procesului printr-un act procedural care emană de la Stat prin reprezentanţii săi are valoarea unei mărturisiri judiciare şi este pe deplin opozabilă Statului. Forţa probantă fiind prevăzută de lege, aceasta nu mai poate fi înlăturată nici de instanţă şi nici nu mai este nevoie de o altă probă pentru a dovedi că situaţia de fapt reţinută de prima instanţă este reală, iar terenul revendicat se află în totalitatea lui în posesia Statului şi în administrarea RNP -Romsilva, fiind evidenţiat în amenajamentele silvice.

Aceasta rezultă şi din înscrisurile semnate de şefii Ocoalelor Silvice, inclusiv de fostul director general al R.N.P.R., prin care au fost identificate unităţile amenajistice silvice proprietatea F.B. al căror amplasament este liber, deci este în posesia R.N.P. Însumând suprafeţele de teren identificate ca „amplasament liber”, aflate în posesia R.N.P., rezultă suprafaţa de 166.813,5 ha.

Separat au fost identificate, conform amenajamentelor silvice, şi terenurile proprietatea F.B. al căror amplasament este ocupat şi care nu formează obiectul revendicării.

Terenurile proprietatea F.B. au fost identificate de D.S. Suceava încă din anul 2000 aşa cum se probează prin înscrisurile întocmite chiar de pârât în anul 2000.

De asemenea, şi planurile de situaţie întocmite de experţi autorizaţi prin care au fost suprapuse pentru fiecare ocol silvic, cadastrul austriac (planurile cadastrale corespunzătoare parcelelor cadastrale din cărţile funciare), amenajamentul silvic din perioada imediat anterioară anului preluării imobilelor de către Stat (1949) şi amenajamentul silvic actual au fost confirmate sub semnătură de şefii Ocoalelor Silvice şi vizate de O.C.P.I. Suceava.

Toate aceste înscrisuri emise de R.N.P.R., care potrivit art. 11 C. silvic este o regie autonomă de interes naţional, aflată sub autoritatea statului, şi care administrează fondul forestier proprietate publică a statului, sunt opozabile Statului şi au forţa probantă a înscrisului autentic, în conformitate cu dispoziţiile art. 1176 şi 1173 din vechiul C. civ.

G. 1) Având în vedere motivele de recurs dezvoltate anterior, având în vedere că Fondul B.O.R. al Bucovinei este proprietar al terenurilor pe care sunt situate construcţiile şi lucrările realizate de pârâţi după preluarea fără titlu a acestor terenuri în anul 1949, decizia Curţii de Apel Cluj privind dobândirea dreptului de proprietate prin accesiune imobiliară asupra construcţiilor şi revendicarea acestora, care menţine hotărârea primei instanţe prin care acest capăt de cerere a fost respins pe motiv că pârâţii ar avea calitatea de constructor de bună credinţă, este dată cu încălcarea legii.

În cauză, din moment ce imobilele proprietatea F.B. au fost preluate fără titlu, statul nu a dobândit dreptul de proprietate în baza unui titlu translativ de proprietate.

Dimpotrivă, preluarea fiind fără titlu, dreptul de proprietate al F.B. nu s-a stins prin deposedare, posesia exercitată de stat fiind fondată pe constrângere. O asemenea posesie nu poate fi decât una de rea credinţă.

Dar şi în ipoteza în care Statul şi R.N.P.R. ar fi fost de bună credinţă, acţiunea în revendicare trebuia admisă şi cu privire la construcţiile dobândite prin accesiune imobiliară.

Imobilele ce formează obiectul dreptului de accesiune imobiliară au fost individualizate prin actele procesuale îndeplinite la prima instanţă, inclusiv prin concluziile scrise depuse la aceeaşi instanţă.

Imobilele au fost individualizate în evidenţele privind construcţiile care fac obiectul retrocedării către F.B., evidenţe întocmite chiar de Ocoalele Silvice în a căror rază teritorială se află aceste imobile. Aceste înscrisuri emise de pârât au valoarea probatorie prevăzută de art. 1176 raportat la art. 1173 C. civ.

În opinia reclamantului însă, aceste imobile trebuiesc individualizate doar de către constructor în cazurile în care instanţa ar fi investită şi cu o cerere reconvenţională de valorificare a dreptului de creanţă.

În cazul în care instanţa este investită doar cu o acţiune în revendicare a terenurilor prin care se exercită şi dreptul de accesiune imobiliară, nu este necesară o individualizare a construcţiilor, instanţa putând dispune admiterea acţiunii şi cu privire la toate construcţiile şi lucrările realizate de pârâţi pe terenul proprietatea reclamantului.

Respingerea accesiunii imobiliare pe motiv că pârâţii ar fi constructori de bună credinţă, nu numai că este contrară dispoziţiilor art. 486, 492 şi 494 C.civil, dar echivalează şi cu o recunoaştere implicită a unui drept de superficie a pârâţilor asupra terenurilor proprietatea Fondului pe care sunt situate construcţiile.

2) Instanţa de apel ar fi trebuit să admită apelul F.B. şi pe motiv că terenurile ce formează obiectul revendicării fiind identificate şi din punct de vedere al amenajamentelor silvice, conform anexelor nr. 40 depuse la dosar, din care rezultă că în posesia Statului Român şi a R.N.P.R. - D.S. Suceava se afla suprafaţa de 166.813, 50 ha, în dispozitivul hotărârii ar fi trebuit să se facă trimitere şi la această identificare.

Din punct de vedere al amenajamentelor silvice suprafaţa de 166.813,50 ha este identificată în anexele nr. 40, fiind situată în următoarele ocoale silvice: Putna - 9.603,10 ha; Solea - 6.381,80 ha; Marginea - 13.884,6 ha; Patrăuţi – 3.841 ha; Dorna Candrenilor - 6.445,30 ha; Gura-Humorului - 11.136,30 ha; Tomnatec - 6.356,50 ha; Breaza - 5.360,20 ha; Borşa - 1.707,30 ha; Cârlibaba -6.792,80 ha; Făleau - 10.288,10 ha; Brodina - 11.070,20 ha; Vatra Dornei -1.462,50 ha; Stulpicani - 13.305,50 ha; Vama - 14.147,90 ha; Moldoviţa - 13.410,60 ha; Frasin - 9.784,50 ha; Pojorâta - 12.994,90 ha şi Iacobeni - 8.900,40 ha.

H) Cheltuielile de judecată acordate de instanţa de apel sunt excesive, exorbitante, nerezonabile şi inechitabile, sens în care se critică greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ.

Aceste cheltuieli nu sunt necesare în condiţiile în care pârâta R.N.P.R. - D.S. Suceava are un serviciu juridic propriu.

Luând în examinare recursul reclamantului Fondul B.O.R. al Bucovinei, Înalta Curte constată că nu este fondat.

A) Referitor la recursul formulat împotriva Încheierilor de şedinţă din 21 iunie 2012, 11 septembrie 2012, 6 noiembrie 2012 şi 17 septembrie 2013, Înalta Curte constată următoarele:

Prin Decizia nr. 2368 din 15 martie 2011 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursurile declarate de reclamant, de pârâţi şi de intervenienţi, a casat încheierea din 7 decembrie 2009 şi Decizia civilă nr. 311 din 14 decembrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara şi a trimis cauza spre rejudecarea apelurilor unei alte instanţe de acelaşi grad - Curtea de Apel Cluj, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 313 C. proc. civ., respectiv „atunci când interesele bunei administrări a justiţiei o cer”.

Instanţa de casare a considerat că motivarea hotărârii Curţii de Apel Timişoara este insuficientă, hotărârea atacată necuprinzând în totalitate motivele pe care se sprijină, pe de o parte, iar pe de altă parte, că se impune administrarea probei cu expertiză tehnică judiciară pentru a fi individualizat şi determinat obiectul litigiului dedus judecăţii, locul situării acestuia, vecinătăţile şi afectaţiunea imobilelor în cauză.

Curtea de Apel Cluj, în rejudecare după casare, prin încheierea sedinţei publice din data de 21 iunie 2012 a dispus administrarea probei cu expertiză tehnică judiciară, în conformitate cu cele dispuse prin decizia de casare (sus-menţionată), a numit comisia de experţi şi a fixat obiectivele expertizei. Totodată a stabilit, ţinând seama de faptul că instanţa de recurs a îndrumat efectuarea, dar şi de complexitatea expertizei ce urmează a se întocmi, că avansarea cheltuielilor necesare trebuie să fie suportată în părţi egale de către reclamantul apelant Fondul B.O.R. al Bucovinei şi de pârâta apelantă R.N.P.R. - D.S. Suceava, potrivit prevederilor art. 171¹ C. proc. civ.

La următorul termen de judecată din data de 20 iulie 2012, reclamantul apelant a formulat o cerere de revenire asupra obligaţiei de plată a cheltuielilor necesare efectuării expertizei stabilită de instanţă şi în sarcina acestuia, arătând că încheierile prin care se încuviinţează cererea de probe şi se stabilesc obligaţii de plată pentru administrarea probelor sunt încheieri premergătoare cu caracter preparator, care nu leagă instanţa, astfel încât aceasta este îndreptăţită să revină motivat asupra unei probe sau asupra obligaţiilor aferente administrării acesteia.

Prin încheierea sedinţei publice din data de11 septembrie 2012 a fost respinsă această cerere de revenire asupra dispoziţiilor referitoare la titularii obligaţiei de plată a cheltuielilor necesare efectuării expertizei, instanţa stabilind avansul provizoriu privind cheltuielile de deplasare în valoare de 300.000 lei, şi un avans onorariu provizoriu în valoare de 2.100.000 lei, revenind pentru fiecare expert câte 700.000 lei, cheltuielile fiind suportate în părţi egale de reclamantul apelant Fondul B.O.R. al Bucovinei şi de pârâta apelantă R.N.P.R. - D.S. Suceava.

La termenul de judecată din data de 6 noiembrie 2012 s-a solicitat, din nou, ca instanţa să revină asupra obligaţiei de plată impusă reclamantului apelant, cererea fiind respinsă cu motivarea că instanţa s-a pronunţat prin încheierea din 21 iunie 2012, iar administrarea acestei probe este obligatorie pentru această instanţă, în conformitate cu dispoziţiile art. 313 alin. (1) C. proc. civ., fiind dispusă prin Hotărârea de casare nr. 2368/2011.

La acelaşi termen, instanţa a dispus suspendarea judecăţii în apel, în temeiul art. 155¹ C. proc. civ., pentru neîndeplinirea obligaţiei de plată a avansului pentru expertiză stabilită în sarcina reclamantului apelant.

Prin Decizia civilă nr. 2165 din 05 aprilie 2013 Înalta Curte de Casație și Justiție, secţia I civilă, a admis recursul declarat de reclamant, a casat încheierea din 06 noiembrie 2012 şi a trimis cauza în vederea continuării judecăţii.

Prin încheierea şedinţei publice din data de 17 septembrie 2013 s-a repus în discuţie cererea de revenire asupra obligaţiei de plată a expertizei, instanţa respingând-o deoarece circumstanţele cauzei ar fi aceleaşi precum în momentul în care s-a hotărât suportarea costului privind expertiza, nefiind motive care să ducă la schimbarea soluţiei.

Toate aceste încheieri interlocutorii prin care s-au încuviinţat probele şi s-a amânat judecata în vederea administrării lor fac obiectul controlului judiciar pendinte, criticile formulate de recurentul reclamant vizând încălcarea regulilor de desfăşurare a procesului civil (art. 304 pct. 5 C. proc. civ.), precum şi încălcarea şi aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), respectiv a dispoziţiilor art. 171¹ C. proc. civ. şi art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte critica vizând încălcarea regulilor de desfăşurare a procesului civil încadrată de recurentul reclamant în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu se arată care dintre regulile de desfăşurare a procesului civil au fost încălcate şi în ce constă, în concret, această încălcare.

Una dintre regulile de bază ale procesului civil este aceea că, în faza judecăţii, procesul civil parcurge trei etape: etapa scrisă, etapa dezbaterilor şi etapa deliberării şi pronunţării. Recurentul reclamant nu distinge prin motivele de recurs în acest sens. De asemenea, nu susţine încălcarea principiilor fundamentale care reprezintă reguli esenţiale ce determină structura procesului şi guvernează întreaga activitate judiciară.

Pe de altă parte, în ceea ce priveşte problema organizării şi desfăşurării procesului civil legea reglementează în mod amănunţit stabilirea conţinutului şi modului de îndeplinire a actelor de procedură, fiind legiferate reguli pentru organizarea instanţelor judecătoreşti şi pentru competenţa acestora, precum şi forme în vederea pornirii procesului civil, chemării părţilor în faţa instanţei, administrării probelor, etc. Luate în parte diversele reguli procedurale urmăresc fiecare scopuri specifice, subordonate finalităţii procesului civil în ansamblul său.

Făcând trimitere la rolul activ al judecătorului, recurentul reclamant susţine că, în mod greşit instanţa de apel, în rejudecare, a apreciat proba cu expertiză tehnică judiciară ca fiind o probă dispusă din oficiu şi a stabilit cheltuielile de administrare a acestei probe, atât în sarcina pârâtei apelante, care a solicitat-o, dar şi în sarcina reclamantului apelant, proba neputând fi considerată, în niciun caz, ca fiind ordonată din oficiu.

Recurentul reclamant critică incidenţa dispoziţiilor art. 171¹ C. proc. civ., în ceea ce priveşte calificarea probei ca fiind dispusă din oficiu, şi modul de stabilire a cheltuielilor de administrare a probei, faţă de dispoziţiile deciziei de casare, respectiv dispoziţia instanţei de apel de stabilire a obligaţiei reclamantului de achitare a unei părţi din onorariul pentru expertiză.

În ceea ce priveşte incidenţa art. 171¹ C. proc. civ. în speţă, Înalta Curte constată că, în mod obişnuit, sarcina achitării cheltuielilor pentru administrarea unei probe revine părţii care o solicită. Totuşi, dacă proba este dispusă din oficiu sau este cerută de procurorul care a pornit acţiunea, cheltuielile ar putea fi puse în sarcina părţii căreia îi profită administrarea probei, putând fi puse şi în sarcina ambelor părţi.

Se observă că instanţa de trimitere a considerat proba cu expertiză ca fiind dispusă din oficiu, ţinând seama de faptul că instanţa de casare a îndrumat efectuarea ei, şi faţă de complexitatea expertizei a dispus ca avansarea cheltuielilor necesare să fie suportată în părţi egale de reclamant şi de pârâta R.N.P.R.

Se observă, de asemenea, caracterul facultativ al normei legale cuprinse în art. 171¹ teza finală C. proc. civ., în ipoteza în care proba este dispusă din oficiu, lăsând la aprecierea instanţei de judecată partea în sarcina căreia stabileşte obligaţia de plată a cheltuielilor necesare administrării probei, ca fiind partea căreia îi profită administrarea probei, sau „putând fi puse şi în sarcina ambelor părţi”.

În speţă, instanţa de apel a considerat că proba a fost dispusă din oficiu, faţă de dispoziţiile deciziei de casare, stabilind modul de plată al onorariului de expert, respectiv în sarcina reclamantului şi al pârâtei R.N.P.R. - D.S. Suceava.

Criticile recurentului reclamant sunt nefondate, hotărârea instanţei de casare fiind obligatorie asupra necesităţii de a se administra anumite probe, în condiţiile în care a dat şi indicaţii precise în legătură cu probele care urmează a fi administrate în vederea lămuririi pe deplin a situaţiei de fapt.

În ceea ce priveşte critica privind încălcarea dreptului de acces la justiţie prin stabilirea unor obligaţii de plată exorbitante pentru administrarea unei probe, Înalta Curte constată că accesul liber la justiţie nu poate fi considerat ca fiind îngrădit prin stabilirea unor cheltuieli pe care administrarea unei probe le necesită şi care sunt prevăzute de lege, fiind normal ca părţile care urmăresc un folos nemijlocit din activitatea desfăşurată de experţi să contribuie la acoperirea cheltuielilor acestora.

În cauza Weissman şi alţii împotriva României, C.E.D.O., a decis că „Dreptul la justiţie nu este absolut. El se pretează la limitări pentru că el comandă, chiar prin natura sa, o reglementare din partea statului, care are alegerea mijloacelor de a se ajunge la atingerea acestui scop”.

În speţă, partea în sarcina căreia instanţa a stabilit obligaţia de plată a cheltuielilor necesare administrării probei cu expertiză tehnică judiciară şi-a asumat consecinţele refuzului de a plăti aceste cheltuieli prin imposibilitatea de administrare a probei de care atârna soluţionarea cauzei.

În ceea ce priveşte susţinerea că există o încălcare a dreptului la un proces echitabil prin stabilirea unor obligaţii de plată exorbitante pentru administrarea unei probe, Înalta Curte constată că necesitatea ca procesul să fie echitabil implică respectarea principiilor fundamentale ale procesului civil, precum dreptul la apărare, contradictorialitatea, egalitatea, oralitatea care în speţă nu au fost încălcate.

Departe de a îngrădi drepturi fundamentale ale omului, art. 171¹ C. proc. civ. constituie o garanţie a aplicării principiului prevăzut de art. 6 pct. 1 din Convenţia Europeană, privind judecarea unei cauze în mod echitabil şi într-un termen rezonabil, în scopul înlăturării oricăror abuzuri din partea părţilor, prin care s-ar tinde la tergiversarea nejustificată a soluţionării unui proces.

B) În ceea ce priveşte recursul formulat împotriva Deciziei civile nr. 147/A din 13 noiembrie 2013, în care se susţine că a fost dată cu încălcarea regulilor de desfăşurare a procesului civil, este lipsită de temei legal, a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 5 şi art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), Înalta Curte, sintetizând argumentele ample aduse în susţinerea primei critici, aceea privind încălcarea principiului autorităţii lucrului judecat şi al securităţii judiciare, constată că recurentul reclamant, după expunerea hotărârilor judecătoreşti irevocabile prin care s-a recunoscut calitatea Fondului actual de continuator al proprietarului tabular, a vechii persoane juridice, susţine că i s-a recunoscut în mod irevocabil şi calitatea de proprietar al imobilelor înscrise în Cartea Funciară pe numele vechii persoane juridice, al imobilelor preluate de stat şi inventariate de Comisia constituită de stat în anul 1949.

Se arată, în mod expres: „Calitatea Fondului B.O.R. al Bucovinei actual de continuator al proprietarului tabular, al persoanei juridice desfiinţată abuziv prin Decretul nr. 273/1949 exclude constatările făcute de Curtea de Apel Cluj prin considerentele deciziei recurate din care ar rezulta că F.B. ar fi o persoană juridică de drept public”.

O asemenea constatare ar înfrânge puterea de lucru judecat care rezultă din hotărârile judecătoreşti anterioare, în opinia recurentului.

Luând în examinare această susţinere, instanţa de recurs evocând dispoziţiile art. 1201 C. civ. şi ale art. 166 C. proc. civ., reţine că principiul puterii de lucru judecat împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, având acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi fiind purtat între aceleaşi părţi, ci şi contrazicerea între două hotărâri judecătoreşti, adică infirmarea constatărilor făcute într-o hotărâre judecătorească irevocabilă printr-o altă hotărâre judecătorească posterioară dată în alt proces.

Pornind de la acest principiu se impune a se sublinia distincţia clară între excepţia autorităţii de lucru judecat şi prezumţia autorităţii de lucru judecat. Astfel, pe când condiţia de aplicare a excepţiei presupune o identitate de acţiuni ce opreşte repetarea judecăţii, prezumţia puterii de lucru judecat impune consecvenţa în judecată, şi anume: ceea ce s-a constatat şi statuat printr-o hotărâre nu trebuie să fie contrazis printr-o alta.

În speţă, instanţa de apel a statuat în mod clar că sub aspect probator, asupra calităţii fondului, reclamantului îi revine obligaţia în proces de a dovedi continuitatea în drepturi, iar pe de altă parte, titlul autorului anterior asupra bunurilor revendicate.

Sub aspectul continuităţii în drepturi, respectiv a calităţii reclamantului de continuator al vechii persoane juridice, instanţa de apel a reţinut puterea de lucru judecat a deciziei de casare nr. 2368 din 15 martie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dată în Dosarul nr. 1162/1/2010, păstrând consecvenţa în judecată.

În ceea ce priveşte susţinerea că, recunoscându-i-se calitatea de continuator al proprietarului tabular, al vechii persoane juridice, prin hotărârile judecătoreşti anterioare i s-a recunoscut în mod irevocabil şi calitatea de proprietar al imobilelor înscrise în C.F. pe numele vechii persoane juridice, Înalta Curte constată că o asemenea susţinere este lipsită de orice fundament, instanţa de apel expunând prin considerente detaliate şi elaborate din punct de vedere juridic, evoluţia istorică a vechiului Fond bisericesc, reţinând despre acesta că a fost o persoană juridică de drept public, creată de puterea supremă în stat, care avea un patrimoniu propriu şi distinct, o administraţie proprie, un scop definit explicit prin legea de înfiinţare, chiar şi un drept de dispoziţie asupra bunurilor pe care le folosea, exercitat sub controlul şi autoritatea împăratului (art. 363, art. 364 C. civ. austriac).

A reţinut instanţa de apel şi că, prin Decretul nr. 273/1949 s-a decis doar dizolvarea de plin drept a vechiului Fond şi lichidarea patrimoniului acestuia, încetarea existenţei persoanei juridice de drept public, într-o procedură similară celei de înfiinţare, respectiv printr-un act de autoritate emis de stat. Aşadar, la momentul emiterii decretului de desfiinţare (Decretul nr. 273/1949), Fondul nu avea în patrimoniul său un drept de proprietate deplină asupra bunurilor pe care le deţinea, ci un drept de administrare, corespunzător proprietăţii publice, care includea atributele posesiei, folosinţei şi dispoziţiei, exercitate în limitele legale.

Constatările Curţii de apel în acest sens nu înfrâng prezumţia puterii de lucru judecat care rezultă din hotărârile judecătoreşti anterioare cu privire la identitatea celor două persoane juridice implicate, respectiv reclamantul şi Fondul B.O.R. al Bucovinei vechi, astfel cum susţine recurentul, nefiind statuat prin aceste hotărâri asupra existenţei în patrimoniul Fondului a unui drept de proprietate deplină asupra bunurilor evidenţiate în patrimoniul său, din momentul înfiinţării (1783) şi până în acela al desfiinţării, al lichidării patrimoniului (1949).

Recurentul reclamant nu a indicat concret ce anume din ceea ce s-a statuat anterior şi prin care hotărâre judecătorească anterioară este contrazis ceea ce s-a statuat prin hotărârea supusă recursului de faţă, pentru a putea verifica punctual încălcarea principiului puterii de lucru judecat.

Mai mult, Curtea de apel a precizat că şi acceptând ipoteza susţinută de reclamant, aceea a existenţei în patrimoniul vechiului Fond a unui drept de proprietate deplină asupra bunurilor evidenţiate în patrimoniul său, prezenta acţiune în revendicare imobiliară nu poate fi admisă pe fond întrucât, până la momentul soluţionării ei, reclamantul nu a făcut dovada indubitabilă a existenţei dreptului de proprietate şi a întinderii acestuia, cu privire la fiecare bun imobil revendicat şi nu a dovedit că toate aceste bunuri se află, în prezent, în posesia pârâţilor chemaţi în judecată. Deci, acesta este motivul esenţial pentru care a fost respinsă în tot acţiunea reclamantului.

Constatările Curţii de apel sunt în deplin acord cu Decizia de casare nr. 2368 din 15 martie 2011 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, care a dat indicaţii precise în legătură cu probele care urmează a fi administrate în vederea lămuririi pe deplin a situaţiei de fapt în cauză.

Aşadar, prin Decizia civilă nr. 2368 din 15 martie 2011 Înalta Curte de Casație și Justiție, reţinând calitatea F.B. de continuator al proprietarului tabular, a trimis cauza spre rejudecare pe motiv că soluţia instanţei de apel nu ar fi motivată „în ce priveşte cea de a doua componentă a calităţii procesuale active, şi anume, dovedirea dreptului de proprietate al vechii persoane juridice”.

Înalta Curte urmează să înlăture, ca fiind vădit nefondată, susţinerea recurentului reclamant potrivit căreia Curtea de Apel Cluj, prin decizia recurată redefineşte această componentă, respectiv „dovedirea dreptului de proprietate” în „dobândirea dreptului de proprietate”, încălcând astfel puterea obligatorie a hotărârii instanţei de recurs prevăzută de art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

În acest sens, Înalta Curte înlătură susţinerile recurentului reclamant cu privire la ceea ce înţelege acesta prin sintagma „dovedirea dreptului de proprietate” şi totodată, constată că instanţa de apel a făcut o analiză amplă a probelor administrate sub aspectul întinderii dreptului de proprietate pretins, neputându-se reţine încălcarea principiului autorităţii lucrului judecat sub niciun aspect din cele relevate.

Mai susţine recurentul reclamant că „această recunoaştere a calităţii de proprietar are putere de lucru judecat, astfel încât nu poate fi acceptată opinia Statului că F.B. ar fi fost doar administrator fără a se încălca principiul securităţii judiciare”.

În cauză nu poate fi vorba despre nerespectarea autorităţii de lucru judecat a unei hotărâri anterioare prin care să se fi recunoscut calitatea de proprietar a F.B., astfel cum repetă în mod nefondat recurentul reclamant, aşa încât nu poate fi vorba despre încălcarea principiului securităţii judiciare, care implică, între altele, ca soluţia dată în mod definitiv unui litigiu de către instanţe, să nu mai fie pusă în discuţie.

 De asemenea, nu poate fi primită critica potrivit cu care: „Această recunoaştere a calităţii F.B. de titular al dreptului de proprietate echivalează cu existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1”.

Conform art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană orice persoană fizică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor.

Instanţa supremă reţine că nu există hotărâre judecătorească anterioară de confirmare a dreptului de proprietate şi retrocedare a bunului - în sensul că s-a tranşat deja jurisdicţional realitatea raportului de drept adus în faţa instanţei şi se impune noii situaţii litigioase deduse judecăţii, recurentul reclamant neavând, în mod indubitabil, un bun actual în lumina jurisprudenţei recente a C.E.D.O.

Nu poate fi primită nici critica potrivit căreia, respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active în cazul acţiunii în revendicare echivalează cu recunoaşterea calităţii de titular al dreptului de proprietate pretins prin acţiune.

Această susţinere nu este întemeiată, deoarece nu se poate pune semnul egalităţii între una dintre condiţiile de exerciţiu ale acţiunii civile şi fondul dreptului dedus judecăţii.

Doctrina în materie a statuat în mod constant că, în cazul acţiunilor prin care se urmăreşte valorificarea unui drept real, principal pentru a se stabili calitatea procesuală activă trebuie să se administreze aceleaşi probe ca şi pentru dovedirea temeiniciei cererii.

În cazul dat, existenţa calităţii procesuale active nu se confundă cu netemeinicia acţiunii, deoarece în cazul unei acţiuni reale imobiliare, cum este acţiunea în revendicare, titularul dreptului subiectiv introduce cererea de chemare în judecată dar acesta trebuie să dovedească existenţa însăşi a dreptului şi bunului pretins.

Luând în examinare critica potrivit căreia soluţia dată de prima instanţă capătului de cerere privind radierea tabulară a dreptului de proprietate al Statului Român este irevocabilă şi se bucură de putere de lucru judecat, astfel încât Curtea de Apel Cluj, respingând acţiunea şi cu privire la acest capăt de cerere al acţiunii, a încălcat principiul autorităţii de lucru judecat şi principiul securităţii judiciare, Înalta Curte constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 538 din 13 martie 2007, Tribunalul Suceava, în cel de-al treilea ciclu procesual, în Dosarul nr. 4954/86/2006 (nr. 2705/C/2006), a dispus radierea dreptului de proprietate al Statului Român din cărţile funciare în care proprietar anterior este Fondul B.O.R. al Bucovinei.

În esenţă, Tribunalul Suceava a reţinut că Fundaţia Fondului B.O.R. al Bucovinei a fost desfiinţată prin Decretul nr. 273/1949, fiind preluată de stat toată averea imobiliară şi mobiliară care se afla pe teritoriul ţării noastre evidenţiată în cărţile funciare începând cu anul 1871.

Procedând la verificarea titlului statului cu privire la preluarea şi întabularea înscrisă în C.F. pe numele reclamantei la acea dată, prima instanţă a considerat că este nul actul normativ prin care a operat preluarea bunurilor reclamantei, fără o despăgubire, în urma aplicării abuzive a Decretului nr. 273/1949, aşa cum s-a prevăzut în Constituţie şi Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, dar şi în art. 480 - 481 C. civ.

În cauză, înscrierea în cartea funciară s-a făcut cu încălcarea normei legale (Decretul-Lege nr. 115/1938), decretul de preluare nefiind publicat în M. Of., astfel că nu poate produce efecte juridice, iar între părţi nu a existat un acord de voinţă care să ducă la constituirea de drepturi în favoarea statului.

Apreciind că Statul Român şi-a întabulat parcelele indicate în cărţile funciare din petitul cererii de chemare în judecată în baza unui titlu nul, instanţa a dispus radierea acestora.

Prin apelul declarat, D.G.F.P. a judeţului Suceava în calitate de mandatară a M.F.P., a invocat ca motiv de critică, printre altele, faptul că imobilele în cauză au trecut în proprietatea statului cu titlu valabil (ci nu nevalabil, aşa cum în mod greşit a reţinut instanţa de fond). Nepublicarea Decretului nr. 273/1949 în B. Of. nu conferă acestui act normativ caracterul unui titlu nevalabil, în condiţiile în care Constituţia de la 1948 (sub imperiul căreia a fost emis) nu condiţiona aplicarea şi eficacitatea acestuia de măsura publicării.

Pârâta - apelantă a formulat critici şi cu privire la reţinerea primei instanţe privind încălcarea normelor legale referitoare la înscrierile în cartea funciară (Decretul-Lege nr. 115/1938) pe considerentul că Decretul nr. 273/1949 nu a fost publicat, Constituţia acelei perioade neprevăzând obligaţia publicării decretelor în B. Of. pentru ca acestea să producă efecte juridice.

A mai susţinut că reclamanta nu şi-a dovedit dreptul de proprietate asupra bunurilor revendicate, prezumţia existenţei dreptului în folosul ei, fiind răsturnată de prezumţia inexistenţei acestui drept în condiţiile radierii din cartea funciară.

 Răspunzând acestor critici, Curtea de Apel Cluj a reţinut, în esenţă, că s-a cerut rectificarea cărţii funciare, ca acţiune accesorie grefată pe revendicarea imobiliară, pentru imobilele revendicate care au menţionat în foaia de proprietate - Statul Român, cu titlu de lege.

A reţinut, de asemenea, că toate înscrierile în cartea funciară au operat în favoarea F.B. anterior aplicării în Bucovina a Decretului-Lege nr. 115/1938, acesta fiind pus în aplicare în această provincie începând cu data de 15 octombrie 1938, până la această dată aplicându-se în Bucovina legislaţia austriacă.

În absenţa titlurilor de întabulare, care nu sunt menţionate în colile funciare şi nici nu au fost depuse distinct de reclamantă, fiind vorba despre documente foarte vechi, Curtea de apel a făcut o amplă analiză a contextului istoric în care au operat aceste înscrieri în cartea funciară în favoarea F.B. şi a Statului Român, dând un răspuns la chestiunea fundamentală în litigiu, aceea legată de momentul preluării şi de titlul preluării bunurilor în litigiu de către Statul Român.

La finalul acestei analize Curtea de Apel a concluzionat că „nu s-ar putea considera că bunurile revendicate în prezent de reclamantă au fost preluate abuziv de Statul Român prin efectul Decretului 273 emis în anul 1949. În realitate, aşa după cum rezultă, în anul 1949, la momentul emiterii acestui act normativ, Fondul nu avea în patrimoniul său un drept de proprietate deplină asupra bunurilor pe care le deţinea, ci un drept de administrare, corespunzător proprietăţii publice, care includea atributele posesiei, folosinţei şi dispoziţiei, exercitate în limitele legale”.

În acest context, nu se poate reţine că hotărârea pronunţată de Tribunalul Suceava - sentinţa civilă nr. 538/2007 - în ceea ce priveşte constatarea nevalabilităţii titlului de preluare şi asupra capătului de cerere privind rectificarea tabulară, a rămas definitivă şi irevocabilă şi că, instanţa de apel, respingând acţiunea şi cu privire la acest capăt de cerere a încălcat principiul autorităţii de lucru judecat şi principiul securităţii judiciare.

Luând în examinare motivul 2) de recurs (de la pct. B) prin care se invocă încălcarea regulilor de desfăşurare a procesului civil, lipsa de bază legală şi falsa aplicare a legii de către instanţa de apel şi, grupând argumentele aduse în susţinerea acestuia, Înalta Curte în conformitate cu prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocat, reţine că o hotărâre judecătorească este lipsită de temei legal, atunci când din modul în care este redactată hotărârea nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată. Altfel spus, instanţa de recurs trebuie să constate că hotărârea nu este motivată în drept ori că în legislaţia în vigoare la data pronunţării hotărârii atacate nu există un text care să justifice soluţia dată în speţă.

Dacă instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei, dar, fie le-a încălcat, fie le-a aplicat greşit, atunci hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

Acestea sunt ipotezele motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocat de recurentul reclamant.

În speţă, instanţa de apel, în analiza titlului autorului anterior asupra bunurilor revendicate de reclamant a statuat în mod corect că toate înscrierile în cărţile funciare au operat în favoarea Fondului B.O.R. al Bucovinei anterior aplicării în Bucovina a Decretului-Lege nr. 115/1938, acest act normativ fiind pus în aplicare în această provincie începând cu data de 15 octombrie 1938, iar până la această dată, în Bucovina s-a aplicat legislaţia austriacă, respectiv C. civ. Austriac.

Instanţa de apel a arătat motivat, cum defineşte C. civ. Austriac noţiunea de proprietate şi a concluzionat că „menţionarea Fondului B.O.R. al Bucovinei în foaia de proprietate a unora dintre colile funciare depuse de reclamantă nu creează prezumţia de proprietate deplină, nici chiar de proprietate directă, în înţelesul C. civ. austriac, ale cărui norme erau incidente la momentul înscrierii, fiind posibil, aşa după cum s-a arătat, ca Fondul să fi fost doar un proprietar util, care avea exclusiv folosinţa bunului înscris”.

 În absenţa titlurilor de întabulare, care nu sunt menţionate în colile funciare şi nici nu au fost depuse distinct de reclamant, fiind vorba despre documente extrem de vechi, aşa după cum relevă menţiunile referitoare la data întabulării, instanţa de apel a făcut o analiză a contextului istoric în care au operat aceste înscrieri în cartea funciară în favoarea Fondului B.O.R. al Bucovinei, analiză care a permis şi un răspuns la chestiunea fundamentală în litigiu, aceea legată de momentul preluării şi de titlul preluării bunurilor în litigiu de către Statul Român.

La finalul acestei analize, Curtea de Apel a concluzionat că „Fondul nu avea în patrimoniul său un drept de proprietate deplină asupra bunurilor pe care le deţinea, ci un drept de administrare, corespunzător proprietăţii publice, care includea atributele posesiei, folosinţei şi dispoziţiei, exercitate în limitele legale”.

Instanţa a continuat în sensul că, „acceptându-se ipoteza susţinută de reclamantă, aceea a existenţei în patrimoniul Fondului a unui drept de proprietate deplină asupra bunurilor evidenţiate în patrimoniul său, din momentul înfiinţării (1783) şi până în acela al desfiinţării, al lichidării patrimoniului (1949), prezenta acţiune în revendicare imobiliară nu poate fi admisă pe fond întrucât, până la momentul soluţionării ei, reclamanta nu a făcut dovada indubitabilă a existenţei dreptului de proprietate şi a întinderii acestuia, cu privire la fiecare bun imobil revendicat, şi nu a dovedit că toate aceste bunuri se află, în prezent, în posesia pârâţilor chemaţi în judecată”, o astfel de dovadă fiind cu neputinţă în absenţa probei cu expertiză tehnică judiciară pe care reclamantul a refuzat-o în mod consecvent pe parcursul procesului.

Prin urmare, acesta este motivul pentru care instanţa de apel, rejudecând cauza în fond, a respins în tot acţiunea reclamantului, sens în care instanţa a realizat o aplicare corectă a dispoziţiilor ce reglementează acţiunea în revendicare, respectiv art. 480, 481 C. civ. de la 1864, precum şi a ceea ce doctrina şi jurisprudenţa au acceptat cu caracter unitar în materie.

Pornind de la considerentele relevate, Înalta Curte urmează să înlăture toate susţinerile şi argumentele repetitive ale recurentului referitoare la fundamentarea deciziei atacate „pe probabilitatea existenţei unui drept de proprietate diviză dedus dintr-o interpretare discreţionară a dispoziţiilor C. civ. Austriac”.

De asemenea, instanţa de recurs urmează să înlăture toate acele susţineri şi argumente care se reiau într-o formă sau alta la fiecare motiv de recurs, judecătorul fiind obligat să motiveze soluţia dată fiecărui motiv de nelegalitate, iar nu să răspundă tuturor argumentelor invocate de partea recurentă în susţinerea acestor motive.

Critica formulată la punctul a) al celui de-al treilea motiv de recurs de la pct. B) nu poate fi valorificată pe calea recursului, Înalta Curte apreciind că, fără a contesta aşa-zisă „analiză a contextului istoric” făcută de Curtea de Apel Cluj, ci doar situaţia („starea de drept material”) care rezultă din înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară pentru F.B., se cere aprecierea unei asemenea împrejurări pe baza probei propriu-zisă - extrasul de carte funciară, administrată în cauză, ceea ce implică practic o reanalizare a situaţiei stabilită în temeiul probatoriului deja administrat, control de netemeinicie a hotărârii ce excede limitelor presupuse de art. 304 C. proc. civ. şi care nu intră în atribuţiile instanţei de recurs.

Referitor la critica privind aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 6 din N.C.C. (pct. b), cu referire la aplicarea în timp a legii civile, Înalta Curte reţine că, în apel, reclamantul a formulat o precizare a cererii introductive de instanţă, arătând că înţelege să susţină ca temei juridic al cererii şi dispoziţiile art. 563 din N.C.C., intrate în vigoare pe parcursul procesului.

N.C.C. a fost adoptat prin Legea nr. 287/2009 publicată în M. Of. nr. 511din 24 iulie 2009 şi republicată în M. Of. nr. 505 din 15 iulie 2011 şi a intrat în vigoare începând cu 1 octombrie 2011.

Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de apel a evocat principiul constituţional al neretroactivităţii legii civile noi, în sensul că legea civilă nu se aplică situaţiilor juridice trecute, ci numai celor ivite după intrarea sa în vigoare, consacrat în art. 6 N.C.C.

Acest articol este echivalentul art. 1 C. civ. din 1864, reglementând principiul neretroactivităţii legii civile dar şi pe cel al interzicerii ultraactivităţii legii.

Alin. (6) al art. 6 N.C.C., la fel ca art. 5 din Legea nr. 71/2011, reglementează aplicarea N.C.C. la situaţiile anterioare intrării sale în vigoare, instituind o derogare în ceea ce priveşte neretroactivitatea legii. Dispoziţiile legii noi sunt aplicabile efectelor viitoare ale situaţiilor născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din starea şi capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiaţie, adopţie şi obligaţia legală de întreţinere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, şi din raporturile de vecinătate, dacă aceste situaţii juridice subzistă după intrarea în vigoare a legii noi.

Imobilele revendicate în cauză, fiind din categoria imobilelor care au aparţinut cultelor religioase, nu constituie avere publică, nu formează obiectul proprietăţii publice. Întrucât legea civilă nouă nu admite excepţii de la principiul neretroactivităţii legii pentru domeniul apărării dreptului de proprietate privată, în mod corect a apreciat instanţa de apel că legalitatea pretenţiilor reclamantei urmează a se aprecia în raport cu dispoziţiile C. civ. din 1864, în reglementarea pe care acesta a dat-o acţiunii în revendicare (art. 480, 481 C. civ.), precum şi în raport cu ceea ce doctrina şi jurisprudenţa au acceptat cu caracter unitar în materie.

Luând în examinare motivul de recurs expus la pct. C), întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care consacră ipoteze diferite ale nemotivării hotărârii judecătoreşti, deoarece astfel trebuie calificată atât o hotărâre care nu este deloc motivată, cât şi una care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, Înalta Curte constată următoarele:

Recurentul reclamant susţine că există contradicţie între considerentele hotărârii, care ar putea fi modificată pentru acest motiv atunci când din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că este întemeiată.

Argumentele aduse în susţinerea acestei ipoteze a motivului de nelegalitate invocat nu sunt lămuritoare şi pertinente şi, cu atât mai mult, nu relevă contrarietate între considerente de natură să justifice admiterea recursului cu consecinţa schimbării dispozitivului hotărârii atacate.

Nici susţinerea recurentului reclamant în sensul că „există şi o contradicţie flagrantă între încheierea interlocutorie din 20 iulie 2012 care era obligatorie pentru judecători şi considerentele deciziei civile care reţin o situaţie contrară”, nu poate fi primită.

În primul rând, încheierea din 20 iulie 2012 a Curţii de Apel Cluj are caracter preparator, deoarece instanţa de apel a acordat termen de judecată în vederea efectuării unor adrese în scopul administrării probei cu expertiză tehnică judiciară dispusă în cauză.

În principiu, judecătorii nu sunt legaţi prin încheierile premergătoare soluţionării fondului. Ei sunt legaţi însă de acele încheieri care, fără a hotărî în totul pricina, pregătesc dezlegarea ei (cu titlu de exemplu: încheierea prin care s-a constatat că o parte are sau nu calitate procesuală, încheierea prin care instanţa a respins excepţia de necompetenţă sau excepţia puterii de lucru judecat, etc.).

Prin urmare, în cazul dat, nu poate fi vorba despre o contradicţie între încheierea preparatorie din 20 iulie 2012 şi considerentele hotărârii atacate, după cum nu se poate reţine nici încălcarea dispoziţiilor art. 268 alin. (3) C. proc. civ. referitoare la forţa obligatorie a încheierilor interlocutorii.

Argumentele recurentului reclamant în susţinerea acestei critici sunt invocate în mod formal, fiind lipsite de orice fundament juridic în sensul motivului invocat.

Instanţa de recurs nu reţine nici existenţa unor considerente străine de natura pricinii, respectiv care nu au legătură cu pricina în care a fost pronunţată soluţia recurată. Toate considerentele deciziei atacate explicitează în mod judicios soluţia pronunţată, susţinerile recurentului reclamant în acest sens nefiind fondate.

O altă susţinere a recurentului reclamant priveşte faptul că hotărârea atacată este nemotivată în sensul exigenţelor impuse de dispoziţiile art. 261 C. proc. civ. şi de jurisprudenţa C.E.D.O., întrucât nu au fost examinate în mod efectiv şi real motivele invocate în apărare, problemele esenţiale, argumentele de drept şi elementele de probă privind dreptul de proprietate, privind patrimoniul separat al F.B. de patrimoniul Statului, chestiunea persoanei juridice de drept public şi a averii publice, care au fost dezvoltate pe larg în concluziile expuse şi prezentate Curţii de Apel Cluj.

Critica nu este fondată, instanţa de control judiciar apreciind că motivarea hotărârii instanţei superioare de fond cuprinde toate argumentele necesare, care sprijină soluţia pronunţată, cu precizarea că judecătorul cauzei este obligat să motiveze soluţia dată fiecărui motiv de apel, iar nu să răspundă tuturor argumentelor invocate de părţi în susţinerea acestor motive.

Cât priveşte necesitatea ca motivarea hotărârii să corespundă exigenţelor impuse de jurisprudenţa C.E.D.O., Înalta Curte constată că dreptul la un proces echitabil, presupune, în principiu, motivarea hotărârilor. Acest drept nu este absolut. Astfel, judecătorul nu trebuie să răspundă tuturor argumentelor invocate de părţi. Argumentele decisive pentru soluţionarea cauzei trebuie să-şi găsească reflectare în hotărâre, indiferent de întinderea motivării.

Dată fiind natura complexă şi circumstanţele speţei, Înalta Curte apreciază că decizia atacată este motivată în litera şi spiritul exigenţelor impuse de dispoziţiile art. 261 C. proc. civ. şi de articolul 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Referitor la criticile expuse la punctul D) al motivelor de recurs, Înalta Curte reţine că a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin identificarea unuia dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., dar şi dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanţei, raportat la motivul de recurs invocat.

Recurentul reclamant în cauză a indicat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar nu a dezvoltat critici care să releve că din modul în care este redactată hotărârea atacată nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată (lipsa de temei legal) sau că instanţa a recurs la textele aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, fie le-a aplicat greşit (hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii).

Precizarea textului de lege, ori a principiului de drept încălcat de către instanţa a cărei hotărâre se atacă, precum şi a sensului în care s-a săvârşit încălcarea lor este o condiţie neapărat necesară, pentru ca instanţa de recurs să-şi poată exercita controlul asupra exactităţii în drept a soluţiei date, întinderea acestui control fiind condiţionată de întinderea şi cuprinsul criticilor formulate prin motivele de recurs.

Aşadar, formularea motivului de nelegalitate cere o atenţie deosebită şi cu cât este mai scurt şi mai precis redactat, cu atât este mai bine formulat. Trebuie evitate amănuntele de fapt inutile. Nu se indică decât atât cât este strict necesar pentru a justifica motivul de recurs, fără însă a pierde din vedere de a da instanţei de recurs toate elementele necesare pentru a putea verifica exactitatea motivului de nelegalitate invocat.

În speţă, recurentul reclamant îşi întemeiază motivul în discuţie pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., fără să arate care din cele două ipoteze ale textului de lege este incidentă, nici în ce constă încălcarea sau aplicarea greşită a legii, iar în argumentare se expun numai fapte, evenimente sau afirmaţii cu privire la situaţia F.B., făcând imposibilă exercitarea controlului judiciar asupra exactităţii în drept a soluţiei atacate, care este condiţionat, aşadar, de întinderea şi cuprinsul criticilor formulate de parte prin recurs.

Luând în examinare criticile expuse la pct. E) din motivele de recurs, Înalta Curte constată că se invocă motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., sens în care se susţine că instanţa de apel, prin decizia pronunţată, a interpretat greşit Convenţia încheiată în octombrie 1946 între Fondul B.O.R. al Bucovinei şi Direcţia Generală C.F.R. privind înfiinţarea societăţii anonime „D.B.”, schimbând înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acesteia.

Înalta Curte observă că, deşi recurentul reclamant invocă motivul de recurs bazat pe denaturarea actului juridic dedus judecăţii, respectiv a cazului de modificare reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., criticile formulate nu se circumscriu acestuia, deoarece nu se referă la interpretarea greşită a vreunui act juridic care face obiectul judecăţii, în sens de contract sau act juridic material, ci la greşita interpretare a probelor de către instanţa de apel, întrucât, prin act juridic dedus judecăţii nu se poate înţelege, aşa cum greşit susţine recurentul reclamant, o probă administrată în cauză.

Considerând că, în speţă, prin motivul invocat recurentul reclamant nu face decât să critice soluţia instanţei de apel în ce priveşte interpretarea dată de judecător Convenţiei încheiată în octombrie 1946, ca înscris depus la dosar, prin susţinerea potrivit căreia instanţa de apel a stabilit în mod greşit că patrimoniul imobiliar al F.B. ar fi fost transmis societăţii anonime „D.B.”, Înalta Curte constată că, aceasta reprezintă o chestiune de fapt (interpretarea dată probelor), care nu justifică invocarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Aşadar, motivul privind denaturarea convenţiei a fost impropriu invocat, deoarece felul în care instanţa de apel a interpretat, în stabilirea situaţiei F.B., probe cu înscrisuri depuse la dosarul cauzei nu poate face obiect de analiză în recurs.

Nici critica întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. (de la pct. E), nu îndeplineşte criteriile pentru a se încadra în acest motiv de nelegalitate, deoarece se critică raţionamentul instanţei de apel în stabilirea unei situaţii de fapt, urmare aprecierii eronate a probelor administrate.

Examinând motivul de recurs prezentat la pct. F. a) din cererea de recurs, întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurentul reclamant invocă lipsa de temei legal a hotărârii atacate, deoarece nici o dispoziţie din legea de procedură civilă nu sancţionează decăderea din dreptul de a administra o probă cu respingerea acţiunii; de asemenea, invocă încălcarea dreptului la un proces echitabil şi a principiului aflării adevărului (art. 129 C. proc. civ.).

Fără a relua criticile, argumentele şi considerentele expuse în examinarea acestor aspecte la pct. A) din motivele de recurs, Înalta Curte constată că instanţa de apel, reţinând dispoziţiile legale în legătură cu administrarea probei cu expertiză (respectiv, cele evocate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în considerentele deciziei de casare din 5 aprilie 2013, precum şi cele ale art. 17 alin. (2) din O.G. nr. 2/2000 privind organizarea activităţilor de expertiză tehnică) şi susţinerile ferme făcute de reprezentantul reclamantului în sensul că acesta nu doreşte şi nu poate face plata sumei stabilite în sarcina sa cu privire la costul expertizei, a pronunţat sancţiunea decăderii reclamantului din dreptul de a se administra proba cu expertiză.

În cauză, în raport cu Decizia de casare nr. 2368 din 15 martie 2011, necesitatea efectuării expertizei a fost justificată prin faptul că cererea de chemare în judecată, tinzând la restituirea terenurilor, nu putea fi admisă exclusiv pe baza înscrisurilor de carte funciară. Administrarea probei cu expertiză tehnică judiciară se impune cu necesitate pentru a fi individualizat obiectul litigiului dedus judecăţii, locul situării acestuia, vecinătăţilor şi afectaţiunea imobilelor, existând indicii că unele dintre terenurile revendicate sunt situate în Ucraina, altele pe raza altor judeţe, că ele sunt străbătute de drumuri naţionale, judeţene, sau naţionale şi că o parte din terenuri se află în proprietatea persoanelor fizice, urmare a aplicării legilor fondului funciar. Aplicarea dispoziţiilor legilor fondului funciar cu privire la bunuri ce fac obiectul prezentului drept litigios produce consecinţe directe sub aspectul verificării situaţiei juridice a acestor bunuri, a existenţei şi întinderii dreptului de proprietate, în condiţiile în care, prin planurile, hărţile şi colile funciare depuse, reclamantul nu a lămurit cu certitudine aceste împrejurări.

Obiectul probaţiunii îl reprezintă, aşadar, un fapt strâns legat de pretenţiile sau apărările reclamantului, pe care acesta are îndatorirea procesuală de a le dovedi şi, de aceea s-a dispus în sarcina acestuia cheltuielile de administrare a probei cu expertiză.

Prin urmare, efectele decăderii din dreptul de a se administra proba cu expertiză se produc faţă de partea căreia îi profită administrarea probei dispuse de instanţă, consecinţa fiind aceea a aprecierii ca nedovedit a faptului în legătură cu care proba a fost dispusă.

În acest context al considerentelor, instanţa de apel a respins acţiunea în revendicare, întrucât, până la momentul soluţionării ei, reclamantul nu a făcut dovada indubitabilă a existenţei dreptului de proprietate şi a întinderii acestuia, cu privire la fiecare bun imobil revendicat, şi nu a dovedit că toate bunurile revendicate se află, în prezent, în posesia pârâţilor chemaţi în judecată, o astfel de dovadă fiind cu neputinţă în absenţa probei cu expertiză tehnică, ci nu ca efect al aplicării sancţiunii decăderii din dreptul de a administra proba cu expertiză, astfel cum în mod eronat a înţeles recurentul reclamant.

În ceea ce priveşte susţinerea privind încălcarea dreptului la un proces echitabil, Înalta Curte constată că administrarea probelor este una din garanţiile procesului echitabil, conţinute în primul parag. al art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, care lasă în sarcina statelor contractante problema reglementării admiterii, forţei probante şi a sarcinii probei. Cu atât mai mult, nu intră în competenţa organelor Convenţiei examinarea corectitudinii modului de apreciere de către instanţele interne a probelor administrate.

Elementul determinant prin prisma acestui principiu îl reprezintă modul în care probele au fost adunate şi administrate în cauză. În acest sens C.E.D.O. a arătat că: „elementele de probă trebuie, în principiu, administrate în faţa acuzatului, în şedinţă publică în vederea unei dezbateri contradictorii”, adică să fie prezentate de o manieră care să garanteze un proces echitabil.

În speţă, ceea ce invocă recurentul reclamant referitor la obligaţia instanţei de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, este de fapt o chestiune de apreciere a probelor făcută de judecătorul naţional care nu ar putea să fie cenzurată în temeiul art. 6 din Convenţie.

Recurentul reclamant invocă şi încălcarea principiului aflării adevărului, fiind vorba însă, despre principiul rolului activ al instanţei prevăzut de art. 129 C. proc. civ., care presupune doar aflarea adevărului judiciar, instanţa neputându-se substitui părţii, ce a beneficiat de asistenţa juridică a unui avocat, respectiv nu poate înlocui implicarea însăşi a părţii, în exercitarea propriilor obligaţii procesuale.

În ceea ce priveşte criticile recurentului reclamant prezentate la pct. b) şi c) ale motivului de recurs de la lit. f), Înalta Curte apreciază că acestea nu se încadrează în motivele de nelegalitate expres şi limitativ reglementate de art. 304 C. proc. civ., deoarece recurentul reclamant face o serie de afirmaţii cu privire la situaţia de fapt a procesului, fără însă să precizeze în ce anume constă nelegalitatea comisă, spre a putea fi analizată şi examinată.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin identificarea unuia dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., dar şi dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanţei, raportat la motivul de recurs invocat. Aceasta deoarece, recursul nefiind o cale de atac devolutivă, recurentul trebuie să-şi exprime nemulţumirea în tiparele fixate de lege, ceea ce nu a făcut acesta în cazul analizat.

La pct. d) de la lit. f) recurentul reclamant nu indică niciunul dintre motivele de casare sau modificare a hotărârii prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar susţinerile sale nu se încadrează în niciunul dintre aceste motive de nelegalitate.

Astfel, recurentul reclamant se plânge fie de greşita interpretare a probei cu înscrisuri administrată în cauză, fie de aprecierea subiectivă de care dă dovadă instanţa de judecată, asupra afirmaţiei Statului Român, făcută prin motivele de apel, că suprafaţa de teren revendicată şi construcţiile existente pe acest teren sunt în posesia sa şi sunt evidenţiate în amenajamentele silvice.

Niciuna din aceste critici nu poate fi încadrată în dispoziţiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.

Luând în examinare pct. G 1) din motivele de recurs, Înalta Curte constată că, în apel, motivul principal de critică susţinut de reclamant a vizat recunoaşterea dreptului de proprietate dobândit prin accesiune cu privire la construcţiile edificate ulterior preluării terenului de către stat, în aceste limite acţiunea reclamantului fiind respinsă, în primă instanţă.

Prin respingerea acţiunii în întregime, în apel, curtea a considerat că o analiză a acestui mod de dobândire a proprietăţii, cu privire la o parte din construcţiile revendicate este inutilă întrucât reclamantul nu a dovedit că este proprietarul terenului pe care s-a construit, or, prezumţia de proprietate cu privire la construcţiile edificate pe teren operează în favoarea proprietarului.

Pe de altă parte, în privinţa imobilelor construcţii, s-a reţinut că reclamantul nu a dovedit, prin identificarea exactă a acestora, că ele mai există în materialitatea lor aşa cum apar menţionate în colile funciare, fiind vorba de imobile vechi de peste 100 de ani. Au fost, totodată, edificate construcţii noi pe aceleaşi amplasamente ori cele vechi au fost refăcute, aspecte care nu au fost deplin lămurite în proces, prin înscrisurile depuse de reclamant. O astfel de dovadă este cu neputinţă în absenţa probei cu expertiza tehnică judiciară, pe care reclamantul reclamant a refuzat-o în mod consecvent pe parcursul procesului.

În acest context al considerentelor, susţinerea recurentului reclamant că respingerea accesiunii imobiliare a fost pentru motivul că pârâţii ar fi constructori de bună credinţă, ceea ce echivalează şi cu o recunoaştere implicită a unui drept de superficie pârâţilor asupra terenurilor proprietatea Fondului pe care sunt situate construcţiile, nu corespunde realităţii, făcând imposibilă o examinare şi un control asupra acestor chestiuni inexistente în hotărârea atacată.

De asemenea, niciciuna dintre susţinerile recurentului reclamant de la pct. G 2) nu poate face obiect de analiză în recurs, motivele pentru care se poate cere casarea sau modificarea fiind cele expres şi limitativ prevăzute de lege. Critica vizează, practic, reanalizarea situaţiei de fapt în temeiul probatoriului deja administrat, control de netemeinicie a hotărârii ce nu intră în atribuţiile instanţei de recurs.

Înalta Curte va respinge şi motivul de recurs prezentat la pct. H) privind cheltuielile de judecată, constatând că, în apel, în baza art. 274 C. proc. civ. a fost obligat apelantul reclamant să plătească apelantei pârâte R.N.P.R. - D.S. Suceava suma de 300,000 lei cu titlu de cheltuieli parţiale de judecată în apel.

Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., „Partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată”.

Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., chiar dacă nu menţionează in terminis, induc o prezumţie de culpă procesuală în sarcina celui ce prin atitudinea sa, a determinat cheltuielile de judecată făcute de partea adversă în timpul şi cu ocazia purtării procesului.

Cheltuielile de judecată au rolul de a acţiona ca veritabile sancţiuni procedurale, fiind suportate în final de către partea din vina căreia s-a promovat acţiunea, aceasta fiind partea care a pierdut procesul.

Pornind de la faptul că, în cauză, s-a respins ca nefondat apelul reclamantului şi s-a admis în parte apelurile declarate de pârâţi, inclusiv pârâta R.N.P.R. - D.S. Suceava, recurentul reclamant nu poate să justifice solicitarea de respingere a cererii de stabilire a cheltuielilor de judecată, cu motivarea că nu sunt necesare în condiţiile în care pârâta R.N.P.R. - D.S. Suceava are un serviciu juridic propriu, acordarea acestora bazându-se aşa cum s-a arătat, pe culpa procesuală a părţii din vina căreia s-a purtat procesul, neavând relevanţă de la cine le solicită partea care a efectuat asemenea cheltuieli sau alte aspecte legate de situaţia acestei părţi.

În ceea ce priveşte cuantumul cheltuielilor acordate, în conformitate cu dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanţa de apel a redus cuantumul cheltuielilor solicitate de apelanta pârâtă în cauză, cenzurând onorariul de avocat prin prisma proporţionalităţii sale cu amploarea şi complexitatea cauzei, precum şi cu amplitudinea activităţii depuse de avocat.

Pentru toate aceste considerente, constatându-se că nu sunt incidente în recurs motive de casare sau modificare a hotărârii atacate, Înalta Curte, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat, recursul reclamantului.

II. Prin recursul declarat de pârâta R.N.P.R. - D.S. Suceava se solicită următoarele:

1. Modificarea parţială a Deciziei nr. 147/A/2013 în sensul modificării considerentelor şi reţinerii ca argument/teză suplimentară care fundamentează respingerea acţiunii şi a lipsei continuităţii inclusiv din punct de vedere patrimonial între persoana juridică de drept public F.B.O.R.B. (F.I.) şi persoana juridică de drept privat F.B.O.R.B. (F.U.), argumente care completează raţionamentul Curţii de Apel Cluj în ceea ce priveşte lipsa aptitudinii juridice a F.U. de a beneficia de drepturile solicitate/conflictate.

2. Admiterea recursului împotriva dispoziţiilor de reducere a cuantumului cheltuielilor de judecată şi modificarea parţială a Deciziei nr. 147/A/2013 în sensul obligării reclamantei F.B.O.R.B. la plata sumei de 747,955.68 lei cu titlu de cheltuieli de judecată aferente apelului.

3. Obligarea reclamantei-intimate la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de judecarea prezentului recurs.

Criticile de legalitate formulate au ca premisă chiar considerentele corecte care vizează dreptul de proprietate cu istoricul de reglementare, caracteristicile juridice şi modul de circulaţie a imobilelor revendicate, pe baza cărora Curtea de Apel Cluj a reţinut că F.I., persoană juridică de drept public nu a fost proprietarul, ci simplul administrator al bunurilor proprietate publică a statului fie că a fost acesta Statul Austriac, Austro-Ungar sau Statul Român.

În plus, deşi nu se contrazice faptul că hotărârile pronunţate în procedura necontencioasă sunt susceptibile de căi de atac, recurenta pârâtă susţine o teză juridică necombătută de instanţa de apel şi anume aceea că excepţia de nelegalitate a actului de autorizare (hotărârea din procedura necontencioasă) nu este incompatibilă cu aceste demersuri şi scopul/finalitatea acestei excepţii nu este controlul de legalitate al hotărârilor pronunţate, ci verificarea de către instanţă a existenţei/inexistenţei valabile a subiectului de drept care pretinde dreptul conflictat prin prisma calităţii de continuator al patrimoniului acesteia. Prin urmare, nu există autoritatea lucrului judecat în materia „stării civile”, ci de fiecare dată trebuie verificată starea civilă prin controlul făcut asupra actului invocat că o atestă.

Din această perspectivă, hotărârea instanţei de apel urmează a fi modificată prin înlăturarea considerentelor care acceptă autoritatea lucrului judecat şi înlocuirea lor cu considerentele care ţin de apărarea de fond a lipsei identităţii dintre F.I. şi F.U. din punct de vedere al continuităţii patrimoniale.

Excepţia nulităţii actelor de înfiinţare a F.B.O.R.B. actual este o apărare de fond în cauză.

Într-o altă critică de recurs recurenta pârâtă susţine că hotărârea atacată este nelegală, fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ. cu privire la cheltuielile de judecată.

În acest sens se susţine că norma de la art. 274 alin. (3) C. proc. civ., care permite judecătorului micşorarea onorariului avocaţial, este o prevedere specială, de strictă interpretare şi aplicare, pe care instanţa de judecată este îndreptăţită să o aplice numai în cazuri excepţionale, când onorariul avocaţial este „vădit” nejustificat faţă de împrejurările cauzei, prin raportare la criteriile legale.

La aprecierea complexităţii cauzei, instanţa de apel trebuia să ia în considerare obiectul litigiului dedus judecăţii de reclamanta F.B.O.R.B. şi problemele de drept pe care acesta le implică.

Complexitatea cauzei trebuia evaluată şi prin prisma numărului extrem de mare de documente depuse la dosar şi a numărului considerabil de volume pe care dosarul le are: numai în faţa Curţii de Apel Cluj s-au întocmit un număr de 17 volume.

În ceea ce priveşte criteriul muncii îndeplinite de avocat, prevăzut la art. 274 alin. (3) C. proc. civ., ar fi trebuit avute în vedere prevederile art. 127 din Statutul profesiei de avocat.

Timpul şi volumul de muncă al N.N.D.K.P. pentru reprezentarea D.S. Suceava în acest dosar au fost considerabile, după cum demonstrează complexitatea problemelor juridice tratate şi explicate prin întâmpinarea, notele de şedinţă, concluziile scrise, suplimentul la concluziile scrise şi perioada îndelungată de timp necesară soluţionării cauzei în faţa instanţei de apel.

D.S. Suceava a depus documente justificative pentru cheltuieli de judecată în cuantum de 747,955.68 lei, din care 715.907 lei reprezintă exclusiv asistenţă juridică, inclusiv un onorariu de succes în valoare de 255.235 lei, din care instanţa de apel a obligat reclamantul la plata sumei de 300.000 lei cu titlu de cheltuieli parţiale de judecată în apel.

Se solicită acordarea cheltuielilor de judecată reprezentând diferenţa dintre suma de 555,232 lei (onorariu de succes şi cheltuieli acordate) şi suma de 747,955.68 lei reprezentând total cheltuieli de judecată dovedite cu acte, adică suma de 192,720.69 lei în plus faţă de ceea ce a acordat Curtea de Apel Cluj.

De asemenea, se solicită acordarea cheltuielilor de judecată ocazionate de judecarea prezentului recurs.

Luând în examinare recursul declarat de pârâta R.N.P.R. - D.S. Suceava, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că prima solicitare, în sensul modificării considerentelor hotărârii atacate şi reţinerii unui argument/teză suplimentară, care completează raţionamentul Curţii de Apel Cluj în ceea ce priveşte lipsa aptitudinii juridice a Fondului uzurpator de a beneficia de drepturile solicitate/conflictate, nu este întemeiată, neputând fi încadrată în art. 304 C. proc. civ. care se referă exclusiv la motive de nelegalitate a hotărârii atacate.

De asemenea, solicitarea ca hotărârea instanţei de apel să fie modificată prin înlăturarea considerentelor care acceptă autoritatea lucrului judecat şi înlocuirea lor cu considerente care ţin de apărarea de fond a lipsei identităţii dintre F.I. şi F.U. din punct de vedere al continuităţii patrimoniale, nu este întemeiată, deoarece nu poate fi încadrată în niciunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute în mod expres şi limitativ de art. 304 C. proc. civ.

Recursul, ca şi cale extraordinară de atac, poate să fie exercitat numai în condiţiile şi pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de lege. Prin urmare, posibilitatea de a folosi recursul, precum şi condiţiile de exercitare a acestuia sunt date de lege, nu de părţi sau judecători, şi aceasta ca o consecinţă a principiului legalităţii căilor de atac.

Pe calea recursului nu se judecă din nou fondul procesului, ci se judecă hotărârea, în sensul că se cercetează modul cum au aplicat judecătorii de fond legea în soluţionarea pricinei.

Precizarea textului de lege, ori a principiului de drept a cărui încălcare se impută instanţei superioare de fond, precum şi a sensului în care s-a săvârşit încălcarea lor, este o condiţie neapărat necesară, pentru ca instanţa de recurs să-şi poată exercita controlul asupra exactităţii în drept asupra soluţiei date, întinderea acestui control fiind condiţionată de întinderea şi conţinutul criticilor formulate prin motivele de recurs.

Susţinerea recurentei pârâte în cauză, în sensul modificării considerentelor hotărârii atacate şi reţinerii unor argumente/teze suplimentare, ca şi aceea de modificare a hotărârii instanţei de apel prin înlăturarea unor considerente (care acceptă autoritatea lucrului judecat) şi înlocuirea lor cu alte considerentele (care ţin de apărarea de fond a lipsei identităţii dintre F.I. şi F.U.), nu sunt veritabile critici de nelegalitate, după cum nu pot fi considerate nici argumente aduse în susţinerea unui motiv de nelegalitate.

Deşi recurenta pârâtă invocă incidenţa art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru ca să existe o încălcare sau aplicare greşită a legii, trebuie ca instanţa să fi recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, fie le-a aplicat greşit. Această încălcare trebuie să reflecte un dezacord între considerente şi dispozitiv.

O greşită aplicare a legii rezidă în considerente, constituind premisa unei soluţii eronate. Or, recurenta pârâtă nu recurează soluţia pronunţată de in stanţa de apel, pe care, de altfel, o consideră corectă, ci modul cum au fost elaborate considerentele hotărârii.

Trebuie amintit faptul că părţile în proces nu pot ataca cu recurs numai considerentele, ci hotărârea judecătorească ca act jurisdicţional care soluţionează un litigiu, şi numai dacă este în interesul lor propriu şi în măsura în care au suferit un prejudiciu prin acea hotărâre. Prin urmare, trebuie să aibă un interes personal să modifice sau să caseze hotărârea instanţei de apel conform maximei „pas d’action sans interes”.

Oricare ar fi chestiunile supuse cercetării judecătoreşti, instanţa nu are căderea de a hotărî de principiu, dând hotărâri care nu ar avea nicio aplicaţiune în cazul supus judecării, respectiv nicio înrâurire asupra pricinii.

În speţă, s-a admis apelul pârâtei R.N.P.R. - D.S. Suceava şi, în consecinţă, s-a respins în întregime, ca neîntemeiată, acţiunea civilă exercitată de reclamant, având ca obiect revendicare imobiliară şi rectificare de carte funciară.

Prin urmare recurenta pârâtă, fiind parte câştigătoare în apel, rezultă, în mod logic, că nu are interes să reformeze hotărârea Curţii de Apel, care stabileşte acest lucru, astfel încât din această perspectivă, urmează a fi respinsă prima solicitare de modificare a hotărârii Curţii de Apel care admis apelul său.

Încă odată trebuie arătat că obiectul căii de atac a recursului nu îl poate constitui pretenţia sau nemulţumirea unei părţi, ci hotărârea judecătorească dată, despre care se pretinde că este nelegală. De aceea cel care introduce o cerere de exercitare a căii de atac trebuie să justifice interesul, calitatea şi capacitatea procesuală şi să arate criticile de recurs care trebuie să privească numai legalitatea hotărârii atacate.

Simpla nemulţumire a unei părţi în litigiu faţă de motivarea hotărârii pronunţate, cum este în cazul de speţă, nu este suficientă, ci recurentul trebuie să-şi exprime nemulţumirea în tiparele fixate de lege.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondată, prima critică formulată prin cererea de recurs.

Înalta Curte apreciază că este nefondată şi critica privind încălcarea dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ. cu referire la cheltuielile de judecată.

Procedând la reducerea onorariului de avocat achitat de pârâtă în primă instanţă, Curtea de Apel a avut în vedere la stabilirea cheltuielilor de judecată, criteriile la care se referă art. 274 alin. (3) C. proc. civ., respectiv valoarea pricinii, complexitatea cauzei şi munca depusă de avocat.

În virtutea prerogativei pe care legea de procedură i-a conferit-o, instanţa de apel a procedat la o cenzurare a cuantumului onorariului avocaţial convenit, prin prisma proporţionalităţii sale cu amploarea şi complexitatea activităţii depuse, reţinând faptul că aceste cheltuieli pot fi recuperate numai în măsura în care se constată realitatea, necesitatea şi caracterul lor rezonabil.

Aşadar, luând în considerare criterii precum realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al cheltuielilor de judecată în prezentul proces, instanţa de apel a considerat exagerat de mare cuantumul total al cheltuielilor solicitate în sumă de 747,955.68 lei., din care 715.907 lei reprezentând exclusiv asistenţa juridică, care include şi un onorariu de succes în valoare de 50.000 euro (255.235,40 lei).

 Drept urmare, a considerat dovedită şi rezonabilă suma de 300.000 lei, la care a obligat reclamantul cu titlul de cheltuieli parţiale de judecată în apel.

Înalta Curte nu poate face ea însăşi o apreciere a proporţionalităţii onorariului avocaţial pretins cu valoarea ori complexitatea cauzei deduse judecăţii în faţa primei instanţe şi cu munca prestată de avocat, care reprezintă o chestiune de temeinicie, şi nu de legalitate, însă apreciază că instanţa de apel a justificat motivat reducerea onorariului avocaţial în cauză.

Pentru toate aceste considerente, apreciind că nu sunt incidente în recurs motive de modificare a hotărârii atacate, Înalta Curte, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat, recursul declarat de pârâtă.

III. Recurenta intervenientă P.F.S. - Suceava critică decizia recurată pentru următoarele motive:

Soluţia pronunţată este nelegală, deoarece instanţa de apel nu a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a Fundaţiei Fondul B.O.R. al Bucovinei - Suceava.

Această excepţie este dată, deoarece cu toate înscrisurile aflate la dosar s-a dovedit că vechea entitate era o persoană juridică de drept public, având definit clar regimul ei juridic - acela de regie comercială, deci instituţie de stat, fără nici o legătură cu reclamanta care este înfiinţată în anul 2000, conform Legii fundaţiilor nr. 21/1924, şi fiind constituită dintr-o grupare de persoane fizice.

Deci, o persoană juridică de drept privat, aşa cum este reclamanta nu poate fi continuatoarea unei persoane juridice de drept public, aşa cum era vechea entitate juridică.

Instanţa de apel nu a observat că această situaţie (excepţie), nu poate avea autoritate de lucru judecat, cât timp nu există acea triplă identitate (părţi, obiect, cauză), cerută de lege pentru existenţa autorităţii de lucru judecat.

Cum excepţia autorităţii de lucru judecat nu există, se cuvine a se examina pe fond excepţia invocată de intervenientă, cea a lipsei calităţii procesuale active a reclamantei.

Un alt aspect criticat este cel potrivit căruia, instanţa de apel reţine în mod repetat ca argumente, referirea la Decretul nr. 273/1949, ca fiind actul de desfiinţare a vechiului Fond, ignorând că acel Decret nr. 273/1949 nu a fost publicat în M. Of., astfel că el nu produce nici un fel de efecte juridice, neexistând în mod practic.

Situaţia este confirmată şi de reclamantă, care într-un alt dosar, la o altă instanţă, confirmă acest punct de vedere, exprimat încă din anul 2006.

Deci, toate considerentele şi raţionamentele bazate pe acest Decret nr. 273/1949, făcute de instanţa de apel, trebuiesc înlăturate, deoarece ele au la bază un act normativ inexistent, ce nu a produs efecte juridice.

Prin urmare, vechiul fond nu a fost desfiinţat în 1949 (Decretul 273), ci el a fuzionat cu C.F.R. în anul 1946, din această fuziune luând fiinţă S.A. „D.B.”

Luând în examinare recursul declarat de recurenta intervenientă P.F.S. - Suceava Înalta Curte a constatat că nu este fondat pentru considerentele ce succed:

Singura critică de nelegalitate formulată de recurenta intervenientă vizează greşita soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a Fundaţiei Fondul B.O.R. al Bucovinei - Suceava.

Cu privire la această excepţie, invocată în mod constant pe parcursul procesului de către intervenientă, Curtea de Apel a reţinut că s-au susţinut două argumente esenţiale, şi anume, acela că reclamanta nu este continuatoarea vechiului Fond B.O.R. al Bucovinei existând diferenţe semnificative şi evidente de statut juridic, de scop şi de obiect de activitate, iar pe de altă parte, că reclamanta nu a dovedit faptul că vechiul Fond B.O.R. al Bucovinei a avut în proprietate bunurile imobile revendicate, pârâţii susţinând în permanenţă că posesia asupra acestora a fost exercitată în calitate de administrator, iar nu de proprietar deplin.

Prin Decizia de casare nr. 2368 din 15 martie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată într-un ciclu procesual anterior, s-a statuat în sensul că, în prezenta cauză, calitatea procesuală activă conţine două componente, respectiv: calitatea reclamantului de continuator al vechii persoane juridice, Fondul B.O.R. al Bucovinei desfiinţat prin Decretul nr. 273/1949, şi dobândirea dreptului de proprietate al acestuia din urmă asupra imobilelor revendicate.

În ceea ce priveşte calitatea reclamantului de continuator al vechii persoane juridice, acest aspect a fost irevocabil soluţionat prin hotărâre judecătorească. Astfel, prin decizia nr. 4401/31 octombrie 2003 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie în Dosarul nr. 184/2003, s-a statuat, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin M.F.P. şi D.S. Suceava, că Fondul B.O.R. al Bucovinei este continuatorul proprietarului tabular. Soluţia a dobândit autoritate de lucru judecat, întrucât excepţia fost respinsă ca nefondată de Tribunalul Suceava, prin încheierea din 17 septembrie 2001, pronunţată în Dosarul nr. 3631/2001, încheierea care nu a fost niciodată atacată cu apel de părţile în proces.

În acelaşi sens a fost pronunţată şi Decizia nr. 7962 din 13 octombrie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, părţi fiind acelaşi reclamant şi aceeaşi pârâţi.

Mai mult, prin decizia de casare mai sus evocată, s-a statuat că hotărârile judecătoreşti menţionate sunt opozabile inclusiv intervenientei Fundația P.F.S. - Suceava, întrucât are calitate de intervenient în interesul pârâţilor, iar procesul a fost purtat între reclamant şi pârâţii din această cauză.

În consecinţă, curtea de apel a reţinut corect că cu privire la cea dintâi componentă a calităţii procesual active, aceea de continuator al vechii persoane juridice, s-au pronunţat în mod irevocabil instanţele judecătoreşti, astfel încât, excepţia lipsei de calitate procesuală activă a reclamantului pentru motivul că acesta nu este continuator al vechii fundaţii a fost în mod corect respinsă, pentru autoritate de lucru judecat.

În ceea ce priveşte celălalt aspect criticat, potrivit căruia, instanţa de apel a reţinut în mod repetat, în considerente, referirea la Decretul nr. 273/1949, ca fiind actul de desfiinţare al vechiului Fond, ignorând că acel Decret nr. 273/1949 nu a fost publicat în M. Of., Înalta Curte constată că această susţinere nu se încadrează în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., nefiind o critică de nelegalitate în sensul textului de lege menţionat.

Având în vedere considerentele reţinute mai sus, Înalta Curte, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de intervenientă.

Referitor la cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata intervenientă H.I., Înalta Curte urmează să o respingă, întrucât nu s-a făcut dovada efectuării unor astfel de cheltuieli în etapa recursului pendinte.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul Fondul B.O.R. al Bucovinei - Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor împotriva Deciziei civile nr. 147/A din 13 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă, şi împotriva Încheierilor pronunţate în 21 iunie 2012, 11 septembrie 2012, 06 noiembrie 2012 şi 17 septembrie 2012 ale Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.

Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâta R.N.P.R. - D.S. Suceava şi de intervenienta Fundaţia P.F.S. împotriva aceleiaşi decizii.

Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata intervenientă H.I.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 noiembrie 2014.