Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 2997 din 11 iunie 2014 a Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, a Tribunalului Bucureşti, au fost respinse ca neîntemeiate: excepţia inadmisibilităţii revocării renunţării la judecată; excepţia inadmisibilităţii cererii invocată de pârâtă prin întâmpinare; excepţia inadmisibilităţii capătului 1, 2 de cerere şi următoarele (contravaloare magazinaj şi asigurări pază auto); excepţia tardivităţii cererii depusă la data de 21 mai 2014.
A fost admisă în parte cererea formulată de SC S. SRL, prin lichidator Cabinet individual de insolvenţă A.R.L., în contradictoriu cu SC U. Leasing Corporation IFN SA, astfel cum a fost precizată şi completată; a fost dispusă rezilierea contractului de leasing financiar din 11 februarie 2010 şi a fost obligată pârâta să restituie suma de 60.4,43 RON, reprezentând avans achitat de reclamantă în temeiul contractului, precum şi dobânda legală aferentă, începând cu 19 martie 2010 şi până la achitarea integrală a debitului; au fost respinse celelalte pretenţii ca neîntemeiate ca şi cererea reclamantei reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a decide astfel, instanţa de fond a constatat că este nefondată inadmisibilitatea cererii de reziliere a contractului deoarece lipsa înmatriculării nu este imputabilă pârâtei ci vânzătoarei bunului.
Tribunalul a mai constatat că prin sentinţa nr. 3957 din 6 martie 2012 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti a fost respinsă excepţia de inadmisibilitate a acţiunii, a fost admisă acţiunea precizată şi a fost reziliat contractul de leasing şi obligată pârâta la restituirea avansului, fiind respinse celelalte pretenţii.
S-a mai constatat că prin decizia nr. 67 din 03 aprilie 2013 a Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, a fost admis apelul formulat de U. Leasing IFNSA, a fost anulată sentinţa şi reţinută cauza spre judecare în fond, apreciind că faţă de valoarea obiectului cererii, competenţa de soluţionare în primă instanţă a cauzei aparţine tribunalului.
Analizând cauza tribunalul a reţinut, în esenţă, că reclamanta S. şi pârâta U., finanţator, au încheiat contractul de leasing financiar din 11 februarie 2010, având ca obiect autoturismul marca B., valoarea contractului fiind de 78.305,27 euro, potrivit anexei B (scadenţar provizoriu); că pârâta a achitat contravaloarea autoturismului către dealer în 2 tranşe, respectiv: 80% reprezentând 212.892,17 RON la 22 februarie 2010 şi 20% reprezentând 52.969,72 RON la 02 martie 2010, dată la care s-a întocmit factura fiscală de achiziţie şi a fost încheiat contractul de vânzare; că bunul a intrat în detenţia reclamantei însă înmatricularea provizorie a expirat la 10 martie 2010, iar la 17 martie 2010 reclamanta a notificat pârâtei declaraţia de denunţare a contractului, reiterată ulterior prin notificările din 17 şi 20 iulie 2010.
Analizând excepţia inadmisibilităţii revocării renunţării la judecată, tribunalul a constatat că la 7 decembrie 2010 reclamanta a precizat că a renunţat la termenul din 23 noiembrie 2010 la capătul de cerere privind obligarea U. la retumarea avansului, însă în cursul judecăţii la 18 noiembrie 2011 reclamanta formulează noi precizări referitoare la daunele interese solicitate iniţial în sensul că solicită retumarea avansului în sumă de 60.412,43 RON, plata sumei de 56.340,8 RON reprezentând contravaloarea facturilor aferente serviciilor de închiriere garaj şi asigurare pază pentru autoturism.
S-a reţinut că reclamanta şi-a modificat atitudinea procesuală în ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la nulitatea facturilor emise de pârâtă, asupra căruia aceasta nu a mai insistat cu ocazia numeroaselor precizări, precum şi în ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la restituirea avansului, arătând că renunţă la judecată, pentru ca ulterior să solicite obligarea la restituire.
Astfel, s-a constatat că niciodată nu s-a luat act de renunţarea la judecată şi că această renunţare a avut loc în faţa unei instanţe necompetente, iar potrivit art. 105 C. proc. civ. actele întocmite de un funcţionar necompetent sunt declarate nule, cu excepţia probelor care potrivit art. 160 C. proc. civ., rămân câştigate judecăţii, în consecinţă excepţia inadmisibilităţii retractării renunţării la judecată nu a fost admisă.
Cu privire la excepţia inadmisibilităţii cererii de reziliere (capătul 1 de cerere) pe considerentul că a avut loc deja rezilierea contractului de leasing şi că rezilierea şi-a produs deja toate efectele, tribunalul a reţinut că, pârâta fusese notificată de reclamantă încă din 19 martie 2010 cu privire la rezilierea contractului şi la refuzul de a mai plăti ratele de leasing în condiţiile în care nu poate folosi bunul; iar în situaţia în care pârâta fusese chemată în judecată în legătură cu rezilierea contractului, primind citaţia la 23 aprilie 2010, acţiunea acesteia de a rezilia contractul pentru neplata ratelor, la data de 9 august 2010, în temeiul pactului comisoriu de gradul IV de care aceasta beneficiază potrivit contractului, nu poate bloca demersul judiciar al reclamantei.
Referitor la inadmisibilitatea capătului 2 de cerere, Tribunalul a reţinut că prin această cerere se invocă din nou faptul că la data din 23 noiembrie 2010, reclamanta a renunţat la judecarea capătului de cerere privind obligarea pârâtei la restituirea avansului chestiune care a fost deja tranşată anterior, ocazie cu care s-a reţinut că nu poate fi primită susţinerea pârâtei potrivit căreia renunţarea la judecată înainte de a fi analizată de instanţă nu poate fi retractată, şi că în aceste condiţii excepţia inadmisibilităţii nu poate fi primită.
Cu privire la celelalte pretenţii băneşti, tribunalul a reţinut că, faţă de motivarea expusă de pârâtă, excepţia priveşte tardivitatea cererii modificatoare prin care acestea au fost solicitate şi nu inadmisibilitatea; că pretenţiile solicitate prin capătul 2 de cerere, detaliate prin cererea din 18 noiembrie 2011, nu pot fi considerate tardive, deoarece reclamanta nu a adăugat un capăt nou de cerere, ci a precizat în ce constau daunele interese solicitate chiar prin cererea introductivă şi deci nu pot fi supuse termenului prevăzut de art. 132 C. proc. civ.
Tribunalul a mai reţinut că cererea modificatoare a fost depusă la primul termen de judecată în faţa instanţei competente; că nu poate fi considerat a fi prima zi de înfăţişare termenul de judecată acordat în cadrul procedurii desfăşurate la instanţa necompetentă şi că în consecinţă excepţia tardivităţii este neîntemeiată.
În ce priveşte fondul cauzei, tribunalul a apreciat că, la data emiterii notificării privind intenţia de reziliere, comunicată pârâtei prin fax la data de 19 martie 2010, reclamanta nu avea nicio obligaţie de plată scadentă, iar pârâta a achitat contravaloarea autoturismului la data de 2 martie 2010, dată la care s-a şi încheiat contractul de vânzare şi că prin raportare la data încheierii contractului de vânzare, 2 martie 2010, şi la dispoziţiile legale mai sus evocate, data primei scadenţe este 1 aprilie 2010, iar notificarea de reziliere a fost comunicată la 19 martie 2010, dată la care reclamanta nu avea nicio obligaţie de plată scadentă şi care să nu fi fost executată.
În ce priveşte culpa pârâtei, tribunalul a reţinut că aceasta, în calitate de finanţator, era ţinută de art. 9 lit. e) din O.G. nr. 51/1997, să îi garanteze utilizatorului pe tot parcursul derulării contractului, iar nu numai iniţial, folosinţa liniştită a bunului, în condiţiile în care acesta a respectat toate clauzele contractuale, iar în cazul unui bun supus înmatriculării aşa cum este autoturismul ce face obiectul contractului de leasing, simpla deţinere a bunului nu echivalează cu folosirea acestuia.
S-a apreciat că nu poate fi reţinut argumentul invocat de pârâtă în apărare potrivit căruia reclamanta este vinovată de întârzierea înmatriculării deoarece aceasta a comunicat târziu pârâtei factura de achiziţie; factura fiind încheiată la 2 martie 2010, dată la care pârâta a achitat integral preţul, în cuprinsul facturii se menţionează că aceasta va fi comunicată prin curier pârâtei, fiind astfel înlăturată susţinerea pârâtei cu privire la obligaţia utilizatorului de a remite finanţatorului factura de achiziţie iar pârâta nu a probat faptul că i-ar fi fost comunicată abia la 2 aprilie 2010.
În ce priveşte înscrisul referitor la informaţiile privind obligaţiile reclamantei de a coopera la înmatricularea permanentă a autovehiculului precum şi la conducerea vehiculului în afara ţării, adăugate la facturile emise, s-a apreciat că nu reprezintă o anexă la contract şi nu este semnat de părţi şi că acesta nu creează obligaţii în sarcina utilizatorului, mai ales că nu este asumat de acesta prin semnătură, ci are un caracter de recomandare, fără ca pârâta să se poată exonera de obligaţia ce-i incumbă în privinţa înmatriculării.
Referitor la restituirea avansului, tribunalul a apreciat ca fiind întemeiat, dat fiind că, în condiţiile în care s-a reţinut că bunul a fost inutilizabil, nu se poate reţine o contraprestaţie care să îndreptăţească pârâta a reţine această sumă.
Cu privire la pretenţiile referitoare la contravaloarea chiriei garajului şi serviciilor de pază, tribunalul a reţinut că nu s-a făcut dovada necesităţii efectuării acestor cheltuieli, respectiv a legăturii de cauzalitate dintre încălcarea obligaţiei de a asigura folosinţa bunului, magazinajul şi paza autoturismului.
În ce priveşte cheltuielile de judecată solicitate de reclamantă, tribunalul a reţinut că nu există dovezi privind aceste cheltuieli la instanţa competentă şi că cele efectuate la instanţa necompetentă nu pot fi acordate deoarece pârâta nu are nicio culpă procesuală la acea instanţă.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, prin decizia civilă nr. 1259 din 19 decembrie 2014 a admis excepţia tardivităţii apelului declarat de SC S. SRL respingând apelul SC S. SRL ca tardiv declarat şi a respins ca nefondat apelul formulat de U. Leasing Corporation IFN SA.
În argumentarea acestei decizii, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că sentinţa a fost comunicată apelantei SC S. SRL, prin administrator judiciar, la 04 august 2014 iar cererea de apel a fost depusă la Tribunalul Bucureşti la 27 august 2014 deşi termenul de 15 zile de apel expira la 20 august 2014.
Văzând şi dispoziţiile art. 103 C. proc. civ. instanţa de apel a admis excepţia tardivităţii declarării apelului şi a respins apelul formulat de SC S. SRL, prin administrator judiciar, ca tardiv declarat.
În ce priveşte apelul declarat de SC U. Leasing Corporation IFN SA instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că cererea de chemare în judecată a fost formulată la 06 aprilie 2010 şi admisibilitatea ei în justiţie se verifică în raport cu momentul arătat şi nu cu evenimente care au survenit ulterior, cu atât mai mult cu cât acest eveniment, invocat de apelantă este o faptă a acesteia, adică rezilierea contractului prin activarea pactului comisoriu de grad IV, la patru luni după ce reclamanta a solicitat rezilierea contractului din culpa pârâtei apelante.
Faptul că rezilierea a fost pusă în executare, nu poate să împiedice instanţa să verifice cererea reclamantei de reziliere a contractului din vina pârâtei.
Pactul comisoriu dă dreptul la a decide rezilierea contractului, însă el nu dă dreptul pârâtei şi la a împiedica pe reclamantă să se adreseze justiţiei pentru a verifica dacă pârâta este sau nu culpabilă în executarea contractului.
În ce priveşte cea de a doua critică, instanţa de apel a observat că pârâta nu a considerat la prima instanţă că reclamanta a renunţat la cererea de restituire a avansului de 60.412 RON şi nici nu a invocat existenţa unei astfel de renunţări la capătul de cerere arătat.
În concluziile scrise depuse la judecătorie, înainte de intrarea cauzei în dezbateri, 20 septembrie 2011, pârâta a arătat că reclamanta a renunţat la cererea de restituire. Nu a invocat însă nicio excepţie sub acest aspect şi nici nu a amintit de revocarea renunţării.
Având în vedere situaţia de fapt şi de drept, instanţa de apel a constatat că instanţa nu a luat act de renunţare, potrivit textului art. 246 alin. (1) C. proc. civ., astfel încât soluţia primei instanţe de respingere a excepţiei inadmisibilităţii renunţării este legală.
Instanţa de apel nu a reţinut argumentul apelantei privind inadmisibilitatea revocării renunţării în sensul că dacă s-ar admite revocarea renunţării s-ar aduce atingere siguranţei circuitului civil. Procedura de judecată şi dreptul la instanţă nu are nici un impact asupra siguranţei circuitului civil.
S-a apreciat ca nefondat argumentul potrivit căruia instanţa este obligată să ia act de renunţarea la judecată. În speţă, după comunicarea cererii precizatorii din 07 decembrie 2010 între termene reclamantul a revocat renunţarea, astfel că la următorul termen instanţa nu mai era investită cu cererea de renunţare. Este motivul pentru care chiar şi pârâta a insistat asupra timbrajului la valoarea de 60.412.34 RON, cu care instanţa a rămas investită prin revocarea renunţării.
Critica privind tardivitatea cererilor de modificare a acţiunii din data de 22 aprilie 2014 a fost respinsă, reţinându-se că tribunalul s-a considerat investit cu cererea de restituire a avansului de 60.412,34 RON prin revocarea renunţării la judecătorie.
Instanţa de apel a reţinut că intimata apelantă s-a apărat la prima instanţă invocând rezilierea de către aceasta a contractului de leasing pentru lipsa plăţii ratelor de leasing. Acesta a fost singurul reproş al reclamantei privind încălcarea obligaţiei de plată în cadrul contractului de leasing. După repunerea pe rol a cauzei, la judecătorie, pentru a se discuta timbrajul, deci după ce se stabilise cadrul procesual, au fost închise dezbaterile şi au fost puse concluzii pe fond, pârâta a invocat pentru prima dată faptul că pe lângă omisiunea reclamantei de plată a ratelor de leasing „nu a achitat nicio primă de asigurare a bunului de leasing".
S-a constatat că, în apel pârâta a invocat că de fapt reclamanta ar fi încălcat obligaţia de plată şi a trei facturi în sumă de 6.665,54 RON scadente la 27 martie şi la 01 aprilie 2010.
Instanţa de apel a reţinut că rezilierea dispusă de apelantă pentru încălcarea obligaţiei de plată a ratelor de leasing, prin activarea pactului comisoriu este nelegală şi că dincolo de faptul că până în apel nu s-a invocat niciodată încălcarea obligaţiei de plată a facturilor arătate, nu există nici-o dovadă a comunicării acestor facturi către reclamantă pentru a i se putea reproşa încălcarea obligaţiei de plată şi deci lipsa uneia dintre condiţiile formulării cererii de reziliere.
S-a apreciat că dacă pârâta însăşi nu a ştiut despre obligaţia de plată a facturilor arătate este greu de înţeles cum ar fi putut cunoaşte reclamanta că are de achitat acele facturi reprezentând cheltuieli de prefinanţare, aşa cum se invocă pentru prima dată în apel.
Cu privire la momentul la care se apreciază culpa părţilor în încălcarea obligaţiilor contractuale, instanţa de apel a observat că reclamanta a solicitat rezilierea contractului la 19 martie 2010, pe considerentul că la 10 martie 2010 expirase înmatricularea provizorie. Data de 19 martie 2010 este data la care reclamanta a pus în întârziere pe pârâtă pentru încălcarea obligaţiei.
Culpa pârâtei se apreciază pe toată perioada, de la data de 10 martie 2010, când a fost pusă în întârziere, nu doar de la data la care a fost formulată cererea de chemare în judecată, cum susţine apelanta.
Instanţa de apel a considerat că lipsirea reclamantei pe o perioadă de o lună de zile de folosinţa autovehiculului ce constituie obiectul contractului de leasing este o faptă gravă căci folosinţa acestui bun este obiectul contractului şi întinderea lipsei de folosinţă pe durata arătată este o încălcare gravă a contractului.
Nu a fost primită nici critica potrivit căreia dacă legea permite termenul de graţie înseamnă că executarea obligaţiei debitorului la data chemării în judecată ar constitui o cauză de exonerare de răspundere, instanţa de apel considerând că acordarea termenului de graţie este lăsată la latitudinea judecătorului iar contractul a fost încheiat sub C. com. care interzicea judecătorului să acorde termen de graţie în litigiile comerciale.
Referitor la critica potrivit căreia neexecutarea obligaţiei de înmatriculare s-ar datora reclamantei şi furnizorului bunului, instanţa de apel a reţinut că în primul rând nu există nicio dovadă în acest sens şi acest aspect a fost deja reţinut de prima instanţă astfel că în apel trebuia să fie aduse dovezi pentru a răsturna concluzia primei instanţe. În al doilea rând fapta persoanelor citate de apelantă nu este un caz de forţă majoră şi nici măcar de caz fortuit pentru a putea să fie exonerată de încălcarea obligaţiei.
În ce priveşte critica privind lipsa de echitate a soluţiei de restituire a avansului, instanţa de apel a reamintit că soluţia primei instanţe nu poate fi criticată pentru lipsa de echitate ci doar pentru lipsa de legalitate, iar în al doilea rând s-a observat că utilizarea timp de două săptămâni a autovehiculului nu ar putea constitui un just temei pentru respingerea cererii de restituire în condiţiile în care rezilierea este decisă din culpa apelantei.
Faptul că „reposedarea" autovehiculului a fost făcută în 2012 nu poate fi reproşată reclamantei. Nu există nicio dovadă că reclamanta a utilizat autovehiculul până la „reposedare" şi că aceasta s-a opus restituirii autovehiculului.
Împotriva acestei decizii pârâta SC U. Leasing Corporation IFN SA a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ.
În argumentarea motivelor de recurs invocate, recurenta a susţinut, în esenţă, că deşi a fost sesizată exclusiv cu analiza „rezilierii" S., instanţa s-a pronunţat implicit şi asupra „rezilierii UCLC", deşi o astfel de cerere nu a fost formulată, ceea ce înseamnă că instanţa de apel a acordat mai mult decât s-a cerut.
Or, susţine recurenta sensul principiului determinării cu exactitate a obiectului judecăţii este tocmai de a circumscrie cu claritate analiza de legalitate pe care o efectuează instanţa, iar nu acela de a permite analize implicite sau prin ricoşeu.
Recurenta susţine că, din analiza considerentelor deciziei recurate, se constată că judecătorul de apel a păşit la analiza sumară a motivelor „rezilierii UCLC", pe care Ie-a „anihilat" simplu ca fiind motive evocate direct în apel, aspect de altminteri fals, însă analizarea fugară a motivelor „rezilierii UCLC" şi declararea nelegală a acestei rezilieri este esenţială din perspectiva faptului că judecătorul de apel a constatat că nu s-a putut pronunţa asupra rezilierii S. în absenţa unei soluţii cu privire la rezilierea UCLC.
În ce priveşte inadmisibilitatea revocării renunţării la judecata capătului de cerere privind restituirea avansului, recurenta susţine că retractarea renunţării la judecată nu este valabilă, întrucât ar încălca principiul irevocabilităţii actelor unilaterale, nefiind enumerată nici printre excepţiile de la principiul irevocabilităţii.
Recurenta, referindu-se la tardivitatea precizării din 22 aprilie 2014 şi abuzul de drept privind retractarea renunţării la un capăt de cerere, susţine că anularea sentinţei Judecătoriei sectorului 1 pentru necompetenţă, nu a anihilat termenele legale în interiorul cărora părţile au fost ţinute să efectueze actele procesuale, iar rezilierea din culpa pârâtei a fost pronunţată cu încălcarea tuturor principiilor rezilierii, având în vedere că la data introducerii cererii de chemare în judecată - 06 aprilie 2010 - cât şi la data pronunţării hotărârii de reziliere - 11 iunie 2014, pârâta îşi executase toate obligaţiile, inclusiv obligaţia de înmatriculare.
În opinia recurentei rezoluţiunea se pronunţă doar în condiţiile unui caracter important şi grav al neexecutării, ceea ce în cauză nu se poate reţine în sarcina pârâtei, de vreme ce înmatricularea definitivă a autoturismului s-a realizat cu câteva zile întârziere, iar întârzierea a fost provocată de utilizator.
Recurenta consideră că desfiinţarea contractului prin pronunţarea rezilierii judiciare este o măsură de ultim remediu, iar pentru aceasta instanţa are obligaţia să analizeze, atunci când există o întârziere în executarea contractului, dacă întârzierea are un caracter important şi grav.
Prezentând situaţia debitelor contractuale neachitate ale reclamantei, recurenta susţine că instanţa a ignorat această situaţie, încălcând astfel dispoziţia prevăzută de art. 9 lit. e) din O.G. nr. 51/1997, potrivit căreia utilizatorul poate solicita încetarea contractului prin rezoluţiune doar dacă nu are obligaţii contractuale neachitate, iar situaţia acestor datorii s-ar fi putut verifica în contextul existenţei capătului de cerere privind rezilierea la iniţiativa UCLC.
Recurenta susţine că autoturismul a fost folosit de reclamantă în perioada 01 aprilie 2010-16 ianuarie 2012 fără ca aceasta să plătească pârâtei folosinţa, ceea ce înseamnă că declanşarea prezentului proces a urmărit acest scop ilicit, iar nu repararea unui prejudiciu care nu a existat.
Pentru aceste motive, recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate şi în consecinţă admiterea excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată şi a revocării renunţării la judecarea capătului de cerere privind restituirea avansului, admiterea excepţiei tardivităţii modificării cererii introductive prin raportare la precizările din data de 22 aprilie 2014, iar în măsura în care excepţiile vor fi respinse, respingerea ca neîntemeiate a cererilor S.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata reclamantă SC S. SRL a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei recurate ca fiind temeinică şi legală.
Analizând actele şi lucrările dosarului în funcţie de criticile recurentei, Înalta Curte reţine că recursul este întemeiat pentru următoarele considerente:
Deşi recurenta în susţinerea cererii de recurs a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ., structurând criticile formulate de recurenta pârâtă, instanţa de recurs constată că prin aspectele invocate este vizată ipoteza prevăzută de pct. 5 al art. 304 C. proc. civ..
Potrivit art. 304 pct. 5 C. proc. civ., decizia recurată este susceptibilă de casare atunci când a fost pronunţată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) din acelaşi Cod.
Doctrina a statuat că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. include toate neregularităţile procedurale care atrag sancţiunea nulităţii, cu excepţia motivelor prevăzute de pct. 1-4 inclusiv încălcarea unor principii fundamentale care guvernează procesul civil.
Din perspectiva menţionatelor dispoziţii, criticile recurentei privind analiza sumară a motivelor de apel cu trimitere la situaţia de fapt reţinută în cauză este fondată.
Potrivit dispoziţiilor art. 129 pct. 5 C. proc. civ. „judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. (...)".
Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a dat eficienţă dispoziţiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ. nemanifestând rol activ pentru aflarea adevărului şi aplicarea corectă a legii.
În principiu, rolul activ al judecătorului nu trebuie să afecteze dreptul de disponibilitate al părţii, ci trebuie să se armonizeze cu iniţiativa părţilor, în scopul stabilirii adevărului respectiv, să fie într-o conexiune logică şi necesară cu principiul adevărului.
Aceasta este premisa prevederilor anterior enunţate, iar sensul acestora este acela că judecătorul este în drept să ceară părţilor explicaţii - în situaţia în care are nelămuriri cu privire la situaţia de fapt ori la motivarea în drept - şi să pună în discuţia acestora orice împrejurări sau de drept, chiar şi cele care nu sunt menţionate în cererea de chemare în judecată sau în întâmpinare-cererea reconvenţională.
În cauza dedusă judecăţii, instanţa de apel nu a dat eficienţă normelor evocate anterior, încălcând dispoziţiile legale în privinţa stabilirii corecte a situaţiei de fapt şi administrării probelor pertinente cauzei în a stabili dacă sunt sau nu îndeplinite condiţiile privind rezilierea contractului de leasing financiar din 11 februarie 2010.
Înalta Curte, constată că în speţă se impune administrarea unui probatoriu cu privire la predarea documentelor de către reclamantă către pârâtă pentru efectuarea operaţiunii de înmatriculare, având în vedere condiţiile generale semnate de ambele părţi, potrivit cărora operaţiunea de înmatriculare putea fi făcută de către pârâtă doar dacă reclamanta îşi respecta propria obligaţie de predare a documentelor necesare pentru efectuarea acestei operaţiuni.
Având în vedere că aspectele legate de fondul pricinii nu pot fi lămurite în recurs, întrucât potrivit art. 314 C. proc. civ. instanţa supremă hotărăşte asupra fondului în scopul aplicării corecte a legii, la împrejurări de fapt care au fost deja stabilite, ceea ce în cauză prin soluţia pronunţată acestea nu au fost stabilite, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (3) şi (5) C. proc. civ. va admite recursul, va casa decizia recurată şi va trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru soluţionarea procesului, pentru lămurirea situaţiei de fapt cu privire la predarea documentelor în vederea efectuării înmatriculării, având în vedere obligaţiile asumate de părţile litigante în acest sens.
În conformitate cu art. 315 alin. (3) C. proc. civ. instanţa va judeca din nou ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâta SC U. Leasing Corporation IFN SA împotriva deciziei civile nr. 1259 din 19 decembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a Vl-a civilă.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 iunie 2015.